Tag

ONG

Valentin Căldăraș provine dintr-o familie numeroasă, dar nu a simțit apartenența. De la naștere a fost crescut de către statul român, în orfelinate. A cunoscut, zicea el pe la vârsta copilăriei, normalitatea doar că acea normalitate era scrisă cu răni fizice, cu abuzuri, cu violență, cu cuvinte urâte. Nu simțite pe el, dar fără să-și dorească, vedea ce i se întâmpla seamănului de vârsta lui. Nu putea sta indiferent.

Nu stă nici acum cu mâinile la spate doar ca să privească în jur cum alții au nevoi și el să nu ajute să și le satisfacă. O face prin interiorul ONG-ului pe care l-a fondat după ani în care s-a dedicat ca asistent social în cadrul altor ONG-uri.

Ușoară nu i-a fost viața lui Valentin trăind în cinci cămine instituționale, dar vrea să pună umărul la treabă pentru alții. Nu se plânge de cum i-a fost hărăzit traseul, dar nu vrea să plângă nici alții. Să-l cunoaștem!

 

Valentin, o să începem discuția noastră cu începutul. De la ce vârstă ai petrecut prin orfelinate și câte au fost la număr?

Vârsta abandonului meu a fost practic de la naștere direct in Spitalul Pediatric Lipova, iar numărul centrelor în care am crescut a fost de cinci cămine instituționale.

 

Știi de ce ai fost abandonat? Ce sentimente porți părinților tăi?

Abandonul l-am avut din partea mamei, cauza fiind decesul bunicii mele în ziua când m-am născut, iar atașamentul față de părinți nu s-a putut crea drept pentru care am putut să o privesc ca pe un om oarecare și nu ca o mamă.

 

 

Simți că te-ai maturizat precoce față de copiii care trăiesc în familii?

Maturizarea mea precoce față de cei din familie clar a fost pentru că eu o trebuit să îmi descopăr totul despre mine și să mă confrunt cu toate schimbările corporale și a stilului de viață pe care îl vedeam mult mai diferit ca și la un copil din familie. Practic, un copil din familie la fiecare etapă a vieții a fost pregătit cu schimbările radicale care vor urma, iar trecerea la maturitate a fost mult mai ușoară decât la noi care noi efectiv nu aveam habar de nimic și nu știam care sunt cauzele și motivele noastre de maturitate in urma neinformării și a lipsurilor cu, care ne confruntam zi de zi.

 

Cum ai valorificat maturizarea ta rapidă și timpurie în decursul vieții tale?

Luând ca atare fiecare etapă a vieții, lovindu-mă și conștientizând ce era bine pentru mine și ce era rău pentru mine.

Eram practic foarte conștient și matur de mic în urma văzutelor a fiecăruia lucru în mod aparte ce era să devină un surplus de valoare pentru mine sau un rău al valorii mele care mă ducea în jos și aveam foarte mult de suferit. Practic, maturitatea m-a făcut să devin mama și tata pentru mine, creându-mi nevoile la cele mai mici standarde învățând prin acest aspect să îmi creez puținul care să fie valoare pentru mine. Iar de fiecare dată în viață am reușit să mă mulțumesc cu puținul pentru a supraviețui și a-mi crea din puțin valoare.

 

Știm cu toții relele tratamente din casele de copii. Le-ai simțit pe pielea ta? Ce-mi poți mărturisi fără ocolișuri?

Viața mea în casa mare de copii  nu a fost știută una rea în care să conștientizez cât de frumoasă este una normală într-o familie pe care habar nu aveam cum era. Noi am considerat că viața normală într-o astfel de casă mare de copii este una normală în care mulți colegi de-ai mei au suferit rele tratamente cum ar fi:

Dacă făceai în pat, îți băga urzica în pantaloni. Dacă erai rău, erai bătut cu leaț de la pat la degete de la mână sau la talpă. Dacă făceai figuri la masă, nu mai mâncai nimic.

Și multe altele.

Eu am fost un copil foarte sensibil și îndrăgit de mulți angajați, nu am fost un copil cu probleme psihice, eram mai fricos, eram luat acasă și practic suferința mea era atașamentul față de familia respectivă și casa de copii.

Cel mai rău tratament nu l-am avut în acea casa mare de copii și în casă de tip familial când am primit bătaie cu pumnii, am avut o colega care făcea în pat și era scoasă dezbrăcată afară in curte și arunca cu apa din găleata pe ea, un abuz a urmat și multe alte probleme.

 

 

Se spune că în viață te călești. Așa-i?

Da, așa este în urma unor momente foarte grele cu care te-ai confruntat se spune că te călești învățând din problemele și greutățile cu care ai avut de-a face.

De cele mai multe ori ni se spuneau că foarte maturi suntem pentru vârstele respective și că viața, lipsurile și conjunctura în care te-ai aflat te-au călit pentru a face față vremurilor poate mult mai grele care vor urma să apară.

 

Care a fost primul tău job, Valentin, și la ce vârstă? Ai lucrat orice doar ca să te întreții?

Vârsta la care am început să câștig primii mei bănuți a fost la 17 ani mergând în perioada vacanței de vara la câmp, fiind perioada de agricultură.

În perioada respectivă noi avusesem o sumă de bani foarte mică primită de la stat de 3 lei.

Bănuții adunați în plantație îmi erau bani de buzunar pentru școală și colegi de-ai mei pe care îi ajutam in limita posibilităților.

 

Te-ai hotărât și te-ai înscris la Asistență Socială. Care a fost motivația din spate?

Atunci când am terminat cu liceul și mi-am luat bacul, dorința cea mai mare pentru mine a fost să mă înscriu la facultatea de asistență socială pentru a-mi crea o pregătire mai detaliată în ceea ce privește dezvoltarea mea pentru ceea ce mi-am propus să dezvolt în ceea ce privește crearea de proiecte sociale, sprijinul pentru cei nevoiași și crearea oportunităților de-ai sprijini pe alți colegi din sistem de protecție pentru a se integra în societate prin programe de dezvoltare personala și a integrării în societate.

Practic, mi-am dorit să ofer ceea ce am avut eu ca și lipsă în copilărie și la părăsirea mea din sistemul de protecție. Acesta a fost scopul meu pentru care am terminat facultatea și masterul în asistența socială.

 

Te apleci asupra celor care au nevoie, celor care, poate, au avut soarta ta sau chiar mai rea. Cum a venit gândul unei organizații?

Când vine vorba de ajutor, sprijin  și implicare sunt la dispoziția din momentul respectiv pentru că nevoile mele știu că mi-au fost mare ajutor așa cum sunt și eu pentru cei din jurul meu. Nevoile mele, lipsurile mele și vocația mea de-a face cât mai mult bine mă determină să îmi fondez un ONG ca să pot demara și crea proiecte mult mai mari în care să pot ajuta mult mai mulți. Practic, să dezvolt o rețea a solidarității pentru a oferi ceea ce Dumnezeu a creat prin om.

 

 

Ce se întâmplă sub egida acestui ONG?

Sub egida ONG-ului se întâmplă lucruri deosebite în ceea ce privește implicarea noastră și amprenta noastră pe care o încercăm să o lăsăm generației următoare. Când spun aceste lucruri, pot afirma cu mândrie că am lăsat până în prezent o secție de pediatrie pusă pe picioare.

Din orașul Lipova unde eu am fost abandonat. Pe urmă am deschis trei locuri speciale în domeniul educației și sănătate creând o sala de clasă specială într-un sat, un alt  loc de joacă pentru copiii bolnavi de la Spitalul Louis Turcanu din Timișoara și două săli mici de terapii speciale.

Alt Centrul fondat de Lector Prof. Universitar Alina Costin sa creat un Centrul Interdisciplinar de Practică și Cercetare in Educația și Protecția Copilul Arad oferind 20.000 de euro investiția totală pentru a fi pus pe picioare și în anul 2024 un Centru Medical Special Care,  care va deservi toată comunitatea Arădeană aflați cu probleme fizice, ce este fondată de doamna Nicolai Anca Mădălina, iar noi, fiind sponsori, cu o parte din fondarea ei și parteneri.

Iar ultimul lucru pe care ni-l propunem pe acest an 2023 este să finalizăm proiectul pentru achiziționarea unui Computer Tomograf pentru Spitalul Orășenesc Lipova, având posibilitatea să ofere diferite investigații medicale către o capacitate de 60.000 de oameni de pe Valea Mureșului.

 

După care deviză te ghidezi în viață și se lasă condusă și echipa ta din interiorul ong-ului?

Practic ne ghidam după experiențele noastre de viață în care știm lipsurile cu care ne-am confruntat, pe urmă după  nevoile oamenilor și cerințele oamenilor care au diferite funcții în ceea ce privește domeniile educația și sănătatea.

Analiza nevoilor mari care ni se transmit prin diferiți reprezentați ai instituțiilor de stat începem să implementăm practic fiecare proiect în parte și să îl aplicam împreună cu mediul privat al companiilor care ne susțin financiar toate proiectele sociale.

 

În jurul căror valori guvernați?

Noi guvernăm în jurul tuturor celor din jurul nostru. Începând de la echipele de voluntari până la parteneriate cu mediul de stat și privat din toate domeniile .

Avem relații foarte bune, suntem deschiși la ori ce tip de relaționare și sunt primiți în familia noastră ori ce tip de om care ne câlca pragul.

 

Ușoară sau grea este integrarea adolescenților în societate după ce au trăit ani la rând în mediul instituționalizat? Tu cum ai simțit că a fost trecerea?

Integrarea în societate a tinerilor foști instituționalizați este cea mai grea parte din viața lor pentru că ei trebuie să părăsească pentru a patra oară alt tip de familie, drept pentru care trebuie sa ia totul de la zero. Una când se naște din familia respectivă, al doilea pas când ia contact și se creează un atașament cu leagănul de abandon sau familia maternală. Trei, când ajunge într-o casă de tip familial, patru când trebuie să părăsească casa de tip familial pentru a se pregăti de viața lui independentă. În urma celor patru etape ale vieții tânărul este bulversat la maxim, își pierde încrederea în sinea lui în urma reatașamentului cu partenera sau partenerul pentru a-și crea propria lui familie.

De cele mai multe ori, eșuează viața unui tânăr fost instituționalizat pentru că este acoperit de drepturile lui pe care legea prevederii îi le oferă, lipsa responsabilități, lipsa conștientizării , lipsa maturității și muncii care să-i ofere o viață normală.

Eu, ca sa ajung să am o viață normală, a trebuit mult sa îndur, mult să lupt, să știu ce îmi doresc de la viață, să conștientizez de potențialul meu și să devin din ce în ce mai bun prin multe compromisuri și eforturi pe care le-am făcut pentru a fi ceea ce mi-am dorit toată viața.

 

 

Valentin, m-aș întoarce puțin la rădăcinile tale. Ce știi și tu de ele? De unde te tragi?

Proveniența mea este dintr-o familie de etnie rromă, cu 12 mătuși și unchi care au locuit în Lipova. După 2000 au început toți să se mute în Arad.

 

Ai frați, surori? Ce legături ai cu ei? Dacă da, au avut aceeași soarta ca a ta?

Familia mea am cunoscut-o la 28 ani. Familia mea este compusă din 12 mătuși și unchi, șase frați, toți suntem de etnie rromă, iar cunoașterea lor am avut-o din parte unei surori de-a mele pe numele Florica Caldaraș pe care am cunoscut-o într-un Centru de tineri cu deficiențe psihice făcând practică în centrul lor. Acolo am început practica discutând cu beneficiarii respectivi și oferindu-mi dosarele lor am descoperit că una din beneficiarele respective este practic sora mea pentru că coincideau datele cu rudele mele. După un timp scurt, am reușit să iau legătura cu părinții mei prin aceasta soră pe nume Florica Caldaras. La două zile după cunoașterea cu mama mea, dânsa a murit în urma unui infarct miocardic acut făcut la spital. După decesul mamei mele și până în prezent păstrez legătura cu familia și rudele apropiate.

