Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

olar

Pe Valerica Ene am zărit-o, inițial, de departe, în timp ce robotea vioaie în jurul unui cuptor mare cu pântecele roșu. „Vin imediat, să termin aici treaba!”, ne-a strigat femeia, cu un glas puternic și ferm, semn al seriozității muncii întreprinse care nu vrea amânare.

La 78 de ani, Valerica Ene din satul argeșean Petrești (comuna Coșești) poate munci cot la cot cu un bărbat vânjos – ba chiar mai mult -, ea însăși întărind laudele părintelui Daniel Mazilu referitoare la hărnicia și dăruirea ei: „Am «făcut» și meserie de om, și de femeie: am mers și cu caii, dar și la toate târgurile”.

Nu numai că, de zeci de ani, Valerica Ene „ține”, cu mâinile-i dibace, o întreagă gospodărie, ci ea este și un meșter olar priceput, îndeletnicire pe care a îmbrățișat-o la vârsta de 7 ani. „Am învățat patru clase și eram premiantă. Dar nu mi-a plăcut cartea, mi-a plăcut munca. N-am regretat că nu m-am dus la școală”, sunt vorbele rostite cu mândrie de către o bătrână mică „la stat, dar mare la sfat”, care se poate lăuda cu o familie numeroasă și împlinită. Dar femeia știe că puterea ei de muncă a fost alimentată doar de către credința în Cel de Sus: „Nu obosesc, Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru felul în care sunt. Bolnavă nu am fost niciodată. De mică, am ținut toate posturile și mi-am învățat la fel copiii și nepoții. Mare e puterea lui Dumnezeu!”.

Valerica Ene (78 ani), olărița căreia i-a plăcut munca „de mică”

Valerica Ene (78 ani), olărița căreia i-a plăcut munca „de mică” Foto: Marius Donici

Dacă toți consătenii – și nu numai – se minunează pentru că Valerica Ene este o femeie muncitoare chiar și la o vârstă la care mulți pensionari își doresc repaos, în privința meșteșugului practicat de ea aproape întreaga viață, cuvintele lor de laudă nu mai prididesc în fața lucrărilor din lut. „Americanii fac din olărit o terapie. Femeia aceasta a făcut sute de mii de lucrări din lut”, ne-a prezentat-o părintele Mazilu pe olărița Ene.

Am lucrat mult lut, cât bulgări mari de zăpadă, de opream râul în loc. De 70 de ani, olăresc încontinuu

Preotul Daniel Mazilu are numai cuvinte de laudă pentru Valerica Ene

Preotul Daniel Mazilu are numai cuvinte de laudă pentru Valerica Ene

„Am făcut oale acasă la părinții mei, m-am căsătorit, am rămas tot în satul meu și am practicat meseria aceasta. Am lucrat mult lut, cât bulgări mari de zăpadă, de opream râul în loc. De 70 de ani, olăresc încontinuu. Și acum, le arăt și copiilor și nepoților: «Aceasta mi-e meseria, din asta am trăit, tot ce mi-a trebuit, am făcut din olărit!» Am fost pasionată de muncă de mic copil. Copiilor le spun și acum: «Nu mama m-a învățat să fac ceva, ci mintea mea și ideile mele». Știu să lucrez de la ceașcă, până la oală de trei metri”, a explicat bătrâna pentru Matricea Românească, ea adăugând totodată că lucrările dânsei nu au rămas neremarcate nici de către cei de viță nobilă: prințul Japoniei sau Principesa Margareta.

Voioșia și sprintenia, calități ușor de „citit” la femeia în vârstă de mai bine de trei sferturi de veac, ne dovedesc că sufletul curat nu piere ușor.

Unelte folosite la olărit

Unelte folosite la olărit

Dar, ca orice român născut și crescut la sat, tanti Valerica știe că pământul te hrănește doar dacă îl lucrezi: „La țară, dacă nu îți place munca… de aceea, lumea e săracă. Vrei să stai la umbră, nu ai nimic! Eu am grădină, am pus cartofi, de toate, pentru copii, ca ei să mănânce natural. Ce e cumpărat nu e bun! Am doi băieți și o fată”.

