Oana Jipa este o tânără actriță, cu aspirații mari, care promite mult și multe. Se hrănește cu ceea ce face și se menține vie datorită meseriei pe care a cuprins-o în viața sa. Se mândrește că mai demult, în liceu, a făcut parte din trupa de teatru, acolo unde a fost selectată în urma audițiilor la insistențele mari pe care le făcuse mama sa. Din acele vremuri a realizat ce face arta din om, cât sens îi dă și cât o întregește.
Numele său a fost legat până acum de câteva spectacole pe care le-a jucat pe scenele teatrelor independente și anume Unteatru, Centrul Educațional Replika, teatrul Metropolis. La momentul la care răspunde la acest interviu se află la Sfântu Gheorghe, acolo unde repetă la un viitor spectacol cu trupa de la teatrul Andrei Mureșanu, fiind pentru prima oară parte dintr-un teatru de stat. Să o cunoaștem!
Ce se visa fetița Oana când era mică? Prin exercițiul imaginației, în ce rol te puneai cel mai des?
Aveam, ca orice copil cred, foarte multe roluri între care jonglam. De exemplu, nu exista film după vizionarea căruia să nu mă identific cu personajul feminin și să continui povestea în intimitatea camerei și imaginației mele. Dintre toate rolurile însă, cel mai mult mă fascina rolul de mamă pe care îl preluam cu foarte multă seriozitate față de jucăriile mele. De fapt, mă fascina mama mea care mă fascinează și astăzi și care reușește mereu să facă imposibilul în timp record cu dragoste și blândețe. Cred că îmi dădeam seama de atunci că e o muncă grea, probabil îmi imaginam că e nevoie de mult antrenament. M-am bucurat că a existat în cariera mea și un prilej de a explora relația mea cu mama mea printr-un spectacol. Un copil pe un litru de benzină (r. Irisz Kovacs, Reactor de Creație și Experiment, Cluj-Napoca), unde tema maternității e foarte prezentă și prezintă fascinația mea reală dar și groaza față de maternitate, un lucru pe care se pare că îl contemplu din copilărie.
Care sunt amintirile cele mai dragi din vremea copilăriei?
Drumurile la munte cu mașina pe vremea când nu recunoșteam împrejurările, nu puteam estima cât va dura până ajungem la destinație. Îmi dau seama retrospectiv că erau momentele mele de autocunoaștere, când, de la primul brad pe care îl vedeam, mintea mea intra într-un proces foarte deosebit (mi se pare mie acum) – tăceam mâlc, mă uitam pe geam și mă gândeam la oamenii de dinaintea mea, la noroc, la cum va fi dragostea etc. Am multe amintiri dragi cu părinții mei, cu fratele meu, dar dintr-o zgârcenie sufletească nu-mi priește să le știu povestite. Iar față de aceste momente de autocunoaștere am mare compasiune, când mă gândesc că mi se părea că știu atât de puțin și din multe puncte de vedere știam atât de multe.
Despre tine ca adolescentă, ce-mi poți spune? În jurul căror crezuri ai guvernat având în vedere că mediul familial, școlar, social și-au pus amprenta pe tine?
Până recent nu mă consideram departe de cum eram când eram adolescentă, însă, cu oarecare invidie, mi-am dat seama că am depășit etapa când am cunoscut adolescenții din trupa Brightside Drama la ID Fest, Bacău. I-am cunoscut cu ocazia atelierelor unde am fost unul din trainerii lor și ascultându-i simțeam un dor imens, dar și împăcare și entuziasm pentru ce urmează în viața de adult. Adolescența mea a fost foarte mișto. Am învățat într-un liceu super deschis și anume Colegiul Național Bilingv George Coșbuc, unde am făcut parte și din trupa de teatru a liceului, momentul T0 cum s-ar spune din ce urma să fie cariera mea. Atunci mi-am cunoscut prietenii care îmi sunt prieteni și astăzi aproape un deceniu mai târziu (cam cum sună asta?). Am fost o adolescentă liberă, cu părinți relaxați care nu erau la primul contact cu acest fenomen (mersi, frate-miu, tu ai dus greul!), care stătea mult cu prietenii, dar și mult singură, să afle ce îi place. Nu am avut o adolescență prea nebună, nu m-a atras acel tip de pericol niciodată. Îmi plăcea mult să citesc, să fumez, să mă uit la filme cool (filme de artă, erau filme de artă dar erau cool, și mai ales era cool să zici că le-ai văzut), să ascult muzică, să fac poze, să flirtez, aveam mare grijă cum mă îmbrăcam și îmi plăcea adrenalina din primele dăți când chiuleam. În rest, repetam cu trupa de teatru, mergeam singuri în festivaluri, ne super îndrăgosteam, făceam filme. Mă simțeam liberă, autonomă și simțeam că mi se întâmplă ceva foarte special, de atunci tot simt asta.