 

De unde îți tragi puterea, Valentin?

Puterea vieții mi-o sustrag de la copiii bolnavi de cancer care sunt un exemplu cu propriile lor lupte pentru viața, de la oamenii luptători care iubesc viața și de la oamenii care au dorința de-a face mult bine pentru cei din jur.

Practic datorita lui Dumnezeu pentru că îmi oferă oameni și copii cu putere și exemplu de urmat.

 

Te mai înduioșează povestea ta sau a celorlalți? Este loc de victimizare?

Eu niciodată nu am considerat o poveste de viață cu puternic impact emoționant. Eu totdeauna am considerat că povestirile de viață sunt a celor foarte bolnavi care luptă cu moartea și care își înving propriile lor destine care mulți dintre noi nu am putea să luptăm .

Eu cred că este o menire firească a vieții pe care am avut-o și pe care trebuie să o avem în noi pentru a face bine, a oferi ceea ce ai primit și tu la rândul tău și a crea ceea ce a creat Dumnezeu în tine pentru generația de mâine.

 

 

Totul a început în anul 2012, în cadrul unui dialog cordial. Vorbind despre felurite subiecte, la un moment dat s-a strecurat o întrebare: oare nu am putea pune pe picioare ceva care să vorbească despre frumusețea sufetului Românesc? Cu timpul ideea a stat la dospit, a căpătat consistență, a fost întoarsă pe toate părțile, până când, în anul 2016 a început să-și facă simțită prezența printr-o serie de întâlniri ce aveau în centru frumosul, tradițiile, cultura și ortodoxia. Rânduiala divină a făcut ca aceste întâlniri să aducă roadă, iar prin efortul avocatului Adrian Cătălin – Bulboacă și a celor care i-au fost aproape, s-a alcătuit un mic corp redacțional, care nu a stat pe gânduri și a pornit în căutarea știrilor celor bune, ca un răspuns la avalanșa de negativism ce ne împroșcă din cutia numită televizor.

Duhul Matricei începea să prindă contur având puternice valențe ale unor oameni precum emeritul profesor de Limba și Literatura Română, domnul Emil Alexandrescu. La jumătate de an distanță, în 2017, Matricea vine oficial pe lume și primește certificat de naștere, iar proiectul capătă un nou suflu. De acum, întâlnirile din boema casă unde își are sediul, încep să fie dublate de articole și interviuri în spațiul online, unele văzând și lumina tiparului. Se organizează vizite în țară, la muzee, în licee și la mănăstiri, prilej numai bun de a răspândi frumosul găsit de contributorii inimoși.

,,Matricea Românească a fost răspunsul la vremuri tulburi, la vremuri dominate de știri negative”, spunea la ceas aniversar avocatul Adrian Cătălin – Bulboacă, președintele Asociației Culturale Matricea Românească.

Peste Matricea Românească au trecut multe. O pandemie, un război, care se tot ațâță, și multe alte momente dificile. Dar cu toate acestea, rugăciunea și jertfa pe care a fost clădită Matricea au făcut-o să se asemenea casei din Evanghelie, care fiind zidită pe piatră, au venit ape peste ea, și nu au dărâmat-o, au venit vânturi peste ea, și nu au mutat-o din loc.

Astăzi, suntem bucuroși să vedem că a mai trecut un an peste această temelie pusă cu mult timp, prilej cu care ne-am gândit la voi, la cei care vă stâmpărați dorul de frumos privind materialele Matricei Românești și v-am pregătit un podcast alături de avocatul Adrian Cătălin – Bulboacă.

 

În videoclipul de mai jos o să regăsiți povestea noastră!

 

 

 

Acum copiii care învață la Școala Gimnazială ”Cornel Regman” din Daneș (jud Mureș) pot numi ”acasă” școala recent renovată de către Asociația BookLand, partenerii săi și autoritățile locale. Împreună au investit și au schimbat condițiile în care învățau copiii, influențând în bine destinele a mii de copii care-i vor trece pragul de acum încolo.

Prin programul asociației de ”Renovare școli în mediul rural”, sub motto-ul Împreună CONSTRUIM oameni, în 2020-2022, 67 de școli din satele României au devenit locuri în care peste 15.000 de copii merg cu plăcere să învețe. Iar anul acesta pe lista de renovare au fost adăugate încă 9 școli situate în ultimele 8 județe rămase neacoperite (Alba, Bihor, Covasna, Dâmbovița, Harghita, Satu Mare, Sălaj și Timiș). BookLand a reușit acest lucru fără granturi europene, pur și simplu mobilizând sute de companii să contribuie cu bani, produse sau servicii (prin redirecționarea celor 20% din impozitul pe profit/venit conform Legii Sponsorizării nr. 32/1994), dar și motivând autoritățile și comunitatea locală să se implice. Astfel se vede puterea și determinarea mediului de afaceri privat în a schimba lucrurile în domeniul educației, iar asta într-un timp record și de zeci de ori mai eficient în ceea ce privește cheltuielile.

Sunt directorul acestei școli din anul 2013 și am încercat mereu să aduc în școală starea de bine pentru elevii noștri. Dacă elevii se simt bine la școală și vin cu plăcere, munca noastră este mai ușoară. Școala este pentru copil a doua casă, este locul unde își petrece o mare parte a zilei și, așa cum acasă ne dorim să avem cele mai bune condiții, și la școală ne dorim pentru elevii noștri condiții cât mai bune! Uneori visele devin realitate, iar la noi în școală au devenit realitate datorită Asociației BookLand. Acum copiii știu că la școală se pot bucura de un loc primitor, curat și călduros. Dacă pentru fiecare vis ar exista cineva ca BookLand, nu ar mai fi vise neîndeplinite, școli fără condiții, copii nemulțumiți… Iar școala ar putea fi numita acasă!” – Minodora Răileanu, Director Școala Gimnazială ”Cornel Regman” din Daneș.

 

 

Dacă marele Cornel Regman ar mai fi fost în viață azi, credem că i-ar fi plăcut și lui ce-am realizat ÎMPREUNĂ cu comunitatea lui dragă! Școala arată acum impecabil atât la interior, cât și la exterior. În luna octombrie am început șantierul: am reparat și tencuit soclul școlii, apoi am trecut la rașchetat și lăcuit nouă săli de clasă, căci nu puteam să nu-i dăm o șansă parchetului din lemn masiv… acum arată ca nou! Iar la final, am trecut la holul și toaleta școlii. La suprafață se văd gresia și faianța nouă, obiectele și accesoriile sanitare noi, însă s-a intervenit și asupra instalației (țevi, coturi, mufe, robineți etc) și pereților. Ne-a plăcut remarca doamnei învățătoare Medeșan: ‚Toaleta zici că-i de hotel!’. Am dotat sălile de clasă cu mobilier nou, iar sala de sport, cu care se mândreau și înainte de sosirea noastră, a primit și ea cadou un set de articole sportive cu care elevii să-și accesorizeze orele de educație fizică.Mădălina Mocanu, Director Marketing & Comunicare Asociația BookLand

Transformarea Școlii Gimnaziale Cornel Regman a fost posibilă în principal datorită Primăriei Daneș care a contribuit la renovarea acestei școli prin acoperirea integrală a costurilor de manoperă. Autorității locale i s-au alăturat companii care cred în tineri și într-o Românie mai bună prin educație: Sykes România (Partenerul principal în renovarea acestei școli), Cesarom, Sanotechnik, Instal Impex, Porta Doors, Lotus Impex, Decathlon, Policolor, Sipex Company, Turbo-Trans, Masterplast, Atip Design, Misavan, Marvicon. Asociația BookLand le mulțumește și partenerilor loiali care susțin necondiționat întregul demers educațional: Unicredit Consumer Financing, Leroy Merlin România, Titan Machinery România, Turbomecanica, Arkema, Profi, Viva Credit, Rehau România, Arcomedia.

În România secolului 21, elevii din mediul rural sunt condamnați să învețe în spații insalubre care, de cele mai multe ori, le pun sănătatea sau chiar viața în pericol atât lor, cât și profesorilor. Iar acolo unde autoritățile nu pot sau nu vor să facă ceva în acest sens, norocul vine din partea Asociației BookLand care militează pentru dreptul la educație al copiilor renovându-le școlile. Și pentru că BookLand își dorește să vină cu un pachet complet de servicii educaționale (inclusiv metodă de predare și conținut), începând din această toamnă se va concentra și pe construcția primului Campus Preuniversitar Profesional Dual din mediul rural cu ciclurile primar-gimnazial-liceal-postliceal. Va asigura inclusiv profesorii care vor preda după o curriculă comparabilă cu cea occidentală. O școală 100% modernă (cu cantină, bibliotecă, laboratoare, ateliere de lucru, sală spectacole, facilități sportive, spații relaxare, livadă, dar și solar în care vor fi crescute propriile legume) pusă GRATUIT la dispoziția copiilor din satele și comunele României, asigurându-le la final un loc de muncă în cadrul companiilor cu care se vor derula programe de învățământ profesional dual.

Toți cei care le împărtășesc viziunea se pot alătura demersului Asociației BookLand completând Formularul 230, donând 2 euro lunar printr-un SMS cu cuvântul CONSTRUIM la 8845 sau achiziționând Șoricelul BookLand.

 

 

De 12 ani BookLand contribuie la sublinierea importanței educației & dezvoltării personale prin Întâlnirile BookLand Evolution care facilitează tinerilor dialogul cu varii personalități, prin Taberele Coolturale BookLand care le oferă un mix echilibrat de activități educaționale & distractive în mijlocul naturii, dar mai ales prin Renovarea & Dotarea școlilor, inițiativă care acordă copiilor defavorizați din mediul rural o șansă reală la o educație de calitate! Adio igrasie și mucegai, băncuțe rupte, uși/ferestre/pardoseli deteriorate, acoperișuri și tavane prin care plouă, curți pline de noroi, sobe în sălile de clasă și WC în spatele școlii! Cu 67 școli renovate și încă 9 în plan, Asociația BookLand se pregătește de cel mai amplu proiect educațional în mediul rural: primul Campus Preuniversitar în sistem Dual, inaugurabil în 2024, cu scopul de a forma specialiștii de care România are atâta nevoie în producție și servicii.

 

Să te reorientezi după un deceniu și jumătate petrecut în multinațională, acolo unde mărturisești că ai avut mai multe funcții și ai simțit creștere și evoluție, acolo unde ai simțit că a fost un mediu stimulativ de lucru în care primau valori reale, unde ți-ai însușit o conduită profesională elitistă, înseamnă, după părerea unora, că porți mult curaj. Ioana Petrea, în prezent directoarea Fundației Regale Margareta a României, ar numi această schimbare ca fiind o chemare. Mereu i-a păsat de binele oamenilor și nu a mai dorit să stea cu mâinile la spate, ci să facă ca lucrurile să se miște mai bine dând ajutor și având și ea aport.

Atunci când a decis să se despartă de toate experiențele acumulate în multinațională, inima sa era mai plină. A plecat mai bogată. A luat cu ea toate lucrurile învățate atunci când și-a dat seama că le poate fructifica pentru un scop ce îi era așa aproape- binele oamenilor. Sub aripa ocrotitoare a Ioanei Petrea, cât și cele ale colegilor săi, se află copii, tineri, vârstnici care sunt sprijiniți prin diferite și diverse forme. Să o cunoaștem mai bine și să facem cunoștință cu tot ce înseamnă fundraising!