Sora mea a rămas văduvă și m-a chemat să stau cu ea la Cluj. I-am spus: «Soro, nici dacă îmi dai tot Clujul, nu vin!»

Fiind legată sufletește de satul în care a trăit întreaga viață, olărița nici nu concepe să trăiască și să moară pe alte meleaguri decât cele argeșene, chiar dacă i s-au ivit ocazii: „Sora mea a rămas văduvă și m-a chemat să stau cu ea la Cluj. I-am spus: «Soro, nici dacă îmi dai tot Clujul, nu vin!»”

Tanti Valerica le transmite și copiilor arta olăritului

Tanti Valerica le transmite și copiilor arta olăritului

„Moștenirea se transmite și, vrei, nu vrei, o ai în tine, iar uneori mai iese la suprafață. Eu nu m-am gândit niciodată că o să mă apuc să fac oale, că o să lucrez ceramică sau că o să cioplesc lemn. Nu știu de unde vine, de undeva, de sus”. Sunt cuvintele sincere cu care un meșter pasionat își începe povestea pentru Matricea Românească și explică de ce a ajuns să își ofere zilnic “cota de sânge” fiecărei lucrări făurite în atelierul său din cartierul Militari al aglomeratului București. Jorj Dimitriu realizează, mânat în focul creației de către Cel de Sus, obiecte din ceramică inspirate din arta neolitică și cioplește cu măiestrie copacul, mâinile sale dând naștere unor obiecte desprinse întocmai din viaţa vechilor gospodării țărănești.

După ce vreme de mai bine de un sfert de veac s-a dedicat fotografiei, Jorj a avut o epifanie: și-a dat seama că digitalizarea omoară încet, dar sigur, munca omului obișnuit să-și folosească mâinile pentru a naște lucruri, și a renunțat la “prima dragoste”. Astfel, un gând din partea divinității l-a îndemnat, acum mai bine de 20 de ani, să pună mâna pe o bucată de lut, iar artistul “făcut” s-a lăsat pradă magiei. Când și-a revenit în simțiri, rezultatul l-a convins să meargă mai departe, pentru că aceasta este menirea sa – să readucă obiectele tradiționale în lumea contemporană, asaltată de produse străine și de proastă calitate, care ucid valorile românești.

Astăzi, într-un cartier mărginaș al Capitalei, năpădit de gălăgia inerentă și de caracterul pestriț al locului, o alee ne conduce smerit către atelierul în care sunt făurite vase din lut realizate după tehnica neolitică. Aici, vizitatorul are deosebita ocazie de a se întoarce cu mii de ani în timp.

Toate vasele iau fiinţă în urma unei disciplinate documentări şi sunt inspirate din metoda de lucru specifică unora dintre cele mai cunoscute culturi neolitice autohtone: Cucuteni, Gârla Mare, Gumelnița, Vădastra şi Vinca. Vasele de diferite dimensiuni și forme cer tributul tăcerii, pentru a primi admirația cuvenită.

Figuri de lut

Figuri de lut Foto: Mihai Vladu

„S-a descoperit că vasele acestea, foarte frumos decorate, nu erau făcute de oricine. Era un grup care lucra foarte frumos și care călătorea – s-a descoperit aceeași «mână» în mai multe zone. Se pare că ei migrau și învățau și pe alții. În urmă rămâneau ceilalți care ridicau cam aceleași vase, numai că nu erau atât de frumos decorate. Deci cei care le lucrau pe cele frumoase, erau artiști, specialiști. Nu știu dacă își dădeau ei seama de valoarea lor”, a explicat Jorj Dimitriu circulația artei ancestrale de pe teritoriul României.

Deși activitatea de zi cu zi nu îl îmbogățește – aspect previzibil -, artistul nostru nu s-a gândit niciodată să renunțe, chiar dacă producția industrială îi depășește cu mult eforturile: „Lucrul de serie și cel industrial înseamnă cantitate mare, prețuri mici și îmbogățire rapidă. Pe când, la lucrul manual, nu te îmbogățești, pentru că nici nu poți realiza foarte multe. Mai este și plăcerea de a lucra manual și de a-ți lăsa amprenta pe fiecare obiect în parte. Eu tot le spun elevelor că în palmă sunt centrii nervoși și, tot lucrând, te relaxezi și deja ajungi în altă lume.”

