Locul copilăriei sale este locul copilăriei multor artiști. Județul Iași este o carte de vizită atunci când pășești în România. Găzduiește o paletă întreagă de creatori de toate formele. Un amestec de glamour vibrant și istorie uimitoare, județul continuă să ofere societății române, chiar Europei oameni-surpriză, oameni-lumină, valori, premii, titluri. Astăzi îl vom aduce în față pe artistul liric Gabriel Birjovanu.

Dacă poartă în suflet succese răsunătoare sau întâmplări fericite, aflăm de la cel care s-a întors acasă după ani în care a locuit în Oslo. A cucerit vreme de două decenii publicul norvegian și nu doar. Îi rămâne fidel scenei după atâția ani în care a cântat muzica, ea fiind cea care adună oameni. Publicul din 39 de țări s-a bucurat de talentul și harul său. Prezența sa pe afiș umple săli, deși, culmea, este singurul în familia sa care cunoaște notele muzicale și le cântă.

Pentru artistul Gabriel fiecare întâlnire cu spectatorii este o întreagă sărbătoare. Dacă mai simte emoții atunci când este pe scenă, aflăm chiar de la el!

Fără muzică putem trăi?

Muzica este un limbaj universal, un limbaj al sufletului. Și chiar dacă fizic am putea trăi fără muzică, nu cred că am putea trăi cu adevărat, plenar, dincolo de existența biologică. Muzica dă sens zilelor noastre, ne hrănește interiorul, ne ajută să înțelegem, să simțim și să comunicăm ceea ce cuvintele nu pot exprima. Muzica ne ridică, ne vindecă și, de multe ori, ne aduce împreună. Oamenii simt o energie specială când merg pe stadioane mari să asculte muzica rock, e ceva ce nu poți simți în fotoliul de acasă chiar dacă au cele mai performanțe sisteme audio. Sau oamenii care cântă în cor, ei simt un echilibru interior și o armonie pe care oamenii cu meserii individuale nu reușesc să le simtă. Muzica adună, muzica oferă senzații. Aș putea spune că fără muzică, viața ar fi un spațiu tăcut și gol, iar fiecare zi ar fi mai puțin plină de sens. Sau cum zicea marele nostru actor,” se poate trăi fără artă și cultură, dar nu se merită”!

Mai simte emoții artistul Gabriel când urcă pe scenă având în vedere numărul mare de prestații creatoare?

Da, simte. De fiecare dată este un nou început. Eu am norocul că (încă) arăt tânăr și vocea mea și-a păstrat prospețimea. Pot spune de fapt, că abia acum glasul meu a ajuns la maturitate. Chiar dacă am urcat pe scenă de o mie de ori, de-a lungul anilor, fiecare concert a  adus cu el o încărcătură emoțională diferită. Nu există două momente identice pentru că publicul, energia, starea mea și a celor din jur sunt mereu în schimbare. Emoțiile nu sunt niciodată la fel, chiar dacă este vorba de o operă sau de un rol pe care l-am mai interpretat. Iar acele momente de „adevăr” pe scenă, când simt că totul se aliniază și că sunt cu adevărat în legătură cu publicul, sunt magice. E o emoție care nu se epuizează niciodată, indiferent de câte ori urci pe scenă. De fapt, cu fiecare prestație, îmi doresc să trăiesc acea stare de „mântuire” artistică.

Cu ce credeți că ați cucerit atât publicul nostru, cât și cel norvegian?

Îmi place să cred că oamenii din public admiră la mine sinceritatea emoțiilor pe care le transmit, penetranța vocii și căldura interpretării. Prin aceasta dăruire  și prin faptul că pun mult din mine în fiecare interpretare, am câștigat simpatie. Sunt mulți cântăreți în  branșă și e concurență imensă, dar cu modestie observ că prezența mea pe afiș umple sala.

Am învățat că publicul nu vine doar pentru a asculta o interpretare, ci pentru a simți ce avem noi de transmis, pentru a trăi o experiență autentică. Ceea ce aduc eu în față  nu este doar un spectacol, un concert, un recital, ci o emoție trăită intens. Și cred că asta se simte – o autenticitate care le atinge sufletul. Aș putea spune că, indiferent de țară sau limbaj, muzica are aceeași putere de a uni, de a ne face să ne simțim vulnerabili și totodată conectați.

Întreb pentru că știu de rezidența dvs. de acolo și chiar aș dori să facem și o oprire, să mă luați de mână și să mă duceți în acea perioadă pe care ați trăit-o!

Mi-ar plăcea să pot explica destul de expresiv ca eu să pot împărtăși acea perioadă cu tine. Cei 20 de ani petrecuți de mine în Norvegia a fost un proces de transformare în cariera mea, dar și în viața mea personală. A fost un loc în care am învățat multe despre mine, despre ce înseamnă să fii artist într-o cultură diferită, dar și despre cum oamenii din colțuri diverse ale lumii pot găsi/întâlni  un limbaj comun prin muzică. Mi-ar plăcea să te pot ghida prin acele momente, prin fiecare concert, prin fiecare întâlnire cu publicul  – unde mă simțeam mândru că sunt român și că provin dintr-o cultură bogată și o tradiție mare pentru muzica vocală, că fiecare notă cântată devenea o punte între noi, oamenii din lumi diferite, dar uniți prin aceleași trăiri. Aș putea spune că această perioadă a fost o călătorie minunată, în care am avut șansa să colaborez cu artiștii cei mai importanți ai vremii.

Spuneți-mi, vă rog, au România și Norvegia puncte comune sau a trebuit să „învățați” de la zero această țară?

România și Norvegia sunt două lumi foarte diferite, dar există ceva adânc și universal care le unește: iubirea pentru frumos și respectul față de cultură. În Norvegia, am învățat să apreciez și să înțeleg mai profund legătura dintre natură și artă – aici, peisajele grandioase, liniștea munților și marea au o influență asupra stării interioare a fiecărei ființe. Deși a trebuit să mă adaptez la un alt mod de viață și să învăț un alt limbaj de exprimare  cultural, am regăsit aceleași valori fundamentale pe care le trăiesc și în România: onestitatea, respectul, dăruirea. Am avut privilegiul să înțeleg  această țară,  și să descopăr cum artiștii români pot interpreta cu delicatețe și profunzime muzica de Grieg sau să joace în piese de teatru de Ibsen sau să fie fermecați de profunzimea picturilor lui  Edvard Munch. Noi, latinii, putem interpreta aceste compoziții într-un mod magistral, respectând rigoarea scandinavă, dar punând un strop de suflet, pasiune și temperament .