 

Cum este Ioana-omul?

O persoană cu multă energie, suflet, curaj și scop, toate aceste fiind dedicate unei misiuni – aceea de a crea premisele unei vieți împlinite pentru oamenii din jur. Sunt un om de progres, îmi face realmente plăcere să învăț, dar și să împărtășesc altora rețete de succes.

 

 

Dar Ioana-profesionistul care se dedică cu strângerile de fonduri în beneficiul copiilor, tinerilor, vârstnicilor?

Am avut inspirația ca, în urmă cu fix 15 ani, să aleg un nou drum profesional – în industria Binelui, iar acesta mi-a oferit un rol care îmi împlinește misiunea personală. Strângerea de fonduri pentru proiecte sociale și educaționale este o profesie nobilă, care m-a stimulat să devin o persoană mult mai sociabilă, cu inițiativă și foarte organizată. Am devenit un mediator al faptelor bune, între oamenii care au nevoi stringente și cei care pot să le ofere o mână de ajutor la momentul potrivit.

Ce îți place cel mai mult din ceea ce faci?

În primul rând, am șansa de a afla poveștile oamenilor din proiectele Fundației Regale Margareta a României, de a înțelege nevoile și năzuințele lor și de  a scrie happy-end-uri pentru fiecare, alături de colegii  mei. Faptul că pot aduce o schimbare în bine care mă încarcă cu multă energie pozitivă și determinare.

De asemenea, prin proiectele și campaniile de comunicare și fundraising pe care le coordonez, pot să îmi pun în valoare creativitatea și să acționez antreprenorial, pentru că am privilegiul de a mă bucura de multă încredere și autonomie în acest rol.

 

Sunt și lucruri care nu îți plac și le faci doar de dragul de a le face și pentru că trebuie?

Noi suntem o echipă mică, dar care împlinim lucruri mari, în cea mai mare parte cu resurse interne. Aș spune că uneori încărcătura devine prea mare, mă refer la efort, timp, dar și din punct de vedere emoțional. Dar pe măsură vine și satisfacția rezultatelor, iar acestea se măsoară în cifre și în destine fericite. Cel mai inconfortabil este când este nevoie să pun presiune pe alți colegi, știind că nu toți au aceeași reziliență, iar asta se întâmplă atunci când organizăm campanii sau evenimente majore și suntem depășiți de toate detaliile.

 

Care sunt resursele zilnice care te aduc la birou?

Pentru mine a-mi folosi toate abilitățile personale sau profesionale în slujba binelui reprezintă o bucurie. Pasiunea pentru munca mea este cea mai importantă resursă, dar și satisfacția rezultatelor.

 

Ioana, dar hai să o luăm cu începutul. Cum ai lăsat tu în urmă o experiență de un deceniu într-o multinațională ca să intri într-o organizație?

Am avut șansa ca prima mea experiență de serviciu să fie într-o companie minunată cu un mediu stimulativ și cu valori reale, în care am activat pe diverse funcții timp de 8 ani. Aici mi-am creat bazele unei conduite profesionale elitiste și mi-am dezvoltat niște competențe relevante și astăzi legate de networking, client service, loyalty sau account management, ca să folosesc limbajul corporate.

Am luat cu mine toate aceste lucruri atunci când am simțit că le pot valorifica pentru un scop ce îmi era așa aproape și mă însoțea mereu din umbră – binele oamenilor.

 

Când s-a întâmplat reorientarea ta profesională? Ce a stat la baza hotărârii tale?

Dintotdeauna am fost o persoană empatică și, poate prea mult, preocupată de soarta altora, în special a oamenilor pe care îi vedeam în situații vulnerabile. Am intuit mereu potențialul celui din fața mea, dincolo de aparență sau de contextul în care se afla, și gândeam că fiecare om merită să și-l împlinească. Mă impresionau în special copiii care erau privați de iubire, de o familie, de resurse minime, de șansă, în general. Dar am avut și creat și relații foarte frumoase cu persoane în vârstă, lipsite de putere, chiar din  adolescență având dorința de a le oferi crâmpeie de bucurie, de exemplu bunicii mele îi citeam poezii care o purtau în tinerețea ei din viața satului, iar pe o bătrânică din cartier o vizitam și îi duceam mici cumpărături. Voiam să ajut, să fac o schimbare semnificativă pentru cei pe care îi vedeam în dificultate.

 

Un ONG îmi oferea oportunitatea de a ajuta mult mai mult decât aș fi putut să o fac pe cont propriu. În timpul concediului de maternitate, aceste valori au devenit mai evidente și mai prezente în sufletul meu, astfel că am aplicat la un job care simțeam că este pentru mine, la SOS Satele Copiilor. A fost un moment inspirat, pentru că acea poziție, de coordonator a unei echipe de fundraising nou create, a fost începutul unei călătorii plină de înțelesuri noi și de satisfacții nebănuite, călătorie care a continuat la Fundația Regală Margareta a României.

 

 

Faptul că în zona ONG-urilor know-how-ul și competențele de marketing/comunicare erau minime la acel moment, vorbim de 2007, a fost o oportunitate pentru mine de a mă dezvolta profesional, atât prin exersarea abilităților și experienței mele într-un alt context, cât și prin ocazia de a învăța și experimenta aproape toate genurile de acțiuni de fundraising.

Astăzi propovăduiesc celor mai tineri ideea de a-și alege o profesie în care să nu simtă niciodată că merg la serviciu, ci într-un loc în care le face plăcere să își petreacă fiecare zi.

 

Au fost glasuri apropiate care nu au fost de acord, poate, cu mutarea ta, cu serviciul în alt domeniu?

Domeniul era într-adevăr total diferit, prin oamenii pe care i-am întâlnit, prin resursele sau tehnologia pe care le aveam la dispoziție, prin cultura organizației … totul era altfel. Odată ce m-am acomodat cu noile condiții, jobul a devenit … hobby-ul meu.

Glasurile reticente îmi spuneau că sunt implicată prea mult în serviciu, că petrec prea mult timp profesional, că nu sunt suficient de pragmatică în general. Pentru a contracara toate acestea, am fructificat fiecare ocazie pentru a-mi implica și familia sau cercul de prieteni, i-am cooptat să experimenteze spiritul Fundației, să se bucure de ceea ce facem, să contribuie cu ce pot, și au fost multe momente frumoase petrecute împreună, în special alături de fiica mea, în acest context.

 

A crescut satisfacția sufletească odată cu activarea în domeniul ONG-ist?

Foarte mult, pentru că tot ceea ce fac în fiecare zi are valoare, o valoare pe care o văd, o trăiesc, o simt în mod direct – copii din medii sărace care au acces la tot felul de oportunități, cursuri, meditații, tineri cu talent artistic care ajung să se exprime și să își urmeze visul unei cariere artistice, sau persoane în vârstă care, în pofida singurătății sau a altor provocări majore, își reaprind zâmbetul, își fac noi prieteni, își recâștigă încrederea în ei.

 

Satisfacția a crescut și mai mult atunci când am început să împărtășesc și altora tot ce am acumulat în materie de fundraising și comunicare pentru cauze sociale. Prin faptul că acum sunt trainer și coach pentru alte ONG-uri, simt că impactul meu poate acționa înzecit, în comunități mici sau mari, pe care abia acum ajung să le cunosc, și pentru diverse proiecte sociale, despre care nici nu știam că există. În organizațiile din țară sun oameni foarte faini, dedicați trup și suflet,  dornici să învețe și foarte recunoscători atunci când află cum pot să devină auto-sustenabili.

 

Dezvoltarea personală pune azi foarte mult accent pe starea de bine a propriei persoane, pe activarea resurselor pentru sine. Eu cred însă că este mai mult de atât – dezvoltarea mea personală a început cu adevărat din momentul când am putut crea bunăstare și resurse și pentru alții.

 

Care este misiunea și viziunea organizației voastre?

Avem un lider inspirațional pentru echipa noastră – Majestatea Sa Margareta, care a pornit pe cont propriu, în 1990, primele activități de ajutorare de la zero și s-a implicat personal, motivată de dragostea ei pentru România. Viziunea noastră este ca România să își atingă adevăratul potențial și ca toți oamenii să se respecte reciproc și pe ei înșiși. Visăm la o Românie în care colaborarea între generații să se realizeze natural și să se bazeze pe schimbul de valori și experiențe între generații, pe nevoia tinerilor și copiilor de modele și pe dorința seniorilor de a-și asuma un rol în comunitate. Ca Fundație, misiunea noastră este să îi identificăm pe aceia care pot deveni lideri ai schimbării în comunitățile din care fac parte, care au capacitatea să impulsioneze, să îi motivăm și să le oferim un model pozitiv prin puterea exemplului. Acestora le oferim le oferim instrumentele necesare pentru intervenții durabile în comunitate și bazate pe solidaritate între generații.

 

 

Care este cea mai valoroasă investiție pe care ai obținut-o până acum?

Fiecare sponsor este valoros, contribuind la realizarea unui anumit proiect. Ceea ce ne asigură sustenabilitatea unui proiect și o intervenție constantă și pe termen lung, capabilă să aducă o schimbare, este investiția făcută pe termen lung, de aceea apreciem în mod special parteneriatele multianuale sau de lungă durată. Relațiile cu acest tip de parteneri sunt de colaborare, de consultare și de încredere reciprocă, bazate pe obiective comune, construite de-a lungul anilor. Ca exemplu, Fundația Vodafone, Kaufland România, Raiffeisen Bank sau Hochland România, finanțatori alături de care am creat noi servicii sau am dezvoltat proiecte sociale ce au adus schimbări semnificative în comunități sau în viețile copiilor, tinerilor și seniorilor.

 

Care a fost obiectivul vostru cel mai înalt?

Obiectivul ambițios este ca Fundația Regală Margareta a României să devină un inițiator al proiectelor intergeneraționale și un mentor care să faciliteze extinderea acestei abordări la nivel de țară, iar eu am contribuit cu multă convingere la definirea și realizarea lui. Abordarea intergenerațională privește fiecare persoană, indiferent de vârstă, ca o resursă pentru comunitate, și încurajează valorificarea potențialului tuturor membrilor comunității – copii, tineri sau vârstnici.

Noi credem că interacțiunea și schimbul între generații sunt premisele esențiale pentru construirea unor comunități puternice și a unei societăți sănătoase.

 

Astfel am inițiat programul numit Centrele Generații, în cadrul căruia seniorii au oportunitatea de a deveni mentori pentru copii, bazându-se pe experiența sau talentele lor, și ajung adevărate resurse pentru comunitate. Copiii au șansa unui mediu stimulativ, în care ei își lărgesc orizontul de cunoaștere, cresc emoțional și se dezvoltă armonios, prin diversitatea activităților la care iau parte, dar și prin modelele inspiraționale ale seniorilor implicați.

 

Ambiția noastră este să implementăm 100 de proiecte intergeneraționale prin care să inspirăm România! Scalarea însă nu este atât de simplă pe cât pare la prima vedere, pentru că schimbarea de mentalitate de durată. Seniorii sunt încurajați să se deschidă spre voluntariat, pentru a da un nou sens vieții lor după pensionare și a recâștiga bucuria de a trăi. Cei din generațiile tinere sunt îndrumați să se focuseze pe valorile comune și cooperare, să împărtășească energia și cunoștințele lor celor mai vârstnici, iar astfel își schimbă perspectiva asupra a ceea ce numim conflictul între generații. Oferind oamenilor un loc, o structură, o metodologie și timp pentru a face acest lucru, avem premisele de a construi o României mai bună pentru noi toți.

 

Vin sponsorii ușor către voi? Cum îi atrageți?