Oamenii simpli văd frumosul în tot. Poate banul te schimbă, nu știu

Dorința meșterului este ușor de intuit – ca arta lui să ajungă în căminele cât mai multor români. Totuşi, pentru că obiectele cu valoare estetică se cer admirate în special de oameni cu spirit și cu dragoste de origini, puțini sunt cei care-i cumpără lucrările.

Meșterul Jorj Dimitriu lucrează obiectele ceramice după metoda veche, fără roata olarului

Meșterul Jorj Dimitriu lucrează obiectele ceramice după metoda veche, fără roata olarului

„La noi în țară, sunt oameni cu mulți bani care nu apreciază, care merg pe kitsch-uri și oameni cu puțini bani, care apreciază. Aceștia, când strâng niște bani, vin și cumpără câte un obiect. În acest caz, mai lași și la preț, sau chiar dai gratis. Oamenii simpli văd frumosul în tot. Poate banul te schimbă, nu știu. Cu toate că sunt și oameni cu bani care cumpără produse din acestea. Nu generalizăm.”

Artistul a forțat limitele artei ceramice și nu s-a limitat la sfera vaselor, ci a avut curaj să pășească și în zona potretelor, realizând măști din lut. Și aici, Jorj a compensat cu forță de muncă, voință, curiozitate și curaj, lipsa de instruire privind proporțiile chipului uman.

„Așezam o bucată de lut, mă uitam în oglindă și modelam. Mă mai pipăiam, pentru că nu știu deloc anatomie. În fiecare mască din lut realizată există câte ceva din mine. Ușor–ușor, am învățat. Mi-am cumpărat și cărți ca să pot să studiez. Am vrut să mă înscriu la facultate, ca să pot lucra portrete, dar până la urmă nu am mai făcut-o, deși puteam să merg fără să plătesc anul.”

Jorj transmite tainele lutului și elevelor sale

Jorj transmite tainele lutului și elevelor sale

Părăsim atelierul lui Jorj-Olarul și pășim cu timiditate spre încăperea în care lemnul capătă formă, strălucire și viață sub rindeaua lui Jorj-Cioplitorul. Dovezi ale muncii asidue întreprinse zilnic de meșter ne întâmpină încă din pragul ușii – zeci de unelte ascuțite, înșirate ordonat pe perete și rumegușul fin prezent pe mesele de lucru ne anunță că am pătruns în universul obiectelor din lemn.

Așa cum a explicat gazda noastră, lemnul cere, întâi de toate, respect și abia apoi acesta îți permite să îi cunoști însușirile care te vor ajuta să-l cioplești cu măiestrie.

Album cu imagini vechi ale Bucureștiului, cu coperte din lemn de cireș

Album cu imagini vechi ale Bucureștiului, cu coperte din lemn de cireș

„Pământul, piatra și lemnul transmit o energie, te atrag. Cei care tăiau lemnele, înainte de a tăia un copac, făceau o rugăciune. Și nu tăiau oricând, ci atunci când copacul era scurs de sevă. În momentul în care începi să lucrezi și cunoști fiecare fibră și fiecare lemn în parte, alegi anumite esențe. Pe tei lucrezi pentru că are fibra mai moale, compactă, adică atunci când îl crestezi, nu se deșiră ca bradul. Bradul este un lemn moale, dar «sare» fibra din el și poate strica toată lucrarea. Apoi mai sunt nucul, cireșul, prunul – niște esențe foarte frumoase. Iar în momentul în care le lucrezi pe acestea, nu trebuie să le mai băițuiești, adică să le dai culoare, pentru că fibra e atât de frumoasă, încât nu trebuie să o acoperi, ci să o arăți. Pe când teiul, chiar dacă e ușor de prelucrat, e mai albicios și nu spune nimic, deci trebuie să îi dai culoare”.

