Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

parinti

„Te-ai distrat?”

Maria îl întâmpină pe Alex cu un zâmbet larg și întrebarea pe buze. „Cum a fost? A fost bine?”

Toma o întrebă pe Andra, fiica lui: ,,Ai venit? Ce bine! A fost grozav, nu-i așa?”

Sună cunoscut? De câte ori nu ne întâmpinăm copiii așa, imediat ce intră pe ușă, întorcându-se de la o petrecere, o excursie, o vizită, o activitate? Întrebările vin firesc, din dorința de a fi alături de ei, de a afla, de a-i simți aproape. Dar, fără să ne dăm seama, răspunsul pe care îl așteptăm e, de multe ori, deja scris: Da, a fost bine. M-am distrat. A fost frumos.

 

 

Azi totul a fost bine?

Copiii simt asta. Simt așteptarea noastră, dorința de a auzi că totul a fost „bine”, „frumos”, „distractiv”. Dar viața lor emoțională e mai complexă decât un simplu „m-am distrat”. Poate au simțit și un gol în stomac. Poate s-au simțit neînțeleși, sau dați la o parte. Poate au fost entuziasmați, dar și puțin speriați. Poate s-au bucurat, dar și-au dorit să plece mai devreme.

(Uneori, în spatele întrebării „Te-ai distrat?” se ascunde și propriul nostru FOMO – fear of missing out. Ne dorim ca cei mici să nu piardă nimic, să trăiască tot ce e frumos, să fie mereu parte din „ceva grozav”. Dar viața nu e o colecție de momente perfecte. Când le cerem mereu confirmarea că a fost „bine”, riscăm să le cultivăm și lor teama de a nu rata, de a nu fi suficient, de a nu fi „în pas” cu ceilalți. Ce-ar fi dacă i-am învăța, în schimb, că e în regulă și să nu fie mereu extraordinar?)

 

 

Validăm doar bucuria?

Dacă validăm doar bucuria, dacă aprobăm doar „fun-ul”, ce se întâmplă cu restul emoțiilor? Mai au ele loc în poveste?

Poate e timpul să ne schimbăm întrebările. Să le facem mai prietenoase cu lumea lor interioară, mai atente la nuanțe.

Ce-ar fi să întrebăm:
– Care a fost cea mai surprinzătoare întâmplare a zilei tale?
– Ai avut azi o provocare? Cum i-ai făcut față?
– Îmi spui și mie cum te-ai simțit atunci?
– Dacă ai putea schimba ceva la ziua de azi, ce ai schimba?
– Cu cine ai stat cel mai mult de vorbă?
– Cum te-ai simțit lângă colegul cel nou?
– E ceva ce nu ai înțeles, dar ți-ai dori?
– Ce te-a făcut curios azi?
– Dacă ai putea da o culoare zilei tale, ce culoare ar fi?

Așa aflăm mai mult decât un simplu „bine”. Aflăm despre prieteni, despre provocări, despre bucurii, dar și despre frici. Despre ce au învățat și ce i-a pus pe gânduri. Aflăm despre lumea dinlăuntrul lor.

 

 

Și poate, mai ales, le arătăm că toate emoțiile lor sunt binevenite. Că nu trebuie să fie mereu „bine”. Că și tristețea, dezamăgirea sau confuzia sunt parte din poveste.

Și că noi suntem aici să le ascultăm. Cu adevărat.

 

-Oh, mama! Mă tem uneori de ceea ce simt! Mă tem de emoții, nu știu ce să fac cu ele.

Ce ar putea face Ecaterina? S-a așezat lângă fiica ei și a început să povestească:

Hmmm… Emoțiile nu au glas, însă ele comunică cu noi mai profund decât orice cuvânt rostit. Dacă ne-am opri și le-am „asculta”, am descoperi că fiecare emoție are un mesaj, o lecție, o chemare spre conștientizare și evoluție. Departe de a fi doar reacții spontane, ele, emoțiile noastre, sunt ghizi interiori care ne pot ajuta să ne înțelegem mai bine și să ne trăim viața cu adevărat.

Frustrarea, acea stare de nemulțumire care ne apasă pieptul, nu este dușmanul nostru. Dacă ar putea vorbi, ne-ar spune: ,,Sunt aici ca să te fac să mergi înainte! Nu sta blocat, folosește-mă ca pe un combustibil pentru schimbare.” Este o energie care ne împinge să depășim obstacolele, să căutăm soluții, să ne dezvoltăm.

Frica, acea emoție care ne face inima să bată mai repede, ne-ar șopti: ,,Sunt reală doar atât cât mă lași tu să fiu. Te pun în alertă, dar nu sunt o sentință. Nu mă lăsa să te controlez, ci folosește-mă ca pe un semnal că trebuie să fii atent, nu să te oprești.” Frica ține de instinctul nostru de supraviețuire, dar nu trebuie să ne paralizeze, ci să ne pregătească pentru ceea ce urmează.

 

 

Tristețea ne-ar învăța să acceptăm pierderile, să ne recunoaștem vulnerabilitatea: ,,Sunt doar un profesor. Simte-mă, acceptă-mă, apoi dă-mi drumul. Când o vei face, vei înțelege ce este cu adevărat important pentru tine.” Tristețea ne dă răgaz să reflectăm, să ne recăpătăm echilibrul și să ne descoperim puterea de a merge mai departe.

Anxietatea, de multe ori percepută ca o povară, ne-ar spune cu sinceritate: ,,Sunt doar un semnal, nu o condamnare. Respira adânc, reechilibrează-te, ai curaj să pășești în necunoscut. Poți să o faci!” Este o invitație la auto observare, la conștientizare, la găsirea unor mecanisme de adaptare mai eficiente.

Bucuria, acea emoție pe care toți o căutăm, ne-ar lua de mână și ne-ar împinge să ne așezăm în  prezent: ,,Îmbrățișează-mă cât sunt aici! Viața e minunată, deschide ochii, alege să vezi binele din jur.” Bucuria ne reamintește că fericirea nu este doar un scop, ci o stare care poate fi cultivată în fiecare moment.

Furia, adesea privită ca o emoție negativă, ar dezvălui un alt adevăr: ,,Sunt gardianul tău. Mă ridic să te protejez, să-ți arăt că ai limite ce trebuie respectate. Spune STOP!” Este un semnal că ceva nu este în regulă, că valorile noastre sunt amenințate, și ne împinge să acționăm pentru a restabili echilibrul.

Speranța, acel fir subțire de lumină chiar și în cele mai întunecate momente, ne-ar zâmbi blajin: ,,Nu plec niciodată, sunt aici. Indiferent cât de grea este noaptea, răsăritul va veni.” Speranța ne dă forța de a continua, de a crede în schimbare și în bine.

 

 

Pacea, acea stare de liniște interioară pe care o căutăm cu toții, ne-ar împărtăși un secret simplu: ,,Sunt cu tine mereu. Doar oprește zgomotul din jur, din mintea ta, și mă vei găsi.” Ea vine din acceptare, din echilibru, din armonie cu sine și cu lumea.

Iar dragostea, poate cea mai puternică emoție dintre toate, ne-ar încuraja: ,,Sunt bătaia de inimă a universului, cea care vindecă, care apropie sufletele. Lasă-mă să te călăuzesc spre ce e adevărat și bun.” Dragostea este forța care ne dă sens, care ne face să ne simțim conectați, să trăim cu rost.

Emoțiile sunt mai mult decât stări trecătoare. Ele sunt sfetnici, povățuitori, gardieni și pavăză. Dacă le ascultăm, ne pot ghida spre o viață mai autentică, mai înțeleasă, mai împăcată. Tot ce trebuie să facem este să le acceptăm, să le înțelegem mesajul și să le folosim ca trepte spre auto cunoaștere și evoluție.

 

„Copiii trebuie învățați cum să gândească, nu ce să gândească” ne spune antropologul Margaret Mead

În era digitală, copiii noștri sunt, în mare parte, consumatori.

 

 

E un adevăr.

Accesul rapid la tehnologie le oferă un flux constant de informații, jocuri și conținut video, ceea ce îi transformă în utilizatori pasivi. Platformele de socializare, aplicațiile și videoclipurile scurte îi captivează, dar rareori le stimulează creativitatea.

Totuși, există și copii care devin creatori.