De regulă, Fundația merge către sponsori, și nu invers. Oricât de inspiraționale sau vizibile ar fi lucrurile bune pe care le împlinim noi ca ONG-uri, mobilizarea de fonduri se produce doar atunci când nevoia de sprijin este clar exprimată. Fundraisingul presupune să fii proactiv, să identifici potențialii sponsori, să inițiezi și să clădești relații, să comunici permanent cum se pot implica oamenii, de ce fonduri și resurse ai nevoie și pentru ce le vei folosi, să îi ții la curent cu acțiunile realizate, să îi informezi despre impactul investiției făcute, să îi inspiri să contribuie în continuare, poate mai consistent, pentru ca proiectele să se extindă, să prindă forță. A atrage resurse, donatori și sponsori este un proces, nu o acțiune. Eu spun că prima donație făcută este doar începutul unei lungi și frumoase călătorii, pe care noi cei din branșă o numim donor’s journey.

 

Care sunt provocările pe care le-ai întâlnit în fundraising?

Una dintre provocările mele, dar știu că nu sunt singură aici, este să găsesc oamenii potriviți pentru o echipă de fundraising și comunicare de elită, așa cum mi-o doresc. Există mulți profesioniști în marketing sau PR, dar nu este suficient, competența trebuie să fie dublată de o profundă motivație intrinsecă de a se dedica pentru o cauză socială. Scopul principal al fondurilor noastre este acela de a deservi cât mai mulți beneficiari, chiar dacă conștientizăm că cea mai prețioasă resursă Fundației este echipa. Oamenii care se îndreaptă către un ONG nu o fac pentru o remunerație mai bună, ci ca să aibă un job cu suflet, pentru că vor să facă o diferență. Mulți înțeleg acest aspect abia la interviu.

Un alt tip de provocare vine atunci când un finanțator alături de care Fundația a acționat pe termen lung se retrage din relație, pentru că obiectivele sale de business s-au schimbat. Atunci când nevoia din proiect rămâne descoperită, noi ca Fundație nu putem opri sprijinul pe care l-am promis – copiilor pentru care un an în plus de școală contează, tinerilor talentați care se bazează pe bursă, ori seniorilor care au nevoie de o mână de ajutor. De aceea, transparența și anticiparea sunt foarte importante. Au fost puține momente ca acestea, dar recunosc că mă debusolează puțin, pentru că nu este ușor să găsești un nou partener într-un termen scurt, după cum am explicat mai devreme.

 

 

Ce proiecte se desfășoară și s-au desfășurat până în prezent sub egida fundației voastre?

Din 1990, Fundația a dezvoltat numeroase proiecte durabile în domeniul educației, dezvoltării comunității, societății civile, sănătății și culturii, proiecte care și-au adus contribuția la reînnoirea spirituală și socială a României. În perioada actuală desfășurăm proiecte sociale și educaționale cu acoperire națională, precum lina gratuită de consiliere Telefonul Vârstnicului, proiectul de ajutor pentru seniorii vulnerabili Fondul pentru Vârstnici, programul de burse Tinere Talente, sprijin social prin Fondul Special pentru Copii, intervenții de Ajutor pentru Refugiați și programul unic în România numit Centrele Generații. Toate acestea au o abordare intergenerațională, care încurajează solidaritate și facilitează cooperarea și schimbul reciproc între generații.

 

Ce proiecte ticluiți în prezent sau veți organiza în perioada următoare?

În perioada aceasta pregătim acțiuni de amploare care vizează vârstnicii aflați în situații dificile de viață. Pentru cei mai mulți dintre noi, Sărbătorile sunt o bucurie, o ocazie de a ne reuni cu cei dragi, de a ne permite mai multe decât de obicei. Am cunoscut însă oameni foarte în vârstă care, fiind afectați de singurătate, lipsuri materiale sau de boli supărătoare, primesc Sărbătorile cu tristețe și deznădejde. pentru că nu mai au pe nimeni aproape. Chiar și după o viață cinstită, muncită, soarta unora nu a fost generoasă. Astfel de vârstnici sunt printre noi, și ei merită atenția, grija sau dragostea noastră. Unii dintre acești oameni ajunși la vârsta senectuții sunt părinți, profesori, medici, arhitecți noștri, au contribuit cine suntem azi și la evoluția noastră. Este rândul nostru să îi ajutăm la nevoie! Campania de ajutor pentru vârstnicii României mobilizează fonduri necesare pentru a răspunde nevoilor acestor oameni, cu un ajutor ce poate fi practic, material sau emoțional. Oricine poate contribui cu o donație de 2 Euro luna, printr-un un SMS la 8444 cu textul SINGUR. Iar companiile pot folosi 20% din impozitul pe profit sau pe venit, completând formularul 177 sau un contract de sponsorizare.

 

 

Adrian Secal este unul dintre oamenii care se luptă pentru binele societății. Îl găsim în slujba copiilor  în ipostaza de învățător la catedra din Augustin, o localitate din județul Brașov. Culmea, când era la vârsta copilăriei și intra în diferite roluri de joc ba era pilot de avion, ba medic sau preot, dar niciodată meseria de dascăl nu a fost îmbrățișată nici măcar în joacă sau în câteva rânduri de imaginație. Și totuși, Adrian face minuni pentru copiii care provin din medii defavorizate. Poate că atunci când a plecat de acasă, a luat cu el peste tot în lume convingeri bine închegate însușite în sânul familiei. Nu se abate de la valorile preluate de la părinți, ci le transferă mai departe copiilor cărora le dedică inima lui toată.

Adrian Secal face parte din programul Teach for Romania, o organizație non-formală care formează oameni, cu sau fără experiență în educație, pentru a deveni profesori în învățământul public, pentru copiii din medii vulnerabile. Nu de mult timp, mai ales în comparație cu anii petrecuți în alte organizații. A vrut să cunoască realitatea care se petrece în sistemul de învățământ, în special rural, acolo unde sunt mai multe carențe, dar asupra cărora are dorința de a-și pune amprenta și de a crea oportunități de creștere și dezvoltare.

A creionat încă din primul an de aderare în interiorul Teach For Romania ideea unui spațiu educațional complementar școlii într-un autobuz și a ajuns să o și concretizeze cu ajutorul unor sponsori. A cumpărat un autobuz scos la licitație cu suma de 6000 de lei, dar lucrurile care s-au întâmplat în acest spațiu sunt mult mai valoroase și de neprețuit. Să-i cunoaștem povestea băcăuanului Adrian Secal care a avut intuiția de a se reorienta profesional și care a realizat că  în mijlocul copiilor și-a găsit sensul.

 

Să facem un exercițiu: cum e Adrian-omul? Cum e Adrian-dascălul?

Adrian – omul este cel care caută în fiecare persoană latura bună, luminoasă, indiferent de cât de multă umbră există.

Adrian – dascălul este persoana care vede în copii și tineri mai mult decât se poate vedea la un prim nivel de interacțiune. Cred că fiecare copil poate deveni cea mai bună versiune a lui cu sprijin continuu și multă empatie.

 

Cea dintâi educație o primim în sânul familiei. Cu ce convingeri ați plecat la drum însușite în interiorul familiei dvs și le transmiteți mai departe copiilor?

Să plec la drum, de la început, cu încredere în ceilalți. Nu naivitate, cât încredere. Iar când această nu este primită ca atare, să ofer bunătate și nu răzbunare.

 

 

Ce ați moștenit de la mama? Dar de la tata?

Sunt multe lucruri moștenite de la ambii părinți. Nu mă leg de cele fizice, cât mai degrabă de personalitate. De la mama cred că cel mai important lucru moștenit este determinarea. Determinarea de a face ca lucrurile să fie cât se poate de bine pentru mine și pentru cei din jur. Iar de la tata împăcarea. Împăcarea cu mine însumi.

 

Ce se visa să devină băiețelul Adrian?

Unul dintre visurile mele a fost să devin pilot de avion – am și acum poza de la grădiniță. Apoi să fac bine celor din jurul meu, având în minte mai multe roluri, cum ar fi medic sau preot. Și, deși am fost cercetaș de mic copil, nu am simțit că domeniul educației e ceva ce mă atrage. Profesor sau învățător nu erau pe lista mea de opțiuni, nici măcar în tinerețe.

 

Ce fel de copilărie ați avut? Unde ați copilărit?

Am avut parte de o copilărie specifică unei familii cu venituri mici spre medii ce a trăit ultima decadă a comunismului și prima decadă a unei Românii post-Revoluție, cu părinți care, deși au crescut în rural, sau mutat în oraș (Bacău) pentru un trai mai bun și pentru ca noi, copiii lor, să avem acces la servicii la care ei cu greu au avut acces (educație în mod special). O copilărie în fața blocului, pe dealurile de la țară în curtea bisericii din a cărei comunitate religioasă am făcut parte.

O copilărie împărțită între viața de oraș și viața la țară, acolo unde mergeam cel puțin o lună în vacanța de vară, și nu doar pentru a petrece timp, cât și pentru a ajuta la diferitele munci specifice.

Totuși, datorită cercetășiei, o copilărie în care am avut permanent acces la opțiuni și provocări de învățare în afara sistemului formal, cu tabere și activități în natură, cu accent pe dezvoltare personală, însă în permanentă legătură cu cei din jur.

 

Studiile superioare le-ați finalizat la Iași. Apoi, ați luat calea Bucureștiului. Ce v-ați luat frumos pentru suflet din acești ani?

Experiențele trăite și oamenii întâlniți.

 

Sunteți singurul din familia dvs. care a ales meseria aceasta?

Da, sunt singurul din familie și din familia extinsă care a optat, într-un final, pentru domeniul educației. Și, deși sunt cel mai mare dintre frați, am avut cea mai sinuoasă traiectorie profesională, chiar dacă, în mare, am rămas într-un mod sau altul aproape de oameni.

 

Sunt puțini, dar buni ani de când vă aflați printre copii. Ce a stat la baza alegerii dvs.?

Dorința de a înțelege ce se întâmplă în sistemul de învățământ și dorința de a cunoaște mai în profunzime o comunitate rurală. Plus dorința de a crea și de a contribui la oportunități de creștere și dezvoltare pentru copii și tineri, de a da înapoi ceea ce și eu, la rândul meu, am primit.

 

Cum ați putea descrie detaliat traseul dvs. profesional, mai ales că ați activat în alte domenii? Ce sentimente vă încearcă când vă gândiți la cariera dvs.?

Pe scurt, o continuă experimentare. Am avut recent o discuție referitoare la acest traseu, la această traiectorie profesională. Cum spuneam și mai sus, o traiectorie sinuoasă, cu schimbări bruște sau într-o anumită linie de așteptări.

Revin la cercetășie 😊, Motto-ul pe care îl avem este să lăsăm această lume un pic mai bună decât am găsit-o. Este și ceea ce am încercat să fac în fiecare rol asumat, profesional, ca angajat sau voluntar, sau personal. Într-un mod sau altul am rămas aproape de oameni și comunități.

Iar când mă uit în spate, realizez cât de multe lecții am învățat și, la fel, cât de multe mai am de învățat, atât din experiențele deja avute, cât și din ceea ce încă nu am experimentat deja.

 

Sunteți în punctul dorit?

Suntem vreodată în punctul dorit? Sunt în locul în care în momentul prezent simt că am cel mai mult sens. Acum 5-6 ani nu credeam că voi ajunge aici – mutat într-o comunitate vulnerabilă, fiind implicat preponderent în activități educaționale pentru copiii și tinerii de aici. Și, chiar dacă încă nu îmi pun în valoare toți talanții, chiar dacă încă mă adaptez la diferitele provocări, în acest moment simt că sunt acolo unde sufletul meu se simte cel mai liniștit.

 

Ce ați învățat până acum de la copii?

Să mă bucur și să primesc bucurie și iubire.

