Tag

Oltenia

Munca este parte chintesenţială a spiritului românesc, una care de-a lungul secolelor a tot suportat cele mai dese modificări, traversând o întreagă epopee de la o agricultură ascendentă până la un capitalism agresiv, întruchipat în corporații multinaționale și afaceri de milioane, prea puţin interesate de viitor. Ce vine însă în spatele unor istorii de (in)succes ale antreprenorilor români? Matricea Românească a discutat despre acest subiect cu doi oameni de afaceri din Craiova, Florin Neacșu (ce deţine, alături de un asociat, o firmă producătoare de semne publicitare și de mobilier masiv) si Teodor Ilie (patron, firmă prestatoare de servicii de transport internațional)), olteni până în măduva oaselor care au decis să muncească în și pentru folosul României.

Spun cu modestie despre ei că au ales să rămână în România, deoarece au acel atașament spiritual și sentimental, care îi angajează pe termen lung într-o relație respectuoasă cu Patria. Florin Neacșu, de pregătire academică profesor de informatică, a renunțat la o carieră în instituțiile de învățământ, în favoarea unui statut de antreprenor. La rândul său, Teodor Ilie se încadrează în clasa antreprenorilor, care „există în România, plătesc taxele în România, dar de lucrat li se pare mai lesne să lucreze în Europa, mai ales în cea de Vest”.

Teodor Ilie, unul dintre acei antreprenori olteni care cred in munca si in Romania

Teodor Ilie, unul dintre acei antreprenori olteni care cred în muncă și în România

Din maniera în care abordează munca și dificultățile întâlnite în activitatea de antreprenoriat, ambii, în unison, ne fac un reproş colectiv, spunând că am ajuns să nu mai producem nimic, sau foarte puţin, ci să importăm mai totul, derogându-ne absoluta responsabilitate de a mai face ceva cu adevărat spornic. Cu toate acestea, antreprenorii vorbesc despre oamenii din România cu încrederea în ziua de mâine, admirându-le, așa cum notează Florin Neacșu: „curajul și inventivitatea. Au ceva aparte, față de străinii care sunt ca niște «roboței», care și-au pierdut abilitatea de a gândi și de a imagina. Dar vorbesc de românii din generația mea, cei care citeau o carte și care își imaginau. Aceasta a venit din cultura noastră, din modul în care ne-am dezvoltat ca națiune, din modul în care nu ne-am dezvoltat ca națiune și am fost obligați să substituim tot ce înseamnă mass media și nebunia de acum, prin imaginație, ca să ne bucurăm. Admir românii care încă mai gândesc. Nu înțeleg noua generație. Admir că încă suntem liberi, că suntem deschiși.

Cea mai mare firmă din Craiova care angajează nu este Ford, ci o firmă de pază, care are peste 2500 de angajați. Vin cei care au lucrat trei luni într-o parte, două în alta, patru în alta

Teodor Ilie are și el o imagine clară asupra carențelor profesionale ale românilor, care din spusele lui, au căzut pradă unei strategizări defectuoase: „Dacă, la noi, rogi pe cineva să bată un cui și îi dai 10 lei, el se uită la cei 10 lei, bate cuiul – strâmb, cum o fi -, doar să ia repede cei 10 lei”.

Experiența celor doi antreprenori, întinsă pe mai mult de douăzeci de ani, le-a permis să tragă concluziile oportune despre ce avem și ce putem face în viitor pentru țară, atât în afaceri, cât și în cultură. Un loc aparte în dialogul nostru l-a avut și educația post-decembristă, care – din aprecierile lui Florin Neacșu – a fost ineficientă la capitolul profesionalizare sau utilizare a cursurilor, dar dumnealui nu generalizează, ci subliniază necesitatea imperativă a dezvoltării învățământului profesional, care traversează o criză de zile mari, acest lucru reflectându-se și în calitatea personalului care vine să se angajeze. „La noile generații nu mai există un mijloc – [este doar] marea masă, care nu-și dă seama ce trebuie să facă în viață. Au 25, 27, 29 de ani. Alții au copii, și ei se gândesc să se apuce de muncă. Te uiți în CV și nu îți vine să crezi: pază. Cea mai mare firmă din Craiova care angajează nu este Ford, ci o firmă de pază, care are peste 2500 de angajați. Mai vin cei care au lucrat trei luni într-o parte, două în alta, patru în alta”, subliniază cu tristețe omul de afaceri din Craiova, Florin Neacșu.

Florin Neacșu ne-a dat o lecție despre muncă și dificultăți în România

Florin Neacșu ne-a dat o lecție despre muncă și dificultăți în România

Să fie fluxul de personal, calitatea proastă a educației sau lipsa de strategie cauza eșecului muncitoresc în România? Teodor Ilie punctează la acest capitol că „succesul obținut prin muncă, perseverență, coerență este de mult mai bună calitate decât cel obținut peste noapte. Pe acela, așa cum îl obții, așa poți să-l și pierzi. Dar, în momentul în care ai un fundament pentru aceste lucruri, l-ai format cum trebuie”.

Succesul obținut prin muncă, perseverență, coerență este de mult mai bună calitate decât cel obținut peste noapte

Chiar dacă realitățile dure și globalizarea ne aruncă într-un vertij, numit modernizare, antreprenorii se arată destul de încrezători în potențialul cultural și în identitatea țării. Până la urmă, acesta este viitorul. Dincolo de naționalitate, toți suntem oameni, locuim pe Terra, suntem vecini. În situația aceasta, lucrurile trebuie să se schimbe, aceasta este ceea ce simt”, spune Teodor. Totodată, colegul de breaslă antreprenorială nu eludează responsabilitatea care cade pe urmerii oamenilor de afaceri, ei fiind cei care fac legătura între cultură și calitatea poporului, a omului”.

Vom fi sau nu scutiți de un destin mai vitreg? În acest caz, nu ne putem bizui decât pe abilităţile noastre, pe forța noastră și pe hărnicia pe care am moștenit-o de la străbuni și pe care trebuie să o transmitem mai departe cu suflet şi rigoare. Lecția celor doi antreprenori olteni nu este una care implică bilanțuri economice sau cifre de afaceri, ci este o povață despre cât de relevantă este educația și munca, îndreptate spre progresul țării.

Corina Moisei

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei
Corina Moisei

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Craiova, supranumită în trecut Orașul celor o mie de palate, găzduiește în inima sa una dintre bibliotecile române de o frumusețe și istorie aparte, Biblioteca Județeană Alexandru și Aristia Aman. Despre legendele și farmecul acestui veritabil leagăn pentru carte și cultură, Matricea Românească a discutat cu Directorul în exercițiu al Instituției, Lucian Dindirică.

Donația de suflet a cuplului Alexandru și Aristia Aman

Oficialul ne-a deschis ușile spre trecutul tumultuos al acestei biblioteci, care s-a născut din patriotismul și din dorința sinceră a cuplului Aman, Alexandru și Aristia, de a transmite orașului Craiova cele mai importante comori – cele ale spiritului. Drept dovadă a acestei dorințe de netăgăduit servesc și extrasele din testamentele lor, prin care donatorii lasă cu limbă de moarte tot avutul material și spiritual orașului natal. Alexandru Aman (1820-1885) a fost magistrat și fratele mai mare al lui Theodor Aman. Împreună cu soția sa, Aristia Aman (1833-1904, născută Grigorie Lăceanu), acesta a lăsat Primăriei un fond cultural impresionant, compus din case, tablouri, cărți, obiecte de artă. Condiția a fost înființarea unui așezământ public de cultură denumit Fundaţia “Alexandru şi Aristia Aman”, ce s-a deschis la 21 decembrie 1908, fiind compus din bibliotecă, pinacotecă și muzeu.