Unii scriu povești, desenează digital, programează jocuri sau creează conținut video original. Diferența o face educația și încurajarea explorării. Dacă sunt ghidați corect, copiii pot folosi tehnologia nu doar pentru consum, ci și pentru a-și exprima ideile.

Copiii pot fi atât consumatori, cât și creatori. Creatori. Și noi îi dorim așa. Responsabilitatea noastră, ca adulți, este să-i îndrumăm spre un echilibru, astfel încât să nu fie doar spectatori ai lumii digitale, ci și arhitecții ei.

Ca părinte, poți face multe pentru a încuraja copilul să fie un creator, nu doar un consumator al tehnologiei. Vrei și tu câteva idei?

Oferă tu alternative creative: încurajează-l să scrie povești, să deseneze, să construiască sau să creeze conținut propriu, în loc să petreacă ore întregi pe platforme de divertisment pasiv.

Folosește tehnologia ca un instrument de creație: există aplicații și programe care permit editarea video, programarea de jocuri, compunerea de muzică sau designul grafic. Ajută-l să descopere aceste resurse și să le folosească productiv.

 

 

Fii tu un model pozitiv: dacă tu folosești tehnologia în mod creativ (scrii, fotografiezi, creezi proiecte), copilul va învăța prin exemplu și va fi mai motivat să facă la fel.

Stabilește limite echilibrate: nu interzice tehnologia (fructul oprit este cel mai dorit…), dar setează reguli clare pentru a evita consumul pasiv excesiv. De exemplu, pentru fiecare oră de consum, propune o activitate creativă. Cu tine, cu prietenii, cu tovarășii de la clubul de pictură.

Încurajează curiozitatea și explorarea: oferă-i cărți, cursuri derulate în persoană sau materiale educative care să îi dezvolte imaginația și abilitățile practice. Înscrierea la cluburi de artă, de prim ajutor, robotică sau scriere creativă, cor, gătit, teatru și câte și mai câte reprezintă soluții excelente.

Ce mai citim pe această temă?

„The Shallows: What the Internet Is Doing to Our Brains” – Nicholas Carr

Cartea explorează cum internetul modifică modul în care gândim, învățăm și creăm, argumentând că expunerea excesivă la conținut pasiv poate limita creativitatea copiilor.

 

 

„Copiii digitali. Cum să-ți crești copilul în lumea actuală” – Gabriela Maalouf

O carte practică ce oferă sfaturi pentru părinți despre cum să își ajute copiii să folosească tehnologia într-un mod echilibrat, stimulând creativitatea și gândirea critică.

„Creierul copilului tău. 12 strategii revoluționare pentru a cultiva mintea în dezvoltare a copilului tău” – Daniel J. Siegel & Tina Payne Bryson 

Cartea explică modul în care tehnologia și mediul influențează dezvoltarea creierului copilului și oferă strategii concrete pentru a-l ajuta să devină mai creativ, autonom și echilibrat emoțional.

Toate sunt o alegere excelentă pentru părinții care vor să înțeleagă mai bine cum să sprijine creativitatea și dezvoltarea sănătoasă a copilului lor în era digitală.

Noi vrem să înțelegem mai bine tot ce ține de sfera digitală. Tu?

 

Știm cu toții cât de important este să stabilim limite clare pentru copii. Dar, oare, ne întrebăm câteodată ce înseamnă de fapt acest lucru cu adevărat? Nu sunt doar niște reguli reci, ci moduri prin care le arătăm copiilor că îi iubim și că vor crește într-un mediu sigur și stabil.  

Hai să vedem cum!

 

Limitele nu sunt întrebări – sunt afirmații clare

Îți amintești momentele când spui: „De ce îți lovești sora?” sau „Nu e bine să sari în pat, nu-i așa?” Crezi că aceste întrebări îi ajută pe copii să înțeleagă ce trebuie să facă? Nu cumva le dăm senzația că pot alege ce să facă, în funcție de cum răspund? Dacă îi pui copilului astfel de întrebări, îl faci să creadă că este loc de negociere. De fapt, ai vrea ca el să înțeleagă că nu este voie să lovească sau să sară în pat. Așadar, de ce nu înlocuim întrebările cu afirmații clare? „Nu lovim pe nimeni” sau „Nu sărim în pat” sunt expresii mult mai eficiente decât un „Nu-i așa?” care doar pune totul la îndoială.

 

 

Copiii au nevoie de un mediu sigur, și nu de o mulțime de întrebări

Te-ai întrebat vreodată de ce copiii se simt mai confortabil atunci când au reguli clare? Când le stabilim limite clare, le oferim un cadru sigur, în care ei pot înțelege ce se așteaptă de la ei. Asta le dă încredere și îi ajută să se simtă protejați. Copiii au nevoie ca noi să fim lideri pentru ei, să știe că pot conta pe noi să le oferim un mediu stabil și sigur.

 

Cerere fermă și clară: acesta este respectul!

Știm că uneori copiii pot fi supărați, dar ce ne dorim cu adevărat să înțeleagă? Că pot lovi pe cineva pentru că sunt furioși? Sau că există alte modalități de a-și exprima emoțiile? Când spui „De ce îți lovești fratele?”, oare nu te întrebi dacă asta nu creează confuzie? Copilul poate înțelege că „da, poate lovi, deși nu e frumos”. Ce-ar fi să spunem în schimb „Nu este acceptabil să îți lovești fratele. Știu că ești supărat, dar te rog să îți exprimi furia altfel.” Asta e o limită clară și fermă, care nu lasă loc de negociere.

 

 

Limitele clare sunt pentru siguranța lor

Știi ce simt copiii atunci când nu sunt siguri de regulile din casă? Nesiguranță.

Când spunem „Este exclus să sari în pat”, le oferim un mesaj clar, care nu lasă loc de interpretare. Nu e oare mai bine să fim direcți și fermi pe poziție, decât să lăsăm loc de întrebări? Iar dacă le spunem „Te rog să sari afară, și te rog să nu sari în pat”, le arătăm că le respectăm dorințele de a se juca, dar punem limitele unde trebuie. În felul acesta, copiii înțeleg că regulile nu sunt negociabile.

 

Limita este despre respect, nu despre indulgență

Ai observat cum uneori, fără să vrem, cedăm în fața comportamentelor nepotrivite ale copiilor? De ce se întâmplă asta? Oare nu e mai important să impunem respect, decât să lăsăm copilul să creadă că „e ok” să lovească? Dacă îi spui „De ce ți-ai lovit fratele?”, copilul poate ajunge să creadă că există un motiv valid pentru comportamentul său. În schimb, spui: „Nu este permis să îți lovești fratele. Te rog să îți exprimi supărarea într-un alt mod!”

Clar, ferm, fără interpretări.

E timpul să concluzionăm:

Este adevărat că dacă suntem hotărâți în stabilirea limitelor, copiii vor înțelege mai clar ce așteptăm de la ei. Limitele nu trebuie să fie întrebări, ci afirmații clare, care nu lasă loc de negociere. Când punem reguli clare, le arătăm copiilor că îi respectăm și că vrem să îi protejăm. Le oferim un cadru sigur și stabil, în care să se poată dezvolta. Nu trebuie să fim indulgenți când vine vorba de comportamente nepotrivite. Trebuie să fim fermi, iubitori, iar acest lucru va crea un mediu de încredere în care copiii vor învăța să se comporte cu respect.

 

În ultima vreme, discuțiile despre alimentație tind să se concentreze pe o diviziune simplificatoare: mâncarea este fie „sănătoasă”, fie „nesănătoasă”. Ne organizăm listele de alimente „permise” și „interzise”, păstrând o perspectivă rigidă asupra a ceea ce ar trebui să mâncăm. Pare că discutăm doar în acești termeni, în ultima vreme, despre hrană. O facem cu și spre copiii noștri, frecvent și insistent.

Dar mâncarea este mai mult decât un simplu combustibil pentru corp – este un element profund al existenței noastre!

Ar fi bine să privim mâncarea- măcar din vreme în vreme- dintr-un unghi diferit, mai ales atunci când ne educăm copiii despre relația lor cu aceasta. 

 

Creativitate

Mâncarea este creativitate: de la culorile vibrante ale fructelor și legumelor până la actul de a combina ingrediente în moduri surprinzătoare, prepararea hranei este o formă de artă. Este o cale de a experimenta și de a ne exprima.

