Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

om politic

Vine pe lume într-o familie de negustori din Ploiești. Isteț din cale afară, pleacă peste hotare unde studiază la Facultatea de Drept din Paris. Revine grabnic în țară și începe să practice avocatura. Pledează exemplar, iar la puțină vreme decide să intre în politică de partea liberalilor. Este ales deputat, ține cuvântări în ședințele Camerei Deputaților și la diferite întruniri. Le zice bine, publicul îl ovaționează îndelung căpătându-și porecla, “Tăchiță Gură de Aur”. Astăzi se împlinesc 98 de ani fără Take Ionescu, însă discursurile lui străbat negura istoriei.

 

Avocat școlit la Paris și politician de primă mână

În 1858, urbea ploieșteană primește în mijlocul ei un nou locuitor. Părinții, Gheorghe și Eufrosina Ioan, îl trec în registrul de nașteri cu numele Dumitru. Puștiul e destoinic, îi merge mintea, iar când crește este admis prin concurs de bursier la Liceul Sfântul Sava din București. Absolvă fără mari probleme și este trimis să studieze dreptul la Paris. Acolo, locuiește vreme de șase ani. În 1879, își ia licența, ca doi ani mai târziu să obțină și doctoratul cu mențiunea, magna cum laude.

 

1

 

Cu o asemenea pregătire putea oricând să rămână la Paris și să ocupe un post de avocat. Este decis să profeseze în țară, astfel se înscrie în Baroul de Ilfov. Simte că poate mai mult, iar în 1883 intră în politică de partea liberalilor și își ia numele de Take Ionescu. Propulsat către deputăție, părăsește tabăra și devine membrul grupării “Dizidența” alături de Constantin C. Arion, Constantin Dissescu, Alexandru Djuvara și alții. Treburile nu merg cum trebuie și migrează pentru o scurtă vreme în tabăra Partidului Conservator. În 1908 ia frâiele în mână și fondează Partidul Conservator-Democrat, al cărui președinte a fost până la plecarea din această lume.

 

Moartea are gust de stridii

Totul începe în vara lui 1922. Concediu, soare, mare, pescăruși, toate prin Italia. Este împreună cu cea de-a doua soție, Adina Cordescu. Ajung la o terasă din Napoli, unde decid să servească ceva. Take înfulecă cu nesaț o porție de stridii. Mamma mia che buono! Pleacă sătui, iar pe drum i se face rău. Inițial se crede că făcuse o indigestie urâtă, dar brusc apare febra. Zace la pat vreme de o săptămână, iar Adina solicită  de urgență un medic din partea legației noastre. După un consult, se hotărăște transferul la un sanatoriu din Roma, nu-i a bună. Bolește câteva luni, iar în final febra tifoidă iese învingătoare în lupta cu viața.

 

2

 

Când urca la tribună auditoriul încremenea

Cariera politică a lui Take Ionescu a fost încununată cu diferite poziții ministeriale și a culminat cu funcția de prim-ministru al României între 1921 și 1922. Superioritatea pe care o avea în fața adversarilor politici era dată de o inteligență fină și o serie de calități oratorice nemaipomenite. Înainte de a urca la tribună era ca un leu în cușcă. Își pregătea atent discursurile, iar când ajungea în fața mulțimii smulgea ropote de aplauze. Cuvânta peste tot, la Camera Deputaților, la întrunirile Acțiunei Naționale, la reuniunile Clubului conservator-democrat, etc. Oamenii se îmbulzeau să-l asculte. E recunoscut drept un mare orator al vremii și primește porecla, “Tăchiță Gură de Aur”. În final, dăm spre citire, una din sublimele cuvântări ale marelui Take Ionescu.

 

 Cuvântare rostită la Craiova, la întrunirea “Acțiunei Naționale”, Miercuri, 25 martie 1915

 

Iubiți Cetățeni,

   Aveți înaintea dumneavoastră un factor răspunzător. Dar factori răspunzători sânteți toți cei din generația de azi cari aveți fericitul prilej de a trăi clipe supreme.

   Glasul națiunei vorbește din morminte; este glasul conștiinței naționale. Românii din regat nu au nevoie să se gândească; lucrurile aceastea nu se explică prin silogisme. În ceasul când ceri jertfe de la toți, trebuie să fii tu însu’ți conștient (…) Trăim niște timpuri cari n’au mai fost până acum. Trei mari puteri se luptă pentru apărarea celor mici. Pe steagul acestor armate mari stă scris: “Dreptate pentru cei mici, și libertate pentru cei oprimați“. Cine mai stă astăzi pe loc și așteaptă, e un ticălos. Fricoșii și nemernicii nu obțin nimic.

   Noi nu voim numai țară întinsă, ci și o națiune mare. Să amestecăm săbiile cu acelea care vor învinge, pentru a putea intra pe ușa mare și nu pe din dos. Niciodată nu mi-a părut rău ca acum, că n’am avut 12 copii și pe toți să-i pot trimite în luptă pentru patrie (…) Prin necinste nu se poate obține nimic. Ca factor răspunzător, îmi permit să zic: acum a sosit ceasul pentru intrarea în acțiune.

   La 1913, poporul a zis să trecem Dunărea ca să ajungem în Transilvania! Poporul a fost conștient, mai conștient decât oamenii politici, căci vorba d-lui Filipescu: guvernanții s’au cam încurcat. Întradevăr, poporul a avut dreptate, și noi a trebuit să onorăm mobilizarea. Mulți dintre dumneavoastră veți ajunge timpurile să vedeți și a cincea putere în stat: opinia publică (…)La 1913 n’am voit să intrăm în Sofia, ca să nu umilim un vecin cu care trebuie să trăim de aci înainte în prietenie. Am însă o ambiție, aceea de a intra și eu în Pesta, când va fi deasupra capitalei Ungariei tricolorul românesc și atunci să zic: liberează, Doamne, pe robul rău, căci ochii mei văzură mântuirea neamului!

 

 

Surse: Take Ionescu, “Pentru România-Mare

 

Oamenii senini și simpli știu, de cele mai multe ori, atunci când au în fața ochilor o demonstrație de sinceritate. Poate de aceea, demagogia, devoalată cu rară măiestrie de către Caragiale în scrierile sale, a devenit un fenomen pe care românul – și nu numai – îl consideră omniprezent în lumea celor care își doresc să-și conducă semenii.

Însă, în istoria țării noastre, există multe exemple de oameni care și-au dat frâu liber gândurilor și s-au exprimat cu sinceritate și cu talent oratoric în fața concetăţenilor. Această „îndrăzneală” le-a adus celor care atacă fără teamă – în public – cele mai dureroase hibe ale societății atât simpatie, cât și furie din partea contemporanilor.

Un nume ce merită evocat atunci când se discută despre marii români care s-au făcut remarcați și prin oratorie este ziaristul şi omul politic Barbu Catargiu (1807-1862). Ca orator, el era cunoscut drept un improvizator prin excelență, care își construia discursurile pe baza intuiției și a realității care înconjura, la acea vreme, românii. Spre deosebire de liderii de astăzi, care au în spate o echipă de oameni ce le compun discursuri adesea bombastice și fără valoare, Catargiu a fost un om care nu-și contura cuvântarea în liniștea unui cabinet, ci pe loc, acolo unde i se cerea intervenția. Temperamentul său nu-i îngăduia să piardă vremea cu introduceri, el „sărind” la subiectul care-l frământa, după cum dovedesc şi rândurile ce urmează.

Să zicem dar ca Biserica noastră: «Ceea ce Dumnezeu a unit, oamenii să nu mai îndrăznească a despărți!»

Unirea s-a făcut. Această unire este simțită de aceste două popoare de mai mult timp decât ne putem noi aduce aminte; dar, de au simțit-o nu s-a făcut, de s-a făcut, n-a ținut decât un moment. Într-adevăr, cei din veacurile trecute, fură bărbați care încercară împreunarea națiilor despărțite în două. Dar fu în zadar; și de aceasta, e lesne de înțeles. Aceste mijloace erau în duhul veacurilor lor, era conchista, puterea materială. Puterea veacului în care trăim este puterea morală, a înțelepciunii, a cuvântului, a înfrățirii, pentru unirea naționalităților.

Unirea noastră dar de astăzi se face sub scutul înțelepciunii și înfrățirii; și înțelepciunea ne vine de la Dumnezeu; înfrățirea între oameni este unul dintre cele mai de căpetenie comandamente ale religiei noastre. Să zicem dar ca Biserica noastră: «Ceea ce Dumnezeu a unit, oamenii să nu mai îndrăznească a despărți!»; nu. Dar ca să ne asigurăm contra unei asemenea primejdii, nu este destul unirea între țările surori; ne trebuie unirea și între fiii ei. Așa numai vom consolida pentru veacuri marele fapt de astăzi; așa numai vom păstra locul nostru între națiile Europei, unde ne aflăm de astăzi înscriși.

Ba din contră, acea binecuvântare a străbunilor noștri, ce ne privesc din sânul veșniciei, se va preface într-un blestem; și sunt în drept de a zice că cel ce va mai îndrăzni de astăzi înainte a mai arunca tăciunele discordiei între noi, să aibă blestemul nostru și al urmașilor noștri; el va avea hula și blestemul chiar al națiilor ce ne privesc”, au fost vorbele lui Barbu Catargiu, rostite la 11 decembrie 1861, pentru unirea definitivă.

Nu este destul unirea între țările surori; ne trebuie unirea și între fiii ei

Discursul a fost atât de înflăcărat, încât a stârnit până și admirația adversarilor politicianului, iar aplauzele zgomotoase nu au contenit.

„Acum ne cunoaștem mai bine. Până aci voiam toți aceleași lucruri, numai mijloacele de a ajunge ne despărțeau. Acum, pe drapelul nostru, înaintea căruia să fim toți îngenunchiați, să scriem astăzi: «Toate pentru țară, nimic pentru noi!» Să trăiască România!”, și-a încheiat Catargiu cuvântarea memorabilă, consemnată în volumul Istoria oratoriei la români (Editura Teșu, București, 2007, 311 pagini).

Barbu Catargiu (1807-1862), descendent dintr-o veche familie de boieri, ziarist, politician, a fost primul șef de guvern al țării noastre. El a urmat cursurile școlii grecești de la Măgureanu, după care a plecat, la fel ca mulți alți intelectuali ai timpurilor sale, la Paris. Reîntors în țară, Catargiu a luat parte la Unire și a salutat cu sinceritate unirea celor două Principate dunărene, la 11 decembrie 1861. Primul-ministru a fost asasinat în 20 iunie 1862.

Foto deschidere: adevarul.ro

om politic



 
×

Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit

Durează mai puțin de 5 minute și nu costă nimic dar ne ajuți să ne ducem misiunea mai departe.

Redirecționează