Pentru cultura poporului din oraşul meu natal Craiova, îi leg biblioteca mea, precum şi toată colecţia mea de tablouri originale ale familiei mele, obiecte de artă şi toate mobilele. Cu acestea să se înfiinţeze o bibliotecă liberă şi un muzeu pentru răspândirea cultului de frumos în sine – Alexandru Aman (14 noiembrie 1884)

Grație acestui început prolific, Biblioteca a devenit, așa cum notează conducătorul instituției, un templu al culturii, care de-a lungul vremii a primit în spațiile sale donații vaste, de la oameni de valoare ai timpului. Printre donatorii cei mai renumiți, directorul Bibliotecii îl menționează pe primarul Craiovei de la începutul secolului XX, Nicolae P. Romanescu, cel care în urma morții unicului său fiu, aviatorul Ionel Nicolae Romanescu, decide să doneze orașului întreaga sa avere, iar în special Bibliotecii un fond de peste patru mii de volume de carte, în limbile germană și franceză, inclusiv operele complete ale lui Voltaire, exact după moda vremii.

O dovadă de patriotism care nu a rămas străină de noi căci, așa cum notează domnul Dindirică: „Patriotismul secolului XIX cred că nu poate fi comparat cu nici un alt fel de patriotism. Foarte multe declarații de astăzi sunt de fațadă sau de populism ieftin, care este mascat în patriotism. Patriotismul autentic este acesta, pe care vi l-am spus: să-ți lași toată averea pentru oraș, să lași cu limbă de moarte să se întâmple asta, asta și asta, din banii tăi, pe terenurile tale, în casele tale, doar pentru a crește cultura orașului tău. Iată o dovadă de patriotism, nu doar la nivel declarativ! Patriotismul cred că izvora și din sentimentul acesta de apartenență la o comunitate, din conștiința faptului că trebuie să ne dezvoltăm așa cum suntem, fără a ne uita mai departe de granițele orașului, și încercând să ridicăm  comunitatea în care viețuim, după propriile puteri”.

Tot în rândurile binefăcătorilor Bibliotecii, dar din contemporaneitate, se numără academicianul Dinu C. Giurescu, cel căruia puterea comunistă i-a confiscat și i-a distrus prin foc două biblioteci personale, precum și Dan Berindei. Amândoi au semnat câte un contract cu Biblioteca, iar funcționarii instituției sunt mandatarii care vor duce mai departe moștenirea lor în fonduri distincte, separate: „Biblioteca Academicianul Dan Berindei”, respectiv „Biblioteca Dinu C. Giurescu”.

Exponatele patrimoniale cu care se mândrește Biblioteca Aman

Printre exponatele cele mai de preț ale instituției se numără un manuscris Da Vinci, o litografie de secolul XIX, după un original care se află la Vatican, dar și un volum semnat de către Erasmus din Rotterdam, de la 1512, ambele incluse în colecția de patrimoniu, care numără circa 536 de volume de epocă. Un fapt aparte, ce ne-a atras atenția, este vasta colecție de Biblii, care din spusele directorului, au fost editate pe întreg teritoriul Țării Românești în diferite perioade istorice. Totodată, instituția dispune și de un fond de carte de circa 700.000 de unități de bibliotecă, cuprinzând atât cărți în format clasic tipărit, cât și digital. Aproximativ 40.000 de cărți reprezintă fondul tradițional, adică volume românești tipărite înainte de 1900, și cărți străine înainte de 1940.

Manuscrisul lui Leonardo Da Vinci, unul dintre exponatele remarcabile din fondul patrimonial de carte administrat de Biblioteca Aman din Craiova

Manuscrisul lui Leonardo Da Vinci, unul dintre exponatele remarcabile din fondul patrimonial de carte administrat de Biblioteca Aman din Craiova

În ciuda acestor bogății, cu care Biblioteca Aman se mândrește, există probleme stringente pe care directorul instituției încearcă să le soluționeze. ”Conduc această instituție, nu singur, ci împreună cu un colectiv de oameni inimoși. Este o instituție care, pentru noi, craiovenii, reprezintă un adevărat simbol local, una dintre cele mai importante instituții culturale ale orașului, care freamătă efectiv de cultură și care a reușit să polarizeze utilizatorul de toate vârstele și din toate categoriile sociale publicului. Am avut grijă și avem grijă în continuare să fim pe placul tuturor. Nu știm dacă suntem iubiți, dar știm că suntem folosiți și acest lucru este dat de numărul foarte mare de utilizatori care ne trec pragul, afirmă oficialul.

 Voiesc… ca în casele mele din acest oraş cu tot locul şi dependinţele lor din strada Kogălniceanu, Primăria Craiovei să înfiinţeze şi să întreţină o bibliotecă publică în etajul de jos, un muzeu cu o galerie de tablouri la etajul de sus al acestor case – Aristia Aman (14 mai 1901)

Bibliotecă versus Internet: lupta pentru supraviețuire

Lucian Dindirică se arată a fi un fervent luptător cu Internetul, menționând că ”bătălia între carte și Internet este una care se duce pe viață și pe moarte. Însă, contează foarte mult ce înțelegi, dacă asta ți se spune din familie, dacă așa te educă părinții. Contează foarte mult, de asemenea ce se întâmplă la școală, contează cu atât mai mult ce se întâmplă la Universitate, și abia apoi vine și rolul nostru, acela de a încerca să «agățăm» posibili viitori noi utilizatori. Nu mă feresc să spun că jucăm «parșiv» în acest joc cu Internetul. De cele mai multe ori, folosim mijloace neortodoxe, dar cu scopul de a atrage copiii către bibliotecă. Până la urmă, dacă dorești să folosești biblioteca, într-un final, trebuie să iei o carte acasă. Nu am inventat noi această logică. De aceea, spun că ducem o bătălie cu Internetul, însă, pentru noi, la Craiova, consider această bătălie pe jumătate câștigată, din partea Bibliotecii, deoarece ne putem lăuda cu o frecvență foarte mare, o medie de 600 de cititori pe zi, ceea ce nu este puțin lucru. Avem vârfuri, în sesiune, care ating 2200 – 2300 de utilizatori. Este clar că sunt tineri care vin să învețe, dar care și înțeleg rolul primordial al bibliotecii în cercetare. Acest lucru nu poate decât să ne bucure”.

Lucian Dindirică, omul de cultură care aduce Biblioteca Aman mai aproape de inimile cititorilor de toate vârstele

Lucian Dindirică, omul de cultură care aduce Biblioteca Aman mai aproape de inimile cititorilor de toate vârstele

Întrebat de Matricea Românească cum vede diferența dintre bibliotecă și Internet, liderul instituției apreciază că doar prima dispune de ”informația reală. De câte ori suntem întrebați, trebuie să spunem că avem săli de Internet, în care tinerii participă la fel de fel de programe care țin de această arie. Și le spunem: «Folosiți Internetul pentru a vă găsi bibliografia adecvată unei anumite teme de cercetare. Căutați pe internet cărțile sau aparițiile noi». Și noi, tot de pe Internet aflăm care sunt aparițiile noi, tot pe e-mail primim ofertele cu noile apariții de la edituri. Cumpărăm și ebook-uri, pentru că lumea aceasta este nebună, se mișcă într-un ritm alert. Avem și ebook-uri, dar cu adevărat cărțile pe care trebuie să le cercetăm sunt acelea de pe rafturile bibliotecii, nu cele puse online”.

