,,Nu, nu, nu, nu…….Nu vreau să îmi spăl dinții”, zice Lili în gând.

,,Aaaaa…nu am chef să îmi fac curat în cameră, chiar nu am chef…” se vaită Mihai.

,,Nu doresc să mă culc!”

,,Nu doresc să mă îmbrac!”

,,Nu doresc să strâng jucăriile!”

,,Ah! Probabil, dacă nu doresc, nu am chef, înseamnă că nici măcar nu trebuie să fac, nu-i așa?”

Ce a rostit fiul tău? Dar fiica ta?

Nu vreau? Oh!

Situațiile de negociere nu sunt ușoare

Nu este absolut deloc ușor să ne aflăm ca părinți în aceste situații de negociere, explicând iar și iar (cu calm, așa-i?) de ce este bine să…, este potrivit să…, la ce ne folosește…, cum o să ne ajute….

Este tare greu să îi convingem, să îi determinăm, să-i și condiționăm…

Să schimbăm ceva

Să încercăm să facem lucrurile puțin altfel. Îi ascultăm. Îi validăm. Punem limite clare.

,,Ah, te ascult…nu ai chef de asta…totuși să știi că trebuie să o faci….Uneori trebuie să facem și lucruri pe care nu le vrem. Acum este un astfel de moment.

Da, aud ce îmi spui, spui că nu vrei. Totuși tu trebuie să faci asta, să o duci până la capăt.

Asta numesc eu responsabilitate. Copil responsabil.

Când totul va fi gata, te vei simți chiar bine, vei vedea!”

Se rezolvă imediat totul?

• ar putea să nu iasă din prima.

Asta nu înseamnă însă că metoda nu funcționează, că nu va funcționa niciodată. Înseamnă că fiul sau fiica ta se simte în siguranță să reacționeze în fața ta. Să se exprime.

Tu, părintele, stai ferm. Rămâi puternic. Calm și serios:

,,Acum, te rog, este timpul să faci ce este de făcut!”

Este important să nu îi lăsăm pe copii să confunde ,,nu am chef” cu ,,nu trebuie să”.

Și când totul este gata?

Când și-au dus treaba la bun sfârșit cu adevărat, arată-le că le apreciezi efortul. Mulțumește și arătă apreciere pentru tot ce s-a făcut. Vorbește-le despre lucrul cu bine dus la capăt și despre bucuria de a ști că ești capabil de asta.

Încearcă să le vorbești la nivelul lor, cu ochii în ochii lor. Vino tu spre ei când vorbești sau ajută-i să urce la înălțimea ta. Acest lucru îi liniștește pe copii și îi face mult mai receptivi la ceea ce se rostește.

Când discutăm cu copiii noștri să fim acolo: cu blândețe și fermitate, dar cu glas care sună cald, chiar și atunci când, uneori, ne simțim goliți de răbdare și mai este un pas până să explodăm. Mai ales în momentele de refuz și răzvrătire copiii au nevoie să le fim sprijin și ghid; când vom înțelege și vom interioriza acest lucru, totul va deveni, treptat, mai simplu.

Empatia are un rol major pentru că ne arată disponibilitatea de a  simți probleme, frici și frustrări și de a le oferă copiilor sentimentul că sunt înțeleși și că sunt în siguranță în brațele noastre iubitoare, lângă noi, oricând.

,,Mama, gata am terminat totul de aranjat! Mai știi când mi-ai spus că mă voi simți tare bine? Chiar așa este!”

Mioara își ia inima în dinți și merge spre Darius. Ohhhhh! Îi va spune că e timpul să plece din parc. Și el va spune NU. Și se va răsti la ea și se va întoarce cu spatele și ea, mama, va alerga după el și îi va da iar 10 motive pentru care trebuie să plece acum. Și Darius se va supăra și ea se va supăra că el nu înțelege și iar se vor certa… Deja sufletul i-a devenit greu și a părăsit-o curajul…

Nu-ul care ,,dă de furcă”

De câte ori nu am auzit noi toții de la copiii noștri:

,,Nu, nu plecăm!”

,,Nu, nu strâng!”

,,Nu, nu fac asta!”

,,Nu, nu vin la tine!”

Oare ce simțim când auzim ,,Nu”-ul acela? Pare că opoziția copilului e mare și noi pare-se că rostim instant: ,,-Ba da, trebuie, uite, e târziu, am întârziat, trebuie să dormi, trebuie să strângem, trebuie să plecăm…” Căutăm pe loc (nu-i așa?) să schimbăm ,,Nu-ul” copilului într-un ,,Da”.

Ce bine ar fi să auzim: ,,Da, să mergem, să strângem, să mâncăm…”

Acest lucru nu se întâmplă și noi ne punem în poziție de luptă, de convingere, de răsturnare de situație, de determinare…

Unde se dă lupta?

„Nu suport deloc să îmi spună NU!”

„E așa încăpățânat!”