 

 

Cultură

Mâncarea este cultură și conectare. Bucatele reflectă istoria și tradițiile popoarelor, devenind un pod către alte lumi. Gândiți-vă la plăcerea de a descoperi gusturi noi într-o călătorie sau de a prepara o rețetă veche alături de familie!

 

 

Grijă și iubire

De asemenea, mâncarea este grijă. Preparând un fel de mâncare pentru cineva,  transmitem dragoste și atenție. Ea creează amintiri prețioase: mirosul unei plăcinte proaspete, pocnetul castanelor sau semințelor de dovleac, pe sobă, gustul inconfundabil al tocănițelor mamei tale….Mmmmmm…Toate acestea inspiră dragostea și grija de care ai (sau ai avut) parte.

 

 

Sărbătoare

Nu putem ignora faptul că mâncarea este celebrare și confort. De la torturile aniversare la supele calde în zilele reci, ea ne oferă alinare și bucurie. Este, de asemenea, o cale de vindecare – un bol de supă caldă poate fi un medicament simplu, dar puternic. Supa de pui este și pentru suflet, nu-i așa?

În esență, mâncarea este o aventură, o întâlnire cu noi înșine și cu ceilalți. Ea deschide drumul spre grija de sine, spre ideea de prietenie și sentimentul de apartenență. Poate este timpul să ieșim din „căsuțele” pe care scrie ,,sănătos-nesănătos” și să redescoperim dimensiunea profundă a hranei.

Ce este mâncarea? Mâncare este cultura, conectare, grija, amintiri, sărbătoare și Sărbători, confort, plăcere, vindecare, aventură, conectare, grija de sine, prietenie, apartenență.

Să (re)învățăm să vorbim despre mâncare ca despre o sursă de conexiune și iubire. Creăm astfel rădăcini, aduceri aminte pline de emoții, predăm ștafete importante spre fiii și fiicele noastre și întregim ideea minunată de familie.

 

 

Bunica Smaranda are cele mai bune povețe. Mereu ne întoarcem cu tolba plină de cuvinte înțelepte după ce o vizităm. Ieri ne-a vorbit despre recunoștință. Despre diferența dintre ,,…haide, spune mulțumesc” și ,,simți tu să spui mulțumesc”. 

Recunoștința se învață și se exersează.

Chiar așa? Să vedem cum:

Când îi învățăm pe copiii noștri despre recunoștință, trebuie să mergem dincolo de simplul cuvânt „mulțumesc”. Recunoștința nu este doar o expresie verbală, ci un sentiment profund care vine din interior și care aduce o împlinire autentică. Este important să le arătăm copiilor noștri ce înseamnă să simți recunoștința – acea căldură blândă care îți umple inima atunci când vezi gesturile de bunătate din jurul tău.

 

 

Când noi facem lucruri bune pentru ceilalți sau le spunem cuvinte care îi bucură, avem ocazia să le vedem reacțiile. Zâmbetele lor, privirile pline de mulțumire sau chiar liniștea plăcută care urmează unui gest apreciat ne împlinesc și mai mult. Conexiunea și acel schimb nevăzut de emoții pozitive, ne face să ne simțim apropiați, ,,în legătură” cu cei din jur. În astfel de momente, parcă întreaga noastră ființă simte căldură – în inimă, în corp – și ne umple de bucurie.

Ai simțit vreodată acest lucru alături de prietenii tăi? Îți amintești cum te-ai simțit atunci? Când cineva face un lucru bun pentru mine, simt că sunt văzut, cunoscut și apreciat. Este o senzație minunată, una care mă face să vibrez de bucurie. Uneori, lucruri mici pot aduce această mare emoție. Uite, mai ții minte când veneam cu brațele pline de lucruri, iar tu m-ai așteptat și mi-ai deschis poarta? M-am simțit foarte recunoscătoare pentru că ți-a păsat de mine și m-ai ajutat. Sau azi, când o doamnă la poștă mi-a spus că am geanta deschisă… ar fi putut să treacă pe lângă mine fără să spună nimic, dar a ales să fie grijulie. Am simțit o recunoștință autentică, iar când i-am spus „mulțumesc”, acel cuvânt era mai mult decât un simplu gest de politețe. Era încărcat de bucurie și de un sentiment profund.

 

 

Recunoștința vine din interior și se construiește în timp, cu răbdare și atenție. Așa ne-a spus Bunica Smaranda. Recunoștința nu poate fi impusă prin presiune sau prin crearea sentimentului de vinovăție. Se naște din experiențe care te fac să vibrezi, din momente care te apropie de oameni și îți deschid inima. Este o lecție care începe din copilărie și care crește pe măsură ce creștem și ne maturizăm. Cu fiecare mică poveste, fiecare gest, fiecare discuție, plantăm semințele recunoștinței în sufletele copiilor noștri, ajutându-i să crească frumos, empatici și conectați la cei din jur.

 

Pe 16 decembrie 2024, în incinta Colegiului Național Bilingv „George Coșbuc” din București, a avut loc a șasea ediție a proiectului „Matricea Românească în Școli – Dezbateri pentru Viitor”. Elevii de clasa a IX-a au fost invitați să participe la o sesiune interactivă de dezbateri, menită să le dezvolte abilitățile de comunicare și să le stimuleze gândirea critică încă din primii ani de liceu.

 

 

Evenimentul a fost construit în jurul principiilor dezbaterilor socratice, o metodă care încurajează dialogul deschis, întrebările profunde și explorarea ideilor din perspective multiple. Acest format le-a oferit elevilor o oportunitate unică de a-și exprima opiniile, de a argumenta cu logică și de a învăța să respecte punctele de vedere ale colegilor. Atmosfera plină de energie și schimbul liber de idei au transformat activitatea într-un moment educativ memorabil.

 

 

Coordonarea sesiunii a fost asigurată de Luca Onica și Ispas Andrei Gabriel, reprezentanți ai Asociației Culturale Matricea Românească. Sub îndrumarea lor atentă, elevii au fost provocați să își dezvolte gândirea analitică, să colaboreze eficient și să își depășească limitele în exprimarea ideilor. Datorită abordării deschise și încurajatoare, fiecare participant s-a simțit implicat și valorificat în cadrul discuțiilor.

 

 

Mulțumim Colegiului Național Bilingv „George Coșbuc” pentru găzduire și sprijinul acordat acestui eveniment. Astfel de inițiative sunt esențiale pentru formarea unor generații capabile să navigheze complexitatea lumii contemporane, pregătindu-i pe tineri să devină lideri ai schimbării pozitive.

 

Suntem toată ziua în rolul de părinți așa că suntem într-o călătorie plină de provocări, presărată cu momente în care ne întrebăm dacă luăm deciziile corecte pentru copiii noștri. Oare e bine așa? Oare am făcut bine? 

În ultimul deceniu, tot mai mulți părinți au îmbrățișat ideea de educație cu blândețe, un stil bazat pe empatie, conectare și respect reciproc. Bun. Foarte bine. Întrebarea este: unde se termină blândețea și unde începe permisivitatea? Cum putem să le oferim copiilor libertate, fără să renunțăm la limitele necesare pentru dezvoltarea lor sănătoasă?

 

 

Blândețe

A fi un părinte blând înseamnă să construiești zi de zi o relație în care copilul se simte înțeles și respectat și să impui limite clare, într-un mod empatic și ferm.

Spre exemplu, atunci când copilul refuză să se culce, un părinte blând ar putea spune: „Știu că ți-ai dori să mai stai treaz, însă este timpul să mergem la culcare. Știu că este greu să te oprești din ce faci, dar mâine dimineață te vei simți mult mai bine odihnit. Uite, te ajut să închizi activitatea.” Copilul învață că regulile există pentru a-l proteja și, totodată, că emoțiile lui contează.

 

Permisivitatea

Pe de altă parte, permisivitatea apare atunci când părintele renunță la limite, din dorința de a evita conflictele sau de teama de a părea prea autoritar. Un părinte permisiv, confruntat cu aceeași situație, ar putea ceda insistențelor copilului și i-ar spune copilului care se revoltă, ridică tonul, începe să plângă, se îmbufnează: „Bine, mai stai cât vrei.”

Poate părea un gest de iubire și înțelegere (oare?), dar în realitate lipsa limitelor creează confuzie și nesiguranță. Cum ar putea copilul să se simtă în siguranță dacă totul depinde de dorințele sale, iar părintele pare lipsit de hotărâre (pentru că așa suntem percepuți)?

