Tag

ontologie

Foarte mulţi oameni consideră cimitirele nişte locuri macabre, un fel de Vale a Plângerii. De altfel, nu atât locul în sine, cât ideea morţii, mai degrabă, întristează. Despărţirea de fiinţele iubite, dorul întristează.

Paradoxal, pentru mine cimitirele reprezintă locuri de meditaţie, nu un peisaj demn de filme horror. Da, mormintele pot speria, moartea sperie. Aş fi ipocrită să nu recunosc faptul că mă gândesc cu frică la moarte. Ȋnsă mai mult decât moartea trupească sau o lespede rece de piatră, mă sperie moartea sufletească… moartea conştiinţei, moartea valorilor morale… deoarece această moarte are consecinţe atât asupra individului, cât şi asupra societăţii.

Se spune că societatea este oglinda valorilor majorităţii. Dar ce se întâmplă când majoritatea este doar o masă indiferentă şi amorfă? Ce se întâmplă când nepăsarea se transformă în handicap? Monstrul indiferenţei ucide generaţiile actuale şi viitoare. Ucide suflete.

Aţi văzut „morţii vii”? Nu sunt greu de recunoscut. Au privirile golite de sens. Ochii lor nu mai licăre, ei sunt stinşi. Ei nu mai văd dincolo de ceea ce este tangibil, material. Se adaptează cu o viteză uluitoare vremurilor şi ideologiilor.

Societatea este un imens „cimitir” în care morţii umblă fără vreun reper (moral)

Mai ţineţi minte mitul peşterii, al lui Platon? Cel ce a văzut lumina zilei încerca să le descrie şi celor din peşteră minunata trăire. Zadarnic însă… nepăsarea şi comoditatea au învins.

Din fericire, mai sunt şi fii rătăcitori ce găsesc drumul spre casă, spre „lumină”. Cea mai frumoasă parabolă din Evanghelie care evidenţiază, pas cu pas, această întoarcere este aceea a fiului risipitor, parabola restaurării ontologice a fiinţei umane. Punctul culminant al acesteia este întoarcerea fiului risipitor acasă. La nedumerirea vădit exprimată a fratelui cu privire la pregătirile ce se făceau pentru a sărbători acest eveniment, tatăl îi dă acestuia cel mai cuprinzător răspuns: „Trebuie însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Am ales să închei articolul cu această pildă întrucât este dătătoare de speranţă. Nu mă dezic de ceea ce am scris mai sus. Societatea este un imens „cimitir” în care morţii umblă fără vreun reper (moral). Partea bună este că, printre ei, mai sunt şi fii rătăcitori.

 

Foto deschidere: Cimitirul ortodox din Drobeta-Turnu Severin, mai 2018

Cristiana-Elena Zdrafcu

Cristiana-Elena Zdrafcu

Absolventă a Facultăţii de Drept din cadrul Universității București. Pasionată de studiul oamenilor, al cărţilor şi al naturii, se descrie ca idealistă în aspiraţii, dar (prea) realistă în observații (deseori). Scriitor de suflet: Ernest Bernea; scriitor care i-a format gândirea analitică: Nae Ionescu.
Cristiana-Elena Zdrafcu

Ultimele postari ale lui Cristiana-Elena Zdrafcu (vezi toate)


Ovidiu Iordache

Ovidiu Iordache

Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.
Ovidiu Iordache

Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

    Trebuie să fim fericiți”. Ce muzicalitate are această afirmaţie prin vocabula ”trebuie”. Ne și imaginăm un ciomag de natură semantică, ce rupe tot în calea fericirii noastre. Adevărul e că suntem nefericiți și neputincioși în a defini fericirea. Prin alăturare forțată, coercitivă, verbul imperativ „trebuie” devine o deviză, un motto, un life statement (dacă preferați să fim simandicoși, atenție nu prețioși!) de care ne agățăm încercând să creionăm o minciună plauzibilă, de succes dilatat, de reușită pentru confirmarea statutului nostru social, fie el fictiv sau nu, pe care trebuie să-l apărăm certificându-l, autentificându-l.

    Sună atât de nenatural aceste cuvinte prin muzicalitatea lor inexistentă pentru o ureche ceva mai aplecată spre graiul românesc, încât se sesizează un soi de impostură. Nu vorbim despre purisme acum, nici nu invocăm polemici semantice, ci cumva încerc să înfățişez o realitate țipătoare (sper, grăitoare, dar acest cuvânt mă vâră în paradigma trebuie!), în care fericirea este scopul suprem care nu mai vine. Cumva, cineva ar trebui să ne-o confere.

    ”Trebuie rapid” în definitiv să ne trăim viața

    Noi nu știm ce ne face fericiți. Nu există o definiție standard care să ne spună ce este fericirea sau cum o putem obține. Și nici nu e un lucru pe care îl putem pune pe banda rulantă la supermarket și să îl luăm acasă. Orbecăim cu şabloanele în mână, pe post de icoane postmoderne, și nu vrem să recunoaștem nimic.

    Chiar existența nimicului este pentru noi o non-ipostază. Trebuie să facem ceva și adăugăm aici condimentul rapid. ”Trebuie rapid” în definitiv să ne trăim viața. Cel ce trădează acest model – pattern, în traducere liberă pentru cei care caută sensul existenței în ideologii exotice de tipul life mission – este marginalizat, este exilat pe bună dreptate în interiorul societății. Vorbim despre o reacție firească de apărare a vidului colorat curcubeic și ridicat la rang proteic în viețișoara noastră îmbătată de epic curgător de la robinete.

    «Trebuie» nu merge cu viața, merge cu ideologiile despre viață. În rest, sper să trăim cu «ar fi bine»

    Este dificil exercițiul autenticității când suntem strașnici în a găsi, în mod programatic, metode de a mima originalitatea. Suntem autentici doar în acest proces, respectiv a teatraliza autenticitatea găunoasă. Epicul pentru noi a ajuns o minciună. Trebuie să fi ajuns o minciună, dacă tot îl scriem pe toate gardurile și îl tot îmbrăcăm când ne convine în viață. Adevărul este că trebuie să mai avem și epic.

    E un motiv suficient pentru mulți de a nu se sinucide cu gândul la un gard pictat frumos în culori alese care este anexat procesului de micțiune colectivă. Poate așa a luat și naștere titulatura de ”oameni frumoși”. O tipă care strâmbă din nas teatral cu accente provinciale a văzut mai mulți cetățeni care micționau de zor pe gardul curcubeic, și lacrima din colț i-a încolțit această sintagmă sub care se ascund sufletele bolnave de toleranță fictivă și indulgență forțată. Trebuie să am dreptate, în definitiv de ce aș scrie dacă nu aș avea dreptate?

    Adevărul e că ”trebuie” ar fi bine să fie înlocuit cu ”ar fi bine”. Poate sesizați nuanța. Ar fi bine să ”multe lucruri” din convingere, și nu din ură sau prostie bălțată. De ce folosesc aceste cuvinte care cumva scrijelesc tabla neagră din universul oamenilor frumoşi? Mă gândesc că poate muzicalitatea îi va trezi din propria minciună a vieții lor, trebuie.

    În definitiv ar fi binetrebuie, dar trebuie nu merge cu viața, merge cu ideologiile despre viață. În rest, sper să trăim cu ”ar fi bine”, iar ”trebuie” să trăiască habitual și imperativ la așa ”ar fi bine să nu’’. Până atunci, caut oameni frumoși pe care să-i abuzez cu scrijelitul tablei negre.