Meritoriu este că în ciuda dificultăților pe care o astfel de instituție culturală ”clasică” le întâmpină, ea a reușit să coaguleze un public loial și să incube sentimente nobile față de carte și față de citit, începând cu cei mici, prin joc, și terminând cu cei în vârstă, care au prins vremurile când doar cartea era sursă de informare continuă. Biblioteca Aman din Craiova este, pe bună dreptate, un bastion al culturii românești, dovadă vie a potențialului cultural românesc, chiar și în contemporaneitate, în condițiile unei societăți consumeriste.

Foto deschidere: Fațada Bibliotecii Aman așa cum arăta ea în iunie 2016

Corina Moisei

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei
Corina Moisei

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Cosmin Dragoste este lector universitar doctor al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii din Craiova, fost manager al Casei de Cultură din capitala Olteniei şi un filolog reputat, specializat în civilizaţia şi literatura germană preclasică, traducere şi retroversiune, respectiv literatura de expresie germană din România. Cu el, Matricea Românească a purtat o discuţie despre amprenta distinctivă a regiunii în cultura românească dar şi despre influenţa culturii germane asupra matricei româneşti.

Matricea Românească: Domnule Dragoste, vă rog să vă prezentați, în câteva cuvinte.

Cosmin Dragoste: Despre mine, ca persoană, nu știu dacă sunt foarte multe de spus. În prezent, sunt lector la Departamentul de Studii Anglo-Americane și Germane din cadrul Facultății de Litere din Craiova, începând din anul 2000, de când am terminat Facultatea de aici. Deci sunt un produs al acestei Facultăți, și mă bucur că pot să dau înapoi măcar o mică parte din ceea ce am învățat de la profesorii mei și să ajut, la rândul meu, alte generații să vină din urmă și încet-încet, să efectuăm acest «schimb de linii», cum se spune.

Apoi, vreme de doi ani și jumătate – de la 1 octombrie 2013 și până la 1 martie anul acesta -, am fost managerul Casei de Cultură „Traian Demetrescu” din Craiova, funcție pe care am părăsit-o, pentru că este foarte greu să fii în două locuri și să încerci să faci lucrurile la superlativ în ambele părți. Așa că am hotărât să rămân la meseria mea «de bază», pentru a-mi canaliza toate energiile și eforturile în acest domeniu.

Matricea Românească: Avem deci, pe de o parte, filonul academic iar pe de alta, resortul cultural. Cum s-a născut pasiunea pentru filologie și pentru Facultatea de Litere?

Cosmin Dragoste: N-a venit neapărat din cauza faptului că nu am fost bun la matematică, deși recunosc că nu am strălucit niciodată în domeniul științelor exacte, dar mi-au plăcut foarte mult limbile străine. Am început, din clasa a V-a, să studiez limba germană și am avut șansa extraordinară ca, încă din primul an de studiu la germană, să avem o profesoară de mare excepție, care a reușit să trezească în noi gustul pentru o limbă de care mulți se sperie și despre care spun că este foarte dificilă. Pe demonstrate, nu este așa. Pot să demonstrez că germana este mult mai ușoară decât engleza. Dar acest lucru a fost decisiv în formarea cel puțin a mea, dacă nu și a colegilor mei de școală generală.

După un an de zile, doamna noastră profesoară ne-a părăsit, a plecat în Timișoara. Acum, este cadru didactic al Universității din București. Iată că nu numai nouă ne-a plăcut, dar valoarea ei este confirmată și de faptul că a ajuns în domeniul universitar. Pornind cu această pasiune pentru limbile străine, am aprofundat-o – am studiat și franceza în școala generală. Mi-a plăcut și franceza foarte mult dar, față de germană, nu a reușit să se ridice la același nivel. Mi-am dat seama că limbile străine, literatura, față de științele exacte, îmi pot aduce mult mai multe satisfacții pentru că, dacă îmbini utilul cu plăcutul, iese ceva extraordinar.

Filologul Cosmin Dragoste: "Pot să demonstrez că limba germană este mult mai ușoară decât engleza"

Filologul Cosmin Dragoste: „Pot să demonstrez că limba germană este mult mai ușoară decât engleza” Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Ce ne puteți spune despre influența culturii germane în spaţiul românesc? Cât ne-a modelat?

Cosmin Dragoste: În spațiul românesc, eu zic că ne-a modelat foarte mult. Chiar și în zona Olteniei. Dar vorbim, în special, despre Transilvania, unde au fost primii coloniști, care au venit din spațiul de limbă germană și s-au așezat aici. Apoi, câteva sute de ani mai târziu, coloniștii austrieci au venit în Banat, în trei mari șiruri de migrații. Ulterior, și Oltenia a fost o perioadă sub ocupație austro-ungară, habsburgică, dar nu a rezistat foarte mult. Însă noi, românii, am învățat multe lucruri bune de la acești coloniști care au venit, care au deschis școli, care s-au ocupat foarte mult de domeniul afacerilor, de domeniul istoriografiei, de domeniul tipăririi de cărți pentru că au fost, întotdeauna, foarte bine organizați.

Germanicii care s-au aşezat în România de-a lungul istoriei au fost foarte preocupați de cultură și de educație

Ca să nu vorbim și despre Bucovina, atunci când a intrat sub stăpânire habsburgică și o mare parte a administrației a venit direct de acolo, iar lucrurile s-au așezat extraordinar de bine. S-a văzut, peste tot unde au venit acești germanici – să le spunem așa, ca să îi înglobăm pe toți –, că au fost foarte preocupați de cultură și de educație. Să nu uităm că, la scurt timp după ce au venit în Bucovina, au și deschis o Universitate – dacă nu mă înșel, cred că era, la acea vreme, a cincea Universitate a Imperiului Habsburgic. În plus, numărul de locuitori din Bucovina a crescut foarte mult într-o perioadă extraordinar de scurtă de timp, în numai câteva decenii. În Transilvania vedem inclusiv astăzi, cu ochiul liber, moștenirea aceasta germanică, nu numai în ceea ce privește arhitectura, dar și în ceea ce privește relațiile interumane, relațiile administrative. Această influență rămâne, în continuare, un etalon pentru România.

Matricea Românească: Iar pe plan literar?

Cosmin Dragoste: Și pe plan literar ne-au influențat foarte mult. Când au venit primii coloniști ai Transilvaniei, au venit, evident, cu un bagaj cultural, literar propriu, pe care l-au transpus și aici. Au venit cu legendele lor, cu basmele lor, cu poveștile pe care, nu după mult timp, au început să le şi tipărească. Apoi, primii scriitori din Transilvania evident că au fost de limbă germană, fiindcă aveau și alte legături cu Vestul Europei, cu Occidentul și erau mult mai bine ancorați la scena europeană decât localnicii. Nu spunem, prin aceasta, că românii ar fi fost inculți – Doamne fereşte! -, dar altele au fost legăturile, altfel s-a mers cu lucrurile acestea. Au fost stadii de evoluție diferite.

Există, în acest moment, literatura germană din România – un termen foarte contestat ca denumire, nu ca esență, pentru că s-au căutat multe denominări care să acopere această literatură. O literatură pe care însăși literatura germană din Vestul Europei o recunoaște ca o literatură de sine stătătoare și care a adus foarte multe lucruri noi și multe inovații nu numai literaturii noastre române, ci în special literaturii germane. Nu vorbim numai despre Herta Müller, care e născută în Banat, și care în 2009 a obținut premiul Nobel pentru literatură. Dar există foarte mulți alți scriitori plecați din România – fie înainte de 1989, fie ulterior – și care acum sunt foarte bine așezați pe piața marketing-ului literar din spațiul germanic. Am putea aminti câteva nume – Richard Wagner, Franz Hodjak, Johann Lippet. Sunt numai câteva vârfuri dintre acestea.