 

Pe ce considerente se bazează relația învățător-copii?

Nu aș limita rolul doar la învățător per se. Ci m-aș duce mai departe puțin, pe rolul de educator (persoană care se implică în educație). Iar relația dintre educator și copii se bazează, în primul rând, pe deschidere și limitare a pre-judecății. Pe o cunoaștere a copiilor și contextului în care aceștia trăiesc, dincolo de cine sunt ei la școală.

 

 

Care este profilul copiilor dvs. de la clasă?

În clasa la care am fost învățător timp de doi ani am avut, cred, peste 25 de profiluri diferite de copii. Toți, însă, curioși. Chiar dacă fiecare în direcția lor, poate divergentă de ceea ce le puteam oferi eu.

 

Ce înseamnă Augustin pentru dvs.?

Moment Acasă 2. Acasă 1 este în Bacău, locul în care m-am născut și am crescut. Însă Augustin a devenit locul în care de aproape 4 ani îmi construiesc un nou acasă.

 

Cu ce este diferit Teach for Romania față de ONG-ul în care ați activat vreme de un deceniu?

Pe parcursul a mai bine de un deceniu am activat în mai multe organizații, însă Teach a fost un prilej și un facilitator pentru mine de a cunoaște mai mult și mai în profunzime realitatea din mediul rural, cu precădere în domeniul educației, fiind susținut și activ într-o comunitate vulnerabilă. Deși am lucrat și în primii ani la firul ierbii, experiența ca învățător/ cadru didactic full-time, sprijinit de organizație, m-a ajutat să fiu aproape în permanență în contact cu comunitatea și nu doar sporadic sau de la distanță.

 

Ușoară sau grea a fost reorientarea?

Ușoară nu. Însă mi-am păstrat alegerea, chiar dacă am avut momentele mele, și nu puține, de incertitudine și chiar de dorința de a renunța.

 

De ce Teach for Romania?

Cred că, dincolo de suportul și de impactul pe care îl are ca organizație în domeniul educației, Teach for Romania a fost pentru mine cel mai facil și cu sens mod în care am putut intra și cunoaște o comunitate rurală vulnerabilă.

 

De ce credeți că este învățământul de la țară defavorizat?

Lipsa de opțiuni și de resurse, atât pentru educatori, cât și pentru familii și chiar comunitate. Sunt multe persoane cu multă bunăvoință care încearcă să reducă sau să facă ne-vizibilă aceste lipsuri, însă este nevoie de mult mai mult.

 

Unde trebuie să fie schimbarea?

Din punctul meu de vedere sunt două schimbări sistemice care ar trebui să se întâmple: o schimbare a paradigmei actului/sistemului educațional în comunitățile defavorizate și o suplimentare reală a resurselor la pachet cu intervenție.

În ceea ce privește paradigma actului/sistemului educațional, consider că schimbarea se poate face pe următoarele paliere, complementare: o curriculă restrânsă, mai relevantă pentru copii, multe activități de învățare practică și mai mult personal de sprijin – co-teaching cel puțin până în clasa a 4a, consilieri școlari/psihopedagogi care să aibă un număr redus la cel mult 100 de copii față de aproximativ 800 acum.

La nivel de resurse și de intervenție lucrurile sunt puțin mai complexe, plecând de la servicii adresate copiilor, cum ar fi transport școlar, masă caldă, program prelungit, inclusiv cu opțiune de somn pentru cei mai mici, activități extra-școlare pentru toți copii, la servicii adresate familiilor – asigurare de spații de igienă și chiar de spălat haine, încurajarea angajabilității părinților (coroborată cu prelungirea programului pentru copii) și facilități la nivel de comunitate care să crească gradul de siguranță și de petrecere a timpului liber.

 

Ce v-a adus în învățământ? Dragostea pentru copii sau faptul că este o meserie decentă, deși nu e plătită la adevărata valoare?

În învățământ am ajuns în primul rând pentru faptul că a fost o portiță de cunoaștere mai profundă a comunității rurale și a sistemului educațional din zone vulnerabile. Însă pe picior de egalitate este și dorința de a sprijini copii și a crea oportunități pentru aceștia.

 

Ce puteți spune despre generațiile acestea de copii?

Sunt curioși. Chiar dacă această curiozitate le este atrasă de lucruri și opțiuni pe care avem tendința de a nu le înțelege sau accepta, sunt curioși.

 

Sunt diferiți copiii față de cei de pe vremea dvs.?

Fiecare generație diferă în funcție de opțiunile la care au acces și contextul în care cresc. Altfel, nu, nu sunt diferiți. Chiar dacă, la o primă și a doua vedere există mari discrepanțe, acestea se limitează, așa cum spuneam, la opțiuni și context.

 

Ce a însemnat să faceți parte din acest proiect? Ce ați învățat odată cu cele văzute în cadrul acestui proiect?

EduBuzz e un proiect prin care am încercat să diversificăm și să completăm opțiunile la care copiii din Augustin au acces. Și, prin ceea ce facem și oferim, să ameliorăm puțin din contextul în care aceștia trăiesc și se dezvoltă.

 

Ce signifiant are pentru dvs. sintagma „copii din medii defavorizate”? Nu au ce mânca, nu au rechizite la școală? Detaliați cât mai mult.

Defavorizat este un termen cu o încărcătură și conotație negativă pentru mine. Vulnerabil este termenul pe care îl prefer. Iar în acest caz, deja perspectiva se modifică, trecând de la trecut și prezent (defavorizat) la viitor (vulnerabil). Copilul dintr-un mediu vulnerabil este un viitor adult vulnerabil într-o lume pentru care este puțin pregătit să o înțeleagă și în care să se dezvolte. Iar vulnerabilitatea vine în primul rând de la resursele la care au sau nu au acces și de la contextul în care aceștia trăiesc – al comunității, al familiei și al școlii. Recomand studiul Fundației World Vision privind bunăstarea copilului. Sunt menționate acolo mai multe aspecte relevante, care descriu în detaliu ce înseamnă această stare de vulnerabilitate.

 

 

Ușor sau greu este să lucrezi cu copii din medii defavorizate? Ați simțit minima colaborare din partea părinților acestor copii sau totul a rămas pe umerii dvs.?

Ușor nu este, la fel cum nici în cazul copiilor care nu sunt în/din medii vulnerabile nu este ușor. Însă atât ușor/greu, cât și părinți care se implică/ nu se implică duce cu gândul într-o zonă de împărțire în alt și negru. Nu asta consider că e important, cât deschiderea și empatia pe care o ai atât față de copii, cât și de părinți.

 

Ce promisiuni le-ați făcut elevilor dvs.?

Cât timp au fost elevii mei, nu am promis multe sau de multe ori, în afara faptului că încerc să le ofer cât de multe oportunități pot. Acum, copiilor care vin la EduBuzz, la fel, evit să le fac promisiuni, căci promisiunile duc la așteptări, iar așteptările la frustrări dacă nu sunt îndeplinite. Însă le spun că încercăm să le oferim cât de multe opțiuni putem, în limita resurselor disponibile și a oamenilor care se implică alături de noi.

 

Ați purtat temeri cu dvs. la începutul carierei în învățământ?

Da, normal. Sindromul impostorului și temerea că nu voi face sau că fac ce trebuie m-au bântuit multă vreme. Și încă mai adie. Întotdeauna e loc de mai bine, însă am învățat să mă concentrez mai mult pe ceea ce pot face decât pe ceea ce nu pot. Și în acest fel temerile s-au redus ca intensitate, chiar dacă nu au dispărut.

 

De unde ideea Edubuzz? Care este frumoasa poveste a acestui autobuz?

Ideea unui spațiu/centru educațional complementar școlii o aveam încă din primul an de Teach. Am încercat mai multe variante, însă ideea de a face un astfel de spațiu într-un autobuz a venit într-un moment în care aveam alte opțiuni pe masă. Apoi lucrurile s-au aranjat cu sprijinul multor suporteri și susținători.

 

Ce părere au avut copiii de a desfășura activități în fața unei săli de clasă, tot într-un spațiu, dar un altfel de spațiu propice pentru învățare?

Abia așteptau să intre, să se bucure de tot ce au la dispoziție acolo. Și acum fac asta, chiar dacă nivelul de entuziasm a scăzut în intensitate. Însă ei continuă să vină, să se implice. Iar la autobuz a devenit în vocabularul local un loc de referință, un loc care înseamnă mai mult decât un reper.

 

Cum arată sufletul dvs, Adrian? Cu ce vă hrăniți zilnic?

Sufletul meu se hrănește cu natură, cu liniștea unei seri în curtea casei sau în curtea autobuzului, cu interacțiunea și relațiile dezvoltate cu oamenii din sat. E un suflet în continuă împăcare și liniștire.

 

Ce vă place la dvs? Dar ce nu vă place?

Cred că aici sunt multe lucruri de spus. Și în cazul meu, însă, aplic același principiu – evit să introduc binomul îmi place/nu-mi place la mine. Mă bucur atunci când sunt liniștit și simt că cei din jurul meu sunt liniștiți și bucuroși că sunt în preajma lor. Și încerc să înțeleg și să învăț din acele situații în care acestea, liniștea și bucuria, nu sunt prezente.

 

Ce proiecte ticluiți? Ce planuri aveți?

Personal, acum lucrez la acasă la mine. Îmi doresc să mă mut cu totul în următoarele două luni în casa pe care o am în sat și o pregătesc pentru acel moment.

Profesional, sunt la momentul în care vreau să intru din nou în sistemul de învățământ, de data aceasta ca profesor pentru elevii de gimnaziu.

Iar la EduBuzz proiectele sunt mai multe- de la o șură transformată într-un spațiu cultural-educațional, la o bucătărie prin care să putem oferi masă caldă pentru cât mai mulți copii din sat, un teren de activități sportive/de mișcare și atragerea de oameni cu care să oferim cât mai multe oportunități copiilor.

 

Sunteți copil al părinților dvs, sunteți frate, sunteți prieten, sunteți dascăl. Care rol vă onorează cel mai mult?

Toate mă onorează în egală măsură. Fiecare dintre acestea contribuie la cine sunt acum.

 

Aveți vreo dorință arzătoare care ați dori să se materializeze?

Toate cele menționate în ultima frază de la întrebarea 32 😊. Îmi doresc să ne putem atinge cât de curând un nivel de activitate de croazieră de care să se bucure cât mai mulți dintre copiii din Augustin.

 

 

Crescută în ambianța satului, Silvia a cunoscut de timpuriu ce înseamnă trezitul dis de dimineață pentru munca câmpului și îngrijitul animalelor din ogradă. Ulterior, a părăsit cerdacul cu povești al bunicilor pentru a studia la București, însă dorul după frumos și tradiții rămăsese cuibărit în sufletul ei. În 2014, Silvia și câțiva colegi din facultate, au început să pună țara la cale. Căutau o metodă prin care să aducă tradițiile satului mai aproape de oraș. Așa a luat naștere Șezătoarea Urbană, un ONG care clădește punți între civilizația tradițională și modernism. Astăzi, ne alăturăm șezătorii și povestim cu Silvia Caraiman, despre începuturi, cum se împacă satul cu orașul și ce pregătesc pentru viitor.