Un șir impresionant de concerte susținute mai peste tot în Europa. Greșesc?

Mai mult sau mai puțin. Am cântat mai mult în Germania, în Norvegia și Suedia. Îmi amintesc că am avut în urmă cu 10 ani un turneu în Germania cu showul celebru la vremea aceea „The twelve tenors  „cu 40 de concerte. În fiecare zi în alt oraș. Am schimbat 40 de camere de hotel. Dimineața când  mă ridicam din pat îmi trebuiau câteva secunde ca să  îmi aduc aminte planul și arhitectura camerei. Am avut norocul să pot cânta în locuri extraordinare, să simt energia publicului. Fiecare concert a fost o oportunitate de a învăța ceva nou, fie că am cântat în teatre istorice sau în săli moderne, fiecare locație aducând cu ea o atmosferă unică. Pentru mine, fiecare recital este o călătorie – un loc unde mă las transpus de muzică, iar publicul devine o parte integrantă a acelei experiențe.

Care a fost cel mai „special”?

Este greu să aleg doar unul, pentru că fiecare concert are ceva special în el. Îmi amintesc cu drag când am cântat „Nessun dorma”pe scena filarmonicii din Munchen, când am cântat rolul Alfredo din Traviata  în orașul lui Jussy Bjørling din Suedia  sau să cânt sub bagheta lui Zubin Mehta la Oslo. Atmosfera acelor  seri mi-a rămas în amintire și mi-a încurajat evoluția artistică. Au fost momente  în care am simțit că între mine și public nu mai există bariere, doar muzică. Acele concerte au rămas în inima mea. A fost ca o conversație fără cuvinte.

Dincolo de satisfacția profesională a concertelor, sunt sigură că v-a încercat bucuria întâlnirii cu toate aceste colțuri de lume. Care anume, din țările vizitate, v-a marcat cel mai tare și de ce?

Am avut privilegiul de a călători în 39 de țări, fiecare oferindu-mi experiențe unice și vacanțe minunate, multe dintre ele sub soarele cald, cu cocktailuri și palmieri. Dintre toate, câteva locuri mi-au rămas în mod special în suflet. Florida, Thailanda, Maroc  Egipt si  Dubai m-au încântat cu istorie, peisajele lor exotice și energia vibrantă. Dar fiordurile Norvegiei au lăsat o amprentă profundă asupra mea, poate mai mult decât oricare alt loc. Am avut norocul să locuiesc acolo o perioadă și să descopăr o armonie aparte între frumusețea naturală a peisajului și modul de viață al oamenilor, o liniște și o puritate aproape ireale. Publicul norvegian mi-a rămas la rândul său aproape de suflet, cu felul cald și respectuos în care primea muzica, creând un sentiment unic de conexiune cu fiecare notă.

Dacă nu ar fi fost muzica, ce meserie ați fi îmbrățișat?

Dacă nu ar fi fost muzica, cred că aș fi ales o meserie în domeniul artei, poate în teatru sau literatura, acolo unde creativitatea și comunicarea sunt fundamentale. De asemenea, am avut o fascinație pentru psihologie, pentru că îmi place să înțeleg ce se află în spatele trăirilor și comportamentelor umane. Sau mi-ar fi plăcut să fiu designer de interior, să renovez și să decorez case vechi. Muzica, însă, mi-a dat răspunsuri la multe întrebări despre sine și despre lume, așa că nu regret că am ales-o.

Este muzica o „moștenire de familie”?

Nu, deloc. În familia mea cred ca sunt singurul care știe notele muzicale. Dar pentru ai mei, muzica a fost mereu prezentă. Țin minte din copilărie că toți dansau sau ascultau muzică și mă duceau pe mine la teatru, la filarmonică, la operă sau la teatrul de păpuși. Preocupări de apropieri culturale au fost. Am crescut într-un mediu în care muzica era apreciată și iubită. Însă, marea inspirație a venit de la părinții mei, care m-au încurajat și  m-au susținut să îmi urmez drumul artistic.

Când v-ați dat prima dată întâlnire cu muzica? Dar primul date oficial?

Muzica a intrat în viața mea când eram mărișor, adolescent aproape. De aia tot timpul conservatorului am avut un mic handicap că nu aveam experiența colegilor mei care făceau muzica din clasa I. Dar pe parcursul studiilor, am recuperat. Prima „întâlnire oficială” cu muzica  a fost atunci când am început să cânt cu orchestra. A fost o experiență. Pentru fiecare cântăreț e acea perioadă a fost un fel de trezire a conștiinței muzicale, un moment în care am înțeles că muzica nu este doar o pasiune, ci o chemare, iar întâlnirea cu scena a fost un pas natural, plin de emoție.

Zeci de proiecte și evenimente. Care este momentul dumneavoastră de suflet?

Fiecare proiect a avut ceva special pentru mine, însă unul dintre cele mai dragi momente a fost atunci când am debutat în  „La Bohème” in Norvegia. Era un vis devenit realitate. În acel moment, am înțeles că muzica are puterea de a ne duce pe toți într-un alt univers, unul unde sufletele noastre pot trăi într-o libertate totală. Am mai avut emoții mari, anul trecut când am redebutat aici, acasă pe scena operei ieșene în spectacolul cu operata „Liliacul”.

Momentul meu de suflet totuși a fost când am dat admitere la doctorat și am devenit bursier al statului român. Precum și recitalurile mele de arii și duete din opera și operetă de anul acesta, care au fost evenimente culturale de mare succes, și care au fost sold out. Vă invit la următorul meu concert la Iași în 12 decembrie 2024.

Viața a fost în preajma scenei. Ați guvernat în jurul acesteia. Și totuși, cine este artistul Gabriel atunci când se dezbracă de hainele tuturor rolurilor pe care le interpretează?

Gabriel este un inimos și cu o energie pozitivă molipsitoare , un hedonist cu o mare iubire pentru viață, pentru familie, pentru cei dragi. Când nu sunt pe scenă, mă bucur de liniștea casei mele, de momentele de răgaz și de conversațiile sincere cu cei care îmi sunt aproape. Am mereu musafiri, gătesc pentru ei, fac petreceri. Viața mea de artist este doar o parte din mine, dar esența mea este mai mult decât concertele  pe care le interpretez. Sunt o persoană care caută constant echilibrul între muncă și suflet, între artă și viața de zi cu zi.

Ce pasiuni mai purtați în afara muzicii lirice?