Matricea Românească: Putem să-i revendicăm și noi, să spunem că sunt și români?

Cosmin Dragoste: Aici este marea lor problemă: nu-i putem revendica 100% nici noi, nu îi poate revendica 100% nici Germania. Ei au un statut special oarecum… sunt situați într-un „no man‘s land”, între literaturi, dar fără ca, prin aceasta, să fie o literatură minoră. Pentru că s-a vorbit despre această literatură germană din România ca fiind o “literatură minoră”, dar nu în sensul negativ, ci pornind pe urmele denumirii unor filosofi ai literaturii [Gilles] Deleuze și [Félix] Guattari. O literatură minoră întotdeauna vine dinspre periferie și reîmprospătează, ranforsează centrul cultural și literar al zonei de limbă respectivă. Această literatură de limbă germană din România este o astfel de literatură, în acest sens. Literatură minoră a fost și literatura de limbă germană din Cehia – îl avem pe Kafka, ce vine de acolo, ca să dăm un singur exemplu. Sunt multe astfel de literaturi „minore” germanice – nu e nimic peiorativ aici – care au adus un flux novator extraordinar.

Matricea Românească: Știu că sunteți și scriitor. Care este sfera preocupărilor Dvs.?

Cosmin Dragoste: Și proză, și poezie. Depinde. Scriu și în română, scriu și în germană. Este un exercițiu extraordinar să scrii într-o limbă străină pentru că, oricât de bine ai cunoaște-o, nu este limba ta maternă și te silește foarte mult să fii mult mai concis. De exemplu, o mare problemă a literaturii contemporane – despre care vorbesc cam toți pe la cenacluri – este știința de a tăia foarte mult din text, de a ajunge la esențial. Scriind într-o limbă străină, ești cumva obligat, constrâns să te rezumi la esențial – nu neapărat pentru că nu ai ști cuvinte, pentru că, dacă nu le știi, le cauți în dicționar. Dar este vorba despre modul de a gândi în alte tipare cognitive, în alte tipare mentale și psihice decât cele cu care tu ești obișnuit, ca vorbitor matern al unei limbi.

O literatură minoră întotdeauna vine dinspre periferie și reîmprospătează, ranforsează centrul cultural și literar al zonei de limbă respectivă. Această literatură de limbă germană din România este o astfel de literatură

Matricea Românească: Ce preferați, non-ficțiunea sau ficțiunea?

Cosmin Dragoste: Ambele, dacă sunt scrise bine, dacă sunt scrise cu mult talent.

Universitatea din Craiova, un port-stindard al culturii oltene și românești

Universitatea din Craiova, un port-stindard al culturii oltene și românești

Matricea Românească: Pe lângă provocarea despre care aminteați, care ar mai fi provocările de a scrie și de a transpune ceea ce simți, ca scriitor român, într-o limbă străină? Le recomandați confraților scriitori să facă exercițiul acesta?

Cosmin Dragoste: Da, este un exercițiu extrem de recomandabil. Ca un exercițiu – nu neapărat preliminar, ci paralel – sunt traducerile. Eu sunt și traducător din limba germană. Am tradus destul de mult și traducerea nu este o simplă transpunere, asta trebuie să înțeleagă toată lumea. În traducere, dai foarte mult și din tine, dar tot talentul este să faci în așa fel încât să nu alterezi scriitorul pe care îl traduci. Fiindcă avem foarte multe exemple de astfel de traducători absolut meritorii dar care, traducând, sunt atât de puternici și de personali, încât… De exemplu, nu mai sună ca Balzac în limba română, ci sună ca traducătorul respectiv. Toată măiestria este să te “infiltrezi” pe urmele scriitorului, să mergi alături de el, să fii și tu prezent alături de el dar, cu toate acestea, să-l redai – în limba română, în cazul de față – cât mai nealterat. Nealterat, evident, nu se poate, dar cât mai nealterat.

Matricea Românească: Să îi înțelegi, până la urmă, psihologia.

Cosmin Dragoste: Este foarte important. La o traducere nu merge, din punctul meu de vedere, să iei cartea, poezia sau ce este, și să începi să o traduci automat, ca un program de traducere. Dau un singur exemplu: am tradus, pentru Teatrul Național din Craiova, acum câțiva ani, o piesă a unei scriitoare, probabil cea mai bună scriitoare de teatru din Germania, Dea Loher. „Hoți” se numește piesa. Am avut – cred că le am și acum prin sertare – circa 100 de variante, dar nu m-am apucat de traducere, până nu am citit piesa de 2-300 de ori până să reușeșc să intru în mecanismele de gândire ale autoarei. Apoi, am avut șansa de a merge la Berlin şi să o cunosc personal – am stat câteva zile numai cu ea. Într-adevăr, am înțeles cum gândește lucrurile, ce vrea de la un text, ce vrea de la un actor, pentru că este o piesă de teatru, nu este numai pe hârtie. Trebuie, când o traduci și când o citești, să ai în minte și jocul scenic. A fost o șansă extraordinară să am contact cu acest autor, pentru că este în viață, scrie, trăiește prin teatru în tot ce face ea, și s-o întreb exact cum își imaginează jocul scenic. Am discutat chiar și cu regizorul care a pus în scenă această piesă a ei și multe lucruri s-au lămurit. Dar a traduce mecanic și automat, „la normă”, ca în fabrică, se vede în produsul final.

Matricea Românească: Pentru că ne aflăm în Oltenia și discutăm despre cadrul mai larg al culturii românești, ce are de oferit regiunea Dvs. pe acest plan?

Cosmin Dragoste: Oltenia a avut și are în continuare, din fericire, foarte multe de oferit. Să ne gândim, pentru că tot o parte a culturii este, la boierii Craioveşti. Generaţii de-a rândul au dat şi domnii Țării Românești: Basarabii se trag tot din Craiovești, Brâncovenii, la fel. Dacă ne uităm la toată salba aceasta de mănăstiri care există în Oltenia, majoritatea sunt ctitorii ale Brâncovenilor și ale neamului Basarabilor. Evident, mănăstirile au fost și centre de cultură în Evul Mediu, după cum toată lumea știe. Începând de acolo, Oltenia a avut foarte multe de oferit. A avut și în domeniul culturii, a avut în domeniul științelor – un Henri Coandă, un Gogu Constantinescu, un Petrache Poenaru, Theodor Aman este tot oltean de-al nostru, Alexandru Macedonski, Traian Demetrescu – Tradem, cunoscut poeților -, Marin Sorescu, cel care rămâne în continuare cel mai tradus scriitor român în limbile universale, Nicolae Titulescu… Ion Maiorescu, tatăl lui Titu Maiorescu, era și el craiovean, de-al nostru. Avem și o stradă care îi poartă numele, chiar în centrul orașului.

Aşadar, o sumedenie de artiști, de oameni de cultură care au existat neîntrerupt, chiar și în perioada comunistă. Cu rigorile și vicisitudinile de atunci, a existat o viață în Craiova, au continuat să apară reviste de cultură. “Scrisul românesc”, “Ramurile” au mers în continuare. Toate acestea se văd și acum, pentru că apetitul pentru cultură, în Craiova, nu a murit.

