• În perioada 10 – 20 martie 2024, Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”, dirijat de Anna Ungureanu și Cezar Verlan, se va afla în Republica Perú în cadrul primului său turneu în America de Sud.
• Corul Madrigal va concerta la Lima și Cusco, dar și la Machupicchu (Aguas Calientes), localitatea cea mai apropiată de situl istoric incas Machu Picchu.
• Concertul de la Machupicchu va fi urmat de o filmare în „orașul pierdut al incașilor” – cetatea sacră Machu Picchu.
• Corul Madrigal va cânta la Ambasada României la Lima și la Congresul Republicii Perú și, totodată, va lansa noul proiect discografic „Imnurile naționale ale țărilor din America de Sud”.

La invitația Ambasadei României în Republica Perú și cu sprijinul Ministerului Culturii și al Institutului Cultural Român, Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”, dirijat de Anna Ungureanu și Cezar Verlan, va susține un turneu cu 7 evenimente în Republica Perú.

Turneul marchează celebrarea a 85 de ani de relații diplomatice româno – peruane, precum și preluarea de către Ambasada României la Lima a președinției Festivalului Francofoniei Perú 2024.

„Turneul în Perú al Corului Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”, simbol și adevărat ambasador al culturii românești în lume, cu cei 61 de ani de activitate și mii de concerte pe cele mai renumite scene internaționale, ne umple de bucurie și mândrie. Va fi darul artistic pe care România îl oferă publicului din Perú pentru aniversarea a 85 de ani de relații diplomatice și exprimarea deplină a prieteniei și respectului între aceste două mari națiuni. Mulțumim Ministerului Culturii și Institutului Cultural Român pentru finanțarea acestui proiect cultural ambițios și pentru colaborarea impecabilă cu ambasada noastră!” – a declarat Excelența Sa Camelia Ion-Radu, ambasadoarea României în Republica Perú, Ecuador și Bolivia

Corul Madrigal va susține cinci concerte și recitaluri la Ambasada României și în Congresul Republicii Perú, precum și în catedrale și teatre din Lima – capitala peruană și cel mai mare oraș al țării, în Cusco – fosta capitală a Imperiului Inca, dar și la Machupicchu (Aguas Calientes), orașul de la baza citadelei incase Machu Picchu.

„Seria de concerte organizate în Perú cu sprijinul Institutului Cultural Român nu este doar un simplu eveniment cultural, ci o dovadă a angajamentului diplomației românești în promovarea valorilor noastre culturale în întreaga lume, oferind publicului peruan posibilitatea să se conecteze cu muzica și cultura românească într-un mod unic și profund, celebrând frumusețea și diversitatea tradiției muzicale românești.” – a declarat Liviu Jicman, Președintele Institutului Cultural Român

Cu ocazia turneului, Corul Madrigal va cânta în unul dintre cele mai frumoase și enigmatice locuri străvechi din lume, aflat în patrimoniul UNESCO – orașul-templu incas Machu Picchu. În munții Anzi, la peste 2.400 de metri deasupra Văii Sacre, Corul Madrigal va filma al doilea episod al proiectului „Muzică contemporană românească în spații antice universale” : „Machu Picchu – Suita corală din Țara Oașului”, având la bază lucrarea semnată de compozitorul român Dariu Pop.

Primul episod al seriei, „Sarmizegetusa Regia – Flăcări și roți” a fost lansat de Ziua Culturii Naționale, pe 15 ianuarie 2024, în parteneriat cu Institutul Național al Patrimoniului. Videoclipul a fost filmat în situl dacic Sarmizegetusa Regia, având ca fundal sonor piesa lui Corneliu Cezar, interpretată de ansamblu.

În cadrul programului său de diplomație culturală, Corul Madrigal va lansa cu prilejul acestui turneu și materialul discografic „Imnurile naționale ale țărilor din America de Sud”. Produsul conține cele mai recente înregistrări ale Corului Madrigal, dirijat de Anna Ungureanu și Cezar Verlan – imnurile oficiale ale statelor de pe continentul sud-american, pe CD-uri produse la cele mai înalte standarde tehnice.

Turneul Corului Madrigal în Perú reprezintă o premieră pentru ansamblu, care se va afla în America de Sud pentru prima dată, de la înființarea sa, în anul 1963.

Muzica Corului Madrigal nu este însă o necunoscută pentru America de Sud, în special pentru mișcarea corală de pe continent. În anul 1983, maestrul Marin Constantin, fondatorul Madrigalului, a fost invitat să predea studenților din mai multe țări sud-americane cursuri de perfecționare corală la Conservatorul din Ibagué (Tolima), în Columbia. În urma succesului acestora, „Tratatul de dirijat coral”, semnat de Marin Constantin și având ca suport interpretări ale Corului Madrigal, a fost imprimat pe discuri în limba spaniolă și a fost popularizat pe întregul continent sud-american. De altfel, după prima colaborare cu specialiștii din Columbia, lui Marin Constantin i-a fost acordat titlul de profesor și Director onorific al Conservatorului din regiunea Tolima, Columbia.

corul

CORUL MADRIGAL

Înființat în anul 1963 de către legendarul muzician și dirijor Marin Constantin (1925–2011), Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” a devenit un reper al vieții muzicale și diplomației culturale naționale și internaționale. Este definit prin sonoritatea sa specifică, tehnica non-vibrato, amplasamentul stereofonic în scenă și costumele impunătoare. Repertoriul său este îndreptat către renaștere, muzica preclasică și clasică, romantism, muzica bizantină și creația contemporană românească și universală. Prezența scenică și componența ansamblului au fost în permanență rafinate, astfel încât performanța sa a ajuns să fie comparată de critici cu „o vioară Stradivarius în mâna lui Paganini”.