Interviul pe scurt:
  • Șezătorile din zilele noastre: “Înainte, șezătorile aveau loc în odaia cea bună a gazdei, destinată primirii musafirilor. Noi am vrut să aducem acest concept în zilele noastre, și să reînviem acea atmosferă, acel farmec de demult.”
  • Sat vs oraș, o concurență neloială?: “Întâi de toate sunt două lumi diferite și cred că fiecare are un anumit rol. Dar, în momentul de față observ că ele se întâlnesc prin faptul că unele obiceiuri au trecut de la oraș către sat și invers. Referindu-mă strict la oameni, nu cred că putem vorbi de o superioritate a orașului în raport cu satul, pentru că poți găsi oameni buni și deștepți, atât la sat cât și la oraș.”
  • Planuri de viitor: ”În contextul actual ne dorim să ne dezvoltăm pe partea de online, așa vom reuși să ajungem la cât mai mulți oameni. Vrem să dezvoltăm platforma și să aducem acolo atât povești de la sat cât și de la oraș.”
Echipa din spatele Șezătorii Urbane
O punte către satul românesc

Faptul că a crescut la sat a fost o adevărată binecuvântare. Puțini dintre noi mai au posibilitatea de a cunoaște parfumul cerdacului împodobit cu poveștile nemuritoare ale bunicilor și osteneala pricinuită de munca ogorului. “Am copilărit într-un sat din zona Neamț, iar asta m-a adus mai aproape de tot ceea ce înseamnă tradiții. Nu pot să uit niciodată momentele cu bunicii și tot ceea ce ține de crescutul animalelor, mersul la câmp și tradițiile din preajma marilor sărbători. Satul în care am crescut este aproape de oraș. Acum, când privesc în urmă îmi dau seama că acest lucru a afectat tradițiile din zonă, pentru că oamenii nu mai sunt atât de legați de ele”, povestește Silvia Caraiman pentru Matricea Românească.

“Doream să găsim o metodă prin care să aducem tradițiile satului mai aproape de oraș, așa ne-a venit ideea”

Cu un bagaj de vise și multe ambiții, tânăra a părăsit tihna satului pentru a urma cursurile Facultății de Litere, specializarea Studii Culturale, Etnologie din cadrul Universității București. Lipsa naturii și a spațiului de manifestare au fost singurele impedimente cu care s-a luptat o bucată de vreme. Curios din fire, am întrebat-o pe Silvia Caraiman cum a luat naștere Șezătoarea Urbană. “Eram la o reuniune cu foștii colegi de facultate și ne gândeam ce vom face pe viitor. Doream să găsim o metodă prin care să aducem tradițiile satului mai aproape de oraș, așa ne-a venit ideea. Am aplicat pentru o finanțare de la AFCN, nu ne-a ieșit, dar eram hotărâți să mergem mai departe. În vara lui 2014, am participat la Festivalul Street Delivery, în cadrul căruia strada Arthur Verona se închide pentru mașini, iar asociațiile vin să-și prezinte ideile. Am pus mână de la mână și ne-am făcut un stand unde făceam diverse ateliere. Spre bucuria noastră am avut mare succes, așa că am plecat de la festival cu două invitații la alte evenimente”, menționează Silvia.

Șezătorile de odinioară aduse în contemporaneitate

Odată cu trecerea timpului, din ce în ce mai mulți vizitatori au trecut pragul Șezătorii Urbane. Fie că mergeau la festivaluri în București sau în țară, tinerii doreau să clădească o punte trainică între sat și oraș. Șezătoarea este spațiul comuniunii, spune Silvia, iar conceptul lor vine să refacă atmosfera din șezătorile de altă dată. “Înainte, șezătorile aveau loc în odaia cea bună a gazdei, destinată primirii musafirilor. Noi am vrut să aducem acest concept în zilele noastre, și să reînviem acea atmosferă, acel farmec de demult. Încercăm să realizăm acest lucru prin împodobirea spațiului cu elemente tradiționale precum ștergare, covoare, și costume naționale”, spune Silvia Caraiman.

“Îmi place foarte mult să ascult poveștile pline de învățăminte ale acestor oameni, e un fel de terapie pentru mine”

Când nu sunt la șezătoare, tinerii cutreieră satele și vânează povești pe cale de dispariție. Silvia își aduce aminte cu zâmbetul pe buze de tanti Ilinca, o bătrânică, care îi primea cu brațele deschise ori de câte ori îi băteau în poartă. “O ajutam la treburile din gospodărie și în tot acest timp nu se oprea din povestit. Îmi place foarte mult să ascult poveștile pline de învățăminte ale acestor oameni, e un fel de terapie pentru mine. Tot mergând prin sate, am văzut și bătrâni care au o situație precară. Știm cât de greu le este, și am decis să le venim în ajutor. Mai făcusem noi acțiuni caritabile în București, dar ulterior ne-am gândit că în marile orașe se vor găsi tot timpul oameni care să sară în ajutor, în sat era mai greu de ajuns. Nu a fost o strângere publică de fonduri, pentru că nu doream să devenim o asociație de caritate. I-am ajutat pe acei bătrâni pentru că așa am simțit noi“, lămurește Silvia.

Pericolul depopulării satelor

Ascultând-o pe Silvia, nu pot să nu o întreb cum vede discrepanța între sat și oraș. Există o concurență neloială între cele două?  “Întâi de toate sunt două lumi diferite și cred că fiecare are un anumit rol. Dar, în momentul de față observ că ele se întâlnesc prin faptul că unele obiceiuri au trecut de la oraș către sat și invers. Referindu-mă strict la oameni, nu cred că putem vorbi de o superioritate a orașului în raport cu satul, pentru că poți găsi oameni buni și deștepți, atât la sat cât și la oraș. Îmi este foarte drag satul, iar rădăcinile mă trag mereu către el, de aceea cred că satul nu va pieri definitiv, ci se va reinventa”, precizează Silvia.

“Îmi este foarte drag satul, iar rădăcinile mă trag mereu către el”

Una din marile probleme cu care se confruntă comunitățile rurale din zilele noaste este exodul tinerilor către marile metropole. “Din păcate la noi trăiește concepția că satul este un loc mai puțin dezvoltat, dar cred că și societate de azi nu s-a aplecat prea mult către mediul rural. Dacă vorbim de satele turistice, da, acolo există unele investiții în infrastructură și automat devin locuri unde poți face ceva. Însă sunt și unele zone unde nu s-a făcut absolut nimic, iar nivelul de trai este sub medie. În acest context e firesc ca tinerii din aceste zone să părăsească satul, e în firea noastră să tindem spre mai bine, spre evoluție”, conchide Silvia Caraiman.

Soarele mijește sfios pe cerul urbei. Pentru István începe o nouă zi de lucru. Adeseori, pe drum se intersecta cu o grămadă de cărți aruncate în cutii de banane. Numărul lor creștea vertiginos, până când, într-o zi nu a mai suportat și a luat atitudine. A strâns acele cărți, până când nu mai avea unde să le depoziteze. Sub deviza “ia o carte și fii fericit”, István și soția sa, au organizat un eveniment de ziua internațională a cărții, cu scopul de a distribui tezaurul literar pe care îl salvaseră. Acolo, un vizitator i-a sfătuit să deschidă o asociație și să organizeze mai multe acțiuni în acest sens. Ideea nu era deloc rea. Încurajați de succesul evenimentului, cei doi orădeni au fondat Asociația Salvatorii de Cărți din Oradea, prin care redau cititorilor cărțile condamnate la pieire.

Interviul pe scurt:
  • Priveliștea dezolantă din fiecare dimineață: “Erau pur și simplu aruncate la gunoi, unele dintre ele erau cărți rare, și asta m-a iritat. Se strângeau din ce în ce mai multe și am început să le iau acasă. La un moment dat, se strânseseră ceva, pe unele le-am păstrat, dar cu restul nu știam ce să fac.”
  • Un loc pustiu devine o mină de comori: ”Am primit spre folosință acest spațiu în mod gratuit. Inițial era un subsol plin de gunoi, care ulterior a fost reamenajat. Avem fotolii, canapele, oamenii pot veni să citească, să socializeze, e o atmosferă ok.”
  • Munca unui salvator de cărți: “Am început să fac mici printuri și să le pun în cutiile poștale unde se aruncau cărți. Le spuneam oamenilor să mă sune și să-mi dea cărțile de care doreau să scape. Majoritatea cărților sunt aruncate pentru că ocupă prea mult spațiu, sau sunt familii în care nimeni nu citește, ori au moștenit o casă și nu vor să păstreze cărțile  ”
István (stânga), Joó Emília (centru) și Krisztina (drepata)
Cărțile, pentru unii povară pentru alții comoară

Soarele mijește timid pe cerul urbei, iar István se pregătește să înceapă o nouă zi de lucru. Pe drum, se intersecta cu o grămadă de cărți aruncate în cutii de banane. Ignoranța făcea ca numărul lor să crească vertiginos. “În fiecare dimineață când mergeam la muncă vedeam aceste cărți aruncate. Erau pur și simplu aruncate la gunoi, unele dintre ele erau cărți rare, și asta m-a iritat. Se strângeau din ce  în ce mai multe și am început să le iau acasă. La un moment dat, se strânseseră ceva, pe unele le-am păstrat, dar cu restul nu știam ce să fac, așa că am început să le distribui noaptea în parc, ca să nu mă vadă lumea”, povestește István Lőrincz pentru Matricea Românească.

“Erau pur și simplu aruncate la gunoi, unele dintre ele erau cărți rare”

Dragostea pentru literatură l-a făcut să pună piciorul în prag. Pur și simplu nu putea înțelege de ce oamenii aruncă asemenea comori la ghenă. “Am început să fac mici printuri și să le pun în cutiile poștale unde se aruncau cărți. Le spuneam oamenilor să mă sune și să-mi dea cărțile de care doreau să scape. Majoritatea cărților sunt aruncate pentru că ocupă prea mult spațiu, sau sunt familii în care nu citește nimeni, ori au moștenit o casă și nu vor să păstreze cărțile“, spune István Lőrincz.

“Majoritatea cărților sunt aruncate pentru că ocupă prea mult spațiu, sau sunt familii în care nu citește nimeni”

Numărul cărților salvate creștea de la o zi la alta. Se ajunsese ca într-un apartament de două camere, una să fie destinată depozitării de cărți. În cele din urmă, István și Krisztina, au pus la cale un eveniment prin care orădenii erau invitați să guste din bucuria lecturii. “Pe 23 aprilie 2019, de ziua internațională a cărții, am organizat o expoziție unde am așezat o bună parte din cărțile adunate. Deviza era  «ia o carte și fii fericit», nu ne interesau deloc banii. Atunci, cineva de la consiliul județean a venit la noi și ne-a sfătuit să facem o asociație în acest sens”, mărturisește István.

Coada de la cortul cu cărți

Ideea unei astfel de asociații care să se ocupe de salvarea cărților aruncate nu era în planurile sale. Orădenii au început să-i cunoască și primeau nenumărate telefoane pentru a ridica cărți sortite să ajungă la gunoi. Într-o zi, István era în turneu cu trupa Teatrului Szigligeti din Oradea, unde lucrează ca sunetist. “Efectuam un turneu la Târgu Mureș. Acolo, am întâlnit niște oameni care aveau efectiv o căruță unde vindeau cărți la cinci și zece lei. Mi-au spus că sunt salvatori de cărți, atunci am realizat că eu făceam de zece ani același lucru, numai că nu vindeam cărțile ci le ofeream cadou”, lămurește István

Nu îmi venea să cred cum la un eveniment unde oamenii vin să mănânce și să bea, majoritatea stăteau la coadă ca să apuce o carte”

Reușita acțiunii precedente, le-a dat curaj să meargă mai departe. Ulterior, cei doi au organizat ateliere pentru copii și au început să fie prezenți la cât mai multe evenimente. ”În luna mai, am fost invitați la un festival în Oradea. Am luat un cort, am amenajat cărțile, iar pe parcursul celor trei zile cât dura festivalul, noi am distribuit gratuit cărți. Nu îmi venea să cred cum la un eveniment unde oamenii vin să mănânce și să bea, majoritatea stăteau la coadă ca să apuce o carte”, spune entuziasmat István.

Mina de comori din Oradea

În medie, István și Krisztina, salvează între 2-3 mii de cărți pe săptămână. Depozitarea acestora era în continuare o problemă care se cerea rezolvată cât mai repede. Cu mari eforturi, au reușit să obțină un spațiu pe strada Cuza Vodă nr. 27, pe care l-au transformat  din temelii și l-au denumit, Mina de comori. “Am primit spre folosință acest spațiu în mod gratuit. Inițial erau un subsol plin de gunoi, care ulterior a fost reamenajat. Avem fotolii, canapele, oamenii pot veni să citească, să socializeze, e o atmosferă ok. Între timp, am primit și un loc în curte, unde ne dorim să facem un colț dedicat copiilor”, menționează István Lőrincz.

“Visăm să trecem granițele județului și să atragem cât mai mulți copii de partea lecturii”

Cu timp și fără timp, István se împarte între viața de familie, munca de teatru și salvatul cărți. Iubește cititul, iar asta îl motivează atunci când trebuie să care sau să sorteze mii de cărți. Voluntari se ivesc la orizont, dar nu mulți pot face față când vine vorba de mutat, cărat, categorisit, etc. În finalul dialogului nostru, l-am întrebat pe István care sunt planurile de viitor și unde își dorește să ajungă cu asociația. “Plănuim deschiderea unui anticariat social. Prețul nu va fi dat de noi, ci de client. De exemplu, dacă o carte va costa 15 lei, dar omul nu are decât 10 lei, va putea achiziționa cartea cu câți bani are. Ne dorim ca prețurile să fie sub cele pe care le au anticariatele obișnuite și să dăm cartea mai departe către oameni. Visăm să trecem granițele județului și să atragem cât mai mulți copii de partea lecturii.”

Pentru Alexandru, o persoană ce se confruntă cu dificultăți reprezintă o provocare la bunătate. Nimic nu i se pare imposibil, dacă îți dorești cu adevărat, iar cel mai mare adversar al lui este timpul. Fie că se ocupă de propriul business sau este pe teren împărțind donații, Alexandru nu face deloc rabat de la crezul său: să îi respecți pe cei din jur așa cum te respecți pe tine. Matricea Românească vă spune povestea tânărului care schimbă inimile celor din jur într-un nou interviu din seria “Elite și proiecte“.

 

”Mai erau două persoane în mașina accidentată…”

De când se știe, Alexandru nu a fost indiferent la ceea ce se întâmplă în jurul său. De-a lungul timpului a încercat să se implice în orice fel de proiecte, cu dorința de a aduce schimbarea. A fost o pregătire îndelungată, dar a existat și un moment de declic. Își amintește și acum ziua aceea. “Într-o zi veneam de la țară și am trecut pe lângă un accident de circulație în zona Dâmboviței. Era februarie. Am oprit să văd ce se întâmplă. Toți oamenii se strânseseră grămadă lângă victimă, iar aceasta cu ultimele puteri a spus că mai sunt două persoane în mașină, un adult și un copil. În momentul acela, impulsionat fiind, am aruncat geaca de pe mine și am intervenit. Am reușit să rabatez scaunul și am scos copilul și pe tatăl lui, copilul a supraviețuit însă tatăl nu. A urmat impactul mediatic, am fost atunci și decorat de domnul Raed Arafat. Țin minte că la ceremonie în ziua aceea erau mulți prieteni și toți spuneau că acum e momentul să îmi fac o asociație”.

 

Am reușit să rabatez scaunul și am scos copilul și pe tatăl lui, copilul a supraviețuit însă tatăl nu

 

Momentul era favorabil pentru un astfel de proiect, dar Alexandru a calculat totul. “Am început să intru în contact cu familii, atât din București, cât și din Focșani și Buzău și m-am axat pe spațiul rural. Am zis să aleg această zonă pentru că în București erau deja multe organizații și asociații care ajutau, dar în mediul rural nu se prea duce multă lume. Astfel, Fabrica de fapte bune a apărut oficial în anul 2016“, a povestit Alexandru.

 

Puiu2

 

 

Un business cu latură filantropică

Alexandru a reușit cu timpul să îmbine cu succes latura filantropică cu cea antreprenorială. “Am o firmă de servicii de curățenie prin care încerc să implic persoane defavorizate sau persoane cu probleme în a se integra pe piața muncii“. Cu toate acestea primele încercări nu au ezitat să apară. “Toți cei pe care i-am implicat în proiect au fost foarte încântați, dar mulți nu se țineau de program. M-am dus către zona de curățat suprafețe tapițate, mochete, pardoseli, iar pentru aceasta aveam nevoie de o echipă formată din doi oameni“, a zis Alexandru Puiu.

 

Am o firmă de servicii de curățenie prin care încerc să implic persoane defavorizate

 

Au fost însă numeroase cazuri fericite: Alexandru povestește cu zâmbetul pe buze despre un băiat ieșit din sistemul de protecție al copilului, care prin muncă s-a integrat social perfect, iar acum este pe picioarele lui.

Se găsesc locuri și pentru noi angajați. “Avem acum o fată care acum e în plasament, care va termina clasa a XII-a și va trebui să plece de la familia care o are în grijă. Trebuie ajutată să se întrețină, deci se pare că voi avea în firmă și o persoană care să răspundă la telefon și să facă programări“, spune Alexandru.

 

Fapte bune made în Romania

Fabrica de fapte bune a început să crească de la an la an. L-am întrebat pe Alexandru cum au luat naștere primele proiecte. “Primul proiect a fost Curățenia ta de Crăciun, cadoul lor! și a fost organizat în cartierele din suburbiile Capitalei.

 

Puiu3

 

Când oamenii fac curat de Crăciun dau peste o grămadă de lucruri pe care nu le mai folosesc, iar pe cele reutilizabile am zis să ni le aducă pentru a le duce la sate. Din proiectul acesta s-au născut și caravanele. Am strâns vreo 7-8 mașini, iar din banii pe care i-am adunat am luat alimente“, își amintește Alexandru Puiu.

 

Să te gândești la cei din jurul tău așa cum te-ai gândi la tine

 

După aceasta, proiectele au venit ca de la sine, însoțite și de oameni dispuși să lucreze voluntar pentru implementarea lor. “Apoi a fost proiectul Ani de liceu, prin care oferim copiilor din Vrancea care sunt clasa a VII-a și chiar mai mari, o bursă prin care își acoperă costurile de transport, rechizite, haine. Alt proiect este Fabrica de case, inițial am început cu renovarea unei locuințe unde erau patru copii și doi adulți, toți locuiau într-o cameră, iar în cealaltă cameră țineau animalele. Am făcut subzidirea casei, am tencuit, am pus termopane și am transformat camera unde erau animalele într-o cameră de locuit. Ulterior s-au mai adăugat două case.”

 

Puiu4

 

”Nu pot uita de campania în parteneriat cu Metro prin care am oferit șapte mașini de spălat semiautomate familiilor sărace, pe lângă asta le-am adus un frigider și detergent pentru un an de zile. Și nu în ultimul rând avem proiectul Zâmbește sănătos în colaborare cu trei doctori stomatologi, prin care oferim consultații gratuite copiilor, dar și mici intervenții“, își amintește Alexandru.

 

Filozofia din spatele faptelor bune

Programele pe care Alexandru Puiu și fabricanții de fapte bune le pun la cale, vin să schimbe mentalități. Nu este vorba doar de rezolvarea unei nevoi de moment, ci au gândit totul în așa fel încât să schimbe viitorul celor mici. “Consider că adulții sunt mai greu de schimbat în comparație cu copiii. Tot ce facem noi se adresează familiilor cu copii, dar în ideea de a beneficia copilul. Adulților le punem două condiții: să-și dea copiii la școală și să fie curați. Nu vrem nu știu ce note, dar să meargă la școală și să fie curați. Anul acesta vrem să începem un proiect la Letca Nouă în județul Giurgiu. Am găsit acolo un director cu care colaborăm foarte bine și vrem să dotăm laboratorul de informatică cu calculatoare. Dorim să aducem zece calculatoare și în fiecare weekend să mobilizăm o echipă de voluntari care să lucreze cu copiii“, spune încrezător Alexandru Puiu.

 

 

Constantin Ferșeta a fost în viața lui comis voiajor, descărcător de camioane de cartofi, muncitor la preparat betoane și la făcut pavele pentru trotuare, până la antreprenor în serie și filantrop. Toate locurile de muncă prin care a trecut și toate meseriile pe care a trebuit să le facă i-au format caracterul pe care prietenii, clienții și colegii îl apreciază azi. El este cel care stă în spatele uneia din cele mai cunoscute platforme educaționale, Kidibot.

 

Modele fiabile pentru tinerii de azi

Constantin Ferșeta este un om care de-a lungul timpului și-a dat seama că nu este satisfacție mai mare decât ajutorul necondiționat oferit celor din jur. Cuprins de frustrarea că adesea sunt prezentate ca modele o mulțime de persoane certate cu cartea, Constantin și-a zis că e momentul să facă ceva. “Am început să rup timp din preocupările de business, ca să-l aloc spre zona ONG. Voiam să schimb ceva. Aici un rol foarte important l-a avut soția mea, ea s-a implicat în multe acțiuni de ajutorare a copiilor cu probleme. Mi-am dat seama că cea mai bună modalitate prin care îi pot ajuta pe copii nu este să le dau lucruri, ci să-i învăț să pescuiască”.

 

Libertatea de a nu fi încătușat de frica greșelii te face automat să gândești altfel

 

În 2006 a făcut un site și fusese invitat să-l prezinte într-un mediu în care existau oameni cu multe resurse financiare. Impresionat de atmosferă, Constantin Ferșeta a exclamat: “Dacă acești oameni s-au adunat ca să le prezint un site, atunci aș putea să-i adun pentru a ne ajuta să facem multe lucruri frumoase pe partea educațională!”. Așa au început să facă videoclipuri cu VIP-uri și să le prezinte poveștile prin care acestea au izbândit în viață. Au organizat apoi evenimente în școli generale, licee, facultăți, orfelinate, toate acestea pentru a-i inspira pe tineri să facă ceva cu viața lor. “Noi făceam tot felul de lucruri faine de prin 2007. Însă din 2011, am zis să facem Asociația StartEvo. Suntem trei fondatori: soția mea, eu și Iulian Crăciun“, a precizat Constantin Ferșeta.

 

Kidibot_2

 

 

Kidibot, roboțelul care îi face pe copii să citească 

Din 2007 până în 2016 au desfășurat numeroase întâlniri cu tinerii, dar la un moment dat a intervenit, firesc, oboseala. Nu era ușor să mobilizezi atâția oameni, și să-i ții permanent capacitați. Atunci au zis că e nevoie de un upgrade. “În acel moment, băiatul meu era în clasa I. Am avut un moment de revelație când am văzut că el, în clasa I, citise 20 de cărți. Am fost foarte curios să văd ce l-a motivat să facă lucrul acesta. Era vorba de presiune social pozitivă. La școală doamna educatoare îi angrenase pe copii într-o competiție de citit cărți, deci presiune social pozitivă”, a zis Constantin Ferșeta.

