Tag

Nicolae Diaconu

Meșterul Nicolae Diaconu a pornit pe drumul ceramicii din dorința de a căpăta libertate, o noțiune abstractă pe care cu toții ne dorim să o dobândim, dar care nu știm cu exactitate ce presupune. Artistul a găsit libertatea în universul satului autohton, el redând cu ajutorul lutului și cu o măiestrie nepământească, veritabile fresce ale existenței țăranului român.

Născut în Sofronești, un cătun de lângă Iași, Nicolae Diaconu s-a stabilit în Brașov atunci când avea puțin peste 20 de ani, adică după încheierea stagiului militar. Rigorile și duritatea specifice statutului de soldat nu i-au dizolvat creativitatea și talentul, care l-au îndemnat să pătrundă în lumea fără limite a artei populare.

Într-o după-amiază ploioasă de octombrie, când stropii mari de apă ne brăzdau nemiloși chipurile, ceramistul ne-a primit cu drag ca oaspeți în cel mai de preț spațiu din viața sa: atelierul din Codlea, unde lutul prinde suflu vital. „Sigur sunteți și obosiți de pe drum, intrați și uscați-vă întâi”, ne-a întâmpinat cu seriozitate un bărbat impozant, cărunt, cu barba mare, albă, și cu ochi strălucitori și jucăuși, precum ai unui copil. Curând aveam să aflăm că umorul și jovialitatea reprezintă trăsături adânc imprimate în ADN-ul artistului.

Artistul Nicolae Diaconu, mereu „bucuros de oaspeți”

Artistul Nicolae Diaconu, mereu „bucuros de oaspeți” Foto: Marius Donici

Încă din pragul atelierului, o ceată de țărani din lut și o turmă de oi ne-au „șoptit” în tăcere că nu ne aflăm într-un spațiu obișnuit.

Orice artist încolțește tema unui tablou, a unei lucrări în piatră, a unui modelaj în lut și o poartă cu el în gând. O poate purta ani de zile, până are ocazia să o realizeze

A spune cu simplitate că Nicolae Diaconu reface, din lut, lumea satului – țărani veseli, săteni la muncă, boi la jug, oi senine și smerite, bunicuțe înțelepte – reprezintă numai o parte din întregul adevăr referitor la munca maestrului făurar. În numai câteva ceasuri, o bucată amorfă de lut devine, sub degetele fermecate ale meșterului, imaginea fidelă a săteanului onest, muncitor și credincios. Toate aceste figuri l-au ajutat pe meșter să obțină libertatea într-un loc străin.

În spatele fiecărei lucrări în parte se află un personaj real

În spatele fiecărei lucrări în parte se află un personaj real

„M-am simțit exilat și am vrut să mă «răzbun» pe cei care m-au trimis aici, pentru că am fost detașat. «Ce caut eu aici?» Nu aveam prieteni, așa că am căutat Școala Populară de Artă și mi-am creat personajele din sat: mătușa Paraschiva, bunica Rarița, bunica Victoria. În spatele lucrărilor au existat personaje reale. Mi le-am creat singur. (…) La școală, profesorul ne spunea să facem câte o căniță, o scrumieră și eu mă plictiseam, pentru că mi se părea prea simplu. Așa că am furat o bucată de lut și am făcut o lucrare acasă, după care m-am dus și i-am arătat profesorului. S-a uitat, mi-a arătat un colț de masă și mi-a spus: «Aici e locul tău, de acum încolo faci ce vrei». Orice artist încolțește tema unui tablou, a unei lucrări în piatră, a unui modelaj în lut și o poartă cu el în gând. O poate purta ani de zile, până are ocazia să o realizeze.”

Prima lucrare a meșterului, alături de dacii fiului său, Marius

Prima lucrare a meșterului, alături de dacii fiului său, Marius

Chiar dacă anii i-au albit tâmplele, artistul popular încă poartă înlăuntrul său aerul copilăresc și entuziasmu-i cunoscut de către apropiați: „Mi-am lăsat și barbă pentru că, dimineața, când mă uitam în oglindă, vedeam o babă cu părul creț. Ca să scap de ea, am lăsat barba să crească”, a glumit Diaconu, pentru a evita subiectul privind vârsta sa. Ulterior, el ne-a dezvăluit că este născut în 1955.

Când talentul se arată și cu ochii închiși

Nu numai românii au rămas înmărmuriți de detaliile, de fidelitatea și de talentul cu care Nicolae Diaconu a zămislit din lut universul satului țării noastre, ci și străinii, așa cum se întâmplă ori de câte ori se întâlnește un artist desăvârșit, care își dedică întreaga viață creației – expozițiile din Washington, Roma, Paris, Berlin, Shanghai au reprezentat un succes pentru artist, mai ales datorită faptului că acesta a oferit și demonstrații practice.