Este o diferență esențială între blândețe și permisivitate: cum gestionează adultul regulile? Părintele blând stabilește limite, dar o face cu respect și empatie. ca un adevărat lider. În schimb, părintele permisiv cedează în fața copilului, renunțând la rolul său de ghid. A fi blând nu înseamnă să spui „da” la orice, ci să oferi un echilibru între libertatea copilului de a-și exprima emoțiile și nevoia lui de a învăța să respecte limitele.

 

 

Putem să fim blânzi fără să devenim permisivi?

Da, desigur. Totul începe cu stabilirea unor limite clare, comunicate într-un mod cald și respectuos. De exemplu, atunci când copilul insistă să mănânce turta dulce înainte de cină, îi putem spune: „Nu putem mânca acum, însă păstrăm turta dulce pentru desert, să știi!” În același timp, este esențial să validăm emoțiile copilului: „Știu că ești dezamăgit că nu mai putem rămâne în parc. Este greu să te oprești din ce-ți place, nu-i așa?” Valorizarea sentimentelor copilului îl ajută să înțeleagă că dorințele sale sunt importante, dar și că există un context mai larg în care acestea trebuie să se încadreze.

Poate cel mai important lucru este să respectăm regulile pe care le stabilim. Nu putem avea ,,zile și zile”, nu putem avea ,,dublă măsură”. Dacă ora de culcare este la 8 PM, părintele blând menține această regulă, cu fermitate. Consistența este cheia, pentru că îi oferă copilului un sentiment de siguranță.

A fi un părinte blând înseamnă, așadar, să echilibrezi fermitatea cu empatia. Este un proces care cere răbdare (RĂBDARE!) și încrederea că limitele nu sunt o piedică pentru iubire, ci o expresie a acesteia. Permisivitatea, deși poate părea mai ușoară pe moment (și este o alegere ușoară), îl lasă pe copil fără ghidajul de care are nevoie.

Care dintre aceste stiluri îl va pregăti mai bine pe copil pentru viață? Răspunsul este clar: blândețea fermă, care construiește o relație sănătoasă între libertate și responsabilitate.

 

,,Atunci când, în sfârșit, revii la casa părintească, realizezi că ceea ce căutai nu era locul în sine, ci amintirile ascunse între pereții săi. Parchetul scârțâie la fel, dar pașii tăi sunt mai grei. Camera în care visai la stele pare mai mică, dar în mintea ta rămâne la fel de mare. Grădina e aceeași, dar tu nu mai alergi printre flori. Te uiți în jur și înțelegi că dorul nu era pentru casa veche, ci pentru copilăria ta, pentru acele zile simple, când timpul părea nesfârșit și lumea mai puțin complicată.
…si ti-ai fi dorit sa scrii basmul copilăriei, așa cum el era odată….”

 

Liana este mama Mirunei și a Silviei. Ieri am auzit-o când se confesa prietenei ei: se află într-o dilemă care o frământă de ceva timp. Deși tehnologia face parte din viața de zi cu zi, iar ecranele sunt omniprezente în jurul ei (desigur, în jurul tuturor) de la smartphone-uri și tablete până la televizor și calculator, nu știe care este calea cea mai bună pentru copiii săi… Pe de o parte, a auzit teorii care susțin că tehnologia poate stimula creativitatea și oferă acces la informații valoroase. Pe de altă parte, se teme de avertismentele care subliniază riscurile expunerii îndelungate la ecrane, de la izolare socială la probleme de atenție și dezvoltare emoțională.

 

 

Întrebări:

Întrebările o copleșesc: ce înseamnă ,,prea mult” în utilizarea ecranelor? Cum poate ea, ca părinte, să stabilească un echilibru sănătos între beneficiile și pericolele tehnologiei? Se întreabă dacă timpul petrecut de copiii ei pe tabletă sau telefon le poate afecta comunicarea cu ea și cu ceilalți membri ai familiei. Mai mult, Liana se teme că, dacă ea însăși folosește ecranele în exces (se mai întâmplă!), contribuie la slăbirea conexiunii emoționale în familie.

Desigur, Liana nu este singură. Eu sunt frământată de aceleași întrebări. Și, bineînțeles, și tu și vărul tău. Prietenul tău cel mai bun discută despre asta zilnic, iar ieri aceleași întrebări și le punea vecinul de la doi.

Teorii peste teorii și experți peste experți.

 

Îngrijorări. Analize. Comparații

În cartea ,,Fabrica de dependenți digitali”, doctor Michel Desmurget pune pe tapet multe îngrijorări și multe analize și comparații. Ne lasă să ne informăm și ne determină să ne uităm adânc în noi: să analizăm, să gândim. Să cântărim.

Una dintre concluziile din carte o voi descrie mai jos:

Ecranele năruie cel puțin trei piloni esențiali ai dezvoltării copiilor: interacțiunile umane, limbajul și concentrarea.

Primul pilon afectat? Chiar interacțiunile umane. Pe măsură ce copiii petrec tot mai mult timp în fața ecranelor — fie ele tablete, smartphone-uri, computere sau console de jocuri — comunicarea cu cei din jur scade atât cantitativ, cât și calitativ. Relațiile interpersonale sunt înlocuite de interacțiuni superficiale cu dispozitive tehnologice, iar conexiunea profundă cu membrii familiei suferă. Această tendință nu este limitată doar la copii. Când și adulții se cufundă în „apele” ecranelor, legăturile din familie slăbesc din ambele direcții. Ecranele nu pot oferi acel tip de hrană emoțională de care au nevoie copiii pentru a dezvolta legături puternice și sănătoase cu cei din jur. În loc de interacțiuni pline de sens, care să favorizeze dezvoltarea socială și emoțională, copilul se îndepărtează de mediul familial, iar timpul de calitate devine o raritate.

Al doilea pilon afectat este limbajul. Limbajul este fundamentul comunicării umane și trebuie învățat și practicat în mediul social, prin interacțiuni directe cu cei apropiați. Fiecare cuvânt rostit în prezența părinților, a bunicilor sau a altor persoane dragi este însoțit de o încărcătură emoțională care ajută copilul să îl interiorizeze în mod profund. În schimb, un ecran rece poate doar să ofere oportunități de memorare și repetare mecanică, fără acea dimensiune afectivă esențială. Astfel, limbajul devine golit de sens, lipsit de empatie și de conexiuni reale. Copilul poate învăța să rostească cuvinte, dar pierde esența comunicării afective, aceea care îl ajută să înțeleagă cu adevărat ce înseamnă să comunici cu inima, nu doar cu mintea.

Al treilea pilon afectat este concentrarea. Capacitatea de concentrare este esențială pentru dezvoltarea intelectuală și cognitivă a copiilor. Fără o putere solidă de concentrare, gândirea nu se poate mobiliza eficient în vederea atingerii unui scop. Cufundarea în sfera digitală, cu ritmul ei rapid și stimuli vizuali și auditivi constanți, deteriorează această abilitate crucială. Răbdarea este profund afectată, iar copilul se obișnuiește cu satisfacerea imediată a dorințelor, în loc să își antreneze mintea să rămână concentrată pe o sarcină mai lungă sau mai dificilă. Pe termen lung, această scădere a capacității de concentrare poate avea efecte negative asupra performanței academice și asupra capacității copilului de a gândi critic și de a-și mobiliza resursele cognitive în mod eficient.

 

 

O concluzie:

În concluzie, expunerea excesivă la ecrane poate avea un impact devastator asupra dezvoltării copiilor, slăbind pilonii esențiali care susțin interacțiunile umane, dezvoltarea limbajului și puterea de concentrare. Într-o lume în care tehnologia devine din ce în ce mai prezentă, este esențial să ne întoarcem la relațiile umane și la experiențele care hrănesc cu adevărat mintea și sufletul copilului.

Liana este tot neliniștită. (Și cred că și tu). Caută adânc în sine și caută să își îndrume fiicele cât mai corect. Cu răbdare, cu tact, cu echilibru, informată, va reuși.

Articolul de față este inspirat de cartea ,,Fabrica de dependenți digitali”(Pericolele ecranelor pentru copiii noștri) de dr. Michel Desmurget, Editura For You, București 2021.