În noiembrie 2016, Corul Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin” a fost recunoscut oficial ca Ambasador al Libertății, Speranței și Păcii, primind premiul „Jean Nussbaum and Eleanor Roosevelt” la Palatul Națiunilor Unite din Geneva, în cadrul Summit-ului Global de Religie, Pace și Securitate.

Pe 1 martie 2023, la Palatul Parlamentului, Senatul României a inaugurat oficial „Galeriile Madrigal – Marin Constantin”, un spațiu dedicat, care găzduiește evenimente culturale și expoziții temporare și permanente ale Corului Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”.

Din anul 2011, Corul Madrigal derulează Programul Național Cantus Mundi, cel mai mare program de integrare socială prin muzică a copiilor din România, inițiat de renumitul dirijor Ion Marin. Programul, care reunește în prezent 2.020 de coruri și aproape 70.000 de copii din țară și diaspora, a fost oficializat la nivel guvernamental în 2014, devenind o nouă Direcție a Corului Național de Cameră „Madrigal – Marin Constantin”.

Acum 145 de ani, în satul Hobița din Comuna Pestișani, județul Gorj, se năștea Constantin Brâncuși, figură-simbol a României. Constantin Brâncuși a schimbat semnificativ, prin viziunea sa, sculptura contemporană. Considerat a fi unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea, Brâncuși a arătat lumii întregi, prin opera sa, modul în care țăranul român vedea lumea, tradițiile și miturile românești, acestea fiind motive ce se regăsesc deseori în operele sale.

Copilăria & studii

Constantin Brâncuși s-a născut la 19 februarie 1876, fiind al cincilea copil al Mariei și a lui Radu Brâncuși, familie de țărani înstărită. Deși familia sa avea posibilități materiale, Brâncuși a ales să ducă o viață modestă, ce i-a influențat de-a lungul carierei viziunea artistică.

Pe când avea doar 5 ani, a început să facă vara stagiul de ciobănel la stână, pe lângă un baci, în munte. Muncea pentru a întreține mica gospodărie de moșnean, fiind astfel, mic proprietar și cultivator de pământ, activitate pe care o face până la vârsta de 7 ani. În această perioadă descoperă sculptura în lemn, practică răspândită în zona rurală la acea vreme.

Prin proiectele de sculptură realizate reușește să atragă atenția unui industriaș, care decide să-l ducă la Școala de Arte și Meserii din Craiova, în 1894. Un an mai târziu, Brâncuși pleacă la Târgu Jiu, lucrând pentru o vopsitorie, însă după scurt timp revine la Hobița.

În 1896 Brâncuși merge la Viena, unde s-a angajat ca cioplitor în lemn, acesta fiind unul dintre momentele care i-au marcat viața artistică ce va urma. Revine în țară în 1897 și se angajează la o cârciumă în Craiova. Aici este locul în care măiestria muncii sale se evidențiază – a construit o vioară din materiale găsite într-o prăvălie. Obține o bursă și, în doar 4 ani, încheie studiile a căror durată era de 5 ani.

În 1898 este admis la Școala Națională de Arte Frumoase de la București, însă neavând posibilități financiare, este nevoit să își vândă partea din moștenire de la Hobița unuia dintre frați. Avea 22 de ani când a luat această hotărâre, sătenii din Hobița judecându-l pentru acest lucru – pământul, deși nu reprezenta o sumă substanțială de bani, avea o mare valoare simbolică în viața țăranului.

În timpul studenției, munca îi este apreciată, obținând mențiuni onorabile, medalii de bronz și de argint. În 1902 a absolvit Școala de Arte. În 1903 a primit prima comandă a unui monument public, respectiv bustul generalului media Carol Davila – ce se poate vedea și astăzi la Spitalul Militar din București.

Drumul spre Paris, pe jos

La finalul anului 1903, Brâncuși pleacă la Munchen, revine în țară în scurt timp, iar ulterior pleacă la Paris, pe jos, fiind o călătorie foarte obositoare. În drumul său, face opriri în Viena, Budapesta, Munchen și Zurich, unde vizitează muzee și atelierele unor pictori și sculptori. În iulie 1904, ajunge, în cele din urmă, la Paris, la vârsta de 28 de ani.

“La Paris, am lucrat, la început, pentru a-mi câștiga existența, ca spălător de vase în restaurante. Eram un soi de paharnic. Nu turnam vin boierilor. Am făcut chiar o invenție pentru spălatul paharelor cu rapiditate. Până la mine, se spălau în două ape: un rând cu apă caldă și un rând cu apă rece. Eu am suprimat apa rece și utilizam numai apă fierbinte. Apa fierbinte dizolva, automat, grăsimile, era igienică și paharele se uscau rapid. Îmi frigeam buricele degetelor grosolane de sculptor, dar mă resemnasem. Patronul meu era un bun stăpân, (…), își dădea osteneala să meargă bine întreprinderea. Era un om harnic și eu iubesc oamenii harnici și stăruitori.”

(Autobiografie, text preluat din Brâncuși, amintiri și exegeze de Petre Pandrea)

 

În 1905, ministrul român al Cultelor și Instrucțiunii Publice îi oferă o bursă și se înscrie la examenul de admitere la Școala de Belle Arte, unde îl va avea ca profesor pe sculptorul Antonin Mercie.