Îmi place să pictez abstract, să călătoresc și să descopăr locuri noi. Iubesc să petrec timp în natură, fie că este vorba de o plimbare prin pădure cu cățelușa mea Salome sau un city break aici aproape de noi în Europa. De asemenea, am o  pasiune pentru gătit – consider că prepararea unui fel de mâncare este o formă de artă în sine. Aceste mici bucurii mă ajută să mă regăsesc și să mă îmbogățesc pe interior. Îmi place mult să călătoresc, să gătesc, să merg la pescuit, să conduc off road, să  merg eu însumi la spectacole ca și spectator plătitor de bilet. Îmi place mult să merg la restaurante sa gust  și chiar fac cronici despre cum am experimentat bucatele alese.

Ce are Iașiul și nu au alte orașe?

Iașiul este un loc magic, încărcat de istorie și cultură. Cred că Iașiul are un aer aparte, o energie care vine dintr-o tradiție intelectuală și artistică adâncă. Orașul acesta te face să te simți acasă, indiferent de colțul lumii din care vii. De asemenea, atmosfera sa boemă, cu cafenelele sale vechi și muzee, îți dă o senzație de timp suspendat, departe de graba zilnică a altor orașe. Mie Îmi plac mult restaurantele ieșene, îmi place că sunt multe evenimente în aer liber, îmi place că sunt cluburi cu muzica specifică, îmi place oferta culturala variată.

Un sfat pentru tineri?

Să își urmeze pasiunile, dar să  fie și realiști. Suntem contemporani cu o perioadă în care se vor restructura sistemele de valori, meseriile prin revoluția AI. Nu recomand tuturor să facă muzică ,chiar dacă veniturile în cultură  s-au normalizat în ultimii ani și artiștii români au venituri comparabile cu cei  din vest. Cred că în viitor anumite meserii vor dispărea, acum e inflație de cântăreți și mulți sunt foarte buni. Suntem o națiune de talentați. În fiecare cor dintr-o instituție de cultură din țara noastră întâlnești multe voci excepționale. La fiecare karaoke party vin oameni ( de rând) care au talent, care au voce bună și cântă muzical. Suntem talentați. Dar asta implică și mare concurență. Pentru părinții care își încurajează copiii să facă muzică, îi îndemn să aibă în vedere că în viitor corurile se vor micșora, orchestrele vor avea mai puțini instrumentiști (dar buni ) -amploarea sunetului va fi dată de tehnica de microfoane și amplificare care va fi genială și va suna  absolut natural și perfect. Deci piața muncii va accepta mai puțini muzicieni. În același timp dacă tinerii sunt determinați și muncitori  încă o generație mai sunt șanse de găsit job în domeniu, curat și bine plătit și îți poți urma destinul și chemarea. Eu am avut noroc!

Invitata de azi poartă un nume cu rezonanță, dar puterea din vocea ei o recomandă. Deși pare o tânără timidă, a cucerit scenele internaționale. Surprinde cu fiecare notă cântată. Slujește partiturilor ce trec dincolo de cuvinte. Rămâi fără grai când o auzi cântând. Nu pe tărâmul nostru s-a întâmplat prima dată, debutul său operistic având loc în Italia cu șase ani în urmă.

Martiniana Antonie este la început de carieră, dar seriozitatea cu care parcurge traseul său profesional e mare. Ar părea liniar, dar nu. Și totuși, se hrănește zilnic cu aplauzele primite la scenă deschisă. De curând, a concertat la Ateneul Român în cadrul concertului regal caritabil, organizat de Federația Regală Margareta  a României. Să o cunoaștem!

Martiniana, ce nume puternic purtați! Un nume care răsună la fel ca și glasul dumneavoastră. Știți care este povestea numelui?

Vă mulțumesc! Este meritul mamei. Ea a auzit acest nume și a știut că trebuie să aibă o fată pentru a o numi Martiniana. Numele este inspirat de Cuviosul Martinian, sărbătorit în Calendarul Ortodox pe 13 februarie.

Dar povestea traseului  artistic, cum o puteți scrie pentru noi, cititorii, în câteva rânduri, aici?

Primele amintiri pe care le am (de la vârsta de 3 ani) sunt “spectacolele” din sufragerie, pe care le ofeream părinților și invitaților, atunci când le recitam și cântam întreaga serbare de la grădiniță. Mama a înțeles rapid această chemare și m-a înscris într-un club de muzică pentru copii. De atunci nu am mai încetat niciodată să cânt, trecând de la cântece pentru copii, la muzica pop și puțin jazz. Mama îmi încuraja această pornire, însă doar la nivel de hobby. Totuși, această chemare striga neîncetat, așa că, mai târziu, a fost de acord să dau admitere pentru gimnaziu la Colegiul Național de Artă “Octav Băncilă” din Iași. Am ales ca instrument chitara clasic, însă nu am reușit să ne împrietenim de-a lungul celor patru ani. Știam că la liceu îmi doresc să studiez canto, iar singura opțiune valabilă era secția de canto clasic. Nu știam ce presupune acest nou stil de cânt, însă odată ce l-am descoperit, am înțeles că aceasta este calea pe care doresc să o urmez.

Debutul l-ați avut în orașul Iași, cel de-al doilea mare oraș universitar de la noi? Ne puteți povesti puțin despre asta?

Debutul meu operistic a avut loc la Pesaro, în Italia, în vara anului 2017. Un an mai târziu am debutat și în România, invitată fiind după ce am câștigat Concursul Internațional AsLiCo de la Como, în Italia. Spectacolul “Bărbierul din Sevilla” de la Iași are un loc foarte special în inima mea, deoarece a fost prima și ultima dată când ambii mei părinți m-au văzut interpretând un rol pe scena unui Teatru de Operă. Pe 25 octombrie, grație Fundației Regale Margareta a României și a invitației ce îmi face onoare, voi reveni, în fața publicului român, pe scena Ateneului, alături de tenorul Ioan Hotea și a Orchestrei Române de Tineret, sub bagheta maestrului Gabriel Bebeșelea.

Care a fost momentul când v-ați spus că vreți să deveniți solistă de operă și ați luat totul în mâini?

Odată ce am făcut cunoștință cu opera, prin spectacolele live, dar și prin videoclipurile de pe internet, unde descopeream ușor, ușor legendele mondiale ale operei, am fost vrăjită, din ce în ce mai puternic, de această lume fascinantă, încărcată atât de armoniile superbe ale muzicii, cât și de intensitatea dramatică a personajelor. După primul concurs la care am participat în clasa a X-a, i-am spus mamei că aceasta este calea pe care doresc să o urmez. Această realizare nu își avea însă rădăcinile în dorința de competitivitate. Sunt, în continuare, o persoana emotivă, care nu adoră deloc concursurile. Însă, pentru mine acel moment de pe scenă, interpretând pentru prima dată diverse personaje în scurtele minute ale ariilor, m-a făcut să realizez cât de liberă mă simt pe scenă și mi-a oferit o oglindă a emoțiilor pe care le pot transmite prin intermediul acestor caractere complexe.