 

 

Este primul cadru didactic din familia sa și este foarte mândră de rolul pe care l-a îmbrățișat în societate. Pe când unii la 19 ani încă se mai întreabă ce să facă cu viața lor și ce meserie să urmeze, Alina Vlăsceanu împarte din tainele cunoașterii cu copiii preșcolari. Este în al doilea său an de învățământ și este, poate, în ochii unora un copil printre copii, dar simte că este locul ei acolo. Ambiția și pasiunea o țin în mijlocul celor mici, iar dorința o împinge numai spre o evoluție frumoasă, treptată.

Nu stă cu mâinile la spate, nici nu o vezi la catedră de prea multe ori, ci întinde brațele să șteargă lacrimi, să cuprindă suflete,  să fere zâmbete. Are cea mai jucăușă și distractivă meserie și promovează valori sănătoase în rândul copiilor. Să o cunoaștem pe Alina!

 

 

Când v-ați împrietenit cu gândul de a avea o carieră în învățământ?

Am îmbrățișat acest gând undeva prin adolescență, deși am primit semne de mică referitoare la faptul că acesta va fi drumul meu. Părinții mei mă porecleau „educatoarea”, deoarece eram singura care nu plângea la grădiniță și o ajutam pe doamna educatoare să-i liniștească pe ceilalți colegi. În clasa I, obișnuiam să îi explic colegei mele de bancă cum să scrie corect anumite litere. Prin clasa a VII-a, după ce o colegă a luat o notă mică, m-am oferit să o ajut, invitând-o la mine acasă pentru a-i explica anumite noțiuni. În scurt timp, și-a dublat notele. În clasa a VIII-a, am avut parte de un moment important de încredere din partea profesoarei mele de română, care mi-a încredințat sarcina de a preda un conținut în absența ei, sub supravegherea unui profesor suplinitor. Acest moment a confirmat că drumul pe care l-am ales este cel corect și a consolidat decizia mea de a urma o carieră în învățământ.

 

De obicei, când suntem mici prin exercițiul imaginației, îmbrățișăm diverse meserii. Pe rând suntem ba medici, ba polițiști, ba pompieri. Dumneavoastră, în perioada copilăriei, ce doreați să vă faceți când aveați să creșteți mare?

Surprinzător, meseria de educatoare nu se afla pe lista mea. Visam să devin un spion sub acoperire cu atribuții foarte importante. Jocul meu preferat era „de-a spionul” și îmi plăcea la nebunie să-mi spionez bunicii când își făceau treburile prin gospodărie. Nu eram un spion prea bun; bunicii mei știau mereu când eram prin preajmă. Dar, știți cum sunt bunicii… ei ne fac copilăria mai frumoasă, așa că intrau întotdeauna în joc și se prefăceau că nu mă văd sau aud. Acum, îi mai „spionez” doar pe preșcolarii mei din când în când, în momentele când le ofer mai multă libertate. Nici acum nu mă pricep prea bine, căci de fiecare dată sunt observată și implicată în joacă.

 

 

Cum sună frumoasa poveste a escapadei academice? Este una liniară și studiați în domeniul în care activați?

Îmi organizez timpul la facultate în funcție de programul de la grădiniță, unde colegii și profesorii mă cunosc drept „doamna educatoare”. Acest lucru îmi oferă uneori un mic avantaj.

Sunt studentă la Facultatea de Științe Politice din cadrul Universității din București, la specializarea „Studii de Securitate”. Deși nu urmez un parcurs tipic pentru un educator, această specializare mă ajută să înțeleg mai bine contextul social și politic în care trăim. Politica și educația pot contribui împreună la realizarea unor schimbări pozitive, dacă sunt abordate corect. Dacă voi avea un viitor politic, acesta va fi cu siguranță legat de educație, ceea ce îmi va oferi o înțelegere mai profundă a nevoilor reale din sistemul de învățământ, aflându-mă încă de la  17  ani la firul ierbii, pornind de la școli de vară la care eram voluntar.

 

În ce școală vă găsim și de când?

Sunt educatoare de un an. Mi-am păstrat postul  de la Grădinița „Steluța” din București și intenționez să rămân aici câțiva ani buni, deoarece această grădiniță este locul meu de suflet, a doua mea casă. De un an de zile sunt nelipsită de aici și îmi doresc să fiu prezentă în continuare cât de mult posibil.

 

 

Apropo de școală, cum e unitatea în care predați prin inima și ochii dumneavoastră?

Prin inima mea de 20 de ani și prin ochii mei de educatoare, unitatea în care profesez este un loc plin de aventură. Nu este nici cea mai frumoasă, nici cea mai puțin frumoasă instituție, dar este a mea și o iubesc. Este o instituție vie datorită colectivului  și  a copiilor. Ca în orice colectiv, există tipologii diferite de oameni. Norocul meu este că aici am întâlnit mai mulți oameni care sunt ca mine și care reprezintă un motiv în plus pentru care zâmbesc când sunt la muncă.

 

Dar copiii? Dacă ar fi să le faceți un portret, cum ar suna acesta în câteva fraze?

Copiii nu sunt doar obiectul muncii, beneficiarii primari,  ei reprezintă totul. Nu știu dacă sunt în măsură să le fac un portret, dar pot spune câteva cuvinte pe care le simt atunci când mă gândesc la ei: IUBIRE, LINIȘTE, PACE, PURITATE, ENERGIE, ADRENALINĂ, SENS, CULOARE și BINECUVÂNTARE.

Un copil este cel mai de preț dar pe care un om îl poate avea, iar noi, cadrele didactice, suntem înconjurate de aceste daruri. Ce poate fi mai frumos de atât?

 

 

Sunt diferiți copiii de azi față de copiii de pe vremea dumneavoastră?

Am 20 de ani și mă consider un copil mai mare. Diferența de vârstă dintre mine și copiii cu care lucrez nu este foarte mare. Privind în trecut și comparând cu prezentul, observ câteva diferențe—unele pozitive, altele negative. Este firesc să fie așa; există un echilibru.

Văd la ei un potențial de a face lucruri mărețe, mult mai mult curaj și energie, dar observ și un grad mai mare de încăpățânare și rezistență la sugestii. Generația mea a fost puțin diferită, dar nu foarte departe de cele menționate mai sus. În rest, am fost la fel—copii care s-au bucurat de copilărie. Poate că am fost puțin mai autonomi, datorită faptului că pe atunci părinții ne mai lăsau să sărim prin bălți, să ne mai  jucăm în noroi și să ne mai împiedicăm de șireturile desfăcute pentru că „nu știam” să facem fundițe… vremuri demult apuse 😊.

 

Sunteți o tânără educatoare care împărtășește din tainele cunoașterii cu copiii mici. Dar au fost, oare, părinții sceptici din pricina vârstei? Cum i-ați simțit?

DA! Scepticismul părinților l-am resimțit încă din primul an școlar în care am profesat (2023-2024). Era suficient să le spun: „Eu sunt Alina Vlăsceanu, absolventă de liceu pedagogic, am 19 ani și anul acesta este debutul meu în învățământ.” Am simțit frica lor și i-am observat cum se priveau între ei, dar acest aspect nu m-a speriat, ci m-a motivat să le dovedesc de ce sunt capabilă. Pe parcursul anului, s-au convins singuri că și un tânăr de 19 ani poate face o treabă bună la catedră. În iunie, când s-a terminat anul școlar și a trebuit să ne luăm adio pentru că preșcolarii terminau grădinița, am simțit recunoștință. Am primit mulțumiri și mi s-a spus că am făcut ca grădinița să aibă sens pentru copiii lor, că am reușit să-i fac să vină cu drag. Anul acesta am preluat grupa mică, cu alți părinți și, sper eu, cu mai puțin scepticism. Să vedem cum reușim să-l eliminăm și de data aceasta!

 

Ce vă luați frumos pentru suflet de la meseria pe care o aveți?

Sufletul meu s-a educat să asimileze doar ceea ce este bun, frumos și productiv. Meseria aceasta îmi oferă mișcare, zâmbete sincere în fiecare moment, pace, fericire și motivație. Îmi dă un sens pentru care trăiesc și mă motivează să fiu un om bun. Cred că acesta este scopul pe care îl avem pe pământ: să fim oameni buni și să împărtășim binele și frumosul.