„Atunci când i se năștea un copil, tatăl îngenunchea în fața pruncului. Îl primea ca pe un dar ceresc”

„Atunci când i se năștea un copil, tatăl îngenunchea în fața pruncului. Îl primea ca pe un dar ceresc”

„La Washington, am făcut o lucrare cu ochii legați, în 40 de minute. În timp ce lucram, auzeam numai flash-urile aparatelor foto, dar nimeni nu spunea nicio vorbă, nimic. Așa respect au avut, că nu au vrut să mă deranjeze. La final au început să mă aplaude și să zică: «Bravo!». M-au curentat așa, pe spate. Aș vrea să mi se mai întâmple”.

Lutul este singurul material care capătă trăinicie prin foc. Focul are o atitudine benefică asupra lui

Așa cum ne-a mărturisit, meșterul nostru este un om crescut la țară – aspect ușor de intuit, prin prisma detaliilor lucrărilor sale – și, ca orice român muncitor, el este legat de animale, de casa părintească, dar mai ales de pământul care ne hrănește pe toți: „Lutul este singurul material care capătă trăinicie prin foc. Focul are o atitudine benefică asupra lui. În rest, despre lut și despre pământ s-au scris romane. Știu, din familia mea, că din două hectare de pământ, o văduvă de război a crescut șapte copii. Ce adunau vara de pe câmp, mâncau iarna și apoi o luau de la capăt. (…) O olandeză a cumpărat un țăran de la mine. De ce? Îți spun exact ce a zis ea: «Pentru că lucrarea mă întoarce în timp și pentru că și la noi, ca la români, țăranii au trăit în condiții foarte grele, erau gârboviți de muncă, lucrau pământul, aveau fața brăzdată de transpirație, de vânt și de soare». Așa aș descrie și eu țăranul.”

„Și era una la părinți”

Figurile lui Nicolae Diaconu sunt unice nu numai datorită modului de lucru al meșterului (până și hainele sătenilor sunt „croite” separat, din foaie de lut – aici, cunoștințele de croitorie ale acestuia fiind mai mult decât utile), ci și datorită mimicii personajelor – multe dintre ele, inspirate din realitate.

„Țăranul era vesel la cumetrie, la nuntă sau când se îmbăta. După ce treceau momentele astea, iar îl împovărau necazurile”

„Țăranul era vesel la cumetrie, la nuntă sau când se îmbăta. După ce treceau momentele astea, iar îl împovărau necazurile”

„Câteodată, cineva îmi aduce o poză și îmi zice: «Uite, fă-o pe mama mare de două ori, ca să îi dau și soră-mii o lucrare». E chiar amuzant, pentru că răspunsul meu este: «Mămicuța ei a făcut-o o singură dată, cum să o fac eu de două ori?». Nu poți repeta lucrarea decât pe matriță, și eu nu lucrez cu matrițe. Nu poți face același personaj de două ori. (…) Am mai făcut în 2000 o lucrare mare, mi-a luat cam jumate de an să o fac: rusificarea țăranilor din Basarabia. Pe o lungime de șapte metri, am așezat 100 de personaje, țăranii deportați. Și acolo, fiecare chip era diferit. Bunelul mi-a povestit, când aveam șapte ani, despre deportarea țăranilor și cum veneau soldații și culegeau, fără explicații, oamenii de pe uliță sau din curți, să îi ducă în Siberia. Îmi povestea cu așa o patimă, cu așa un năduf, încât eu mi-am creat în minte un film cu care am trăit toată viața, până m-am «eliberat». Am făcut lucrarea ca să mă descarc, dar și ca să mă «răzbun» pe cei care le-au făcut rău oamenilor ălora. N-am avut niciun moment de abandon.”

Nicolae Diaconu, vorbind despre lucrarea lui dedicată rusificării țăranilor

Nicolae Diaconu, vorbind despre lucrarea lui dedicată rusificării țăranilor

Epilog: alt artist român chemat la Ceruri

Meșterul nostru ar fi vrut să mai realizeze un astfel de ansamblu de figuri ceramice: un convoi de deținuți politici, pe care să îl doneze apoi Muzeului de la Sighet. „Deja îmi imaginez bărbați în zeghe, slabi, istoviți, cu cătușe la mâini și la picioare și desculți. La lucrările acestea e dificil, pentru că trebuie să caut resursele mele fizice. Mă poate ajuta Marius, băiatul meu, dar vreau să fie amprenta mea acolo.”

Spre regretul nostru și al poporului român, talentul de netăgăduit al meșterului Nicolae Diaconu, din Codlea, ne-a părăsit pentru o lume mai bună, la câteva zile după ce i-am călcat pragul atelierului. Lucrările pe care el abia aștepta să le realizeze pe pământ își vor găsi acum, cu siguranță, împlinirea în Ceruri.