Momentan, în Craiova se întâmplă extrem de multe lucruri din punct de vedere cultural. De aproximativ 4 ani și ceva este un reviriment cultural extraordinar. Probabil știți că a fost unul dintre orașele candidate la titlul de Capitală Curopeană a Culturii, în 2021. Din păcate, nu a fost admisă în finală, dar municipalitatea continuă să facă aceleași eforturi – nu s-a schimbat nimic în acest domeniu – să finanțeze foarte bine cultura, și lucrurile acestea se văd. Nu mai suntem în această competiție, dar am vrut vrut să demonstrăm că nu numai pentru o competiție am făcut acest lucru, ci pentru oraș, pentru că o investiție în cultură este o investiție în oameni, o investiție vie, este și o investiție în economie. Să ai oameni educați îți aduce avantaje pe multiple planuri.

Momentan, în Craiova se întâmplă extrem de multe lucruri din punct de vedere cultural. De aproximativ 4 ani și ceva este un reviriment cultural extraordinar

Matricea Românească: Putem vorbi despre faptul că Oltenia are o personalitate distinctă pe plan cultural?

Cosmin Dragoste: Sigur că da. Orice zonă o are. Există această personalitate, și se vede. Dacă ne uităm la tablourile lui Aman, ale lui Ion Țuculescu, la scrierile lui Marin Sorescu, la sculpturile lui Brâncuși, se vede această vivacitate, această nervozitate și această incandescență a trăirii, care se vede și în viața de zi cu zi în Oltenia, cam peste tot. Probabil mai pregnant în zona Doljului și a Oltului, față de celelalte regiuni ale Olteniei.

Lect. univ. dr. Cosmin Dragoste consideră că Oltenia contribuie la matricea românească prin "această vivacitate, această nervozitate și această incandescență a trăirii, care se vede și în viața de zi cu zi la noi în regiune"

Lect. univ. dr. Cosmin Dragoste consideră că Oltenia contribuie la matricea românească prin „această vivacitate, această nervozitate și această incandescență a trăirii, care se vede și în viața de zi cu zi la noi în regiune”

Matricea Românească: Iată, ne-am referit constant la matricea românească. Dvs. cum v-o definiți, cum o înțelegeți?

Cosmin Dragoste: Pornind de la Oltenia, am avut destui artiști care au reușit să dea o măsură acestei matrici românești. Haideți să ne gândim, pur și simplu, la Brâncuși, și să vedem ce înseamnă matrice românească, cum pornește – să ne gândim la Coloana Infinitului. Cum pornește ea de undeva, din străfunduri ancestrale, și cum tinde către universalitate, către o deschidere fără limite. Specificul național nu exclude ceea ce este universal. Pentru că există foarte multe voci, și au tot existat, care s-au speriat, spunând că universalul poate distruge naționalul. Nu este adevărat. Universalul există și coexistă alături de național și există ca o sumă a acestui național, a acestor matrici venite din diferite zone, din diferite entități geografice, spirituale ale țărilor, ale regiunilor, ale continentelor, dacă vorbim la nivel global.

Matricea Românească: O matrice incluzivă.

Cosmin Dragoste: Exact. Și care generează permanent. Nu există o matrice care a existat și care a întrerupt o legătură – a fost cândva, și acum o cercetăm ca o piesă de muzeu. Dacă ea n-ar fi vie și dacă n-ar fi generativă și generantă, nici noi, probabil, nu am mai exista, sau nu în această formă în care suntem acum. Este vie.

Specificul național nu exclude ceea ce este universal. Pentru că există foarte multe voci, și au tot existat, care s-au speriat, spunând că universalul poate distruge naționalul. Nu este adevărat

Matricea Românească: Cum putem să contribuim noi la matricea românească?

Cosmin Dragoste: Putem să contribuim prin tot ceea ce facem, prin tot ceea ce creăm. Vrând-nevrând, chiar și inconștient, noi ne revendicăm de la această matrice. Oricât ar încerca unii să spună: „Eu nu sunt un artist care are legătură cu matricea românească”, la un moment dat aceste influențe se văd, pentru că ești format de această matrice, de un anumit spațiu mental, cultural, psihic, care te defineşte. Chiar dacă tu lucrezi la Paris sau la New York, cum a fost și Brâncuși, cum au fost Eugen Ionescu, Emil Cioran, sau mulți alții. Până la urmă, filonul acesta matriceal se vede în tot ceea ce au făcut. Este un lucru extraordinar.

Străinii apreciază enorm tocmai faptul că în operele lor se vede matricea românească, și că n-au fost niște artiști care să creeze pe gustul lor, neapărat. Pentru că aceasta aveau, erau sătui și voiau să vadă ce înseamnă și o altă matrice, și cum poate această matrice, adusă dintr-un alt spațiu, transpusă în spațiul lor existențial, să îi influențeze și pe ei și să îi îmbogăţească.

„Mort bietul cădea! / Iar unde cădea, / Ce se mai făcea? / O fântână lină, / Cu apă puțină, / Cu apă sărată / Cu lacrimi udată!” Versurile baladei populare „Monastirea Argeșului” reprezintă numai unul dintre exemplele de creații din literatura română ce conțin puternicul simbol al fântânii, considerate a fi „ochiul pământului în care cerul își oglindește fața”. Pe lângă faptul că săteanul depinde de fântâna cu apă dulce, dătătoare de viață, mediul din jurul ei este încărcat de magie. Acest sentiment l-au încercat și doi fotografi români, care au luat la pas județele Dolj și Mehedinți, pentru a identifica fântânile din patrimoniul local. Rezultatul s-a concretizat într-o expoziție în cadrul căreia pot fi admirate, până în 27 noiembrie, la Muzeul Național al Țăranului Român, aproximativ 40 de fântâni funcționale sau părăsite din zonele menționate.

Fotografii Dorian Delureanu și Cristian Bassa au fost temerarii care au pornit proiectul de cartografiere a fântânilor din regiunea Oltenia. Scopul lor a fost acela de a realiza o hartă a acestor monumente cu elemente specifice de identificare, iar traseul parcurs de către cei doi a fost deja indexat pentru realizarea unei posibile hărți electronice. Citind printre rânduri, putem spune că o astfel de hartă ne poate arăta și zonele care, odinioară, au fost locuite de către oameni pentru că, nu-i așa, apa înseamnă viață.

O fântână trăiește un veac

Pentru a înțelege mai bine ce reprezintă de fapt o fântână, dar și pentru a afla ce presupune construcția acestei surse de apă, curatorul expoziției, Cristina Irian, împreună cu fotograful Dorian Delureanu, l-au identificat pe nea‘ Costică (72 ani) din satul Puțuri, județul Dolj.

Nea` Costică, fântânarul din satul Puțuri, județul Dolj

Nea` Costică, fântânarul din satul Puțuri, județul Dolj Foto: Dorian Delureanu

Bătrânul fântânar a explicat că, dacă este îngrijită, o fântână poate trăi – și însufleți zona – chiar și un veac. În cazul în care „se strică” – adică au mușchi pe ele -, fântânile trebuie „sleite”, iar în acest fel, apa redevine potabilă. Sleirea (secarea și curățarea) unei fântâni poate fi un proces primejdios, întrucât există pericolul asfixierii din cauza lipsei de oxigen.