„Ahaa, vrea el sa aibă ultimul cuvânt, însă uită că aici eu comand!”

„E un caracter dificil, mă ocup eu de el!”

„E o piatră tare, copilul acesta, însă eu voi ști ce să fac!”

„Nu îmi place deloc când mi se opune!”

De fapt, când copilul spune ,,Nu”, singurul lucru cu care avem de luptat, pe moment, este reacția noastră, a adulților, reacția noastră la emoțiile pe care le trăim. Este important să fim atenți la felul în care răspundem.

Să ne amintim mereu: ceea ce răspunde copilul nostru (NU-ul ferm) este doar o reacție emoțională. În spatele negației nu există o explicație logică, o introspecție.

Dacă și copilul și adultul răspund din fondul emoțional, ei bine, conflictul va escalada, desigur.

Copilul a spus în mod răspicat NU. Tu, părintele, respiri, iei o pauză, arăți prin limbajul non-verbal că înțelegi (dai ușor din cap, în mod afirmativ), te gândești și pronunți rar, cu voce fermă: ,,… înțeleg, nu vrei să faci asta. Însă să știi că DA, vom face acest lucru.”

De unde vine autoritatea?

Autoritatea părintelui vine din limbaj, din tonul vocii, din stilul ferm de afirmare, din propozițiile scurte, rostite cu hotărâre.

Afirmi; nu negi, nu reacționezi.

Pur și simplu spui ce se va petrece. Poate de mai multe ori, însă la fel de hotărât, la fel de așezat. ,,Acum vom face asta împreună. Să mergem! Știu că poți să o faci!”

Mioara este stăpână pe ea. Știe că da, există posibilitatea ca Darius să se opună și să spună, pe loc, cum nu dorește să facă ce i se cere. Și asta este în regulă. Mioara își aduce aminte mereu că ea, mama, este adultul care, cu răbdare și fermitate și dragoste va pune copilul pe făgașul cel bun!

Săptămânile acestea chiar avem timp să discutăm și să ne aducem aminte.

Exact asta fac și Victor și mama lui. Vorbesc despre o anumită seară de mai. În acea seară se rostise cu fermitate negația NU. Fusese un NU din sfera interdicțiior. Azi, Victor, adolescent, pare fericit că a primit o interdicție. Ce este asta? Cum ar putea un adolescent să fie mulțumit cu o astfel de situație?

Să tragem puțin cu urechea la această povestire:

Ziua lui NU

– Nu mai merg în viața mea la antrenament! S-a sfârșit! Să arunci echipamentul!

Victor e furios. Adriana, mama lui, nu l-a văzut niciodată așa. Azi a ratat două coșuri și antrenorul l-a trecut pe bancă.

– Gata! Înțelegi? Ga-ta!!!

Adriana și-a susținut fiul toată copilăria și adolescența în orice. L-a lăsat să încerce și „dacă nu i-a plăcut” la tobe, la șah, la curs de rumba și la cățărări l-a lăsat să se retragă.

Azi însă este vorba de altceva. De 6 ani de antrenamente ce se vor puse în colțul cu „aruncați aici”. De frustrare și epuizare emoțională, de lipsă de echilibru, invidie, răzmeriță.

Adriana îl privește pe Victor în ochi și îi spune cu glas jos și ferm:

-NU. Nu sunt de acord. Când te vei calma, vom discuta despre asta. Sunt aici.

Victor tună și fulgeră și nu poate crede că mama lui a spus NU. Un NU foarte ferm.

Ce fac copiii în fața succeselor și insucceselor

Copiii au tendința de a fugi de greu, de furtuni emoționale, de confruntări. Sunt fericiți când sunt aplaudați de antrenori și mentori și profesori și familie și sunt revoltați când lucrurile nu se întâmplă exat așa cum vor. Nu înțeleg mereu raționamente, strategii, trasee.

Datoria părintelui în momentul de revoltă nechibzuită este să fie acolo și să spună: „Nu. Ne mai gândim. Vom analiza când ne calmăm. Mâine e o altă zi”. Rolul nostru, uneori, e să ne uităm clar în altă parte.

Să ne impunem părerea sau nu?

Instinctul funcționează și este cel ce ne arată când durerile sunt îndreptățite să ceară și când doar ambiția, spiritual de competiție exacerbat, frustrarea, epuizarea emoțională e de vină pentru decizii pripite.

Încurajez mereu dialogul, înțelegerea, empatia, ascultarea.

Și spun uneori, la fel de încurajator: „e timpul să îți spui hotărârea de părinte și să închei subiectul”.

Când lucrurile se calmează, când totul e de înțeles, când resentimentele pur și simplu pleacă pe câmpii, în copil izbucnește din nou plăcerea de a fi, de a face, de a performa, de a împărtăși, bune și rele. Va străluci, el, copilul, mânat de pasiune, de puterea de a înfăptui, de a câștiga, de a atinge cote noi.