Un an mai târziu, primele expoziții în Paris ale lui Brâncuși au loc, la Societe Nationale des Beaux-Arts și la Salon d’Automne din Paris, criticii artistici lăudând sculpturile lui Brâncuși. În același an, odată cu atingerea vârstei de 30 de ani, Brâncuși este nevoit să părăsească cursurile Școlii de Belle Arte, din cauza limitei de vârstă.

În 1907, Brâncuși sculptează Sărutul, un studiu în care figurile a doi adolescenți îmbrățișați formează un volum de linii simetrice, realizat prin tehnica cioplirii directe cu o viziune estetică unitară. Urmează ani în care lucrările beneficiază de vaste aprecieri, inclusiv din partea criticilor americani. În 1918, Brâncuși sculptează prima versiune a Coloanei infinitului, lucrare ce are la origini stâlpii caselor tărănești din România.

În 1937, Brâncuși vine în România pentru a inaugura cele trei lucrări-simbol ale sale din Târgu Jiu – Coloana infinitului, Poarta sărutului și Masa tăcerii. Ulterior, se întoarce în Franța.

Moștenirea sa  

Pe măsură ce devenea din ce în ce mai cunoscut și a apreciat, Brâncuși devine mai retras, în 1952 acceptând cetățenia franceză. În 1956, sculptorul își scrie testamentul – întreg atelierul său din Paris, cu toate capodoperele sale, revine Muzeului de Artă Modernă din Paris.

La data de 16 martie 1957, Brâncuși încetează din viață și este înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris.

Arta lui Brâncuși este una dintre cele mai apreciate din lume, lucrările sale fiind considerate opere de artă în întreaga lume. Sculpturile lui Brâncuși sunt cele mai bine vândute creații ale unui artist român și sunt considerate a fi pe locul al doilea în topul celor mai valoroase creații din lume, după cele ale lui Giacometti.

Numele Brâncuși

Sculptorul este de origine țăran moșnean, cu “curea” de pământ. Numele său, referitor la forma acestuia, rămâne controversată: unii îl scriu Brâncuși, alții Brâncuș, în timp ce în străinătate îl regăsim sub forma de Brancoussi sau Brancusi. Sculptorul semna C. Brâncuși. Rareori își semna statuile, conform declarației lui Petre Pandrea, apropiat al lui Brâncuși – punea doar inițialele C.B., pe care le cuprindea într-un cerc.

Bibliografie:

Radio România Cultural

Sursă foto: mnlr.ro

Matricea Românească a stat de vorbă cu designerul Florin Dobre despre modă și nu numai. În acest interviu am avut plăcerea să descoperim ce înseamnă să ne îmbrăcăm bine, ce este moda și cine este Florin Dobre.

Interviu pe scurt:

Cum ați intrat în lumea modei?

După Revoluție a apărut ceva nou pentru un tânăr, a apărut televizorul, iar atunci am început să fac o paralelă între ce ceea puteam vedea în România și ceea ce vedeam în Vest. Am început să mă adaptez la o societate occidentală, ușor, ușor m-a prins zona modei și am început să o descopăr din ce în ce mai mult.

Care sunt ingredientele necesare pentru o astfel de carieră?

În primul rând trebuie să ne bazăm pe calitățile noastre, unii oameni au mai mult talent, alții au capacitate de muncă foarte mare, iar dacă cineva le îmbină pe ambele este clar că are performante, dar dacă nu ele se pot învăța, dacă ești talentat trebuie să înveți să muncești iar dacă nu ești talentat poți să aprofundezi orice domeniu.

De ce este importat să ne îmbrăcăm bine?

Eu cred că pentru respectul de sine. Atâta timp cât dorești să ai o abordare corectă asupra minții tale, asupra sufletului tău și a trupului, trebuie să avem o ținută corespunzătoare.

Ce înseamnă moda pentru dumneavoastră?

Moda din păcate astăzi este deficitară are doar instrumente de manipulare nu de încurajare, schimonosește foarte mult omul nu îl mai înfrumusețează, trebuie să îi dăm tratament modei.

Multe alte detalii puteți vedea în videoclipul de mai jos.

Reporter și Imagine: Andrei Ispas

Născut într-o familie de agricultori în care lipsurile erau la ordinea zilei, pruncul Dimitrie este încredințat preotului Ioan Anastasiu. Senatorul Alecu Manoli pune ochii pe puști și simte că e de viitor. Fără să mai stea pe gânduri îl trimite la studii peste hotare. Termină  Liceul Napoléon, cea mai prestigioasă şcoală secundară franceză, apoi se înscrie la Sorbona. După un timp, tutorele îl transferă la Nancy, unde urmează cursurile Facultății de Drept. Acolo, junele ieșean își petrece timpul liber la o anumită cafenea din oraș, unde se înamorează de soția patronului. Idila avea să-l coste viața, dar și sprijinul lui Manoli. Trezit ca dintr-un coșmar, Dimitrie se pune cu burta pe carte. Finalizează studiile, apoi revine în țară și ocupă postul de procuror pe lângă Tribunalul Iași.

La studii peste hotare, cât pe-aci să o dea în bară

Târgul Ieșilor, pe la 1850, într-o familie de agricultori sufocați de lipsuri și nevoi, își face apariția Dimitrie. Toate sarcinile gospodărești atârnă pe umerii văduvei Elisa Alexandrescu, care, pentru o perioadă se îngrijește de educația pruncului. La un moment dat, nu mai poate și-l dă în grija părintelui Ioan Anastasiu, parohul Biserica Patruzeci de Sfinţi din Iaşi. Soția clericului l-a crescut pe Dimitrie ca pe propriul copil îngrijindu-se să nu-i lipsească nimic.

Într-o zi, băiețelul intră în atenția senatorului Alecu Manoli. Vede unele sclipiri de geniu și decide să investească în educația lui. În 1860, Dimitrie pleacă la Lemberg unde urmează Institutul Pilat. După numai un an, este trimis la Liceul Napoléon, cea mai prestigioasă şcoală secundară franceză. Aici intră pe mâna domnului Amiel, care era plătit pentru a se asigura că tânărului nu-i lipsește nimic. Din desele schimburi epistolare reiese că Dimitrie era tare cheltuitor. Pe lângă cursurile obișnuite, Alexandresco ia lecții de pian, de artă dramatică, de medicină și declamație.

În 1870, junele termină cu bine studiile liceale, apoi se înscrie la Sorbona. După un scurt periplu este transferat la Nancy, unde urmează cursurile Facultății de Drept. Ispitele vieții de student pândesc după colț. Începe să chiulească de la cursuri, acumulează un car de absențe și nu se prezintă la examene. Pe lângă acestea, tânărul devine client fidel al unei cafenele și se îndrăgostește de soția patronului. Bezele, priviri suave, chicoteli, iar în final o întâlnire pe ascuns, în grădina publică a orașului. Acolo comedie mare, soțul înșelat află de amoarea celor doi și le face o vizită porumbeilor. Prinși în fapt, bărbatul face o criză de nervi și abia se abține să nu scape câteva focuri cu revolverul din dotare.

Întoarcerea pe meleagurile Iașului

Escapada amoroasă ajunge la urechile lui Alecu care își retrage pe loc sprijinul financiar. Intervine părintele Ioan și încearcă să-l convingă pe asprul binefăcător că a fost un accident, ale tinereții valuri. Rugile își fac efectul dorit, iar Manoli continuă să investească, dar numai în anumite condiții. Panica senatorului era întemeiată pentru că o mai pățise odată, cu Maria, sora lui Dimitrie. Născută la 1848, aceasta a fost trimisă la studii peste hotare. Acolo păcătuiește cu un necunoscut, se căsătorește, iar finanțatorul își ia mâna de pe ea.

Alexandresco reia studiile la Paris. Între 1871-1875 frecventează cursurile Facultății de Drept, unde este coleg cu Casimir Périer, viitorul preşedinte al Republicii Franceze. Absolvă cu brio și revine în Iași. Din acest moment, viața capătă o cu totul altă turnură. Ocupă postul de procuror pe lângă Tribunalul Iași, iar în 1878 ajunge judecător de instrucție, pe urmă prim procuror. La 23 martie 1879, a înaintat Baroului Iași o cerere prin care solicită înscrierea în rândul avocaților. La începutul lui 1899 renunță la funcția din Barou pentru cea de procuror general al Curții de Apel Iași, funcție pe care a ocupat-o doar până în luna octombrie a aceluiaș an.

Cea mai mare parte a vieții și-a dedicat-o catedrei. La 15 martie 1886, profesorul Gheorghe Mârzescu a cerut decanului Facultății Juridice, ca în cazul în care va absenta de la cursuri, să fie suplinit de Alexandresco. La mai puțin de o lună, Mârzescu, care era și senator în Colegiul II, își ia concediu deoarece era nevoie să plece la București. Acesta solicită ca Dimitrie să fie ales suplinitorul său. Devine profesor cu titlu provizoriu, iar pe 15 noiembrie 1897, este numit profesor cu titlu definitiv. Ascensiunea academică a continuat odată cu moartea lui Gheorghe A. Urechia, care a lăsat vacantă catedra de drept administrativ. Ministerul Instrucţiunilor Publice aprobă numirea lui Alexandresco în fruntea catedrei. A fost decan în patru mandate, iar în această calitate a sprijinit studenții nevoiaşi prin scutirea de taxe.

Moștenirea avocatului Dimitrie Alexandresco

Ca oricare învățat al vremii, nu a fost străin de viața politică. Intră în Partidului Liberal-Conservator și candidează pentru scaunul de senator. În anul 1920 a fost preşedintele Comisiei Senatului în problema proiectului ce viza modificarea unor articole din legea de reorganizare a Ministerului Afacerilor Străine. Pe lângă funcții, Alexandresco a fost autorul unor scrieri juridice de mare anvergură. Rămâne memorabilă cartea apărută în 1898, la Paris, la editura Duchemin, intitulată Droit ancien et moderne de la Roumanie, étude de législation comparée.

A fost căsătorit cu Olimpia Lozlovanu. Din mariajul lor au apărut doi copii, Vasile şi Alice Brighita Olga. Cu cincisprezece ani înaintea morții, își face testamentul. Simte că firul vieții devine tot mai nesigur. Dorea ca după moarte, biblioteca să fie donată Universității din Iași. Din păcate dorința nu ia fost respectată, aceasta a fost vândută Baroului Dolj pentru suma de 600.000 lei. S-a săvârșit de moarte bună pe 9 februarie 1925, în casa de pe strada Muzelor nr. 8.

Surse: 1) Mihail Ciobanu, “Profesorul Dimitrie Alexandresco: o viaţă de om şi câteva scrisori de familie inedite”

Dr. Oana Ramayana Ailioaie este medic  la Centrul de Boli Rare din Spitalul Raymond Poincaré din Paris. A ales Franța în 2013, făcând stagii prin mai multe spitale din Paris. Am rugat-o să-mi relateze din experiențele ultimelor zile, când Franța este confruntată cu un val de îmbolnăviri și decese datorate COVID-19.

Telemedicină pentru pacienții cronici

Oana îmi vorbește despre cât de pustiu este Parisul. Măsurile de interzicere a circulației sunt similare cu cele din România, însa ea merge zilnic la spital, unde se ocupa de telemedicină, asigurând suportul medical pacienților care se afla la domiciliu. Acești pacienți cu boli rare sunt dependenți de tratamentul prin perfuzii. ”Pacienții cronici nu au mai fost primiți în spital pentru tratamentele curente, pentru a se limita  riscul de a fi contaminați cu coronavirus. Multi pacienți apelează la asistente medicale care vin sa le facă tratamentul acasă, iar medicul coordonează totul prin telefon”, spune medicul, după care subliniază: toate cazurile care nu necesită prezența fizică a medicului sunt rezolvate de la distanță.

Oana face de fapt gărzi de zi la telefon, supraveghind evoluția pacienților care fac perfuzii la domiciliu. “În contextul epidemiei a fost pusă în funcțiune o platformă online prin care se pot face consultații video. Medicul și pacientul se conectează prin intermediul calculatorului echipat cu microfon și cameră video sau prin telefonul mobil. Pot comunica reciproc și consultația decurge ca una obișnuită. Pe platforma online se pot face scrisori medicale și rețete, pe care pacienții le pot utiliza în farmacie”, detaliază ea.

Teleconsultațiile au drept scop, desigur, să asigure supravegherea medicală a pacienților. Însă în contextul de acum, ele sunt și un sprijin moral important pentru pacienții care nu pot avea altfel acces la sfaturi medicale și care pot astfel face față mai ușor situației actuale.

Centrul de Boli Rare din Spitalul ”Raymond Poincaré” din Paris

Situația pacienților infectați cu coronavirus și a medicilor care îi îngrijesc

Pentru a lupta mai usor cu epidemia, medicii francezi folosesc din plin inteligența artificială. Dr. Oana Ailioaie îmi spune că majoritatea pacienților infectați cu coronavirus sunt puțin simptomatici și sunt tratați la domiciliu, pentru a nu supraîncărca spitalele. Ei sunt urmăriți de la distanță pe cale virtuală: “Pentru pacienții infectați cu coronavirus există o aplicație pe internet unde persoanele respective își măsoară și-și introduc zilnic datele corporale, adică temperatura, tensiunea și alți indicatori. Softul analizează și pune în legătură datele între ele, iar atunci când datele indică o stare de pericol, un medic sau un echipaj medical este trimis automat la domiciliul respectivei persoane pentru consult și prescriere de tratament.”

Cât privește situația din spitale, sistemul medical francez este bine pus la punct, dar nimeni nu poate fi pregătit pentru ceva atât de amplu. ”Medicii au tot ce le trebuie, sunt bine echipați și protejați. Dar sunt deja prea puțini. Au fost mobilizați medicii rezidenți, chiar și studenții și elevii sanitari au fost chemați în spitale ca să ajute. Într-o primă fază, medicii care erau contacți ai oamenilor infectați erau trimiși acasă, în izolare. Dar a venit foarte repede momentul când li s-a spus să vină totuși la spital, pentru că în spital, oricum, toți suntem contacți ai unor oameni infectați cu COVID-19!”.

Solidaritate și respect față de medici

Criza  actuală a făcut să apară o adevărată mișcare de solidaritate cu sistemul medical. ”Medicii sunt văzuți aici ca niște eroi. Se fac eforturi pentru a le îmbunătăți situația din spitale. De exemplu, există autobuze speciale care-i duc la locul de munca. La ora 8 seara, locuitorii Parisului ies la ferestre și în balcoane și-i aplaudă pe medici, ca să le mulțumească și să-i încurajeze. Sunt tot felul de celebrități care fac gesturi de încurajare pentru medici, de exemplu sunt muzicieni care le dedică melodii sau fac apeluri publice pentru sprijinirea lor. Sau sunt bucătari vestiți care gătesc mâncare și o trimit gratuit la spitale pentru cadrele medicale.”

Piața Pantheonului parizian, pustie de când au intrat în vigoare restricțiile severe de circulație. Credit foto: thelocal.fr

Rugăciune și medicină

Armele medicilor nu sunt doar medicale, ci și spirituale, după cum și omul este format din trup și suflet. Mai mulți medici români din Franța, printre care și Oana, fac parte din Fraternitatea Medicilor Ortodocși “Sfântul Luca al Crimeii’’. Aceasta asociație reunește nu numai medici, ci și asistente medicale, farmaciști, kinetoterapeuți și alți membri ai personalului de îngrijire, având un scop comun: susținerea reciprocă prin rugăciune și credință.

De când pandemia a devenit agresivă, ei și-au propus să respecte un program comun de rugăciune și meditație. În aceste săptămâni grele, deși toate bisericile din Franța sunt închise rugăciunilor publice, comunitatea se regăsește virtual la ore prestabilite, pentru o rugăciune în comuniune.

Atenție, dacă sunteți suspect de infecție cu coronavirus, nu luați Nurofen!

Dr. Oana Ailioaie ne dă câteva sfaturi cu privire la infecția cu COVID-19. “Deși marea majoritate a pacienților cu forme grave sunt vârstnici, totuși nici tinerii nu sunt ocoliți,” spune medicul, care-și amintește de cazul lui Julie, tânăra de 16 ani care a murit zilele trecute din cauza virusului. “S-a observat că pacienții tineri care au luat medicamente anti-inflamatoare nesteroidiene, cum ar fi Diclofenac, Voltaren, Nurofen au făcut forme grave de pneumonie. Se presupune ca aceste medicamente interacționează cu sistemul imun. Aceste medicamente sunt în consecință ferm contraindicate la toți pacienții suspecți de infecție cu COVID-19. În caz de febră se recomandă doar paracetamol, dar nu mai mult de 3 grame pe zi.

Hidroxiclorochina, o speranță, dar nu o luați după ureche!

Oana ne vorbește  de asemenea despre posibilitățile terapeutice în infecția cu COVID-19: “Hidroxiclorochina este un medicament cunoscut pentru rolul sau împotriva malariei. În plus,are efecte antiinflamatoare utilizate în bolile autoimune, cum ar fi poliartrita reumatoida sau lupusul eritematos sistemic. Acest medicament este actualmente testat în studii clinice în mai multe spitale. Deși este în general bine tolerat, în anumite condiții poate produce tulburări de ritm cardiac, de aceea trebuie luat doar la recomandarea medicului. În Franța s-au înregistrat intoxicații și chiar decese în urma auto-tratamentului cu hidroxiclorochină.”

Speranțe pentru pacienții infectați

“Nu toți pacienții vârstnici care sunt infectați cu coronavirus au o evoluție  defavorabilă. Spre exemplu, la spitalul Bichat au fost spitalizați un cuplu, soț și soție, cu vârste de 88 și 89 de ani, care au și fost externați pentru că starea lor s-a ameliorat. Iată deci că există speranță pentru cei care se infectează, nu trebuie renunțat la nici un pacient, nu trebuie făcut triajul după vârstă, pentru că fiecare are o șansă la viață, iar eforturile medicale merită făcute!”.

Leonard Velcescu este istoric de artă și sculptor. Și-a susținut doctoratul la Sorbona în urmă cu aproape 20 de ani cu o teză despre statuile de daci din perioada romană. Studiul acestei teme a devenit emblematic pentru preocupările sale ulterioare. Acum, Leonard Velcescu este unul dintre puținii specialiști care cunosc tematica artei sculpturale romane, aplicată figurilor conaționalilor lui Decebal.

Vă invităm să ascultați interviul audio sau să parcurgeți sinteza text de mai jos.

Documente scrise despre daci

• Noi nu mai avem aproape deloc documente scrise despre daci. Au fost multe, dar s-au pierdut în timp. Rămân câteva fragmente din care înțelegem că dacii nu erau barbari. Dimpotrivă, aveau o civilizație foarte înaintată.

Cât de avansată era civilizația dacilor?

• Din textele care au ajuns până la noi, știm că dacii studiau matematica, astronomia, medicina. Mult timp s-a spus că dacii erau barbari. Pe de o parte pentru că erau situați în afara limesului, în afara granițelor Imperiului roman. Dar li se spunea așa și în mod peiorativ, înțelegând prin aceasta că trăiau în păduri, le lipsea cu totul civilizația așa cum o înțelegeau romanii. De pe cea mai bună sursă iconografică, adică de pe Columna lui Traian, știm cum erau dacii: erau îmbrăcați foarte îngrijit, chiar elegant, cu o fizionomie frumoasă. Iar femeile aveau pieptănături sofisticate, duble, cu împletituri și bentițe, iar la gât purtau niște colane masive care erau făcute, desigur, din argint și aur, și purtau și cercei.

Columna lui Traian: cronică vizuală de 200 de metri lungime

• După cucerirea Daciei, deci după 106, este o perioadă foarte importantă pentru istoria noastră. Cu prăzile luate de aici, cu banii și cu aurul luate de aici, Traian a realizat foarte multe construcții. Printre acestea, Forul lui Traian din Roma, început în 107 după planurile marelui arhitect Apolodor din Damasc și terminat prin anul 112. În acest For a fost constrută Columna lui Traian. Este o coloană care conține o friză. Dacă această friză ar fi desfășurată, ar avea lungimea de aproximativ 200 de metri. Este un document vizual care ne povestește în piatră ce s-a întâmplat în 101-102 și apoi în 105-106.

De ce romanii învingători au ridicat statui dacilor învinși

• Tot în Forul lui Traian, alături de Columnă, au fost ridicate trei serii de statui înfățișând daci. Și nu oricum, ci în ținută demnă și ridicați la înălțime. Și deci, ne gândim că n-ar fi avut sens să fie făcute aceste statui în cazul în care dacii ar fi fost într-adevăr un popor sălbatic sau înapoiat. Forul a fost locul cel mai important din Roma, n-ar fi avut sens să facă statui de daci chiar acolo, dacă dacii n-ar fi fost un popor special. Este prima dată în istoria lumii când învingătorul face statui monumentale învinșilor. După cum știm, istoria este scrisă de învingători. Romanii puteau să-i înfățișeze pe daci oricum ar fi vrut, așa cum au făcut și cu alte popoare pe care le-au cucerit și apoi le-au înfățișat într-o postură umilă. Statuile dacilor, dimpotrivă, sunt chipuri de daci într-o postură foarte demnă.

Una dintre statuile de dac din Forul lui Traian, relocată în Giardino di Boboli, Florența

Imperiul roman plătește tribut dacilor

• Istoricul roman Dio Cassius spune că războiul cu dacii a fost cea mai dificilă confruntare din istoria militară a Imperiului roman.
• În timpul împăratului Domițian au fost mai multe confruntări între armatele dacilor și romanilor. Domițian a pierdut aceste bătălii cu dacii, ba chiar a pierdut la nord de Dunăre și un general foarte important, generalul Fuscus. Iar acesta a pierit împreună cu aproape toată armata romană, ceea ce a fost grav. Romanii aveau mai multe fronturi deschise, iar în aceste condiții au fost obligați să încheie o pace cu Decebal și chiar să le plătească dacilor tribut. Iar asta era umilitor pentru romani.

Statuile de dac au fost făcute într-un material rezervat împăraților

• E de neînțeles de ce romanii au ales să facă și a treia serie de statui de daci. Prima era din marmură albă cu vinișoare vișinii, a doua era din marmură albă de Carrara. Dar e surprinzător că ei au ales să facă și a treia serie, și anume din porfir roșu. Porfirul roșu era o rocă extrem de  dură, adusă din Egipt. Pe atunci, porfirul era monopol imperial, adică era rezervat pentru a fi sculptați în acest material doar împărații romani și anumite zeități. Cum de au făcut și statui de daci în acest material, este deocamdată un mister. Practic, i-a ridicat la statut de zei. E o formă de respect extrem. În plus, dacii sunt singurul popor reprezentat în Forul lui Traian.
• Profesorul meu de la Paris, atunci când am ales tema tezei de doctorat, mi-a spus: să vă ocupați de acest subiect, statuile de daci, pentru că aici la Sorbona și la Ecole Pratique des Hautes Etudes nu se știe nimic despre asta.

Ne-am propus să parcurgem câteva repere din biografia Monicăi Lovinescu, dar mai cu seamă să prezentăm modelul pe care ea l-a oferit: modelul intelectualului care și-a dedicat viața și opera luptei împotriva totalitarismului comunist, modelul de exprimare a adevărului curat. Partener de evocare este Angela Furtună, scriitor și eseist, artist vizual și promoter cultural.

Scriitoarea Angela Furtună, admiratoare și cunoscătoare a Monicăi Lovinescu

Începem cu anul 1947. De sărbătoarea Sfintei Marii, 8 septembrie, Monica Lovinescu pleacă din țară. Unde se duce?

Este momentul când Monica pleacă la Paris, pentru a face un doctorat, cu o bursă franceză. Nimic nu prevestea catastrofa care avea să vină, bolșevizarea și căderea Cortinei de Fier și în România. Acești tineri plecați la Paris sunt surprinși, așadar, de o lucrare a răului absolut în istorie, ascensiunea și irepresibila stăpânire a regimului bolșevic în România. Monica trece, așa cu își amintește, printr-o anumită depresie pentru că nu ar fi dorit să-și abandoneze țara și mama, însă nu are ce face și în primăvară lui 1948 cere azil politic în Franța, urmând tot traseul care de acum este cunoscut.

Ce se întâmplă acum cu cariera ei?

Este obligată să renunțe la frumoasa ei carieră de scriitoare, de traducătoare, de om de teatru, de cronicar, și să se dedice jurnalismului activ ca militant, să se implice ca unul dintre puținii români care au avut această vocație, acest curaj, de a fi ”intelighenția”, adică intelectualul cu discurs civic, dezavuând regimul comunist de la microfon, fie de la Radio Paris, fie de la Radio Europa Liberă, devenind un militant, un soldat pentru apărarea libertății poporului ei.

Prin emisiunile Monicăi Lovinescu de la Europa Liberă s-a produs un veritabil și unic fenomen istoric și cultural

De altfel, prin emisiunile acestea, cunoscute de acum, ”Teze și antiteze la Paris” și ”Actualitatea culturală românească”, difuzate la Europa Liberă începând din anul 1962, s-a produs un veritabil și unic fenomen istoric și cultural, important pentru descrierea istoriei.

După cum se știe, în țară, Europa liberă se asculta la volum redus și cu perdelele trase. Prin vocea inconfundabilă a Monică Lovinescu elita intelectuală românească se simțea cumva răzbunată. Se pronunțau nume, idei, convingeri culturale și politice interzise.

Pe calea undelor radio, prin aceste cronici literare, comentarii, interviuri, mese rotunde, analize politice, societatea românească era mereu raportată la fenomenul european și universal, cu un impact uluitor asupra civilizației românești. Se poate spune că astfel, în dictatură, în perioada Războiului Rece, s-a desăvârșit singura cale de sincronizare și de menținere a unității naționale, spirituale și culturale. Am putea spune, fără a greși, că spiritul critic liber ca și politologia românească post-decembristă s-au născut odată cu aceste emisiuni ale Monicăi Lovinescu la radio.

Monica Lovinescu, în anii unei tinereți în care grijile erau amânate întotdeauna pe a doua zi

Revoluția a adus și o ”dezvăluire” a operei scrise a Monicăi Lovinescu. O reașezare a ei în viața culturală românească.

Da, opera ei a fost editată după 1990, grație eforturilor editurii Humanitas. Au apărut toate textele memorialistice, jurnalele, volumul ”La apa Vavilonului”, interviurile cu celebritățile epocii, în special figurile remarcabile ale Interbelicului. Importanța personalității Monică Lovinescu pentru viața culturală românească o vedem și în 2008, anul când se stingea. Să ne amintim că a fost un veritabil seism când s-a dat vestea că pe 20 aprilie murea, la vârsta de 85 de ani, într-un spital parizian. Să ne amintim că slujba în memoria marii scriitoare a fost oficiată în capela ortodoxă românească din Paris de 4 preoți, alături de Mitropolitul Iosif al Europei Occidentale și Meridionale.