O fântână se face şi în două zile, dacă sunt oamenii «ca lumea». Depinde şi de adâncime. Toate fântânile se sfinţesc, preotul vine cam în trei-patru zile

„Fântâni se construiesc şi vara şi iarna. Apa din fântână are în medie 11 grade. Diferenţa dintre temperatura din fântână şi cea de afară, de sus, poate fi periculoasă. O fântână se face şi în două zile, dacă sunt oamenii «ca lumea». Depinde şi de adâncime. Toate fântânile se sfinţesc, preotul vine cam în trei-patru zile. Cele care au o cruce pe ele sunt, cum se zice, slobozite. Se alege locul pe unde mai vegetează un pom – e mai bine, acolo e izvorul mai tare, mai ţeapăn”, a povestit nea‘ Costică, un specialist care scoate apă la suprafață de la vârsta de 27 de ani. De menționat este că o fântână secată nu se dărâmă, ea trebuie să rămână „exactă”.

Fântânile întâlnite de către cei doi fotografi se deosebesc prin mecanismul care le pune în mișcare: cumpăna, roata, scripetele și bârna, pompa. De asemenea, unele dintre cele întâlnite pe parcursul proiectului aveau și un jgheab pentru animale, la o distanță „igienică” de fântână, sau chiar încă un puț alăturat, pentru adăparea necuvântătoarelor. Pe lângă utilitatea vitală, specialiștii au reliefat și o serie de alte atribuții ale izvoarelor, în care comunitatea credea – și încă o mai face – cu tărie.

„Sunt consemnate în Oltenia mai multe roluri ritualice ale fântânii, cum ar fi: fântână de pomană până la al șaptelea neam (cu cruci pe stâlpi), fântână de întâlnire, de nuntă, de hotar, fântână ca loc de ritual de purificare și de ștergere a păcatelor, fântână de descântec. Valoarea socială și ecologică înscrisă în memoria colectivităților o precedă pe cea de întrebuințare: chiar dacă ele devin nefuncționale sau dacă apa lor nu mai este potabilă, ele nu se dărâmă, acest lucru fiind considerat de rău augur pentru comunitate, la fel cum este interpretată și secarea apei fântânilor”, a explicat Cristina Irian. La nunțile din Oltenia, miresele și «cumnații de mână» merg la fântână, unde viitoarele soții trebuie să arunce apă din găleată, cu piciorul.

De ce te duci mai jos, de ce vezi Luna mai clar pe cer, ziua

Revenind la esențiala și anevoioasa muncă a celor arvuniți pentru amenajarea acestei surse de apă, aflăm tot de la nea‘ Costică fântânarul cât de periculoasă este coborârea în fântână, acțiune invocată și de către unii scriitori români, pentru a evidenția ideea de renaștere, de regenerare (Ion Creangă, în „Povestea lui Harap-Alb”).

„Se coboară în fântână până la 37 de metri. De la 8-10 metri, se vede din fântână luna pe cer, ziua. La fântânile «de mână» se sapă de mână până la apă, apoi se montează un burlan şi se lucrează cu coşul de foraj. Se lucrează cu prese, cu cazane de săpat. E periculos dacă e pământul nisipos, se poate surpa. De ce te duci mai jos, de ce vezi Luna mai clar pe cer, ziua.”

O parte din echipamentul folosit la săparea unei fântâni

O parte din echipamentul folosit la săparea unei fântâni Foto: Dorian Delureanu

Fotografiile lui Dorian Delureanu și ale lui Cristian Bassa sunt imagini impresionante și reușesc să transmită – așa cum, de altfel, aceștia și-au dorit – farmecul locurilor vizitate. „Fântâna este mai mult decât un simplu loc unde se bea apă”, a punctat Cristian. Proiectul celor doi a fost remarcat și de către părintele Octavian Schintee, un preot român stabilit în Italia, care a ținut să exprime câteva gânduri referitoare la acest puternic simbol în cultura românească.

„Apa este elementul asociat cu feminitatea, maternitatea, fecunditatea. În viața satului, ea este un simbol cu profunde semnificații creștine. Izvorul care izvorăște în mijlocul Raiului din Cartea Facerii se împarte apoi în patru fluvii, care curg spre cele patru direcții ale spațiului: Fison, Gihon, Tigru și Eufrat: «Şi din Eden ieşea un râu, care uda Raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe» (Facerea 2, 10).

Aceasta este fântâna vieții sau a nemuririi sau a tinereții veșnice, dar și fântâna înțelepciunii. (…) Lângă fântână, se făceau rugăciuni pentru rod, dar și descântece pentru tămăduirea trupului și a sufletului. Ea devine un adevărat obiect ritual, ba chiar o ființă pe care o crește țăranul. El spune: «Fântânile sunt ochii pământului, în care își oglindește cerul fața».”

Construită la 1792, Biserica „Maica Precista Mântuleasa” din Craiova a fost martora multor frământări, dar şi mediul de împlinire a nenumărate minuni. Ea rămâne astăzi, ca odinioară, un reper inconfundabil în peisajul spiritual şi cultural al capitalei Olteniei, fiind deopotrivă locaş de închinare, adăpostind un admirabil muzeu-mărturie şi oferind un refugiu vital de furtunile vieţii. Matricea Românească a discutat cu preotul paroh Ion Resceanu despre legătura indisolubilă dintre Biserică şi cultura română, dar şi despre modelele la care ar trebui să ne raportăm într-o societate globalizată. „Nu trebuie să ne fie jenă, să căutăm exemple, modele, în afara spațiului nostru cultural, ci să uzăm de aceste modele pe care noi putem să le dăm lumii contemporane”, crede preotul Resceanu.

Matricea Românească: Părinte, o să vă rog să vă prezentați în câteva cuvinte.

Pr. Ion Resceanu: Sunt preotul Ion Resceanu de la Biserica Mântuleasa din Craiova. Aș pleca de la celebra rostire a lui Mihai Eminescu, cel care spune că „Biserica este mama spirituală a poporului nostru, a poporului român”. Într-adevăr, Biserica a fost cea care, ca o mamă bună, s-a îngrijit de copiii ei, de credincioșii ei, s-a îngrijit de acest neam, dându-i nu numai educația religioasă, spirituală de care avea nevoie, ci îngrijindu-se ca acești copii ai ei să fie oameni educați, să aibă prin intermediul Bisericii și al învățăturii ei, acces la valorile culturale ale lumii. Are o tradiție profundă la care nu ne întoarcem, doar ne referim, cea a Imperiului Bizantin. Acest „Bizanț după Bizanț” din Țările Române, despre care amintește Nicolae Iorga, nu este în fapt decât o prelungire în istoria noastră modernă a acestor tradiții și valori culturale pe care le moștenim pe filiera Răsăritului ortodox, al cărui centru principal a fost Constantinopolul. Și vedem că și cultura română își află rădăcinile în spațiul răsăritean, în mare măsură în cultura bizantină, care se prelungește mai apoi în spațiul de cultură slav, sud-dunărean, iar după veacul al XVII-lea și de influență rusă.

Şi iată că și noi reușim să reprezentăm această sinteză originală care preia toate aceste valori de cultură ale întregului context sud-est european și într-o formă proprie le dă poporului român. Iar Biserica este unul dintre instrumentele fundamentale care realizează, reușește să preia, să sintetizeze și să dea mai departe aceste valori poporului nostru. Încerc să generalizez, dar cred că este necesar, pentru că nimic nu apare la întâmplare, ci totul se dezvoltă, evoluează, progresează într-un context de valori religioase și culturale bine definit.

