părinții

Elena era absolut convinsă de faptul că părinții ocupă un loc special în viața unui copil. Indiferent de ceea ce vedeau copiii ei în jur, indiferent de ce auzeau.

Ea știa așa: chiar dacă fiii sau fiicele noastre sunt în anii copilăriei, sau sunt preadolescenți sau adolescenți, părinții rămân întotdeauna pentru ei sursa supremă de inspirație, încurajare, zonă pozitivă, creativitate și creștere. La urma urmei, chiar din momentul în care copiii își deschid ochii mari și însetați de cunoaștere, părinții sunt cei care devin lumea pentru ei.

Părinții sunt cei ce au un impact major asupra modelării comportamentului, atitudinii și credințelor copiilor.

În fiecare bună zi copiii învață de la noi. Rămânem modelele lor. Indiferent care sunt canalele media pe care le accesează, indiferent ce lucruri se povestesc în grupurile de prieteni. Impactul părinților este bine să fie atât de mare asupra copiilor, încât să rămână mereu punct de reper pentru lucrurile bune pe care vor și simt să le crească.

Cheia este să rămânem pur și simplu atenți la acțiunile și cuvintele noastre. Să fim noi cei care discută despre spectacolele de operă, teatru, despre expoziții de artă, despre muzica de calitate, despre valori, drepturi și obligații, despre stereotipuri și modele false și adevărate din societate.

Ce ar fi de făcut?

Păstrați o atitudine pozitivă

Să păstrăm o atitudine pozitivă, caldă, deschisă. Să fim optimiști și să realizăm că felul în care punem problema în diferite paliere ale vieții se va reflecta asupra copiilor noștri. Copilul nostru va învăța de la noi arta  de a fi pozitiv, de a dărui empatie și compasiune.

Să arătăm mereu bunătate

Actele noastre simple de bunătate, îi pot învăța copiii noștri lecții mari despre îmbrățișarea bunătății și a compasiunii ca un mod de viață. Când părinții înșiși revarsă acte de bunătate, copiii lor au mai multe șanse să absoarbă în mod spontan lecțiile despre morală, etică, valoare, compasiune și empatie. Să profităm de fiecare oportunitate și să o folosim pe deplin pentru a modela.

Includeți copilul în discuțiile de familie

Se întâmplă adesea ca părinții să aleagă să țină copiii departe de discuțiile din familie, pentru a nu lăsa niciun fel de stres să le atingă mintea. Deși astfel de gesturi indică natura grijuliu și iubitoare a părinților față de copiii lor, adevărul este că a nu-i face pe copii să participe la discuțiile de familie de fapt nu ajută. În acest fel, copiii devin prea fragili pentru a face față oricărui tip de stres și sunt afectați negativ chiar dacă o problemă minoră le apare în cale. Prin urmare, există teme clare în discuțiile din familie ce vor fi prezentate copiilor ca lecții clare. Cereți-le sugestiile lor și nu vă îndepărtați de la a pune acele sugestii în acțiune când sunt cu adevărat potrivite.

Elena știe și ne spune și nouă: cu toată dragostea și grija din inima ta pentru copiii tăi, cu siguranță îi vei putea ghida pe calea optimismului, succesului, lucrului bine făcut!

I-am cunoscut cu totul întâmplător, într-un sfârșit de saptămână petrecut la munte. Eu plecasem să îmi gasesc gândurile iar ei plecaseră sa fugă de sfaturi și grijă de părinte protector. Vorbeau tare și poate că zâmbetul meu încurajator, pe dată ce cuvintele lor m-au impresionat, i-a determinat să mă includă în conversație. Adolescenții de 15-16 ani aveau multă obidă în ton:

– Ai mei chiar nu au nici cea mai vagă idee cine sunt eu și ce pot. Ei cred că știu. Dar de fapt, habar nu au.

– Și ce e le-ați spune voi despre voi?

– Ei bine, dacă (doar dacă) i-aș putea face să mă asculte le-aș explica faptul că eu nu sunt persoana perfectă pe care ei și-o doresc. Fac tot ce îmi stă în putință să mă ridic la nivelul așteptărilor, dar ei nu mă cred.

Cumva, cred că marea cutie a Pandorei s-a deschis și fiecare a izbucnit:

– Le-aș spune că nu sunt sora mea. Și nu am cum să fiu vreodată!

– Le-aș spune că nu sunt tata!

– Le-aș spune că nu am cum să devin ce a visat bunicul pentru mine!

– Le-aș spune că nu vreau să fiu premiantul clasei!

– Le-aș spune că nu simt să învăț și a treia limbă străină!

– Le-aș spune că orice înseamnă competiție mă macină!

Copiii se vor transforma în ei înșiși și nu în copia cuiva

Adolescenții aceștia se află și ei pe drumul anevoios al devenirii personale, un drum necesar în construcția sinelui propriu. Drumul e al lor. Ei se vor transforma în ei înșiși și nu în copia cuiva. Această devenire poate fi dureroasă mai ales atunci când nu întruchipează viziunea părinților, ba chiar a familiei lărgite.

”Ar trebui să zâmbești mai mult. Mai des.”

”Ar trebui să fii mai deștept.”

”Ar trebui să muncești mai mult.”

”Ar trebui să fii mai slabă.”

”Ar trebui să ai deja o pasiune. Ar fi bine să ai un hobby.”

”Ar trebui să fii mai focusat.”

”Ar trebui să fii ca X.”

”Ar trebui să fii ca mine.”

Părinții îl dăruiesc pe ”trebuie” pentru că, desigur, își doresc cel mai bun lucru posibil pentru copiii lor. Însă atunci când atenția lor se îndreaptă doar spre ce ar trebui să fie copiii, se pierde total în umbră ceea ce copiii deja sunt.

Am simțit să îi rog să îmi spună care sunt adulții ce îi impresionează în mod pozitiv.

– Sunt cei ce ne ascultă. Sunt cei ce fac efortul de a ne asculta, de a ne vedea, care își iau din timp să ne descopere. Cei care ne văd pe noi, nu șablonul în care trebuie să fim.

Adolescenții vor să fie cunoscuți pentru notele lor unice

Adolescenții vor să fie cunoscuți pentru ceea ce sunt ei, în profunzime. Pentru notele lor autentice. Unice.

Vor să știe că sunt suficient de buni pentru familiile lor. Ca sunt iubiți și acceptați pentru ceea ce au de oferit. Când liniștea și echilibrul li se așterne în suflet, adolescenții pot primi mult mai ușor sfaturi și sugestii și pot clădi pe baza pe care o dețin, de care sunt mândri și pe care o percep drept solidă.

Anii aceștia au ridicat enorm de mult ștacheta: e musai să performezi în toate domeniile: să fii un (foarte) bun atlet, să ai rezultate grozave la școală (ar fi de preferat să fii olimpic), să ai activități sociale (multe), hobbyuri (multe), să lucrezi deja de la 16 ani, să faci parte dintr-un grup social afirmat (mai bine din mai multe), să cânți la un instrument, să vorbești fluent două limbi străine, să fii model pentru frații mai mici, să ai timp să meditezi, să te regăsești. Și toate acestea când stai cel putin 6 ore pe zi la într-o instituție de învățământ.

Și părinții pot primi câte un ”nu”

Să îi lăsăm pe adolescenții noștri să fie ei mulțumiți de ei. Să le vedem fiecare pas. Fiecare pas spre sine și fiecare pas spre lume. Să fim acolo pentru ce sunt deja, să sugerăm discret, să îl primim și noi pe ”nu” așa cum i-am învățat pe ei că e firesc să îl primească din partea noastră în unele cazuri.

Este important să conștientizăm că scopurile mărețe pe care le desenăm sunt cu adevărat pentru copiii noștri și ceea ce sunt ei și nu pentru noi și așteptările noastre.

Copiii nu sunt oportunitatea pe care ne-o dă viața ”ca să mai facem totul o dată și de data asta să o facem mai bine!” Succesul trebuie să fie al lor, prin ei, în conformitate cu ceea ce sunt. În caz contrar, dacă ne vom asuma succesul pentru ceea ce am realizat noi pentru ei în conformitate cu obiectivele noastre , îi vom jefui de propriile victorii și propriile lor experiențe.

Și ce ar mai fi de spus?

– Și ce-ar mai fi de spus?

– Am vrea să ne susțină visele noastre. Nu visele lor pentru noi.

– Și ar mai fi de spus că îi iubim. Și că știm cât ne iubesc.

– Și că e bine să ne vadă.

– Și că e tare bine când le citim bucuria în ochi.

– Și că e tare bine că îi avem.

I-am ascultat cu bucurie și cu durere. Și m-am bucurat că m-au lăsat să îi ascult.

Copiii noștri cresc și se înalță și își lărgesc zona intereselor în propriul ritm, respectându-și propria natură. Să îi lăsăm să fie ei înșiși. Unul mai uimitor ca celălalt.

Dana Dumitru semnează o nouă recenzie de carte pe Matricea Românească, în care analizează Vara în care mama a avut ochii verzi, roman de Tatiana Ţîbuleac.

Scriitoarea basarabeancă Tatiana Ţîbuleac, jurnalistă de profesie, cunoscută publicului cititor datorită volumului de istorii personale ale emigranților din Franța, Fabule moderne, a publicat anul acesta microromanul Vara în care mama a avut ochii verzi. Scurt, dar intens, acest roman prezintă dramele unui adolescent labil psihic, dar, mai ales, evocă în tușe emoționante relațiile defectuoase dintre copii și părinți.

Narațiunea curge într-un ritm alert, în ciuda absenței dialogurilor, acțiunea fiind conturată prin discurs indirect. Asistăm, poate, la cea mai sinceră declarație concomitentă de dragoste și ură maternală, o confesiune dureros de frumoasă, cum rar îți este dat să citești. Dansul năvalnic al gândurilor perverse amintește de scrierile Petronelei Rotar pe blogul său personal, cu diferența că Tatiana Ţîbuleac concentrează toată suferința într-o singură direcție, și anume, relația cu mama.

De obicei, poveștile personale, tulburătoare, sunt spuse din perspectivă feminină, dar autoarea alege un eu liric masculin. Interesantă și binevenită această opțiune de egalizare a sexelor în sfera emoțiilor fruste, rezervată până acum exclusiv doamnelor. În literatura universală actuală, cel mai bun exponent al acestei tendințe este norvegianul Karl Ove Knausgård, care îndrăznește să redea fără menajamente trăiri și sentimente specifice literaturii psihologice feminine.

Tatiana Țîbuleac, autoarea unui roman inedit despre relația dintre un adolescent și mama lui. Foto: zdg.md

Protagonistul Aleksy este un adolescent cu porniri violente și depresive, la baza cărora stă furia împotriva mamei, acumulată de-a lungul anilor. Disprețul vădit față de aceasta și, în general, față de viață, este ușor de observat încă din primele pagini, când suntem martorii unui portret hidos: „Eu aș fi dat-o la fiare vechi și aș fi început cu părul. Un singur lucru nu se lega în toată povestea aceasta – ochii. Mama avea niște ochi verzi atât de frumoși, încât părea o greșeală să îi irosești pe o față dospită ca a ei.”

Vocabularul bogat în cuvinte și imagini sumbre reflectă chinurile interioare pe care Aleksy le trăiește plenar: „Eram niște resturi umane – niște polipi și chisturi, și aceia operați -, însă aveam pretenții de rinichi și inimi.”

Fiu de emigranți polonezi, locuitor al suburbiei Haringey din Londra, personajul principal este un neînțeles atât în mediul școlar, dar, mai ales, în cel familial. Părăsit de tată („Gândul la tata îmi provoca vomă.”), lipsit de afecțiunea mamei, îi rămân ca singură consolare brațele ocazionale ale bunicii. Dispariția Mikăi, sora mai mică, este cheia către cutia Pandorei ce se revarsă din Aleksy de la vârsta de opt ani. Dorul copleșitor după aceasta, dublat de nepăsarea mamei care se închide în sine odată cu pierderea fiicei, constituie baza furiei clocotitoare ce-l va mistui ani la rând.

Pe măsură ce înaintăm în lectură, Vara în care mama a avut ochii verzi se dovedește a fi o carte despre ispășire și iertare. Grav bolnavă, mama îi propune lui Aleksy să petreacă cu ea o ultimă vară, undeva într-un sătuc din nordul Franței. Din ființele înstrăinate și depresive, cei doi ajung să trăiască aici toată fericirea unei relații normale pe care mama i-a negat-o fiului atâta amar de vreme. Spovedania unei femei muribunde, chinuită de vină și regrete, își găsește ecoul mult așteptat în inima copilului care toată viața a tânjit după un strop de afecțiune.

În vacanța de vară cei doi comunică pentru prima dată cu adevărat, împărțind firimituri de fericire între episoadele depresive ale lui Aleksy și manifestările violente ale bolii mamei. Ura este înlocuită pe rând de acceptare și, mai apoi, de dragoste: „Ochii mamei mele urâte erau resturile unei mame străine foarte frumoase.”

Scris într-un limbaj frust și direct, Vara în care mama a avut ochii verzi este un carusel sfâșietor de emoții, care vorbește despre traumele copilăriei care se închid greu sau deloc, cât și despre puterea magică a vindecării ce vine doar prin descătușarea și acceptarea sentimentelor. Și, nu în ultimul rând, despre putreziciunea umană ce poate fi înlăturată prin terapie:

 Oamenii sunt bolnavi și putrezi, și știu asta, dar se prefac sănătoși și buni de frică. Și pentru că așa e mai ușor. Dar nu toți se pot ascunde mereu. Și uneori toată răutatea și boala și stricăciunea lor erupe și ei se simt bine și fericiți, chiar dacă toți cei din jur îi condamnă și le plâng de milă.

Tatiana Ţîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi, Editura Cartier, Chișinău, 2017, 121 pagini