     

    Foto deschidere: Ionuţ Văidean, judeţul Alba

    În ultimele luni, dacă nu cumva ultimii doi ani, societatea românească a fost permeată, ba chiar bombardată, cu un slogan care a devenit un pseudo-simbol al pseudo-“luptei civice” din “stradă” – cel mai adesea, din fotoliu şi de pe Internet. E vorba de #rezist (obligatoriu cu ceea ce se cheamă “hashtag”), vorbă goală care sună bine dar nu înseamnă faptic, contrar susţinerilor, realmente nimic, bombasticism etalat şi asumat de categorii adesea în totală antiteză din societatea românească.

    (Nota bene, Matricea Românească nu face politică, acesta fiind un demers eseistic de sociologie şi antropologie culturală.)

    Aşadar, e ilar să vezi ultraortodocşi care spun că #rezistă, în condiţiile în care iconografia mişcării #rezist vine, zice-se, pe filiera mişcării LGBT. E curios şi ilar să vezi #rezistenţi în lumea corporatistă, unde toată lumea e în pragul colapsului psihic, iar rezistenţa voliţională la deciziile management-ului e 0.

    Dar e prea puţin important cine #rezistă. Ci, ce semnifică, ontologic, să rezişti?

    Cel care #rezistă nu lasă urme! E prea ocupat să supravieţuiască.

    Gândacii şi şobolanii rezistă de milioane de ani pe Pământ, ceea ce nu le-a sporit condiţia. Ei vor fi, mereu, gândaci şi şobolani, adică fiinţe inferioare. Oamenii dăinuie

    Cel care #rezistă nu combate! E prea ocupat să se ferească, să şovăie, să se descurce, să mai câştige o zi.

    Cel care #rezistă nu creează, ci adună şi consumă de la alţii, fie că e vorba de produse sau de idei.

    Cel care #rezistă nu e liber, nu e actor, ci perpetuu subiect, mereu în contratimp, mereu privind în urmă, mereu în recul.

    Cel care #rezistă nu construieşte. Vieţuieşte, nu trăieşte.

    Gândacii şi şobolanii rezistă de milioane de ani pe Pământ, ceea ce nu le-a sporit condiţia. Ei vor fi, mereu, gândaci şi şobolani, adică fiinţe inferioare.

    Oamenii dăinuie. De aceea, pe coperta revistei Matricea Românească nr. 1 stă la loc de cinste un mesaj însufleţitor: “Am fo şi oi si”. Adică, am fost şi voi fi! Nu rezistând, ci trăind, suferind şi răzbind către nemurire.

    Unii, de meserie hipsteri, #rezistă. Alţii, simpli Oameni, dăinuie.

    Îi prefer pe cei care dăinuie.

    PS: după unii savanţi din mediul academic românesc, am #rezistat sute de ani pe aceste pământuri, fiind slugi otomane. Aşa să fie? Românii n-au #rezistat, ci au dăinuit şi vor dăinui.

    Somnul conştiinţei naşte monştri

    8 Octombrie 2018 |
    Foarte mulţi oameni consideră cimitirele nişte locuri macabre, un fel de Vale a Plângerii. De altfel, nu atât locul în sine, cât ideea morţii, mai degrabă, întristează. Despărţirea de fiinţele iubite, dorul întristează. Paradoxal, pentru mine...

    Trebuie să fim fericiți

    3 Septembrie 2018 |
    Trebuie să fim fericiți”. Ce muzicalitate are această afirmaţie prin vocabula ”trebuie”. Ne și imaginăm un ciomag de natură semantică, ce rupe tot în calea fericirii noastre. Adevărul e că suntem nefericiți și neputincioși în a defini fericirea....

    #Rezistenţă vs. Dăinuire

    11 Ianuarie 2018 |
    În ultimele luni, dacă nu cumva ultimii doi ani, societatea românească a fost permeată, ba chiar bombardată, cu un slogan care a devenit un pseudo-simbol al pseudo-“luptei civice” din “stradă” - cel mai adesea, din fotoliu şi de pe Internet. E vorba de...