Când ai aflat despre tine că vrei să îmbrățișezi actoria în viața ta și să nu-i mai dai drumul?
Cum am zis mai sus, în liceu am făcut parte din trupa de teatru a liceului, unde am fost selectată în urma audițiilor la care mama mea a făcut mari insistențe să mă duc. Nu-mi doream neapărat, eu voiam la clubul de dezbateri, mi se păreau mult mai cool cei de acolo dar pentru că mama își dorea, am zis să încerc. N-a fost dragoste din prima, nici de prima oară când am repetat, nici de prima oară când am urcat pe scenă, însă a fost o dragoste care s-a consolidat fără să-mi dau seama și care devenise mare parte din personalitatea mea. Când am terminat liceul mi se părea evident și nu numai mie, și familiei mele și profesorilor mei că ăsta e drumul.
Este actoria lucrul cel mai curajos pe care l-ai înfăptuit sau cum privești tu această meserie?
Nu mă consider foarte curajoasă. Mi-e frică de multe lucruri, dar am și o ambiție nelimitată de a nu fi rezumată la fricile mele. Sunt zile când câștigă frica garantat dar și multe zile când nu, și alea sunt zilele când mă simt ca un brav soldat în viața mea. La teatru e diferit pentru că teatrul e locul în care mă simt în siguranță și în care am acel curaj de a face ce nu am curaj să fac in viața mea. Știu că multă lume spune asta dar așa este și pentru mine. Teatrul mă ajută să devin din ce în ce mai curajoasă și mă ajută în primul rând să aflu ce se întâmplă cu mine. E instrumentul meu cel mai fidel prin care aflu ce mi se întâmplă și prin care verific dacă ce a trecut a trecut cu adevărat. Tot ce facem pe scenă vorbește mult despre noi, și de multe ori, sub umbra acestor personaje reușim să aflăm lucruri plăcute dar și mai puțin plăcute despre noi. De aceea este o muncă care necesită mult curaj.
Care este frumoasa poveste a escapadei tale academice?
Am fost o studentă foarte nerăbdătoare, mai ales cu mine însămi, nu puteam accepta faptul că această meserie are nevoie de timp, că la actori cărămizile se pun azi una, și zidul se clădește după muuuult timp. Iar ca să duc metafora până la capăt, când în anul doi simțeam că mă plouă-n cap, eu plângeam că nu e zidul gata. Facultatea a fost totodată perioada care m-a pus față în față cu părerea mea despre mine, cu neîncrederea cu care ne luptăm mulți dintre noi în această meserie. Îmi rămân în minte repetițiile până la două, trei, patru dimineața cu studenții de la regie, discuțiile aprinse despre teatru de la terasa de lângă școală care ne era și casă și masă și discotecă și bibliotecă, drumurile cu mașina la festivaluri și premiere eveniment, examenele reușite și mai ales cele nereușite. Nu m-am simțit nicio secundă cu adevărat pregătită pentru meserie, dar am avut noroc să încep să joc odată ce am intrat la master, lucru care mi-a făcut tranziția de la studentă la actriță mai ușor de asimilat.
Mai simte emoții Oana când urcă pe scenă?
Da. Negreșit. Deși emoțiile se transformă, mereu pot fi generatoare de bine sau de mai rău, pentru mine emoțiile sunt o forță care mă mobilizează și nu mă lasă să mă odihnesc până nu știu că ce am de făcut e pe drumul bun. Înainte să înceapă spectacolul am emoții foarte mari și mereu mă întreb dacă o să mă ajute sau o să mă inhibe. E un pariu care mă ține foarte concentrate la ce am de făcut.
De care teatru este în prezent numele tău legat?
La momentul la care răspund la acest interviu sunt abia mutată de câteva zile la Sfântu Gheorghe unde repet la un viitor spectacol cu super trupa de la teatrul Andrei Mureșanu. E pentru prima oară când mă aflu într-un teatru de stat și când repet cu o trupă (și ce trupă!). De casă (București) mă leagă câteva spectacole pe care de abia aștept să mă întorc să le joc la Unteatru, Centrul Educațional Replika, teatrul Metropolis.
Care a fost rolul care te-a onorat cel mai mult?
Nu aș ști să aleg. Nu am o experiență prea vastă și îmi dau seama că fiecare rol de până acum fost foarte important în felul lui. Poate că rolul din Efecte secundare, Connie, a fost cel care m-a ajutat cel mai mult prin faptul că mi-a oferit vizibilitatea necesară unui tânăr debutant pentru a porni la drum.
Pe unde te-ai plimbat prin țară prin intermediul acestei forme de artă?