Biserica a fost cea care, ca o mamă bună, s-a îngrijit de copiii ei, de credincioșii ei, s-a îngrijit de acest neam, dându-i nu numai educația religioasă, spirituală de care avea nevoie, ci îngrijindu-se ca acești copii ai ei să fie oameni educați, culţi

Dacă este să vorbim despre rolul pe care l-a avut Biserica în cultura română, să ne aducem aminte de primele tipărituri, de primele cărți care stau la baza culturii, la baza limbii literare române, care provin pe filon slav dar, la un moment dat, această cultură de sorginte slavă vedem că este înlocuită de cultura română propriu zisă – și tot Biserica este cea care are un rol determinant, la sfârșitul secolului al XVII-lea, începutul secolului al XVIII-lea, atunci când apar primele tipărituri în limba română, în special cărți de cult. Dar mai apoi, în 1688, se tipărește Biblia lui Șerban Cantacuzino, un monument de limbă literară, care va genera, practic, această uniformizare a limbii la nivelul tuturor spațiilor locuite de români.

Se mai întâmplă un fenomen foarte interesant, atunci când vorbim de rolul pe care Biserica l-a avut în planul unității poporului român. Nu numai limba, ci şi circulația cărților de cult a generat această unitate lingvistică, această puternică așezare unitară a limbii și culturii române în întreg spațiul locuit de români. O carte de cult care era, de exemplu, Psaltirea, tipărită la Iași, intra în acest circuit al Bisericii române din toate cele trei țări – din Transilvania, din Moldova, din Țara Românească. Nu este întâmplător faptul că, în Transilvania, întâlnim mai multe Cazanii, tipărite la Iași în 1644, de către Mitropolitul Varlaam, decât în Moldova. Ceea ce ilustrează dinamica pe care a reușit să o dea Biserica, prin activitatea ei culturală – mă refer la tipărituri, la cartea de cult, care devine un instrument cultural, care leagă cultural poporul nostru.

Biserica Mântuleasa din Craiova, la 1898

Biserica Mântuleasa din Craiova, la 1898 Foto: Mihai Vladu

Matricea Românească: Cum stăm astăzi, din acest punct de vedere, al creării identităţii culturale în şi prin Biserică?

Pr. Ion Resceanu: Astăzi trăim o dublă realitate. Pe de o parte, Biserica are o perspectivă locală, încearcă să fie prezentă în spațiul public, prin diverse manifestări culturale, simpozioane, manifestări mai mari sau mai mici, evenimente locale sau naționale. Iar pe de altă parte, are și o perspectivă mult mai largă, europeană în care, din păcate, se regăsește mai puțin. Nu pentru că nu-și dorește lucrul acesta, ci pentru că ea este restrânsă din ce în ce mai mult la spațiul ei ecleziastic. Trăim această dihotomie în ceea ce privește prezența Bisericii în realitatea socială. Biserica… se dorește ca ea să rămână la nivelul spațiului privat, și nu se dorește ca ea să fie prezentă activ în spațiul public, ca ea să poată să-și promoveze valorile în spațiul public. Iar această dihotomie afectează prezența Bisericii în mod concret și în viața Cetății. Cred că aceasta este o problemă cu care ne vom confrunta ani mulți de acum înainte. Ea, bineînțeles, vine și pe fondul secularizării vieții noastre de zi cu zi. Dar cred că, în momentul în care Biserica va avea cu adevărat viață autentică, bune intenții, personalități potrivite care să vorbească, ea va vorbi și va vorbi constructiv și cu folos pentru credincioșii noștri, în primul rând, dar și pentru lume.

Lumea are nevoie de Biserică. Un mare teolog spunea despre lume că ea este precum o mare învolburată. Biserica este precum o corabie care trebuie condusă pe valurile învolburate ale acestei lumi. Și trebuie să fim prezenți în realitatea socială. Oamenii așteaptă ca noi să fim mai mult implicați din punct de vedere social, însă Biserica nu este doar atât. Biserica este o realitate care vizează, în primul rând, devenirea noastră spirituală, fără să uite nici un moment de faptul că această devenire spirituală se petrece în această lume și ținând cont de realitățile în care noi trăim.

Matricea Românească: Pentru că vorbim despre matricea românească, Dvs. cum înțelegeți conceptul ce dă numele platformei noastre culturale, și unde este rolul Bisericii în această construcție spirituală?

Pr. Ion Resceanu: Nu este o întrebare ușoară. Biserica încearcă să-și definească ceea ce unii teologi au numit o doctrină socială, alții au spus o gândire socială a Bisericii. Dar cred că cel mai potrivit titlul ar fi o definire a slujirii sociale a Bisericii. Perspectiva Bisericii nu poate fi decât una slujitoare la adresa societății, după chipul Mântuitorului, care spune: „N-am venit în lume să Mi se slujească, ci Eu să slujesc și să-mi dau sufletul pentru cei mulți”. În momentul în care noi ne aflăm în raport cu lumea, cu cultura, în acest raport dihotomic, „eu sunt o entitate și am de-a face cu o altă entitate”, deja avem problemă de raportare. Trebuie gândit, mai degrabă: „Eu sunt prezent în cultură, eu sunt parte a realități vieții și pot să o transform, pot să o îmbunătățesc numai prin această așezare a mea în postura celui care slujeşte lumea, slujeşte pe oameni”. În felul acesta, pot să schimb, pot să transform, pot să am ceea ce Dvs. numiţi, în sensul autentic, o matrice. O matrice care încearcă atât cât este posibil, să spiritualizeze cultura.

Lumea are nevoie de Biserică. Un mare teolog spunea despre lume că ea este precum o mare învolburată. Biserica este precum o corabie care trebuie condusă pe valurile învolburate ale acestei lumi

S-a mai încercat, sunt diverse apariții editoriale, de dată relativ recentă – Teodor Baconschi, de exemplu, este unul dintre numele consacrate în ceea ce privește discursul despre relația dintre Biserică și cultură, Biserică și lume. Se încearcă punerea în practică a acelei teorii legate de euro-bizantinismul nostru. Eu cred că nu trebuie să căutăm în altă parte forme de relaționare. Trebuie să ne dezvoltăm propria noastră matrice culturală, trebuie să vorbim despre valorile noastre specifice. Trebuie să vorbim în termenii noștri, despre ceea ce noi avem cu adevărat. Nu trebuie să ne fie jenă, să căutăm exemple, modele, în afara spațiului nostru cultural, ci să uzăm de aceste modele pe care noi putem să le dăm lumii contemporane.

Oamenii, credincioșii noștri, oamenii de cultură au însă nevoie de un lucru elementar – dialogul cu Biserica, iar acest dialog trebuie să fie angajat de către noi, de către Biserică, trebuie să fie unul real și, în felul acesta, vom putea să contribuim și noi la această matrice culturală românească. Eu cred că, în momentul de față, cultura română a depășit acea fază despre care amintea Alex Ștefănescu, cunoscut în istoria literaturii contemporane, “renașterea confuză”, de după 1989. Cultura română cred că a traversat ad integrum această perioadă de renaștere confuză și are nevoie să se așeze. Însă, ea refuză. Încearcă să refuze valorile creștine, ale ortodoxiei noastre, cele promovate la nivelul Bisericii noastre. Și văd că, într-un fel sau altul, nu face altceva decât să-și amputeze din posibilitățile de afirmare pe care le are. Dar pentru asta este nevoie ca și noi să fim în dialog, ca împreună să cunoaștem și să ajungem la posibilitatea de a ne cunoaște reciproc și de a interfera în planul valorilor și de a le cultiva în mod sănătos.