 

 

Și totuși, cine v-a insuflat plăcerea pentru această meserie ? Poate un membru din familia dvs.?

Poate bunătatea, răbdarea și încelepțiunea bunicii, poate energia și empatia mamei, sau puterea de muncă a tatei. Nu știu! Eu sunt primul cadru didactic din familia mea! Tind să cred că sufletul mi-a inspirat această profesie. Așa am simțit, aveam impresia că doar la acest lucru sunt bună. Pe parcurs am înțeles că sunt pricepută la mai multe lucruri, dar așa pricepută cum sunt la catedra nu sunt nicăieri.

Însă, pot face apel la faptul că școla devine a doua familie, iar aici chiar am avut profesori de la care m-am inspirat. Doamna profesoară Vlăsceanu Nicoleta, profesora de română, este cu siguranță modelul meu. De la dânsa am învățat că un profesor bun nu este doar un profesor, ci și un priten implicat în viața unui elev și după ore. La liceu am fost norocoasă să am două diriginte. Prima dirigintă a fost doamna profesoară Radu Florentina, profesoara de pedagogie, care a crezut în mine când nimeni nu o făcea.De la dânsa am învățat cât de important este să susții un copil în orice situație. Cea de-a doua dirigintă este doamna profesoară Ghiță Tatiana, profesoară de română. Dânsa m-a impresionat prin modul cum a reuțit să ne facă colectivul mai unit, fapt ce m-a motivat să vreau să accentuez acest factor la grupa mea.

Aș vorbi și despre Profesorii MERITO (Liliana Chivulescu, Florentina Tituleac, Tatiana Cauni, Mraișca Morari, Coziana Zaharia, Daniela Ionele, Marian Cârlig și nu numai), care de la un  timp  au un efect pozitiv asupra formării mele profesorale. De la ei am învățat să fiu altfel și să îmi placă să fiu așa.

 

Ce valori ați primit acasă și doriți să le transmiteți copiilor de la grupe?

De la tatăl meu am învățat că o greșeală recunoscută este pe jumătate iertată. Astfel, aplic la grupă principiul sincerității cât de mult se poate. De la mama mea am înțeles cât de important este să muncești pentru ce-ți dorești. Astfel, nimeni la grădiniță nu primește recompensă dacă nu finalizează sarcina de lucru. Bunica mea m-a învățat că orice lucru stricat se poate repara. Astfel, dacă se întâmplă să rupem o jucărie, nu trebuie să plângem pentru că sigur găsim o soluție să o reparăm.

Provin dintr-o familie modestă, dintr-o familie care m-a învățat să fiu om indiferent de unde mă duce viața. Promovez cu drag valorile ce țin de: bun simț, iertare, omenie și curaj, valori pe care le am de la ei.

 

Ce proiecte ticluiți în perioada următoare?

În ultima perioadă, m-am axat pe pagina mea de blog. Recent, la sfârșitul lunii august, am inițiat un proiect de suflet: o mișcare activă prin sesiuni Zoom pentru debutanți. Aceste sesiuni constau în discuții pe subiecte proiectate sau libere, menite să-i ajute să-și gestioneze emoțiile, să se simtă înțeleși și să se dezvolte frumos în primul lor an de muncă și nu numai. Urmează să particip la un curs de formare oferit de Fundația Noi Orizonturi prin Clubul IMPACT-Imbatabilii, după care voi co-facilita ateliere pentru elevi din trei școli din Ploiești. De asemenea, plănuiesc să fac lucruri frumoase cu ForLife, dar deocamdată rămâne secret. Și, dacă mai rămâne timp, sunt deschisă la alte oportunități. Aceasta sunt eu—mereu în mișcare.

 

,,Un prieten e mai vital decât un înger” (Nichita Stănescu)

Copiii nu învață despre prietenie dintr-un ghid. Și nici nu consultă un set clar de reguli când spun ,,vrei să fii prietenul meu?” Nu fac ,,sesiuni speciale” de prietenie și nici nu urmează vreun curs anume pentru asta. Își dezvoltă instinctele sociale observând cum se comportă cei din jurul lor.

Cum învață despre relații? Oare imită ce văd la părinți? Oare urmează tiparele pe care le-au văzut acasă, la adulți? Se uită la colegii de la școală și preiau comportamentele lor?

Uneori observăm și simțim că le scapă esența prieteniei. Oare de ce? Și de ce, în unele cazuri, nu reușesc să practice două calități fundamentale: încrederea și respectul reciproc?

 

 

O poveste despre descoperirea pasiunilor

Un prieten drag are un fiu pasionat de înot. Colegul lui de clasă este un entuziast al ciclismului. Amândoi sunt în clasa a VI-a și sunt prieteni de mai bine de doi ani. David, cel care practică înotul, a mers la competițiile lui Alex de mai multe ori: fie la curse locale, fie la campionatele din weekend. În tot acest timp, Alex nu a fost niciodată prezent la o competiție de înot. Într-o zi de duminică, mama lui Alex i-a spus: ,,La ora 4 mergem să-l susținem pe David la competiția lui.” Alex a fost surprins: ,,De ce să mergem? Nu am mai fost la o competiție de înot, și în plus, promisesem că ies cu băieții la un meci de fotbal.” ,,Ah!”, i-a răspuns mama, ,,mergem să-l susținem, să îi arătăm că suntem acolo pentru el.” ,,Dar David nu m-a invitat niciodată…” a continuat Alex, însă mama lui a rămas fermă.

La competiție, atmosfera a fost energică. David a câștigat câteva probe, iar Alex s-a trezit entuziasmat, aplaudând cu toată forța și strigând de bucurie. După competiție, cei doi prieteni au mers împreună să sărbătorească, discutând entuziasmați despre momentele-cheie. Alex i-a mulțumit mamei sale, realizând că pasiunea lui David pentru înot este la fel de importantă ca dragostea sa pentru ciclism. Oare nu tocmai acest tip de sprijin între prieteni face prietenia mai puternică?

Această poveste este un exemplu frumos despre susținerea reciprocă și despre cum înțelegerea pasiunilor celorlalți poate întări legăturile de prietenie. E clar, nu? O prietenie se construiește prin gesturi mici, dar semnificative.

 

Prieteniile părinților, prieteniile copiilor?

Să ne gândim: ar trebui părinții să fie prieteni cu părinții colegilor copiilor lor? Sau chiar cu părinții ,,rivalilor” copiilor lor? Oare nu ar trebui să discutăm cu ceilalți părinți de la primele semne de neînțelegeri între copii? Este suficient să așteptăm până când problema escaladează? Adesea, durerile și frustrările copiilor se reflectă intens și asupra noastră. Cum putem aplana conflictele înainte de a deveni probleme majore?

Conversațiile calme și deschise, chiar și între părinți, pot contribui enorm la relațiile sănătoase dintre copii. Ne-am întrebat vreodată cât de mult ar putea ajuta un simplu dialog?

 

Trăirile părinților și trăirile copiilor

Când copilul nostru trece prin momente dificile, noi, ca părinți, simțim durerea și frustrarea lor la un nivel profund. Nu este așa? Uneori, suferința lor pare chiar amplificată în sufletul nostru. Și totuși, copiii par să se refacă emoțional mult mai repede decât noi. Cum putem fi prezenți alături de ei fără să exagerăm trăirile lor? Ne-am întrebat vreodată de ce ei își revin mai ușor după mici conflicte sau jigniri, la fel cum își revin mai repede și după răni fizice?

Le spunem mereu că suntem lângă ei, indiferent de ce se întâmplă? Oare le dăm destulă încredere pentru a-și rezolva singuri problemele?

 

 

Încrederea, cheia relațiilor sănătoase

Copiii au nevoie de încredere. Îi ascultăm cu atenție, le dăm spațiu să-și exprime soluțiile proprii? Nu ar fi o idee bună să le arătăm că avem încredere în ei, dar să fim și pregătiți să intervenim când este nevoie? Cum putem să-i ajutăm să navigheze prin provocări sociale fără să preluăm complet controlul? Oare ei nu sunt capabili să repare relațiile lor mult mai ușor decât ne așteptăm noi?

Le spunem că suntem alături de ei, chiar dacă sunt în rolul de agresor sau victimă? Relațiile lor sociale ne aduc aminte de propria noastră copilărie? Dar cât de important este să nu confundăm trecutul nostru cu prezentul lor?

 

 

Copiii scriu povești! Și poveștile lor prind viață! Ele trăiesc în ei și în fiecare dintre noi, în tot ce ne înconjoară.

E timpul ca și Poveștile lui David, alături de Desenele lui David, să prindă contur și simțire!
Este timpul acestei povești să zburde în lume.

Poate că este un bun imbold să vă încurajați propriul copil să își descopere talentul de scriitor… Încurajați-l să creioneze personaje și să le dea glas și personalitate. Nu-i așa că este o idee foarte bună?

 

 

Începe școala! Începe grădinița! În câteva zile!

Ce moment emoționant, plin de schimbări și necunoscute, mai ales pentru cei mici care pășesc pe un drum nou și necunoscut. Cum să nu fie copleșitor? Fiecare copil trăiește acest început diferit, cu un amestec de sentimente. Unii se avântă plini de nerăbdare, zâmbind larg, în timp ce alții simt o teamă mocnită, poate chiar tristețe, la gândul despărțirii de părinți. Poate fi entuziasmant, dar și apăsător în același timp. Oare cum vor face față micuții acestor emoții?

Să ne gândim puțin: de ce unii copii întâmpină această schimbare cu bucurie, iar alții cu teamă? Fiecare copil are propriul ritm. Unii își arată curajul prin țupăieli vesele, alții își exprimă emoțiile printr-o liniște apăsătoare. Oare nu este firesc să simtă toate acestea? Emoțiile nu sunt un semn de slăbiciune, nicidecum! Emoțiile sunt bune!

 

 

Să observăm! Cum putem ajuta? În primul rând, putem să-i încurajăm să-și recunoască și să-și înțeleagă propriile sentimente. Să-i învățăm să fie atenți la ceea ce simt – nu este aceasta o lecție de viață? Jocuri în care vorbim despre emoții, discuții despre grimasele personajelor din povești sau despre mimica copiilor cunoscuți – toate acestea îi pot ajuta să își găsească propria voce în fața emoțiilor. Să devină mai puternici, mai încrezători.

Și ce-ar fi să citim împreună? Cărțile au o putere magică de a transforma necunoscutul în ceva familiar. De ce să nu le arătăm că personajele lor preferate trec prin aceleași frământări? Cărți precum Felix și Gustav merg la grădiniță (de Kartazyna Koztowska), Eric merge la grădiniță (de Ioana Chicet-Macoveiciuc) sau Bufnițel și prima zi de școală (de Alison Brown și Debi Gliori) pot deschide o ușă spre o lume în care frica e înțeleasă, iar schimbarea e întâmpinată cu curaj. Oare nu este liniștitor să știe că nu sunt singuri?

În tot acest proces, gândurile se pot așeza în mod natural. Poți să-i încurajezi să deseneze sau să scrie despre ceea ce simt. Un jurnal zilnic, simplu și prietenos, poate deveni o comoară. Cum ar fi să își amintească, peste câteva săptămâni, că „totul s-a rezolvat”? Că au fost curajoși? Că au înfruntat necunoscutul și au învățat să îl îmbrățișeze? Jurnalul poate fi prietenul de nădejde care le amintește zilnic că fiecare pas îi duce mai departe.

Ce altceva ar putea fi de ajutor? Oare nu ar fi minunat să facem o mică excursie înainte de prima zi? Să vizităm clădirea grădiniței sau a școlii, să ne întâlnim cu educatoarea sau învățătoarea, să alegem împreună rechizitele? Aceste mici pregătiri nu aduc oare o oarecare liniște într-un univers nou și plin de necunoscute?

 

 

….Și, poate cel mai important, să nu uităm de tihnă. Copiii au nevoie de timp pentru a se adapta. Diminețile nu ar trebui să fie haotice, ci pline de calm și răbdare. Cum ar arăta o zi dacă ar începe într-o atmosferă liniștită, cu timp pentru a ne pregăti fără grabă? Nu ar fi o zi mult mai senină?

Cu toate aceste gânduri în minte, să ne bucurăm de începutul toamnei și să întâmpinăm școala și grădinița cu încredere și căldură. Începe o nouă aventură!

 

Mara este o adolescentă de 16 ani, plină de energie și entuziasm; ca orice tânăr de vârsta ei, începe să se confrunte cu valurile de emoții și provocări ale maturizării. Mama ei, Andreea, o femeie calmă și înțelegătoare, știe că este momentul să îi ofere fiicei sale câteva sfaturi esențiale despre gestionarea emoțiilor. Într-o seară liniștită, după cină, cele două stau de vorbă în bucătărie, discutând despre experiențele recente ale Marei.

 

 

Față în față:

Andreea: Mara, ai un pic de timp să vorbim? Aș vrea să te întreb ceva important.

Mara: Sigur, mamă. Ce s-a întâmplat?

Andreea: Te-ai simțit în ultima vreme copleșită de propriile emoții? De parcă te-au luat prin surprindere?

Mara: Da, chiar și ieri am simțit asta. Parcă totul s-a întâmplat așa, dintr-odată. De ce mă întrebi?

Andreea: Mă gândeam că poate ai observat și tu cum, uneori, emoțiile noastre par să fie ascunse adânc sub suprafață. Dar, câteodată, cineva, poate chiar fără să vrea, apasă pe niște butoane invizibile și reacționăm într-un mod neașteptat, chiar și pentru noi.

Mara: Da, am pățit asta. Parcă cineva face sau spune ceva și, brusc, mă simt furioasă sau tristă fără să-mi dau seama de ce.

Andreea: Știu ce spui. Fie că e vorba de rude, prieteni, colegi sau profesori, uneori ating acele puncte sensibile care sunt adânc îngropate în noi. Și atunci, emoțiile noastre pot erupe ca un vulcan.

Mara: Ce ar trebui să facem când se întâmplă asta? Mi se pare așa complicat…

Andreea: În primul rând, trebuie să înțelegem că emoțiile sunt mesageri. Ele ne spun ceva important despre noi. Dacă simți furie, de exemplu, poate înseamnă că cineva a încălcat ceva ce contează foarte mult pentru tine.

Mara: Deci, emoțiile nu sunt neapărat ceva rău?

Andreea: Exact. Emoțiile în sine nu sunt rele. Ele ne ajută să înțelegem ce se întâmplă în interiorul nostru. Dar e important să fim atenți la modul în care reacționăm. De exemplu, dacă simți frică, asta ar putea să îți spună să fii mai precaută. Iar vinovăția poate fi un semnal că trebuie să repari ceva.

Mara: Dar uneori e așa greu să le controlezi…

Andreea: Așa e, Mara. Nu putem controla întotdeauna emoțiile, dar putem învăța să le înțelegem și să le analizăm. Ele fac parte din viața noastră și au un rol important. Problema apare când încercăm să le ignorăm sau să le controlăm prea mult.

Mara: Deci, ar trebui să învăț să mă împrietenesc cu emoțiile mele? Să le văd altfel, să le accept așa cum sunt???

Andreea: Exact, Mara. Relația ta cu emoțiile este responsabilitatea ta. Cu cât le înțelegi mai bine și le accepți, cu atât îți va fi mai ușor să ai relații armonioase cu tine însăți și cu cei din jur.

Mara: Are sens. O să încerc să fiu mai atentă la emoțiile mele și să învăț din ele.

Andreea: Este un început foarte bun. În timp, vei vedea că relația ta cu tine și cu cei din jur va deveni mult mai echilibrată și mai plină de armonie.

…și seara curge liniștită în continuare, ca o binecuvântare!

 

-Sau lumini ce nu se sting niciodată-

 

-Dianaaaa! Am primit un joc nou de la nașa mea! Yu-huuu!

Mira are 9 ani și este extrem de fericită. Țopăie de dimineață și așteaptă să o vadă pe Diana afară și să îi dea vestea bună: au un joc nou, ce bine!

-A! Îl am de mult…e plictisitor.

Uh! Mira a rămas împietrită. Toată bucuria ei s-a stins acum….

Mama Mirei a auzit discuția. I s-a strâns inima…Și ea a trăit câteva lucruri asemănătoare în copilărie… Ce e de făcut?

 

 

Vine o vreme. Ajungem la un prag

Vine o vreme în viața fiecărui copil când sclipirea interioară începe să strălucească mai puternic, iar spiritul se manifestă într-un mod atât de pur și autentic, încât este imposibil să nu observi această lumină.

În jurul vârstei de 8-9 ani, acești copii încearcă să înțeleagă lumea, să o exploreze cu entuziasm și curiozitate, iar noi, ca părinți și adulți, avem datoria de a le păstra flacăra interioară aprinsă. În palma fiecărui copil, să ne imaginăm că strălucește spiritul său. Este atât de important ca această flacără să fie îngrijită, protejată și încurajată să crească.

Adesea, în viață, întâlnim oameni care, poate fără să-și dea seama, pot stinge această flacără. O replică aruncată în grabă, o critică nemiloasă, un comentariu insensibil – toate acestea pot diminua vivacitatea și entuziasmul unui copil.

„Am scris o poezie!” – „Poate, dar nu are rimă…”

„Am făcut fursecuri!” – „Nu sunt bune, sunt sărate!

„Am o fustă nouă!” – „Da, dar nu e de firmă!

„Plec la mare, la Constanța!” – „Poate, dar eu am fost în Grecia!

Aceste răspunsuri, deși aparent inofensive, pot avea un impact profund asupra sufletului unui copil.

Este crucial să ne învățăm copiii să recunoască aceste momente, să fie conștienți de cei care, în loc să-i susțină, încearcă să le stingă flacăra spiritului. Nu putem controla întotdeauna cum suntem tratați de ceilalți, dar putem alege cum răspundem la aceste provocări și cum ne înconjurăm de oameni care ne prețuiesc lumina interioară.

 

 

Să fim atenți!

Învățându-i pe copii să fie atenți la cei care le privesc flacăra cu admirație și respect, îi ajutăm să înțeleagă importanța de a se înconjura de oameni care le susțin spiritul. Vrem ca ei să fie alături de cei care spun: „Oau, ce lumină frumoasă! Vreau să o protejez, să o văd cum crește!” Prietenii adevărați sunt cei care îți oferă un spațiu sigur în care flacăra ta poate să strălucească, să crească și să inspire.

Totodată, este esențial să ne învățăm copiii nu doar să protejeze propria lor flacără, ci și să devină susținători ai spiritului altora. Să fie acei prieteni care, în loc să stingă lumina cuiva, o ajută să strălucească mai puternic. Prin acest gest, nu doar că își îmbogățesc propriul spirit, dar contribuie și la crearea unei lumi mai luminoase, în care fiecare flacără interioară este prețuită și protejată.

Adevărata putere a unui om, indiferent de vârstă, constă în capacitatea de a proteja și de a crește lumina, atât în sine, cât și în cei din jur. Aceasta este moștenirea pe care o putem lăsa copiilor noștri: o lume în care flăcările spiritului sunt respectate, protejate și lăsate să strălucească în toată splendoarea lor.

 

parinti

A fost bine, așa e?

16 aprilie 2025 |
„Te-ai distrat?” Maria îl întâmpină pe Alex cu un zâmbet larg și întrebarea pe buze. „Cum a fost? A fost bine?”Toma o întrebă pe Andra, fiica lui: ,,Ai venit? Ce bine! A fost grozav, nu-i așa?”Sună cunoscut? De câte ori nu ne...

Glasul interior care ne călăuzește

4 martie 2025 |
-Oh, mama! Mă tem uneori de ceea ce simt! Mă tem de emoții, nu știu ce să fac cu ele.Ce ar putea face Ecaterina? S-a așezat lângă fiica ei și a început să povestească:Hmmm… Emoțiile nu au glas, însă ele comunică cu noi mai profund decât orice...

Ce să mai facem cu copiii noștri în era digitală

24 februarie 2025 |
„Copiii trebuie învățați cum să gândească, nu ce să gândească” ne spune antropologul Margaret MeadÎn era digitală, copiii noștri sunt, în mare parte, consumatori.   E un adevăr. Accesul rapid la tehnologie le oferă un...

A fi ferm înseamnă că îți pasă

13 februarie 2025 |
Știm cu toții cât de important este să stabilim limite clare pentru copii. Dar, oare, ne întrebăm câteodată ce înseamnă de fapt acest lucru cu adevărat? Nu sunt doar niște reguli reci, ci moduri prin care le arătăm copiilor că îi iubim și că vor...

Hrana sufletului

22 ianuarie 2025 |
În ultima vreme, discuțiile despre alimentație tind să se concentreze pe o diviziune simplificatoare: mâncarea este fie „sănătoasă”, fie „nesănătoasă”. Ne organizăm listele de alimente „permise” și „interzise”, păstrând o perspectivă...

Mai mult decât ,,mulțumesc"

9 ianuarie 2025 |
Bunica Smaranda are cele mai bune povețe. Mereu ne întoarcem cu tolba plină de cuvinte înțelepte după ce o vizităm. Ieri ne-a vorbit despre recunoștință. Despre diferența dintre ,,...haide, spune mulțumesc” și ,,simți tu să spui...

Matricea Românească în Școli #6

20 decembrie 2024 |
Pe 16 decembrie 2024, în incinta Colegiului Național Bilingv „George Coșbuc” din București, a avut loc a șasea ediție a proiectului „Matricea Românească în Școli – Dezbateri pentru Viitor”. Elevii de clasa a IX-a au fost invitați să participe la o...

Secretul din echilibru

16 decembrie 2024 |
Suntem toată ziua în rolul de părinți așa că suntem într-o călătorie plină de provocări, presărată cu momente în care ne întrebăm dacă luăm deciziile corecte pentru copiii noștri. Oare e bine așa? Oare am făcut bine? În ultimul deceniu, tot...

Poveștile lui David #7

10 octombrie 2024 |
,,Atunci când, în sfârșit, revii la casa părintească, realizezi că ceea ce căutai nu era locul în sine, ci amintirile ascunse între pereții săi. Parchetul scârțâie la fel, dar pașii tăi sunt mai grei. Camera în care visai la stele pare mai mică, dar...

Ecranele. Ce este dincolo de ele

23 septembrie 2024 |
Liana este mama Mirunei și a Silviei. Ieri am auzit-o când se confesa prietenei ei: se află într-o dilemă care o frământă de ceva timp. Deși tehnologia face parte din viața de zi cu zi, iar ecranele sunt omniprezente în jurul ei (desigur, în jurul tuturor)...

Despre meseria de educator cu Alina Vlăsceanu, cadru didactic la 19 ani

20 septembrie 2024 |
Este primul cadru didactic din familia sa și este foarte mândră de rolul pe care l-a îmbrățișat în societate. Pe când unii la 19 ani încă se mai întreabă ce să facă cu viața lor și ce meserie să urmeze, Alina Vlăsceanu împarte din tainele...

Prietenii și prieteni

13 septembrie 2024 |
,,Un prieten e mai vital decât un înger” (Nichita Stănescu)Copiii nu învață despre prietenie dintr-un ghid. Și nici nu consultă un set clar de reguli când spun ,,vrei să fii prietenul meu?” Nu fac ,,sesiuni speciale” de prietenie și nici nu...

Poveștile lui David #5

11 septembrie 2024 |
Copiii scriu povești! Și poveștile lor prind viață! Ele trăiesc în ei și în fiecare dintre noi, în tot ce ne înconjoară.E timpul ca și Poveștile lui David, alături de Desenele lui David, să prindă contur și simțire! Este timpul acestei povești...

Începe școala! Începe grădinița!

8 septembrie 2024 |
Începe școala! Începe grădinița! În câteva zile!Ce moment emoționant, plin de schimbări și necunoscute, mai ales pentru cei mici care pășesc pe un drum nou și necunoscut. Cum să nu fie copleșitor? Fiecare copil trăiește acest început diferit, cu...

Vorbind despre emoții...

27 august 2024 |
Mara este o adolescentă de 16 ani, plină de energie și entuziasm; ca orice tânăr de vârsta ei, începe să se confrunte cu valurile de emoții și provocări ale maturizării. Mama ei, Andreea, o femeie calmă și înțelegătoare, știe că este momentul să...

Prietenii care contează

14 august 2024 |
-Sau lumini ce nu se sting niciodată- -Dianaaaa! Am primit un joc nou de la nașa mea! Yu-huuu!Mira are 9 ani și este extrem de fericită. Țopăie de dimineață și așteaptă să o vadă pe Diana afară și să îi dea vestea bună: au un joc nou,...

 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează