Tag

Nichifor Crainic

Sunt orașe în lume pe care visăm să le putem vizita, să le privim cu ochii noștri, să le străbatem cu pasul nostru pentru a vedea de ce le iubește o lume întreagă și să aflăm astfel de ce le vom iubi și noi. Viena este unul dintre aceste orașe. Uluitor ca frumusețe și surprinzător de accesibil pentru români.

 

Nichifor Crainic, în Memoriile sale, are istorii pitorești aproape inegalabile cu Viena, unde a ajuns în toamna anului 1920 la insistențele amicului său, Lucian Blaga. A petrecut acolo un an pe care l-a descris în superlative, impregnându-se de civilizația fostului imperiu, studiind și… îndrăgostindu-se de o frumoasă bucovineancă. Despre primele sale impresii legate de Viena, Nichifor Crainic scrie:

Iată un palat vast cu statui ecvestre! E desigur Burgul, fostul cuib habsburgic. Iar în fața lui două clădiri negre, uriașe și gemene. Trebuie să fie vestitele muzee ale Vienei. Și, în fund, Parlamentul, – îl poate recunoaște oricine după stilul grec. E destul pentru astă seară. Prin urmare, asta e Viena, care îmi va legăna o vreme sufletul dezamăgit.”

 

3

 

După ce prima sa escapadă pe străzile capitalei imperiale s-a încheiat, ajuns la hotel, și-a trezit entuziasmat peste poate amicul companion cu care sosise de la București, adică pe Alexandru Busuioceanu, și i-a repetat într-una: ”Scoal′ Alecule, eu am văzut Viena!”

Ei bine, când străbăteam cu taxiul, venind dinspre aeroport, bulevardele Vienei, la primele ceasuri ale zilei, într-o lumină crudă, mi-am spus și eu în gând, la fel ca de alde Crainic cândva, deschide bine ochii amice, ești în capitala Imperiului, în inima Mitteleuropei, acolo unde oameni luminați din neamul tău au scris istorie și au făcut posibilă țara ta de astăzi!

Cu siguranță nu am de gând să descriu în amănunt toate experiențele noastre vieneze, pentru că acest oraș, până la urmă, îi vorbește fiecărui oaspete asemeni unui prieten apropiat și i se strecoară direct în inimă. Dintre toate experiențele am să mă opresc la zilele în care am vizitat suburbia vinului, Grinzing.

 

Grinzing, descoperit prin învăluire și nu fără efort

Nu descoperi Grinzing așa pur și simplu, este nevoie de pregătire și de abordarea printr-o mică învăluire, care să-i dovedească că ești la înălțimea cuvenită și îi acorzi, cu deferență, atenția pe care un astfel de spațiu o reclamă implicit. Pentru că acest Grinzing nu este doar o suburbie, nu este nici vreun fel de podgorie și, mai cu seamă, nu vrea să fie confundat cu aglomerația Vienei.

Carevasăzică, prima mișcare a fost de tatonare. Ne-am așezat în așteptarea autobuzului municipal Hop-on Hop-off în fața Burgtheater pentru linia verde care trece prin Grinzing și ajunge în vârful Kahlenberg, unde se deschide o formidabilă panoramă asupra Vienei.

Lângă noi s-a așezat o pereche extrem de simpatică și volubilă de canadieni din Toronto cu origini irakiene, care au fost foarte curioși de unde suntem. Suntem români. A, da, români? București, nu? Da, da, chiar din București. Ar trebui să vizităm și noi România, că sunt mulți irakieni acolo, așa am auzit.

Până a sosit autobuzul nostru turistic am mai aflat că cei doi au emigrat în Canada imediat după ce americanii au declanșat ostilitățile din 2003 și că nu-și doresc nimic mai mult decât să se întoarcă, doar că situația din Irak a rămas tensionată.

Ori, dacă este tot mai puțin probabil să se reîntoarcă și să-și sfârșească viața în țara natală, și-ar dori măcar să se mute mai aproape, eventual undeva în Europa. În România? i-am întrebat. Încă nu știm, Germania ne-ar plăcea mai mult, au spus ei. Sau poate în Austria, m-am gândit eu, în vreme ce autobuzul oprea în stație.

Am urcat pe Kahlenberg unde am rămas un timp să privim viile de sus și ne-am făcut pe loc planul pentru ziua următoare: urcăm pe Kahlenberg, apoi coborâm pe jos în Grinzing, vizităm tot ce se poate vizita, bem must sau tulburel, ce-om găsi, și din stația Himmelstrasse luăm autobuzul înapoi spre oraș.

 

2

 

A doua zi am avut parte de o zi superbă pentru excursia planificată și totul a ieșit de minune. Acel început de octombrie ne-a întâmpinat cu soare, iar coborârea de pe Kahlenberg până în Grinzing a fost o rară plăcere.

 

Sturm und strudel

Mi-am consultat însemnările pe care le făcusem la sfârșitul acelei zile despre drumeția de pe Kahlenberg și am scris așa: …am coborât pe jos, pe aleile de pe traseul marcat cu două dungi roșii și una albă către Cobenzl și apoi către Grinzing. După calculul meu am mers în jur de 6-7 km cu totul. Toată treaba ne-a luat, cu tot cu sesiunile de fotografie, în jurul a două ore.

Ajunși în Grinzing, unde am reușit să întâlnim încă localnici aducând acasă remorci pline cu struguri, ne-am dat seama că nu doar încântarea ochilor ne-a adus aici, ci și dorința de a ne încânta papilele gustative, așa că, citez din nou din însemnări, ne-am oprit să mâncăm la Ospătăria Neuland pentru o masă tipic vieneză, sau cel puțin așa ne place să credem. Au fost supe cremă de roșii atât de gustoase cum nici în Italia și nici în Grecia nu ne-a fost dat să mâncăm (poate pentru că aveau și semințe de dovleac?), proverbialele șnițele vieneze pe care farfuria abia le încape stropite cu sturm (tulburelul vienez), ștrudele cu măr și, firește, espresso, pentru o bună digestie.

Porniți de fapt în căutarea șturmului (sturm, mustul de Grinzing, deja tulburel), cred că am fost inspirați să începem totul cu o drumeție care să ne creeze dispoziția perfectă; ceea ce am găsit a fost o senzațională masă de prânz cu tot ceea ce Viena are mai bun, pe care am stropit-o cu vin nou și am însoțit-o cu priveliștea de poveste a acestei suburbii, senzațională în soarele toamnei.

 

4

 

 

Unde bate inima Vienei?

În scurtul eseu de antropologie borgesiană, Hotel Ambos Mundos, Vintilă Mihăilescu ne îndeamnă la călătoria cu suflet, adevărata călătorie a omului, pornind de la o scurtă istorie:

Niște călugări budiști se hotărăsc să viziteze Lumea Nouă. Iau avionul și ajung pe aeroportul din New York. Acolo se așază pe niște scaune și așteaptă în liniște. Trece o zi, trec două… La un moment dat, un ofițer din paza aeroportului se apropie de ei, intrigat, și-i întreabă ce se întâmplă.Ne-am hotărât să vizităm Lumea Nouă, așa că am venit la New Yorkîi explică un călugăr.Dar sunteți la New York!le atrage atenția ofițerul.Corpurile noastre sunt la New York, acum așteptăm să ajungă și spiriteleîi răspunde mai-marele budiștilor.”

Românul spune că i-a rămas sufletul acolo atunci când părăsind un loc, părerile de rău îl fac să creadă că sufletul nu i s-a mai întors întreg și o parte din el, ascultându-i dorința intimă, a rămas să-l (în)locuiască mai departe în locul drag, pe care doar cu trupul l-a părăsit.

Nichifor Crainic, cu ale cărui cuvinte mi-am început această poveste despre Viena, descria șirurile de arbori ai Ringului cu nostalgia celui care nici măcar nu vrea să ascundă că o parte din sufletul său a rămas în burgul Dunării Albastre.

 

O halbă de bere și un pahar de vorbă

Puține sunt frumusețile Vienei pe care Ringul nu le cuprinde, iar o plimbare la pas, cu caleașca sau un automobil de epocă, la alegere, este obligatorie. Să treci în revistă popasurile obligatorii legate de Ring – aș începe cu Café Central, cafeneaua celebrităților, palatele Albertina și Hofburg, minunata Catedrală Votivă, al cărei arhitect a reușit să înfrângă regulile și să o facă mai înaltă decât turnul Primăriei amplasând în vârf o statuie de cinci metri, Catedrala Sfântul Ștefan și altele multe altele de care nu te poți desprinde prea ușor – este o artă cu care e musai să te îndeletnicești în Viena.

Dar noi am avut și altfel de experiențe, ce țin tot de arta ineditului. Undeva aproape de gara centrală am găsit o arteră comercială care se numește Favoritenstraße. Nu despre ea vreau să vă vorbesc, ci despre ospătăria Lendl de pe străduța Reisingergasse, pe care am întâlnit-o aproape de această zonă comercială.

 

5

 

 

Recomand tuturor celor ce vor să trăiască o experiență vieneză autentică această ospătărie, care este o afacere de familie; acolo fumătorii se simt ca acasă pentru că au spațiul lor din care nimeni nu-i alungă (nu sunt fumător, e doar nostalgia cârciumii de altă dată), iar barmanul nu ezită să ciocnească cu tine o halbă de bere la un pahar de vorbă. Aici și în altă parte, merită să încercați, Viena este mereu surprinzătoare, gata oricând pentru un dialog de la suflet la suflet.

 

 

Doctorandul Sorin Stanciu, de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, a susţinut zilele trecute o conferinţă cu tema ,,Teologia şi construcţia naţiunii în anii ’30”, “disecând” conceptele de teologie politică, naţiune, ortodoxie şi stat creştin în discursul “ierarhilor, părinţilor profesori, al intelectualilor şi filosofilor creştini care se circumscriu unui referenţial creştin”, cu accent pe sistemele lui Nichifor Crainic şi Dumitru Stăniloae. Matricea Românească vă oferă câteva dintre cele mai interesante intervenţii din cadrul evenimentului.

În deschiderea conferinţei, profesorul de Istorie Sorin Stanciu a definit cadrul conceptual al discuţiei, dominat de noţiunea de teologie politică: “Referindu-ne la raportul dintre teologie, naţiune şi stat în câmpul cultural şi politic interbelic românesc, se poate pune întrebarea în ce măsură o noţiune precum teologia politică, născută într-un spaţiu cultural catolico-protestant, poate fi translatată ca instrument conceptual în spaţiul est-european. La această întrebare, politologul Daniel Barbu răspunde că «Teologia politică este una dintre tentativele procedurale ale teologiei, ştiinţă asociată genealogic adevărului». Această hermeneutică, ce aşază adevărul în confruntare cu puterile din societate şi politică, poate fi un instrument eficient, dacă se raportează critic-reflexiv la acest câmp”.

În prezentarea sa, doctorandul a vorbit pe larg despre relaţia dintre Biserica Ortodoxă Română, privită ca instituţie, şi Marea Unire, despre rolul BOR în înfăptuirea şi consolidarea statului naţional unitar român:

“BOR a fost participantă activă, în limita competenţelor ei, la Războiul de Întregire Naţională, prin cei 250 de preoţi confesori care au asigurat nu numai o îndrumare spirituală, ci şi o asistenţă medicală şi socială Armatei Române, dar şi populaţiei române afectate de Marele Război. Totodată, Biserica Ortodoxă Transilvană a fost catalizatoarea, în Ardeal, dar şi la nivelul întregului areal românesc, alături de liderii politici ai Partidului Naţional Român, a procesului de unificare naţională.

Una dintre direcţiile în care Biserica-instituţie s-a implicat pentru construcţia naţiunii româneşti interbelice a fost identificarea rapidă a necesităţii organizării unitare, la nivel naţional. Unificarea eclezială, sub conducerea Sfântului Sinod din Bucureşti, a contribuit implicit şi la consolidarea statală a României Mari.

Această unificare eclezială s-a realizat cu dificultate, din cauza tradiţiilor bisericeşti, ecleziologice, diferite în provinciile româneşti. Dacă Biserica din Ardeal avea o tradiţie a autonomiei faţă de Stat, faţă de Imperiu, conform statutului şagunian, Biserica Ortodoxă din Regat avea o tradiţie negativă, a unui absolutism ierarhic şi a unei dependenţe, obedienţe faţă de Statul modern.

Unificarea eclezială, sub conducerea Sfântului Sinod din Bucureşti, a contribuit implicit şi la consolidarea statală a României Mari

Printre ierarhii care au contribuit la unificarea eclezială, a întregii Biserici Ortodoxe în spaţiul românesc, s-au numărat Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului (1882-1955) şi Episcopul Caransebeşului de atunci, dr. Miron Cristea, devenit ulterior Mitropolit, în martie 1919, şi Patriarh al României în anul 1925.

În acest cadru istoric, al unei dezbateri privind reorganizarea bisericească la nivel naţional, preotul teolog ardelean Gheorghe Ciuhandu (1875-1947) considera că unificarea bisericească trebuie construită pe baze canonice şi istorice de continuitate, fiind primul teolog care declară urgenţa înfiinţării Patriarhiei Române.”

Istoricul Sorin Stanciu a vorbit şi despre relaţia dintre Biserica Ortodoxă Română şi democraţie, respectiv ascensiunea extremei drepte în anii ’30 ai secolului trecut, precizând că BOR a salutat înnoirile democratice, iar derapajele xenofobe de după 1930 au fost respinse de ierarhi precum Bartolomeu Stănescu, Episcopul Râmnicului.

“Făurirea României Mari a determinat conturarea unor mari speranţe în viitorul societăţii româneşti. Reformele economice şi politice, iniţiate de elitele tradiţionale, prevesteau un răspuns pozitiv al societăţii noastre. Partidele politice promiteau mai multă democraţie şi rezolvarea problemelor sociale. Biserica Ortodoxă Română a salutat dintru început aceste înnoiri democratice, plasându-se într-o poziţie de sprijinitoare a unui regim politic [democratic].

Dacă Biserica din Ardeal avea o tradiţie a autonomiei faţă de Stat, faţă de Imperiu, conform statutului şagunian, Biserica Ortodoxă din Regat avea o tradiţie negativă, a unui absolutism ierarhic şi a unei dependenţe, obedienţe faţă de Statul modern

Astfel, în discursul Mitropolitului Bălan al Ardealului, din 23 martie 1923, intitulat Evanghelia şi democraţia, Ortodoxia şi Neamul, Biserica şi Statul, se aprecia că între creştini şi democraţie există o înrudire din punct de vedere etic. Cele două concepţii, afirma Mitropolitul, sunt asemănătoare deoarece ambele pun la baza fundamentului lor ideatic persoana umană.

Dacă Biserica Ortodoxă din Ardeal manifesta încă din anii ’20 un sprijin evident pentru valorile democraţiei, şi ale liberalismului, această situaţie se va schimba treptat în anii următori, în anii ’30 din perioada interbelică. Afirmarea proiectelor naţionaliste, fascizarea peisajului politic, conjunctura internă au determinat o schimbare de atitudine a BOR faţă de democraţie. Naţionalismul discursiv din ce în ce mai radical al Bisericii a susţinut un derapaj spre soluţii politice autoritare.

În articolul din Telegraful Român din 1936, intitulat Biserica şi naţionalismul, Dumitru Stăniloaie cita şi comenta declaraţia Mitropolitului Bălan, referitoare la atitudinea Bisericii faţă de naţionalism. Nicolae Bălan declara «Spun de aici, ca să se audă în toată ţara, că Biserica noastră este sprijinitoarea naţionalismului românesc, a cărui vatră caldă a fost ea întotdeauna.» Mai departe, Mitropolitul susţine «Avem convingerea profundă că precum în numele Ideii naţionale a fost întregit statul român, tot prin puterea naţionalismului înfrăţit cu ortodoxia se va consolida el».

Dumitru Stăniloaie afirma că nu lupta împotriva altor popoare este esenţa naţionalismului, ci împiedicarea acelor popoare de a înăbuşi viaţa poporului în sânul căruia te-a aşezat Dumnezeu

Acelaşi ierarh, într-un filoromânism accentuat, susţinea: «Dar naţionalismul pentru Biserică nu este partid, ci este suflet. Naţionalismul este sufletul românesc pătruns de conştiinţa drepturilor şi a misiunii sale pe acest pământ, de conştiinţa că nu trebue să se lase sufocat de alte neamuri, ci însuşi Dumnezeu îi porunceşte, odată ce l-a aşezat pe acest pământ, să trăiască».

Comentând această declaraţie, Dumitru Stăniloaie afirma că nu lupta împotriva altor popoare este esenţa naţionalismului, ci împiedicarea acelor popoare de a înăbuşi viaţa poporului în sânul căruia te-a aşezat Dumnezeu.”

Proiect creştin vs. proiect naţional, ortodoxie sau civism românesc? Ce spunea Andrei Şaguna în secolul XIX: “Românii trebuie să se simtă mai aproape de cei de aceeaşi credinţă, decât de cei de acelaşi sânge”

Moderatorii conferinţei, prof. univ. dr. Mirela-Luminiţa Murgescu şi prof. univ. dr. Florin Muller au fost la rândul lor autorii unor intervenţii extrem de pertinente, cu privire la raportul proiect creştinproiect naţional.

Astfel, profesorul Mirela Murgescu a subliniat, în contextul dezbaterii: “Proiectul naţional este mai important decât proiectul creştin, iată concluzia la care au ajuns ei [în perioada interbelică]. Nu este nici un conflict între mesajul universal al lui Iisus şi cel naţional, care este o insulă.”

Reliefând evoluţia gândirii teologico-politice şi naţionale spre momentul 1 decembrie 1918 şi ulterior, istoricul a evocat o pastorală a – pe atunci – Episcopului ortodox ardelean de secol XIX Andrei Şaguna, în care acesta avertiza că „românii trebuie să se simtă mai aproape de cei de aceeaşi credinţă, decât de cei de acelaşi sânge”, ceea ce a atras inclusiv contestarea din partea filologului Treboniu Laurian. “Greco-catolicii l-au combătut, spunând că «acum trebuie să construim naţiunea română! De aceeaşi credinţă sunt şi bulgarii, şi ruşii, şi sârbii şamd.” Reacţia fraţilor români de altă confesiune a fost catalogată de către istoricul Florin Muller drept “o poziţie foarte civică.

În interbelic, care după înfăptuirea României Mari a readus în prim-plan melanjul cultural şi confesional, “teza se reia şi ortodoxia se simte marginalizată” (prof. Mirela Murgescu), greco-catolicii fiind consideraţi „nişte iobagi spirituali ai catolicilor şi ai papilor, neintegrabili în ortodoxie, o opoziţie contradictorie istoric” (prof. Florin Muller), tensiuni latente care vor izbucni dramatic în anii de după al Doilea Război Mondial şi instaurarea comunismului în România.

 

Foto deschidere: Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu (dreapta), citind Rezoluţia de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918, sub privirile Episcopului ortodox Miron Cristea (centru)