M-am plimbat destul de mult până acum fie prin intermediul spectacolelor sau al festivalurilor de teatru unde am participat sau unde am fost doar spectator. Cât despre spectacole: ,,Un copil pe un litru de benzină” (r. Irisz Kovacs) este o producție Reactor Cluj-Napoca, un spectacol rezultat în cadrul unei rezidențe de creație Fresh Start, iar Family escape room (r. Iulia Grigoriu) este un spectacol creat special pentru spațiul expozițional al Fundației culturale Ilfoveanu-Badea din Pitești. M-am bucurat mult să lucrez în astfel de spații și să văd cum e și mai departe de casă.
Au fost voci apropiate care ți-au spus să nu te orientezi spre actorie? Dacă da, cum le-ai depășit?
Nu am pățit asta, sau poate nu au ajuns la mine acele vorbe. Cred totuși că cea mai puternică voce este cea a criticului interior pe care eu una o aud destul de des și care periodic îmi reamintește de competiția din mediul ăsta, că nu există fizic timp de pierdut și de cât de efemer e orice fel de succes.
Cine este Oana dincolo de hainele personajelor pe care le joacă?
Nu aș ști să zic clar. Mă întrepătrund cu meseria mea, nu cred că pot face abstracție de ea atunci când vorbesc despre mine. Am 24 de ani, anul acesta a fost prima toamnă în care nu am început un nou an școlar/ academic, și lucrul ăsta m-a făcut puțin confuză. Încerc să mă responsabilizez, să învăț să trăiesc cât mai bine pe propriile picioare. Altfel, îmi place mult și să am timp liber în care să pot să mă bucur de hobbyurile mele. Cred că e foarte important ca adult să deprinzi anumite hobbyuri. În adolescență teatrul era hobbyul meu dar acum, pentru a mă menține inspirată am nevoie să evadez din teatru și din părerile și dorințele mele despre el.
Sunt oameni care își pun amprenta pe noi și care ne motivează în cariera aleasă. Pe cine poți aminti tu?
Sunt o adevărată culegătoare când vine vorba de a fura experiență. Sunt foarte mulți oameni de la care am învățat fie mult fie puțin, nimeni care a trecut pe lângă mine nu m-a lăsat indiferentă. Poate de la unii oameni am învățat cum să nu fac anumite lucruri pentru că nu mi se potrivesc mie, de la alții am preluat anumite păreri, tabuuri, sfaturi. Când ești actor nu lași nimic neutilizat, viața e materialul brut cu care lucrezi. Nu îmi vine să dau nume pentru că să dau un nume ar însemna să exclud alte nume. Cred că motivație e ascunsă în orice și în oricine, depinde de cum o descoperi. Găsesc motivație în colegii mei, în actori din alte generații, în tineri care fac și ei teatru in liceu. Nu pot da tot creditul unui singur nume.
Care este dorința ta cea mai arzătoare legată de actorie?
Îmi doresc foarte mult să existe mai multe oportunități pentru tinerii absolvenți, cred că puținele programe care există nu sunt neapărat în legătura directă cu nevoile tinerilor artiști și acest lucru lucrează deficitar în favoarea lor. Această competiție atât de strânsă dată de numărul mare de absolvenți dar și de numărul extrem de mic de context de lucru sau gale, competiții, nu alimentează motivația și nu ajută actorii tineri să se dezvolte în zonele în care poate ar fi cel mai potriviți. Asta ar fi o dorință de-a mea pentru viitoare generații. Pentru mine, eu îmi doresc să îmi găsesc motivații noi cu fiecare proiect, să mă pot întreține din această meserie, nu vreau ca ea să devină un compromis pentru viața mea. Îmi doresc cel mai mult să am mereu energia să caut inspirație, să nu devin leneșă. De lene mi-e cel mai frică când vine vorba de meserie. Sigur că am și câțiva artiști pe care îi urmăresc și cu care de abia aștept să lucrez dar asta va rămâne secret.
Teatrul, scena, arta, toate acestea ți-au adus numai bucurii sufletești?
Mai important decât bucurii, teatrul mi-a oferit un sens. De când mi-am ales această meserie totul din viața mea s-a subordonat teatrului, acest lucru m-a făcut să trăiesc atent atât la mine cât și la lumea din jurul meu și să mă folosesc de viață ca de unealta cea mai de preț în creația mea. Bucuriile cele mai mari sunt atunci când reușești într-un spectacol să ții valul acela de energie și să fii pe aceeași undă, nici sub, nici peste. E ceva ce se întâmplă la acea frecvență ce te încarcă pentru mult timp de atunci înainte.
Poartă Oana în suflet vreo tristețe?
Nu. Sunt într-un moment al vieții mele pe care l-am visat mult.