Care au fost persoanele care v-au încurajat talentul și au contribuit la șlefuirea lui?

În primul rând, nu aș fi fost aici fără susținerea părinților care și-au dedicat timpul și au investit mare parte din câștigurile financiare în creșterea mea artistică. Odată cu venirea mea la București, pentru studiile superioare, tatăl meu a plecat la muncă în străinătate, pentru a-mi putea susține financiar traiul la București. Mutarea a fost de bun augur, pentru că de la acest punct înainte am întâlnit persoane care mi-au fost alături și m-au ajutat să cresc pe calea artistică. Le mulțumesc tuturor profesorilor de canto pe care i-am avut încă de la început. Nu aș dori să dau nume, pentru a nu omite pe cineva, însă îmi exprim recunoștința personal față de ele, oricând am ocazia. Fiecare pedagog și-a pus amprenta în evoluția mea muzicală și mi-a întărit convingerea că acesta este drumul meu.

Cum ați ajuns să vă fructificați talentul și pe scenele internaționale?

Am avut șansa ca pe drumul meu să întâlnesc artiști și muzicieni care m-au ghidat, m-au inspirat, mi-au oferit din cunoașterea lor și m-au ambiționat să continui “lupta” și să cred în talentul meu. Unul dintre acești mentori este chiar dirijorul Gabriel Bebeșelea, cu care am deosebita plăcere de a colabora pentru Concertul Regal Caritabil. Prima noastră întâlnire a avut loc în 2016, în cadrul unui mentorat, în vremea când eram bursieră a programului Tinere Talente, derulat de Fundația Regală Margareta a României. Aici am auzit pentru prima dată de existența Academiei Rossini și a Festivalului Rossini din Pesaro. La finalul mentoratului, am discutat cu maestrul despre interesul meu față de repertoriul rossinian, iar dumnealui a fost foarte deschis în a-mi oferi partituri și informații necesare în vederea unei viitoare audiții la Pesaro. Un an mai târziu, îmi făceam debutul operistic pe scena Teatrului Rossini din Pesaro, revenind în Festival, ca invitat, pentru alte patru ediții. În colaborare cu Festivalul Rossini, am avut și extraordinara ocazie de a reprezenta anul trecut o producție din ediția 2020 (“La Cambiale di Matrimonio”) pe scena Royal Opera House din Muscat, Oman. Este foarte posibil ca toate aceste realizări să nu se fi întâmplat dacă nu aș fi fost bursiera programului Tinere Talente sau dacă nu m-aș fi aflat la respectivul mentorat, în ziua cu pricina. Îi sunt extrem de recunoscătoare maestrului Bebeșelea pentru deschiderea și ajutorul oferite, iar Fundației Regale pentru că a făcut posibilă această specială și de impact întâlnire.

S-au adunat multe experiențe, întâmplări, premii, titluri. Ce înseamnă toate acestea pentru dumneavoastră?

Fiecare reușită este o atestare a faptului ca sunt pe drumul cel bun, iar asta nu mă face decât să fiu extrem de fericită că evoluția mea continuă și este apreciată și de profesioniștii din domeniu. Cu ajutorul programului Tinere Talente am participat la primele mele concursuri internaționale unde am câștigat Marele Premiu al Concursului “Jeunes Espoirs Raimond Duffaut” din Avignon, Franța și premiul al II-lea al Concursului “George Enesco” din Paris. Cele mai frumoase experiențe le-am trăit în cadrul producțiilor, acolo unde, de multe ori, am întâlnit și am legat noi prietenii cu cântăreți proveniți de pe toate continentele. Am avut și ocazia de a lucra alături de staruri internaționale, precum Juan Diego Florez, Pretty Yende, dirijorul Michele Mariotti și regizorul Graham Vick. Alături de ei am observat și învățat multe din tainele interpretării muzicale și teatrale. Toate aceste experiențe și reușite m-au ajutat să cresc, mi-au oferit curajul de a mă încrede în darul pe care îl posed și m-au încurajat să merg mai departe.

Care este rolul pe care l-ați interpretat cel mai des și credeți că vă apropiați de imaginea acestuia cel mai bine?

Rosina, din opera “Bărbierul din Sevilla”, este rolul pe care l-am interpretat cel mai des. Am fost, încă de la început, atrasă de muzica lui Rossini, pe care am descoperit-o prin intermediul acestei opere. Nu știu, însă, dacă acest personaj se apropie neapărat de imaginea mea. Dar tocmai din acest motiv iubesc atât de mult să interpretez personaje din operă. E un proces de macerare, în care caut să dau viață personajului din personalitatea mea, dar și personajul ajunge să mă îmbogățească și să îmi arate o nouă fațetă, ascunsă, până atunci, în interiorul meu. Orice rol nou este o provocare, pe care o primesc cu brațele deschise.

Care este dorința cea mai arzătoare a dumneavoastră în ceea ce privește cariera? Care este punctul în care doriți să ajungeți?

Îmi doresc să am șansa de a performa pe scenele mari ale lumii sau măcar ale Europei (Milano, Londra, Munich, Berlin, Paris), să lucrez cu artiștii de top din domeniu și să îmi perfecționez tehnica vocală, astfel încât să pot ajuta, la rândul meu, tineri soliști la început de drum. Un alt vis este acela de a face parte dintr-o producție-film a unei opere, poate chiar cu un rol principal. Aceste proiecte nu sunt însă des întâlnite, dar visurile nu ar trebui sa aibă bariere.

Ce înseamnă muzica pentru sufletul dumneavoastră?

Muzica a avut mereu o magie a cărei vrajă mă cuprindea. În copilărie simțeam că îmi oferă libertatea de a mă exprima. A rămas, până în prezent, cea mai puternică formă de exprimare pe care o accesez. În momentele când sunt pe scenă, spațiul exterior dispare și mă las transpusă într-un tărâm paralel, conectat undeva la miezul sufletului, din care, mai apoi, transmit ceea ce îmi doresc sau îmi este insuflat de către personajul pe care îl interpretez. Are și o valență terapeutică, deoarece prin cânt îmi pot exprima atât bucuriile, cât și tristețile sau dezamăgirile.

Muzica unește suflete. Înainte de a fi cântată, ea este trăită. Adevărat?

Absolut. Muzica este magie, este vibrație, energie hipnotizantă. Dincolo de toate detaliile tehnice și fuga arzătoare către atingerea Perfecțiunii, stă, în fapt, emoția pură emanată, care ne aduce împreună. Muzica este limbajul universal care reușește să depășească orice barieră cultură sau lingvistică, este în fiecare dintre noi și are puterea de a ne inspira și vindeca.

Oare se poate trăi fără muzică? Dumneavoastră ați trăi fără muzică?

Nu îmi pot imagina o viață fără muzică, fără cânt. Am decis să mă dedic în totalitate acestui drum, decizie care vine însoțită de asumarea unor eforturi și provocări constante, precum stabilitatea personală, financiară și stresul aduse de lumea spectacolului. Totuși, pasiunea pentru muzică mă face mereu să mă reîntorc în sala de studiu și să continui căutarea. Fiecare realizare face ca toate eforturile să merite din plin.

Care este împlinirea dumneavoastră sufletească? Poate găsirea unui sens în viață?

Pentru moment, îmi trăiesc visul și mă simt împlinită prin ceea ce fac. Muzica este binecuvântarea mea.

Foto credit: Marcus Rebmann

Asociația Vocal

La pian: Ieronim Buga

Prezintă Manuela Mocanu

Ieri a fost 1 martie, așa că întâlnirea noastră are loc în plină săptămână a mărțișorului, obicei străvechi dintr-o zonă extinsă a estului Europei, așa cum ați văzut și pe invitația noastră, ilustrată cu o marteniță bulgărească pe care am ales-o pentru a transmite și ideea de cuplu, esențială în sărbătoarea Dragobetelui.

Șnurul de mărțișor, alcătuit inițial din două fire de lână răsucite, a fost întâi colorat în alb și negru, iarna albă și pământul negru al primăverii semnificând fertilitatea și renașterea. Acest șnur le era și încă le este pus, în zonele nordice ale Moldovei de unde și provine obiceiul, berbecilor, țapilor, armăsarilor, taurilor, pomilor și bărbaților pentru putere, rod și belșug. Mai târziu (sau poate concomitent – este greu de spus) a fost colorat în alb și roșu, tot pentru a reprezenta unitatea contrariilor: iarnă-primăvară, frig-căldură, sterilitate-fertilitate, întuneric-lumină.

Să urăm și noi bun venit anotimpului revenirii la viață cu canțoneta “O, primavera!” de Pier Adolfo Tirindelli.

Dacă în calendar vedem că este primăvară, vremea de afară ne amintește cât de aproape suntem de iarnă. Luna februarie, încheiată acum abia două zile, este luna dragostei. În România se sărbătorește din timpuri străvechi Dragobetele pe 24 februarie, când se apropie primăvara, anotimpul reînnoirii și al fertilității. Originile acestei sărbători se pierd în negura timpului, nu există surse care să ateste cum au pornit ritualurile, așa că fiecare a explicat cum a vrut fenomenul prin legende. Dragobetele este uneori perceput ca zeu al tinereții, al veseliei și al iubirii. Numele are etimologie slavă, dar cu toate acestea unii cred că personajul a fost preluat de la daci. El este asociat, însă, și cu un personaj legendar mult mai târziu – Dragomir.

Februarie este luna dragostei și în vestul Europei, unde Sfântul Valentin este sărbătorit pe 14 februarie. Asocierea dintre Sfântul Valentin și dragoste nu a existat până la Geoffrey Chaucer, care, în 1382, a scris o alegorie satirică – “Parlamentul păsărilor”. Acolo a menționat că în ziua Sfântului Valentin fiecare pasăre își alege perechea. Fiind în plină epocă a dragostei curtenești, această idee a prins imediat. Tenta puternic erotică a apărut în acel secol deșucheat al unor lumini dubioase – secolul al XVIII-lea.

Acesta este și secolul în care a fost publicat celebrul roman Manon Lescaut – în 1731.  A fost scris de Antoine Prévost, un mare erudit care, după o deziluzie amoroasă, s-a călugărit, dar a fugit din mânăstire mai târziu. Educat de iezuiți, s-a întors împotriva lor. Ulterior, în mod surprinzător, s-a împăcat cu Biserica și Benedictinii, drept care rămâne cunoscut în istoria culturii ca Abatele Prévost. Cu toate acestea, în epoca modernă romanul lui cel mai cunoscut spune povestea pasională dintre doi adolescenți – studentul aristocrat Des Grieux și frumoasa Manon Lescaut, trimisă de familia ei la mânăstire. Cei doi îndrăgostiți fug la Paris, dar povestea lor va sfârși tragic prin deportare în Louisiana și moartea tinerei fete în deșert.

Acest roman a inspirat, pe lângă două balete și un musical, nu mai puțin de patru opere – de Daniel Auber, Jules Massenet, Giácomo Puccini și Hans Werner Henze. Aria pe care o veți asculta acum face parte din opera lui Puccini. Este revelația momentului în care cavalerul Des Grieux o vede pe Manon prima dată și își dă seama că nu a mai văzut asemenea femeie și că ea are cuvinte parfumate care susură.

Rămânem la combinația dintre secolul al XVIII-lea literar cu al XIX-lea muzical. Romanul Suferințele tânărului Werther de Goethe, publicat în 1774, unul dintre cele mai importante romane ale curentului Sturm und Drang, care a precedat romantismul și care a dat pentru prima oară frâu liber emoțiilor copleșitoare. Goethe l-a scris la 24 de ani și s-a disociat de el mai târziu, schimbându-și crezut artistic și ajungând să condamne romantismul. Dar chiar și 50 de ani mai târziu își amintea de tumultul emoțional din perioada în care l-a scris și spunea că probabil fiecare are în viață un moment în care i se pare că Werther a fost scris special pentru el. Acest roman epistolar a inspirat o altă capodoperă în 1892 – opera Werther de Jules Massenet. Aici, conflictul din centrul lucrării este între dragoste și datorie. Charlotte i-a promis mamei sale pe patul de moarte că se va mărita cu Albert și de aceea, deși se îndrăgostește de Werther, își respectă promisiunea, ceea ce va duce la sinuciderea tânărului pasional.

Urmând firul altor legende populare, se pare că Dragobete (numit şi “Cap de primăvară”, “Năvalnicul” sau “Logodnicul Păsărilor”) nu era nimeni altul decât fiul Dochiei, ajunsă la un moment dat babă, dar numai după ce a fost mai întâi o fată superbă, considerată de unii chiar fiica lui Decebal. Este foarte frumos că și aceasta este un exemplu de concepție imaculată: Dochia adoarme pe malul unui lac lângă un munte și la miezul nopții un nor de ceață o împresoară. Noua luni mai târziu îl naște pe Dragobete, considerat a fi și zeul dragostei la români, iar tatăl lui pare a fi Duhul Muntelui. El crește și ajunge să fie un tânăr oacheș superb, care vrăjește toate fetele.

