Păltiniș

Sunt bucureştean, aşa că – asemeni lui Catullus, mai precis Catullus 85 – odi et amo în acelaşi timp oraşul care m-a crescut. Ar fi nenatural altfel, pentru că Bucureşti e tot ce-are mai bun şi mai rău lumea: e târg murdar şi capitală strălucitoare, oraşul singurătăţii deprimante şi-al adunărilor sociale zumzăitoare, creuzetul ipocriziei şi vatra nobleţei sufleteşti. Din cartierele lui mărginaşe până în cartierele lui mărginaşe pentru miliardari, Bucureştiul e destin, şi în aceasta stă forţa lui de atracţie. Bucureştiul e oraşul care face şi ucide poeţi, e totodată spaţiul unde mojicii sunt la ei acasă şi nu mai eliberează locul.

Când aud “străinii”, provinciali sau expaţi paraşutaţi aici de cine ştie ce nevoi ale vieţii, vorbind urât despre Bucureşti, mă încrunt, şi-mi vine a le spune câte ceva. Dacă e o critică justificată, nu ezit a le-o confirma. Dacă însă e o critică prin care alogenul scuipă în farfuria din care mănâncă, a se citi aruncă noroi peste locul care, de bine, de rău, l-a primit, fac ceea ce ar face oricine ţine la casa lui: îl apăr. Bucureştiul, ca România, merită toate criticile din lume, atâta timp cât sunt constructive: când ele sunt criticate doar de dragul criticii, à la CTP, trebuie să le apărăm, căci sunt ale noastre. Cine vorbeşte urât despre mama lui, despre oraşul lui, despre ţara lui, merită pus la stâlpul infamiei.

S-a spus, pe bună dreptate, că nu există bucureşteni get-beget: confirm, nu există. Dacă s-ar face o anchetă de genealogie a populaţiei, ne-am trezi cu-o babilonie fantastică, pentru că fiecare dintre cei născuţi aici are câte un bunic sau străbunic venit din altă parte, aciuat pe valurile istoriei. Există doar bucureşteni la prima, a doua sau a treia generaţie. M-aş mira să existe bucureşteni “mai vechi”, dar, dacă sunt, ei sunt excepţii. În rest, bucureştenii se fac, nu se nasc, asta e regula vieţii în Babilon.

S-a mai spus că trebuie să fii un anumit tip de om ca să rezişti în Bucureşti. Din nou, confirm: ardelenii, molcomi şi mai buni, se-ngrozesc de furnicarul de aici, deşi Clujul se bucureştenizează şi el în ritm alert; în schimb, moldovenii sunt aici la ei acasă, agitaţia din capul lor face casă bună cu haosul de pe străzile marelui oraş. E ceva în psihologia moldoveanului care îmbrăţişează cosmopolitismul şi mâncătoria bucureşteană, falsa lui strălucire şi ruleta vieţii aici, care te poate face – subit – din nimeni, omul zilei. O glumă bună spune că diferenţa dintre Iaşi şi Bucureşti este că în Iaşi sunt mai puţini moldoveni decât în Capitală. Unde mai pui că ne-au ocupat toate locurile de parcare. Dar, şovinismul nu e bun, cum ar zice Nae Ionescu. Îi iubim şi pe moldoveni, sunt şi ei români – dar, permisă ne fie gluma, sunt chiar mai mult bucureşteni.

Trebuie să fii un anumit gen de fiinţă ca să devii bucureştean. Un animal imun la poluare, la zgomote gratuite, la haos, la pierdut viaţa într-un trafic care nu se mai termină. Un căutător de plăceri, pentru că pustnicii nu stau la Bucureşti, se mută în munţi şi li se pierde urma. Un vânător de glorie, pentru că cine vrea asceză şi filosofie, nu ulcer, merge la Păltiniş. Un jucător care vrea să ia potul cel mare şi fata, la finele serii. Un om cu un obraz atât de gros, încât să navigheze netulburat printr-un ocean de insulte, intrigi şi de mizerie umană plutind la tot pasul.

E frumos Bucureştiul, dar mai e ceva: e visul teribil al României, sinteza perfectă a mediocrităţii noastre. El n-are nimic înălţător, nici la propriu, nici la figurat. E purgatoriul urban din care românii, atavici, evadează după ispăşirea pedepsei pentru a se muta “la ţară”, adecă la liniştea paradisiacă. Vorba unui un poet urban: “Dacă ăsta e micul Paris, nu vreau să-l văd pe-ăla mare!”

Bosquito – Bucureşti

Foto deschidere: bn24.ro

Seria Matricei Românești dedicată lui Constantin Noica continuă cu Şcoala de la Păltiniș, curent de gândire și filosofie românească ce a educat în rândurile sale oameni iluștri, veritabile elite ale naţiunii. 

Școala de la Păltiniș este probabil una dintre cele mai de anvergură mișcări filosofico-culturale pe care le-a cunoscut societatea românească. Aceasta a fost înființată și condusă de către filosoful Constantin Noica, intențiile acestuia fiind acelea de a aduna în jurul său cei mai străluciți tineri ai perioadei și de a se sustrage împreună prezentului, făcând abstracție de mediul politic și discutând cele mai înalte probleme filosofice.

Constantin Noica (1909 – 1987), fondatorul curentului de gândire și filosofie românească cunoscut drept Şcoala de la Păltiniș Foto: cotidianul.ro

Cei din această școală de gândire se voiau exponențiali pentru fenomenul „rezistența prin cultură” sau, altfel spus, își doreau sa întruchipeze cât mai bine „retragerea intelectualului în turnul lui de fildeș”.

Şcoala de la Păltiniș, o experienţă

Pentru a relua o întrebare pe care o adresase Andrei Cornea într-un număr al Revistei 22, a fost Școala de la Păltiniș o experiență utopică? Stând și reflectând asupra impactului pe care această „școală” l-a avut asupra tinerilor în ultimul deceniu și jumătate al regimului comunist, tindem să afirmăm că aceasta a reprezentat o experiență fără precedent în cultura noastră și pare să rămână, dacă nu una singulară, una dintre puținele de acest fel.

Tinerii erau atrași irezistibil de modul de gândire și comunicare pe care Noica îl punea în practică, mergând la casa lui, dacă expresia pe care urmează să o folosim nu este prea profanatoare, ca la pelerinaj. Credem că următorul pasaj din articolul mai sus menționat ilustrează cel mai bine aura de mister și misticism în care a fost învăluit acest loc și această mișcare de-a lungul timpului, dar mai ales după ”încetarea lucrărilor ei: «Păltinișul» este prezentat mereu de-a lungul Jurnalului ca o insulă a filozofiei și prieteniei intelectuale autentice, o nouă «Castalie» răsărind spectaculos la suprafața unui ocean de mizerie fizică, morală, socială și intelectuală – pe scurt, o redută a idealului spiritual sustrasă cumva, ca prin miracol, lumii demonice a național-comunismului rămase «jos».

De aceea, «Păltinișul» lui Noica a apărut, din nou ca orice utopie «clasică», a fi fost o «lume pe dos»: ceea ce e prețuit acolo – spiritul pur – nu are valoare «jos», și ceea ce aici, «jos», e important – de pildă «sufletul», sau critică literară, sau practico-politicul, sau dramele omului de rând, ale «băcanului» cum spunea Noica – ține acolo «sus» de domeniul neființei. De aici și instalarea în «eter» a conversațiilor care pot fi citite în Jurnal” notează Andrei Cornea.

Noica în amintirea discipolilor

Cel mai grăitor document cu privire la atmosfera în care s-au format tinerii discipoli ai lui Noica este Jurnalul de la Păltiniș, scris de Gabriel Liiceanu. Acest „jurnal” nu este dătător de seamă numai pentru perioada în care Gabriel Liiceanu și-a petrecut timpul alături de mai vârstnicul său maestru, ci și pentru rememorarea și reinterpretarea, în cheia celor care frecventau casa lui Noica, perioadei de dinaintea instaurării regimului comunist și de dinaintea detenției filosofului român. Este un geam afumat prin care se întrezăresc episoade ale Tinerei Generații căreia Noica i-a fost membru.

Jurnalul este plin de „reflecții fumurii” asupra a ceea ce a reprezentat generația trăiristă pentru cultura română, dar și pentru tinerii care veneau în descendența lor. Gabriel Liiceanu nu evită să aducă în discuție nici trecutul politic controversat al celor din generația maestrului său. Dar face acest lucru prin prisma unei mitizări de care avea să dea și Eliade dovadă tot cam în perioada în care activitatea Școlii de la Păltiniș era în plină anvergură.

Semnificative ni se par două dintre dialogurile redate în acest jurnal, din care alegem să cităm doar intervențiile lui Constantin Noica: „A treia oară am greşit când am intrat, pentru două luni, în politică, în urma unei vorbe aruncate într-o discuţie şi care mai târziu mi s-a părut că mă angajează şi că, fiind vorba mea, trebuie să o respect. M-am impurificat dintr-un exces de puritate, din eticul practicat ca virtuozitate, ca pariu, şi din nou am plătit. Nu am să vă spun mai mult despre acest capitol din viaţa mea. Restul e treaba biografului”.

și

„La vârsta voastră, noi păcătuiam fie printr-o învolburare a ideii, care nu mai era stăpânită stilistic – cazul lui Eliade, nu mai vorbesc de Comarnescu –, fie de o excesivă ţinere în frâu a ideii, care lua forma unei simplităţi afectate – cazul meu”.

Constantin Noica, petrecut pe ultimul drum de către discipolii săi din Şcoala de la Păltiniș. Foto: anomismi.wordpress.com

Privind retrospectiv înspre acea perioadă a efuziunii mișcării create în jurul lui Constantin Noica, ajungem la concluzia că personalitatea filosofului (termen în care includem și trecutul lui generaționist) împreună cu un context politic asupritor (care nu le dădea tinerilor altă șansă decât a implicării în mecanismele acestuia sau a sustragerii în meditația filosofică) au condus la crearea unei mișcări extraordinare de gândire, dar și de mobilizare.

Va urma

Foto deschidere: Constantin Noica la bătrâneţe (în centru), înconjurat de studenţi şi cadre didactice. Sursa: ziaristionline.ro