Ramă de fotografie cioplită cu ajutorul cuțitului

Ramă de fotografie din lemn de tei, cioplit cu ajutorul cuțitului

Cuțitul este unealta de bază a artistului, chiar dacă uneori s-a dovedit a fi una nemiloasă, aceasta cerându-şi în fiecare zi „cota de sânge” pentru fiecare obiect cioplit, conform mărturisirii meşterului român. Cu toate acestea, Dimitriu a mers mai departe, înțelegând că realizările mărețe pretind o parte din timpul, din spiritul, din trupul și din sângele omului. Iar mirosul lemnului șlefuit ademenește creatorul, îl învăluie, îl amețește și nu-l părăsește până când lucrarea nu-i gata.

Pământul, piatra și lemnul transmit o energie, te atrag. Cei care tăiau lemne, înainte de a tăia un copac, făceau o rugăciune. Și nu tăiau oricând, ci atunci când copacul era scurs de sevă

Am admirat la Jorj – fascinaţi și recunoscători că există în România astfel de oameni talentați – lăzi de zestre specifice Moldovei și Transilvaniei, sărărițe din lemn de cireș, toiege, cruci, albume cu vechiul București, rame de fotografii şi nu numai. Iar minuțiozitatea detaliilor sculptate cu ajutorul cuțitului ascuțit frizează fantasticul. „Cât pot vedea și eu”, se scuză umil meșterul, în fața aprecierilor noastre.

Ladă de zestre specifică Moldovei

Ladă de zestre specifică Moldovei

Izvor de tradiție și de istorie, lăzile de zestre nu ne lasă să le ignorăm, frumusețea detaliilor și magia lemnului parcă însuflețind cuferele. Jorj Dimitriu a realizat prima ladă de zestre pentru fiica lui și, văzând că rezultatul încercării i-a fost apreciat, atelierul său a căpătat și mai multă valoare odată cu făurirea acestor sipete, pe care artistul le-a decorat cu steaua solară, cu dintele de lup și cu bradul puternic – toate, simboluri indisolubil româneşti.

Lăzile de zestre cer și ele tributul muncii dedicate, al consecvenţei neabătute: „Se lucrează în mai mulți pași, pentru că trebuie să debitezi materialul, să faci panoul pe care confecționezi. Fiecare panou e făcut din mai multe scânduri. Dacă lada este mai mare, prinzi scândurile una de alta, le lipești și le lași la uscat. După care, iei toată bucata și o iei la cioplit, după ce desenezi modelul. Totul este realizat în cuțit. Toate îmbinările sunt doar cu lemn: cuie din lemn, dibluri din lemn. Se lucrează fiecare laterală, apoi capacul, după care începi să le îmbini. Trebuie să realizezi și picioarele – le sculptezi, le adaugi, apoi sculptezi capacul, îl adaugi. Ai terminat, băițuiești, lași o zi, șlefuiești, mai băițuiești o dată, dai cu ceară și gata. Una peste alta, durează o săptămână, dacă te ții doar de ea”.

Jorj Dimitriu, prezentând o sărăriță

Jorj Dimitriu, prezentând o sărăriță

La târguri, lemnul este cel care „fură” ochii privitorului, măiestria meșterului român fiind încununată de numeroase laude şi din partea străinilor. Obiectele din lut sunt mai dificil de înțeles de către aceştia, spune Jorj, întrucât pentru ei tradiția olăritului nu este atât de veche, preferând în consecinţă ceramica utilitară.

„Mulți mă întreabă dacă pot pune flori în vasele acestea de Cucuteni. Eu le explic că valoarea lor e ca atare și că vasul nu ține apă, pentru că nu e glazurat. Ceramica aceasta nu era glazurată pe vremuri, și nici eu nu am voie să o glazurez. Pui un borcan înăuntru, dacă vrei flori în el”.

Meșteri precum Jorj Dimitriu au o menire frumoasă, dar în același timp dificilă, pentru că pierd din ce în ce mai mult teren în fața modernității. Ei ne amintesc nouă, românilor, cine suntem, de unde ne tragem și ce trebuie să apreciem cu adevărat. Şi tot ei ne ajută să supraviețuim într-o contemporaneitate în care pericolele uniformizării şi ale depersonalizării pândesc la tot pasul.


Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă: