Pe la 1859, Carol Davila se căsătorește cu Maria, fiica medicului francez C.A. Marsille, însă o pierde odată cu nașterea copilului său. Profund marcat face un gest neașteptat: transformă casa de zestre a soției în azil pentru orfani. Pentru început adună 40 de oropsiți ai sorții. Numărul ”copiilor de carton” crește alarmant. Împreună cu cea de-a doua consoartă, Anica, medicul ridică o casă în afara orașului, lângă dealul Cotroceni. Într-o vizită la București, Elena Cuza, poposește la noul așezământ. Rămâne uimită de ce vede acolo și donează din caseta proprie, o mie de galbeni pentru ridicare unui nou așezământ dedicat fetelor orfane.
Strada Colței 38, locul în care Davila schimbă ceva
Copilăria lui Carol Davila rămâne săracă din punct de vedere al datelor. Știm că era de o inteligență ieșită din comun, ambițios și avea o voință de fier. Obține bacalaureatul la Rennes, apoi urmează școala de farmacie din Angers. În 1853, tânărul absolvent vine la București pentru a-și lua în primire postul de la Spitalul Militar. Peste șase ani, se căsătorește cu Maria, fiica medicului francez C.A. Marsille, pe care o pierde odată cu nașterea primului său copil. Marcat de dispariția consoartei, Davila face un gest neașteptat: transformă casa de zestre a soției din strada Colței 38, în azil pentru orfani. Fără să mai aștepte aprobări, găzduiește dintr-un foc, 40 de oropsiți.
Prima consoartă a lui Carol Davila
În 1792, Mitropolitul Filaret al II-lea lăsă prin testament o avere colosală, cu scopul de a ajuta la întreținerea și educarea copiilor orfani. Banii sunt înstrăinați, iar testamentul dispare subit din Arhivele Statului. Soarta orfelinilor a fost pusă în mâinile Ministerului Cultelor. Copiii erau dați doicilor, care de cele mai multe ori nu se îngrijeau de ei. Unii mureau din pricina lipsei de tratament medical, iar cei care izbândeau în fața bolii, ajungeau pe stradă. Davila îi adună de pe străzi, le oferă un adăpost și se îngrijește de educația lor. Cu mari eforturi izbutește să recupereze câteva fonduri din moștenirea lui Filaret.
Doamna Cuza face un gest neașteptat
În 1861, se recăsătorește cu Anica, din neamul Goleștilor. Davila era în culmea fericirii, după cum mărturisește doctorul Dimitrie Grecescu. Pe tot parcursul evenimentului, mirele a recitat versuri de dragoste ale poeților români. Căsătoria cu Anica îi aducea drept zestre un loc pe dealul Cotrocenilor. Un an mai târziu, năzuințele celor doi se împletesc și pun bazele unui adăpost în afara orașului.
Carol Davila și Elena Cuza
Într-o zi, Elena Cuza vine în București și vizitează toate instituțiile culturale și de binefacere. Poposește la azilul soților Davila. Rămâne uimită de ce vede acolo și donează din caseta proprie, o mie de galbeni pentru ridicare unui nou așezământ închinat fetelor orfane. La 18 iulie 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza semnează decretul prin care autorizează ridicarea așezământului care va purta numele doamnei Elena. Lucrurile se mișcă repede. Pe 19 iulie 1862, s-a pus piatra de temelie în prezența Elenei Cuza care face un apel către întreaga țară pentru a sprijini ridicarea edificiului. Donațiile vin din toate colțurile țării. Au donat oameni importanți, dar și oameni modești. Total, 378.824 lei și 2 bani, insuficient. Doamna face un apel către femeile românce pentru a dona mici obiecte în scopul organizării unei loterii cu 5.055 bilete.
Un orfelinat care a uimit întreaga Europă
După un asemenea efort, ridicarea azilului putea începe. În toamna lui 1863, 330 de copii se mută în noua clădire. Directoarea azilului era Anica Davila care se ocupa de creșterea armonioasă a fetelor insuflându-le dragostea şi respectul pentru eroii neamului, pentru tradițiile populare și cultura română. Doctorul C.I. Istrati consemna: “Nimeni nu-i dăduse Anicăi Davila această însărcinare, şi-o luase ea singură şi nu din simţămînt de datorie, ci din neastîmpărul de a face binele, îşi jertfea ea tihna orelor de repaos.” Edificiul dispunea de cea mai bogată colecție de costume naționale, iar la sărbători, fetele erau îmbrăcate în port popular. Azilul dispunea de cei mai buni pedagogi și maeștri de artă. Nu-i de mirare că instituția a dobândit statutul de cel mai modern azil din Europa.
Azilul Elena Doamna
Urcarea pe tron a regelui Carol I a însemnat o nouă etapă. La 1870, se pune piatra de temelie pentru o nouă capelă. D.G. Tătărăscu se angajează să realizeze pictura, iar la 1875, capela este sfințită. La slujbe participau adesea Principele Carol și Principesa Elisabeta, iar Principele Mihai și Regina mamă veneau și la pomul de Crăciun, care se sărbătorea la azil. Soții Davila țineau foarte mult la cultivarea sentimentului religios, la practicarea obiceiurilor creştine şi a bunelor tradiţii. O premieră pentru acele timpuri a reprezentat corul capelei. Acesta a fost primul cor laic bisericesc de fete. Aspru criticat la început ajunge unul dintre cele mai bune coruri din țară. Luciana Boroș, directoarea adjunctă a azilului povestea despre Davila:“Mi-aduc aminte cum venea cu buzunarele largi ale pardesiului, pline cu tot felul de bunătăţi şi cum împărţea copiilor, cu amîndouă mîinile – mere, portocale, bomboane, jucării, pesmeţi şi tot ce puteau cuprinde aceste buzunare care parcă într-adins erau făcute după măsura dăsagilor lui Moş Crăciun.”
Două secole de istorie scurse în câțiva ani
În 1874, Carol Davila ține o prelegere la Spitalul Colțea. La sfârșit, Anica cere doctorului Bernath, asistentul şi colaboratorul lui Davila, o doză de chinină. Fără să bage de seamă, acesta încurcă borcanele și îi oferă o doză de stricnină. Anica moare la scurt timp în brațele surorii sale. Rămas din nou văduv, cu patru copii, Carol este nevoit să o ia de la capăt. Luptă neobosit pentru bunul mers al azilului, însă pe 24 august 1884, la vârsta de 56 de ani pleacă din această lume.
Localizarea azilului la 1935
Ulterior, destinul instituției a cunoscut perioade fluctuante. A străbătut două războaie mondiale, dar nu a mai rezistat în fața comunismului. Orfanele sunt marginalizate, inventarul azilului este împrăștiat, donațiile de cărți, costume naționale, portretele donatorilor, absolut toate sunt repartizate muzeelor. Capela ce odinioară era un refugiu spiritual, a avut și ea de suferit . În 1946, exact în timpul slujbei, preotul este scos afară. Locașul este avariat, mai ales după cutremurul din 1977, iar în pictura lui Tătărăscu sunt înfipte pitoane pentru amatorii de alpinism. Mormântul Anicăi se degradează, pinii plantați de Carol Davila sunt transformați în suporturi pentru coșurile de baschet. Două secole ce musteau de istorie și filantropie s-au dus pe apa sâmbetei.
Surse: Adriana Harasim, Dealul Cotrocenilor-Azilul Elena Domna, în “București, Materiale de istorie și muzeografie XI”