Cam așa se crede și sergentul Belcore din opera Elixirul dragostei de Gaetano Donizetti, care pornește de la legenda lui Tristan și a Izoldei, care s-au îndrăgostit datorită unei băuturi magice. Dacă neîncrezătorul Nemorino visează la această licoare, Belcore – al cărui nume înseamnă inimă frumoasă – este convins că toate fetele cad răpuse de farmecul lui. Belcore se vede MAI încântator, mai glorios și mai fericit decât prințul Paris al Troiei și se compară și cu Marte, zeul războiului, căruia îi cedează – spune el – până și mama zeului Amor!

Opera Andrea Chénier de Umberto Giordano spune și ea povestea de dragoste dintre un poet, care a trăit în Franța, și o tânără aristocrată. Dar ea vorbește și de un alt fel de iubire – dragostea de țară, patriotismul dus până la jertfă în timpul Revoluției Franceze. În aria lui, Chénier pornește de la imaginea aurită a pământului în timpul primăverii – anotimpul vieții. Explozia de frumusețe îl face să intre în biserică, dar și acolo și în lumea seculară nu întâlnește decât răutate. În mijlocul ascultătorilor lui revoltați, privirile i se încrucișează cu ale Maddalenei – singura ființă pură de acolo, care dovedește milă și omenie, ca un înger. Înflăcărat, poetul îi spune să nu ocolească dragostea, care este sufletul și viața lumii.

Sărbătoarea Dragobetelui este asociată peste tot cu venirea primăverii, cu începutul unui nou anotimp și reînsuflețirea naturii. De aceea i se mai spunea și “Cap de primăvară”, “Cap de Vară”, “Năvalnicul”, fiu al Babei Dochia sau cumnat al lui Lăzărică, erou popular vegetațional, cel care învie din morți. În vremurile de demult (în anumite zone chiar și astăzi!), în această zi, tinerii obișnuiau să se strângă în păduri și să culeagă cele dintâi flori ale primăverii pentru a fi feriți de boli și de necazuri. Așa cum credeau în Evul Mediu și cei din vestul Europei că se întâmplă de Sf. Valentin, pe tărâmurile noastre Dragobetele este ziua îndrăgostirii păsărilor, care se strâng în stoluri, ciripesc și încep să-și construiască harnic cuiburile. De aceea i se mai spunea și “Logodnicul Păsărilor”.

Despre această bucurie a venirii primăverii vorbește și melodia franceză “Villanelle” – “Săteasca”, liedul ce deschide ciclul Nopțile de vară de Hector Berlioz. Poezia lui Théophile Gautier este o poezie de primăvară în care cei doi îndrăgostiți visează cum, când va veni anotimpul nou și va trece frigul, vor merge în pădure să culeagă lăcrămioare. Hoinărind, vor asculta mierlele ciripind. Primăvara este anotimpul îndrăgostiților binecuvântați, pasărea își spune versurile pe marginea cuibului. Vor vedea și iepuri fugind, vor vedea și un cerb falnic admirându-și coarnele în râu în timp ce-și vor jura credință pe veci. În cele din urmă vor reveni acasă aducând fragii culeși – o imagine ce-și găsește un emoționant ecou în legenda românească a mărțișorului, cum vom vedea.

De Dragobete, după culesul florilor în pădure, la ceasul prânzului, fetele porneau în fugă către sat, iar băieții le urmau, încercând să le prindă și să le dea un sărutat. Dacă băiatul îi era drag fetei, aceasta se lăsa prinsă, ulterior având loc și sărutul considerat echivalent al logodnei și al începutului iubirii între cei doi. Înspre seara, logodna urma să fie anunțată comunității satului și membrilor familiei.

Cu o dragoste profundă, dar veselă și ludică începe și opera Tosca de Giacomo Puccini după piesa dramaturgului francez Victorien Sardou. Ea va sfârși tragic din cauza conflictului de interese politice iscat la Roma de victoria lui Napoleon Bonaparte la Marengo. Dar noi să rămânem doar cu cei doi îndrăgostiți în actul I, când cea mai mare problemă a lor este gelozia cântăreței Floria Tosca – brunetă cu ochi negri – care se teme de pericolul unei blonde cu ochi albaștri care l-a inspirat pe iubitul ei, pictorul Mario Cavaradossi, să o picteze în ipostază de Maria Magdalena. Eternul feminin pledează pentru ochii negri.

De focul dragostei nu scapă nimeni, indiferent de vârstă. Tipologia vârstnicului îndrăgostit poate fi folosită în tonalitate comică sau tragică. Opera Adriana Lecouvreur de Francesco Cilea se bazează pe povestea adevărată a actriței francezei care a trăit la începutul secolului al XVIII-lea. Michonnet, un regizor de culise mai în vîrstă, este îndrăgostit în secret de frumoasa și talentata tânără. Aria lui este o capodoperă de dramaturgie, căci el o privește cu ochi fascinați din culise în timp ce ea recită monologul Rossanei din piesa “Baiazet”. Plin de admirație pentru arta ei actoricească, el are și trac pentru ea, este și gelos, dar este mai ales generos în alegerea de a-și înăbuși sentimentele proprii ca să fie ea fericită.

Dragostea a fost mereu asociată cu natura, înflorirea ei – cu primăvara, și moartea ei – cu toamna. Cu timpul, la șnurul de mărțișor s-a adăugat o monedă de argint. Moneda era asociată cu soarele, iar mărțișorul a ajuns să fie un simbol al focului și al luminii, deci și al soarelui. Cu banul de la șnur se cumpărau vin roșu, pâine și caș proaspăt pentru ca purtătorii simbolului de primăvară să aibă fața albă precum cașul și rumenă precum vinul roșu.

În canțoneta “Ti voglio tanto bene!” (“Te iubesc atât de mult”) de Ernesto de Curtis, bărbatul își asociază iubita cu o stea strălucitoare de pe cer care este viața și fericirea lui. El îi cere să-i promită că dragostea ei nu va muri, așa cum nu moare niciodată soarele de aur. Deci iată și aici asocierea cu soarele și căldura.