 

Când am pornit Kidibot am dorit să oferim copiilor șansa la o educație chiar mai bună decât cea pe care ar fi căpătat-o în străinătate

 

Inspirat de acest episod, a făcut un proiect și a aplicat pentru o sponsorizare la o companie din domeniul energiei. A obținut o finanțare de zece mii de euro. Cu acești bani Constantin și echipa au făcut un site și au construit o aplicație de IOS  și Android. “Ne-am propus să-i facem pe copii să citească mai mult. Scopul platformei este să-i facă pe copii să citească, să învețe mai mult, și să facă mai multe fapte bune“, a spus Constantin Ferșeta pentru Matricea Românească. Așa s-a născut platforma educațională Kidibot. Interesul crescut ce apăruse pe parcurs a făcut ca echipa din spate să treacă la un alt nivel, și anume introducerea unor noi domenii. “Până atunci erau doar cărți, ca să dovedești că ai citit o carte trebuie să răspunzi la un chestionar. Dacă aduni minim 70% răspunsuri corecte, considerăm că ai citit cartea. Dacă ai sub 70%, înseamnă că mai trebuie să citești. Pe urmă am început să adăugăm mai multe domenii, precum matematică, fizică, chimie, istorie, geografie, etc.“, a precizat Constantin Ferșeta.

 

Kidibot_3

 

Cum să ne facem copiii să uite de plictiseală?

Inițial au plecat pe acest drum cu trei profesori. Aceștia ofereau echipei datele plauzibile și expertiză în domeniul educației. Priza la public a fost neașteptat de mare. Acum Kidibot adună 2-3 mii de profesori la nivel național și a ajuns la copii din America, Canada, Italia și Republica Moldova. “Obiectivul nostru era să le creăm copiilor obiceiuri bune. Știm că cel mai mare adversar al obiceiurilor bune este plictiseala. Așa că am zis să implementăm o metodă prin care copii să învețe fără să se plictisească. Singura modalitate prin care îi puteam ține pe copii suficient de interesați era crearea unei liste de motivații. Am început cu presiune social pozitivă, apoi am continuat cu patriotismul local, disonanța cognitivă, am acordat diverse premii, și tot așa“, a precizat Constantin Ferșeta

 

Singurul lucru care mă face să merg mai departe este satisfacția că am făcut un bine. Pe parcurs întâmpini foarte multe greutăți, dar per total trebuie să ai un psihic foarte puternic

  

Noro și Kidibot au încă multe lupte de dat. Cea mai dificilă este cu nepăsarea părinților. În urma unor statistici, au descoperit că 35% dintre părinții din România sunt total nemulțumiți de cât citesc și învață copiii lor. Paradoxal, dacă avem în vedere faptul că mulți dintre părinții care compun acest 35% nu fac nimic pentru a-i ajuta pe copii, ci preferă să dea vina pe școală și profesori. “Așa că am decis să vorbim cu părinții din cealaltă parte a spectrului, care sunt undeva pe la 10%. Noi i-am denumit părinți fanatici. Cine sunt acești părinți fanatici? Sunt aceia care luptă din răsputeri pentru ca odraslei lor să nu le lipsească nimic, și care îi sprijină în procesul de educație”.

L-am întrebat la final de interviu pe Constantin ce sfaturi i-ar da unui tânăr, fie antreprenor, fie pasionat de zona ONG. “Întâi de toate trebuie să fie disciplinat. Pentru că cel mai important pentru a avea succes este disciplina. A doua calitate este curajul. Să nu ezite să vorbească cu oamenii și să pună întrebări. Iar în al treilea rând nu ar trebui să-i fie frică să vorbească despre eșecuri. Libertatea de a nu fi încătușat de frica greșelii te face automat să gândești altfel“, a concluzionat Constantin Ferșeta.

 

 

Acum opt ani, când era la masteratul de antreprenoriat social, Loredana Munteanu s-a gândit să pună bazele unui proiect prin care să-i apropie pe tineri de artă. Titlul temei de disertație pe care Loredana îl alesese era ”Arta nu mușcă”. Teza a fost bine primită de către profesori, iar la final unul dintre ei a încurajat-o să continue și să deschidă un ONG cultural. Fără echipă, fără niciun suport financiar sau măcar o idee despre cum e lumea ONG-urilor, Loredana era doar o proaspătă absolventă de masterat care pornea la drum cu un bagaj de vise.

 

După câteva luni a venit prima idee, muzică clasică la metrou. Ca multe idei bune, a venit pe neașteptate. Într-o dimineață, într-un vagon al aglomeratului metrou bucureștean, unul dintre călători asculta o manea pe boxele playerului portabil pe care-l avea cu el. Deși mulți păreau deranjați, doar Loredana s-a dus la el și l-a întrebat dacă nu se gândește la disconfortul pe care-l produce în jur. Răspunsul primit a surprins-o: asta e muzica mea de zi cu zi, cu ea trăiesc de dimineață până seara. ”Ok, și cum ar fi să vin și eu cu un player mâine, să apăs play și să fie Bach?”, a replicat ea. I s-a răspuns sec: ”Dacă asta e muzica ta, poți s-o aduci.”

 

“Muzica este limbajul universal: nu trebuie decât să asculți și să simți”

De la această întâmplare a pornit Festivalul de Muzică Clasică de la Metrou. Conceptul era nou pentru România, așa că Loredana a vorbit cu cei de la Metrorex, care s-au arătat foarte deschiși. Începutul a fost dificil, spune Loredana, pentru că “mulți dintre artiști, atunci când i-am contactat, au refuzat. Le era teamă, se simțeau foarte expuși. Le lipsea experiența spațiilor neconvenționale.” Astfel, la prima ediție cei care au concertat pe peroanele metroului bucureștean au fost aproape toți studenți. “Mi-a plăcut ideea să mă duc către tineri artiști. Să le găsim o altfel de platformă pentru concerte, mai ales că există în continuare o problemă cu spațiile pentru concerte și spectacole. Așa că le-am oferit cea mai neconvențională sală de spectacole din București” spune Loredana Munteanu.

 

Festivalul de muzică Clasică de la Metrou. Foto: https://www.facebook.com/artanumusca/

Festivalul de Muzică Clasică de la Metrou. Foto: https://www.facebook.com/artanumusca/

 

Pe lângă recitalurile de muzică clasică susținute de soprane, tenori, cvartete, publicul a putut admira momente de balet clasic și dans contemporan. Prima ediție a fost un succes, iar cu timpul ideea a crescut atât de mult încât “de la a doua ediție am început să spunem că e un festival, nu doar un simplu proiect”, își amintește Loredana.

 

Poezie în tramvai. Și jazz

După Festivalul de Muzică Clasică de la Metrou, Loredana a început să îndrăgească și mai mult ideea de proiect cultural în spații publice alternative. Astfel, pe 21 martie 2019, de ziua internațională a poeziei, a luat naștere Tramvaiul poeziei. Proiectul a reconstruit atmosfera Bucureștiului poetic de altă dată. În această primă ediție, tramvaiul de pe linia 1 din capitală a fost gazda poeziei timp de trei săptămâni.  “Tramvaiul a fost personalizat atât în exterior, cât și în interior. La exterior a fost colantat cu versuri ale marilor autori, iar în interior cu o bibliotecă interactivă, dar cu autori contemporani”, spune Loredana Munteanu.

 

Actul artistic stradal are un dinamism pe care nicio sală nu o să-l poată capta vreodată. În stradă nu înregistrezi numai vibrația și energia actului artistic, ci și vibrația orașului

 

În fiecare zi diferiți poeți au susținut recitaluri de poezie în tramvai, acompaniați de muzică de jazz. “Tramvaiul are un farmec aparte, care amintește de Bucureștiul interbelic. Și dincolo de a apropia publicul larg de poezie, mi-ar plăcea ca oamenii să privească orașul de la fereastra tramvaiului și cu alți ochi. Să simtă vibrația orașului, pentru că nu poți să citești poezie mecanic, trebuie să te conectezi și la tine însuți, și la frunza care a căzut”, spune organizatoarea.

 

Lor_3

 

“Mulți dintre noi avem nevoie de momente care să ne amintească de micile bucurii și unul dintre ele poate fi chiar acesta: în drumul tău spre casă, care e același în fiecare zi, întâlnești mereu oameni diferiți, care ar putea să-ți aducă un zâmbet, o mică speranță” spune Loredana Munteanu.

 

Din punctul meu de vedere, arta e pentru toată lumea, nu e ceva intangibil. Dimpotrivă, e pentru orice categorie de oameni. Nu trebuie să cunoști istoria artei sau a muzicii, trebuie doar să-și deschizi mintea și sufletul

 

Publicul din tramvai a fost divers, de la bătrâni la tineri, de la locatari ai cartierelor până la persoane care locuiau peste hotare. “Au fost foarte mulți bătrâni simpatici cărora le era teamă că au greșit tramvaiul, ei voiau să ajungă la piață. Sau turiști din alte țări, care mi-au au zis că n-au mai văzut niciodată așa ceva”, își amintește Loredana.

 

 “Nu poți să citești poezie mecanic, trebuie să te conectezi la tine însuți și la frunza care a căzut”

Tramvaiul literar și muzical a fost întregit de un concurs de poezie destinat tinerilor cu vârsta cuprinsă între 18-25 ani. În primele zece zile s-au înscris 263 de participanți din toată țara. Creațiile au fost jurizate și au fost desemnați zece finaliști care au urmat un atelier de scriere creativă cu Iulian Tănase.

 

Lor_2

 

Ulterior tinerii au fost provocați să creeze un poem a cărui temă să fie Bucureștiul. “Însă apoi ne-am gândit să facem o schimbare, ca să nu trebuiască să alegem un singur câștigător din cei zece. Ne-am zis să-i lăsăm pe acești copii să se bucure de experiență, să nu simtă doar presiunea competiției. Așa că i-am făcut pe toți zece câștigători. Iar ei au creat un poem colectiv, pe care ne dorim să-l pictăm pe fațada unei clădiri din București” a spus Loredana.

 

“Oricând e nevoie de oameni cu inițiativă, fie că e ONG, business, o idee inovatoare sau o postare pe Instagram”

Succesul acestor proiecte i-a dat încredere Loredanei și a început să țintească și mai sus. Cât de sus? Până la a livra scrisori în avion. Astfel a apărut Atelierul de scrisori călătoare, bilete  scrise de mână, lăsate pe banchetele trenurilor, autobuzelor și în final ale avioanelor. Ele purtau un mesaj simplu: comunicarea de azi e eficientă, dar rece. Să ne întoarcem, măcar din când în când, la scrisul de mână, cald și prietenos.

 

Lor_4

 

Loredana Munteanu își continuă explorarea spațiilor alternative și a formelor neobișnuite de exprimare artistică. “Voi continua cu tramvaiul poeziei, poate chiar reușim să-l extindem și în alte orașe din țară. Iar apoi mi-ar plăcea să dezvolt un proiect pe conceptul de arte vizuale, deja am câteva idei.”

 

 


Podcast Aniversar – Binevestind lumii că România este frumoasă!

16 septembrie 2023 |
Totul a început în anul 2012, în cadrul unui dialog cordial. Vorbind despre felurite subiecte, la un moment dat s-a strecurat o întrebare: oare nu am putea pune pe picioare ceva care să vorbească despre frumusețea sufetului Românesc? Cu timpul ideea a stat la...

Copiii din Daneș pot numi acasă școala renovată de un ONG cultural

27 ianuarie 2023 |
Acum copiii care învață la Școala Gimnazială ”Cornel Regman” din Daneș (jud Mureș) pot numi ”acasă” școala recent renovată de către Asociația BookLand, partenerii săi și autoritățile locale. Împreună au investit și au schimbat condițiile în...





Tânărul vrâncean care a pus bazele unui business social și care a construit o fabrică de fapte bune. Alexandru Puiu: “Să te gândești la cei din jurul tău așa cum te-ai gândi la tine“

10 februarie 2020 |
Pentru Alexandru, o persoană ce se confruntă cu dificultăți reprezintă o provocare la bunătate. Nimic nu i se pare imposibil, dacă îți dorești cu adevărat, iar cel mai mare adversar al lui este timpul. Fie că se ocupă de propriul business sau este pe teren...