Sfârșitul fericit al poveștii

Reporterul pronunță cuvintele precipitat:

– Stăm de vorbă cu Victor Simion, căpitanul echipei ce în această seară a devenit Campioană Națională! La ce te gândești acum, Victor?

– Mă gândesc la o seară de mai, la un NU puternic spus de mama mea și vreau să îi mulțumesc pentru că nu m-a lăsat să renunț și îi mulțumesc pentru că a fost puternică pentru mine și vreau să mulțumesc și echipei mele și….

„Da, da, spune mama, îmi amintesc că ochii mei au dat să se umple de lacrimi când te-am auzit, însă zâmbetul de bucurie a alergat mai repede. Știam că am ales bine însă m-am bucurat când tu ai înțeles asta”.

Săptămânile acestea chiar avem timp să discutăm și să ne aducem aminte. Și să recunoaștem tot binele din viața noastră de copii și de părinți.

Meda se uită spre mama ei. Are mâinile încă pline de acuarele și guașe.

„Mama, te rog, mai pot picta puțin, te rooog?”

Georgiana este obosită. În plus, trebuie să scrie rezumatul ședinței cu părinții de ieri. Acum chiar era timpul de strâns pensule, culori și picături de apă. „Hai să ne propunem pentru săptămâna viitoare, Meda, da?” spuse ea și începu să dea startul pentru ordonarea lucrurilor. Ochii triști ai Medei și umerii căzuți o făcură să revizuiască propunerea: „Sau poate avem timp chiar mâine…”

Frământări pentru soluții de compromis

Georgianei îi este foarte greu să dea piept cu supărarea copiilor, cu tendința lor de a negocia în sus orice, cu supărarea vădită și exprimată atunci când dorințele nu se împlinesc imediat.

Noi toți încercăm să țesem soluții de compromis neputând rămâne fermi până la capăt în hotărâri convenite. Ceea ce propunem sună de fapt cam așa: „dacă nu te superi acum, voi găsi o soluție pentru mai târziu, vom vedea cum facem…”. Acesta este punctul în care mulți copii prind aripi în zona negocierilor; ei nu se opresc ci plusează: „Ce zici, mama, mai stăm 5 minute acum și pictăm și mâine, cum ai spus?”

De ce ne este atât de greu uneori să spunem NU? Probabil ne reamintim ce simțeam când primeam noi NU-ul acela dur și lipsit de empatie. Era NU pentru ce ceream și NU-să nu îndrăznești să comentezi ceva sau să curgă vreo lacrimă „…că vezi tu!” Era un NU ce zvonea amenințare.

Sau nu spunem NU pentru că suntem obosiți și fără chef de a începe o discuție în contradictoriu. Sau nu spunem NU pentru că nu știm să îl spunem și nici nu știm însemnătatea lui.

Adevărul este că „NU” își are valoarea lui în a-i ajuta pe copii să realizeze limite, norme, reguli, respect, echilibru.

În plus, după un NU ce întristează, după lacrimi de frustrare și deznădejde, după țipete și rascoliri înțelese și susținute de adulți, copiii se înseninează și apreciază grija din fermitatea părintelui.

Cum îl spunem pe NU?

NU poate fi spus fără duritate, fără a fi „țipat”; cu grijă și considerație. Spus cu căldură și grijă, jucăuș și încrezător fără a-și pierde deloc din fermitate, NU-ul devine un bun conector. Nu-ul nu trebuie să sune răutăcios, superior, lipsit de empatie.

Stilul de a pune NU are până la urmă cea mai mare valoare: cu privirea în privirea copilului, repetând dorința lui pentru a-i arăta că ești conștient de cerință, cu blândețe fermă, cu folosirea sensului pozitiv atunci când poate fi ales în formulare, cu pronunțarea a ceea ce urmează să se întâmple, eliminându-se interzicerea sau oprirea de fond:

Să repetăm împreună cu Georgiana:

„NU”

„Acum nu”

„Dragule, oh, nu”

„E timpul să te întorci”

„E timpul să mergem”

„Este al prietenului tău”

„Acum este timpul să ne întoarcem”

„Nu, nu poți avea asta”

„Nu, nu acum”

„Nu te pot lăsa să faci asta. Nu poți mușca”

„Nu. Nu poți avea ciocolată chiar acum”

„Știu că îți dorești asta însă nu o poți avea chiar acum”

„Nu, nu te pot lua acum ci la ora stabilită”

„Nu, nu poți lua o altă jucărie din raft”

„Nu, vom lua o gustare mai târziu. Nu poți avea covrigi acum”

„Nu, nu poți sta pe mine acum. Ești bine, ești în fața mea, în siguranță”

„Nu putem face asta acum. Eu sunt aici pentru tine”

„Nu poți să ai penarul surorii tale. Este al ei.”

Este un „NU” prin care îți pasă? Atunci este cuvântul potrivit!