Dragostea este cântată pe toate meridianele. Opera cehă este mai puțin cunoscută în general, dar Rusalka de Antonίn Dvořák a cucerit pentru totdeauna repertoriul internațional, atât prin frumusețea muzicii, cât și prin libretul său cu elemente fantastice. Libretul este bazat pe povești populare culese și prelucrate de folcloriști. Rusalka este o naiada, un spirit al apelor dulci în mitologia slavă. Povestea este înrudită cu “Mica sirenă” de Hans Christian Andersen. Rusalka se îndrăgostește de un om și își vinde nemurirea și vocea vrăjitoarei Iejibaba pentru a putea lua formă umană. În Cântecul Lunii, ea îi cere astrului nocturn să îl facă pe alesul ei să o viseze și să îi spună că brațele ei îl cuprind.

Multe piese și opere zugrăvesc iubiri adultere. Triunghiul dragostei este un subiect predilect atât în literatură cât și în teatrul liric. În opera Favorita de Gaetano Donizetti, care se petrece în Castilia în 1340, jocul de mistere, trădări, secrete și identități mascate sfârșește în dezastru

Și opera Fedora de Umberto Giordano are o tramă în care tragedia izvorăște din adulter. Mai mult decât atât: Fedora îl iubește pe contele Loris Ipanov, care i-a omorât logodnicul în ajunul nunții, iar el o iubește pe ea, care a anunțat poliția că el este responsabil de crimă.

Opera Paiațe de Ruggiero Leoncavallo are un libret de factură veristă, axat pe o existență sordidă și o umanitate lipsită de principii. Canio a salvat-o, într-adevăr, pe Nedda de la o viață de sărăcie și depravare, dar așteaptă ca ea să îl iubească pentru că îi este datare. Decât să o vadă fericită cu un iubit ales de ea, nu de întâmplare, preferă să îi omoare și pe ea, și pe amantul ei.

Duetul dintre cei doi îndrăgostiți, însă, chiar dacă stă sub semnul apăsător al primejdiei de a fi descoperiți, este o oază de speranță și bucurie.

Noi am vrut să facem acest recital în luna februarie, dar nu am mai apucat, pentru că este prea scurtă! Veți vedea că există și un motiv pentru aceasta. O legendă spune că o mamă de băiat își ura atât de mult nora încât îi dădea zilnic corvezi imposibile. Într-o zi, la sfârșit de februarie, o trimite să caute fragi în pădure! Plângând, tânăra pleacă și caută în zăpadă până când pătează cu sângele ei roșu zăpada. Atunci, fiindu-i milă de ea, apare Martie cel frumos și hotărăște să vină cu câteva zile mai devreme și să aducă și căldura cu sine. De aceea este februarie atât de scurt! Soarele încălzește, topește zăpada și, pe albul zăpezii, se vede roșul fragilor – un contrast cromatic care nu mai simbolizează suferința, ci regenerarea și fertilitatea.

La București, se pare că fetele căutau un fel de mărăcini numiți gherghinari și alergau să-și prindă mărțișoarele în primii gherghinari înfloriți pe care-i întâlneau, deoarece se credea că, cu cât găsesc mai repede un pom înflorit de care să-și atârne mărțișorul, cu atât sortitul va veni mai repede. Or plină de gherghinari era zona care pornea din mahalaua Cărămidarilor (astăzi Parcul Tineretului) și cobora pe Dealul Piscului (unde se află astăzi Sala Polivalentă) până în sud la Calea Văcărești, în fața mănăstirii Văcărești (fostă închisoare, astăzi complexul comercial Sun Plaza de la Piaţa Sudului). De aceea s-a numit această zonă Mahalaua din Dealul Mărțișor (denumit înainte Dealul Măicăneștilor).

Acolo a decis Tudor Arghezi să-și construiască o casă, chiar peste drum de închisoarea Văcărești, unde fusese închis timp de unsprezece luni în 1919 pentru colaboraționism. „Cu o satisfacție pe care nu o dă literatura – scria el –, am bătut câteva mii de lemne cap în cap și spinare peste spinare, ca să ajung să pun pe picioare o clădire de gospodărie ajunsă la vârf”, După doisprezece ani de trudă, casa era în sfârșit gata, ridicată fiind din pereți aduși unul câte unul, legându-se între ei cu „scoabe meșteșugite”, după cum spunea Arghezi. Casa, cu cele optsprezece camere, mansardă, pod și dependințe, este azi Muzeul Memorial „Tudor Arghezi”.

În Mărțișorul arghezian au conviețuit în bună pace de la câini, pisici și păsări de curte până la oi și cele două capre, dăruite Arhiepiscopului Valeriu Anania, cu care poetul a păstrat, de-a lungul timpului, o vie prietenie.

Despre prietenie – poate cea mai valoroasă formă de dragoste – ne vorbește și ultima piesă a programului, splendidul duet dintre Carlo și Rodrigo din opera Don Carlo de Giuseppe Verdi.

Repertoriu:

1. Pier Adolfo Tirindelli: “O, primavera!” – Alina Bottez
2. Vasile Popovici: „Sara pe deal” – Alexandru Chiriac
3. Giacomo Puccini: Manon Lescaut, aria lui des Grieux – Daniel Stoica
4. Jules Massenet: Werther, aria Charlottei “Werther… Qui m’aurait dit la place…” – Alina Bottez
5. Gaetano Donizetti: L’elisir d’amore, aria lui Belcore – Alexandru Chiriac
6. Umberto Giordano: Andrea Chénier, aria lui Chénier – Daniel Stoica
7. Hector Berlioz: Les Nuits d’été no. 1, “Villanelle” – Alina Bottez
8. Giacomo Puccini: Tosca, duetul Tosca – Cavaradossi: Alina Bottez și Daniel Stoica
9. Francesco Cilea: Adriana Lecouvreur, aria lui Michonnet – Alexandru Chiriac
10. Eduardo di Capua: “Ti voglio tanto bene!” – Daniel Stoica
11. Antonín Dvořák: Rusalka, cântecul Rusalkăi către lună – Alina Bottez
12. Gaetano Donizetti: La Favorita, aria lui – Alexandru Chiriac
13. Umberto Giordano: Fedora, aria contelui Loris Ipanov – Daniel Stoica
14. Ruggiero Leoncavallo: I pagliacci, duetul Nedda – Silvio: Alina Bottez și Alexandru Chiriac
15. Giuseppe Verdi: Don Carlo, duetul Carlo – Rodrigo: Daniel Stoica și Alexandru Chiriac

Cine sunt Cătălina Postolache și Mădălina Postolache?