Preotul Ion Resceanu: "Noi avem hramul «Adormirea Maicii Domnului». Dacă pe linia influenţei occidentale este Madona, la noi devine Maica Domnului Mântuitoare, şi de aici avem şi Mântuleasa, sau Madona Mântuleasa"

Preotul Ion Resceanu: „Noi avem hramul «Adormirea Maicii Domnului». Dacă pe linia influenţei occidentale este Madona, la noi devine Maica Domnului Mântuitoare, şi de aici avem şi Mântuleasa, sau Madona Mântuleasa”

Matricea Românească: Dvs., preoții, îi cunoașteți poate cel mai bine pe români…

Pr. Ion Resceanu: E destul de greu să ai operă filantropică fără o participare personală, fără o implicare personală. Altfel, rămân opere de filantropie formale, de ziar, de imagine. Scopul principal al filantropiei, și termenul grecesc φιλανθρωπία nu înseamnă altceva decât „iubire, dragoste de oameni”, este de a-i determina pe oameni, de a-i sensibiliza, astfel încât cei care au să îi ajute pe cei care nu au – cei care sunt în suferință, să fie ajutați de către cei care au posibilitatea de a-i ajuta. Pentru asta, este nevoie ca Biserica să aibă mesaj, preoții ei să aibă credibilitate, preoții ei să dea încredere celor care pot să ajute. Având această bază de pornire, poți să vorbești despre filantropie. Altfel, poți să ai bani la un moment sau altul, poți să faci o lucrare, ai bifat că ai reușit să faci ceva, dar după aceea lucrurile rămân practic la același stadiu. Deci, în primul rând, când vorbim de operă filantropică, vorbim de această transformare personală lăuntrică. Noi trebuie să cultivăm această dragoste față de om, compasiunea față de cei aflați în nevoie. Dacă vom face lucrul acesta, cu siguranță vom avea și operă filantropică.

În al doilea rând, trebuie ca Biserica să-și asume mai multe responsabilități în planul activității ei sociale. Are nevoie de bani – fără bani, fără finanțări, ea nu poate să facă lucrul acesta. Din păcate, obține din ce în ce mai puține finanțări, pentru că Biserica este izolată tot mai mult în spațiul vieții private. Însă, cu toate acestea, reușește cu ajutorul oamenilor de suflet, cu ajutorul celor pricepuți, care fac proiecte, care accesează fonduri. Putem vorbi despre proiecte viabile. De exemplu, biserica noastră se îngrijește de un centru de informare și de consiliere pentru persoane cu dizabilități. Acum o săptămână (n.r. – interviul a fost realizat în această vară), am organizat pentru ei un pelerinaj la mănăstirile din nordul Olteniei. Sunt peste 40 de tineri, persoane cu handicap care nu au posibilitatea să iasă din casă, să socializeze, nu au posibilitatea de a se face vizibili, iar biserica noastră le poartă de grijă, nu numai duhovnicește.

Un alt proiect la care și biserica noastră a contribuit, dar de care s-a ocupat în mod deosebit Mitropolia Olteniei, a fost pictarea saloanelor Secției de Oncopediatrie de la Spitalul Județean din Craiova, pentru a schimba ambianța acelui loc pentru copiii bolnavi de cancer, greu încercați de suferință, proiectul fiind realizat cu ajutorul studenților de la secția de Artă Sacră a Facultății de Teologie.

Oamenii de cultură au nevoie de un lucru elementar – dialogul cu Biserica. Iar acest dialog trebuie să fie angajat de către noi, de către Biserică, trebuie să fie unul real și, în felul acesta, vom putea să contribuim și noi la această matrice culturală românească

Biserica noastră încearcă să sprijine, acordând un ajutor financiar medicilor care au în grijă acești copii, familiile respective. Gândiți-vă că sunt copii și familii care vin în spitalele de stat și se îngrijesc aici, pentru că nu au posibilitatea să meargă la o clinică privată, iar problemele lor sunt cu atât mai mari. Și tratamentele, și toate medicația necesară, de multe ori nu sunt asigurate de către spital, astfel că trebuie să contribuie ei, și nu au. Aici în biserică, avem cutia milei, dedicată acestor copii. Încercăm să aducem aminte nu numai nouă, ci tuturor, de problemele pe care le avem, și să stârnim această compasiune a lor față de cei aflați în suferință. Există în Craiova, de asemenea, un centru care se intitulează „Best Life”, pentru copiii cu probleme sociale. În el se fac diverse activități de pregătire a lor pentru școală. De asemenea, există un centru pentru copiii bolnavi de SIDA, un centru pentru bătrâni, un așezământ de noapte. Toate acestea sunt susținute de către Mitropolia Olteniei. Din păcate, pare că sunt în obligația noastră de serviciu, dar pentru a întreține toate aceste centre este nevoie de sprijinul celorlalți. Fără inima bună a celorlalți, la un moment dat, Biserica nu va mai putea să susțină aceste instituții. De aceea, permanent, noi trebuie să fim în contact cu oamenii de suflet care pot să sprijine, să ajute și să dea sustenabilitate acestor centre sociale.

Matricea Românească: Discutam cu un istoric care îmi făcea observaţia următoare: cultura, în general, trebuie înțeleasă ca o aderență la niște instituții – inclusiv Biserica – ce au marcat istoria unui popor. Din punctul acesta de vedere, care e specificul românilor?

Pr. Ion Resceanu: Matricea noastră culturală este strâns legată de Biserica Ortodoxă și de valorile ortodoxiei, de valorile creștine. În momentul în care eu încerc să desprind întru totul această matrice care încearcă să sintetizeze toate aceste elemente și valori culturale, să le desprind de cele spirituale, de Biserică, de cea care a păstrat tradiții, de cea în jurul căreia gravitează încă tradiții și obiceiuri care încă s-au mai păstrat ale poporului nostru, cu siguranță că eu amputez această matrice, o secătuiesc, iar ea devine din de în ce mai searbădă. Nu e un păcat, nu trebuie să copiem alte matrice.

În celebrul dicton pe care îl auzim: „Vrem o țară ca afară!” – acest „afară” se referă în special la lumea europeană. Încercăm să copiem și să aplicăm acea matrice, matricei culturale românești. Ea nu se potrivește întotdeauna

E foarte greu. În momentul în care noi ne definim astăzi identitatea națională și culturală, ne raportăm la Vestul Europei, la Uniunea Europeană și, în felul acesta, încercăm să definim o identitate: „Noi suntem așa, pentru că nu suntem întru totul ca ceilalți. Am putea să fim și ca ceilalți”. În celebrul dicton pe care îl auzim: „Vrem o țară ca afară!” – acest „afară” se referă în special la lumea europeană. Încercăm să copiem și să aplicăm acea matrice, matricei culturale românești. Ea nu se potrivește întotdeauna, dar ce ar fi să încercăm să aplicăm această matrice la spațiul răsăritean – și să ne definim identitatea noastră în raport cu cultura rusă, de pildă? Ar ieși cu totul altceva și matricea noastră ar fi de cu totul altă natură. Depinde în ce raporturi culturale ne încadrăm. De regulă, identitatea culturală se referă în raport cu altceva, cu altcineva. Problema nu e aceasta, ci cum reușim noi să păstrăm ceea ce e al nostru, să identificăm ce e al nostru și în felul acesta să spunem: „Aceasta este matricea noastră culturală!”.

Interviu Pr. Ion Resceanu pentru Matricea Romaneasca foto interior14

Biblioteca Aman - o nestemată a patriotismului oltenesc de viță veche

16 Noiembrie 2017 |
Craiova, supranumită în trecut Orașul celor o mie de palate, găzduiește în inima sa una dintre bibliotecile române de o frumusețe și istorie aparte, Biblioteca Județeană Alexandru și Aristia Aman. Despre legendele și farmecul acestui veritabil leagăn...