Ne-am născut și am copilărit în Constanța. Am studiat 9 ani vioara la Colegiul Național de Arte ,,Regina Maria” din Constanța, la clasa profesorului Pricop Radu†. Pe lângă vioară am mai studiat pianul și chitara.  Am absolvit Universitatea Națională de Muzică din București la secția canto clasic, iar în prezent  suntem studente la master în anul doi la aceeași universitate. Am fost colaboratoare în corul Regal, iar în momentul de față suntem colaboratoare la Filarmonica ,,Paul Constantinescu’’ din Ploiești. Chiar dacă suntem gemene, timbrul nostru vocal este diferit. Eu sunt soprană iar sora mea Mădălina este mezzosoprană.

De unde această pasiune pentru muzică?

Încă de mici, mama și-a dat seama că noi vom fi cântărețe, pentru că am început să cântăm înainte de a rosti primele cuvinte.  Ambii părinți sunt artiști ai Teatrului Național de Operă și Balet ,,Oleg Danovski,, din Constanța, mama fiind artist liric iar tata artist instrumentist. Părinții noștri au absolvit Academia de Muzică ,,Gavriil Musicescu,, din Chișinău, și cu siguranță am moștenit talentul de la ambii părinți.

De la ce vârstă ați început să cântați?

După cum am mai spus, de la 7 ani am studiat vioara, iar pe parcurs am studiat pianul și chitara din pasiune. Într-un final am absolvit liceul la secția de teorie . Mama este și interpretă de muzică populară și putem spune că de la ea am moștenit pasiunea de a cânta cu vocea.  Fiind artiști la teatru, părinții noștri mereu ne luau la spectacolele de operă. Așa am prins drag de operă, teatrul devenind a doua noastră casă. Chiar de mici, am jucat în diferite spectacole de operă, la început am cântat în corul de copii, iar mai târziu am avut rol în opera Flautul Fermecat de W.A. Mozart. Vrem să îi mulțumim doamnei director manager al TNOB Oleg Danovski din Constanța Daniela Vlădescu pentru această oportunitate și pentru frumoasele colaborări pe care le-am avut pe parcursul anilor.

,,Ca și artist tot timpul ai ceva nou de învățat”  Cătălina Postolache

 

În primul rând putem spune că studiul la vioară ne-a ajutat foarte mult la dezvoltarea auzului muzical. Canto clasic studiem de aproximativ 8 ani. Prima persoană care ne-a învățat și îndrumat pe acest drum al cântului liric, a fost și va rămâne un părinte de suflet pentru noi, regretata doamna profesor Gabriela Popescu†.  În prezent studiem canto la clasa doamnei Conf. Univ. Dr. Mariana Colpoș, un profesor foarte bun de la care am avut și avem foarte multe de învățat. Îi mulțumim din suflet pentru toată dăruirea ei și de asemenea le mulțumim tuturor profesorilor care  ne-au susținut și ne susțin în continuare. Și nu în ultimul rând le mulțumim părinților, care ne-au dat o educație muzicală  bună,  au fost și sunt alături de noi tot timpul.

Pe ce scene ați cântat?

La vârsta de 16 ani am participat la un festival Internațional la Paris, unde am reprezentat România. Acolo au fost prezenți copii din toată lumea și pentru noi a fost o bucurie imensă care nu poate fi exprimată  în cuvinte. Am trăit emoții mari, am cunoscut persoane noi ,iar această oportunitate a fost  una dintre cele mai frumoase experiențe.

Am fost acceptate în proiectul Erasmus, care a avut loc în Spania, Granada, de unde am acumulat cunoștințe și experiențe noi.

Am cântat pe scenele din țară cât și cele din străinătate, susținând recitaluri, concerte vocal-simfonice, spectacole de operă.

O altă experiență frumoasă pe care am avut-o și care ne-a ajutat foarte mult în dezvoltarea noastră profesională, a fost masterclass-ul susținut  de  mezzosoprana Viorica Cortez, de la care am învățat foarte multe lucruri frumoase, încurajându-ne să mergem pe acest drum al cântului liric.

Recent am participat la un proiect  alături de studenții de la Facultatea de Arte din Constanța, și am reușit să punem în scenă într-o lună de zile opera Orfeu și Euridice de Gluck. Deși timpul a fost prea scurt, cu multa muncă și perseverență spectacolul a fost pe măsura așteptărilor. De aici și concluzia  dacă muncești ajungi la performanță, spune Mădălina Postolache.

,,Ca să ajungi la performanță trebuie să ai talent, ambiție, răbdare și foarte important este susținerea din partea celor dragi.”  Cătălina Postolache

 

Care sunt exemplele voastre în muzică și ce muzică ascultați?

De când ne știm, la noi în casă se ascultă foarte multă muzică clasică.

M-am îndrăgostit de operă  ascultând-o foarte mult pe marea noastră soprană Angela Gheorghiu. Țin minte și acum, copil fiind nu reușeam să înțeleg cum un om poate să cânte cu atâta dăruire și să pună atâta suflet în cânt. De atunci mi-am spus că vreau să ajung ca ea, ne-a spus Cătălina Postolache.

Dintotdeauna mi-au plăcut vocile mai pline, având-o drept exemplu pe mama noastră, care este mezzosoprana. Pot spune ca mama a fost primul dascăl care ne-a învățat arta cântului. De la ea am prins drag de a cânta. Îmi amintesc că tot timpul în casă cântam pe voci alături de ea.

Carmen de Georges Bizet este opera mea de suflet ascultând-o pe faimoasa Carmen în interpretarea mai multor cântărețe de talie mondială, cum ar fi: mezzosoprana Viorica Cortez, Elina Garanca, Elena Obraztsova. Îmi doresc din suflet  ca într-o bună zi să pot interpreta și eu acest minunat rol. (Mădălina Postolache)

Munca și răsplată

În momentul în care începi să studiezi  un rol  nou, trebuie să te documentezi foarte mult. Libretul are un rol important în descoperirea personajului pe care îl interpretezi, te ajută să înțelegi trăirile, cât și relația acestuia cu celelalte personaje.

Când  muncești mult și transmiți emoțiile și trăirile  pe scenă, aplauzele sunt mulțumirea noastră, a artiștilor, ceea ce demonstrează  că munca noastră nu a fost în zadar, ne spune Cătălina Postolache.

Unde doriți să ajungeți?

Ca orice artist îți dorești tot mai mult. Scopul nostru este de a ajunge cât mai sus, pe marile scene ale lumii. Cine știe ce îți rezervă viitorul?

Ce sfat le dați celor care vor să se apuce de muzică?

Sfatul nostru pentru cei care vor să studieze muzica este să o facă cu multă dragoste și pasiune. Muzica cere foarte mult studiu, multă dedicare și răbdare. Să nu renunțe niciodată la visele lor.

,,Balanța între talent și muncă trebuie să fie echilibrată”  Mădălina Postolache