Este uluitor și puțină lume știe: în această familie a fost o mare tragedie, oamenii aceștia, și Monica în mod special, greu și-au găsit odihna în pământul țării

După incinerare, urna cu rămășițele pământești, împreună cu cea a soțului, decedat cu doi ani mai devreme, au fost aduse în țară cu o aeronavă trimisă de președinția țării și în aeroport au fost întâmpinați cu onoruri militare. Apoi a urmat un eveniment de comemorare la Ateneul Român, în prezența președintelui țării. Ceremonialul a continuat la Casa Lovinescu, celebra reședință unde s-a ținut pe timpuri Cenaclul Sburătorul, întâlniri care puneau la cale literatura română. Înmormântare avut loc pe 16 mai la Fălticeni, în  cimitirul Grădini, acolo s-a întâlnit cu urna tatălui, E. Lovinescu, cu urna ce conținea cenotaful de la închisoarea Văcărești, din groapa comună unde a fost îngropată mama ei, Ecaterina Bălăcioiu, cu urnele verilor ei Anton Holban, Vasile Lovinescu, Horia  Lovinescu. În sfârșit, toți se întâlneau, într-o liniște, într-o mare flacără a spiritului românesc, a conștiinței geniului acestui popor. Este uluitor și puțină lume știe: în această familie a fost o mare tragedie, oamenii aceștia, și Monica în mod special, greu și-au găsit odihna în pământul țării. Au fost multe încercări în a se planta urna cu rămășițele pământești; urna ca un sicriu și nu ca un sarcofag, nu un mâncător de trup, ci un depozitar  al viitoarei întâlniri a trupului cu Duhul Sfânt.

 La începutul anului 2018 a apărut ”Dictionnaire encyclopédique des penseurs d’Europe centrale et orientale depuis 1945”, proiect derulat în Franța de Fondation Simone et Cino del Duca, sub auspiciile L’Institut de France și Académie des Sciences Morales et Politiques. În această lucrare găsim și numele Monicăi Lovinescu.

O mare realizare românească. Trăiesc și o mare bucurie personală, închei astfel o etapă în încercarea ca această mare figură a istoriei noastre să nu se stingă. Să nu uităm că Monica Lovinescu ne va rămâne câtă vreme pedagogia memoriei va fi bine condusă. Va rămâne ca o figură în care analiza intelectuală s-a îmbinat cu acțiunea civică și aceasta poate să fie o platformă de model pentru intelectualii de astăzi. Ea a luptat pentru firescul omenesc, pentru dreptul la memorie și la demnitate, susținând acele concepte de est-etic și de asimetrie a indulgenței prin care, de fapt, este recunoscută ca singurul critic literar român cu adevărat liber și care a avut o activitate constantă pe parcursul a trei decenii.

Am pornit în dialogul nostru de la ideea de a demonstra în portretul Monicăi Lovinescu modelul intelectualului care și-a dedicat viața și opera luptei împotriva totalitarismului comunist. Aș vrea să aducem în discuția noastră și un episod din 1977, în ajunul sosirii lui Paul Goma la Paris.

Atunci Monica a fost ținta unui atentat organizat de regimul ceaușist, care a trimis un comando cu agenți palestinieni să o intimideze, să o reducă la tăcere. A fost bătută cu sălbăticie în apropierea casei sale. Ordinul era să nu mai poată vorbi. A ajuns în spital în comă. Cinci zile mai târziu părăsește spitalul, în pofida recomandărilor medicilor, pentru a participa la conferința de presă a lui Paul Goma la televiziunea franceză.

Spunea Monica Lovinescu: ”adevăratul curaj este cel fără speranță”…

Tot ce anunța Monica Lovinescu în urmă cu niște ani, fie din perioada exilului și de la radio Europa Liberă, fie după aceea când a mai avut ieșiri în public sau prin jurnale, se adeverește. Ea spunea cândva că această criză a valorilor se va agrava. Și iată că noi vedem astăzi că a avut dreptate: spațiul axiologic este puternic compromis iar lucrul cel mai grav pe care ea l-a intuit și l-a anunțat mereu a fost radicalizarea discursului, ascensiunea discursului urii, fărâmițarea coerenței intelectuale. Și iată noi vedem astăzi deplasarea discursului de centru spre zonele intoleranței agresive, vedem resurecția discursului doctrinar al stângii radicale, într-o țară în care confruntarea veritabilă cu trecutul traumatic se află încă la începuturi.

MONICA LOVINESCU – REPERE DIN BIOGRAFIE

• S-a născut la 19 noiembrie 1923. A murit pe 20 aprilie 2008, la 85 de ani.
• Unica fiică a criticului literar Eugen Lovinescu şi a profesoarei Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu;
• Verișoara prozatorului Anton Holban, scriitorului Vasile Lovinescu şi dramaturgului Horia Lovinescu;
• A publicat încă de la vârsta de 8 ani. Debutul a fost cu un basm în revista „Dimineaţa copiilor”, iar la cinsprezece ani a publicat proze scurte în „Vremea” şi „Kalende”;
• În 1947 a plecat să studieze la Paris, ca bursieră a statului francez. Un an mai târziu a solicitat azil politic, alegând exilul. Rămasă în ţară, mama sa a fost persecutată şi arestată de autorităţile comuniste. A murit în închisoarea din Jilava şi a fost înhumată într-o groapă comună;
• La Paris, a publicat articole de critică şi istorie literară românească, a făcut zeci de traduceri în franceză, iar în perioada 1951-1975 a realizat emisiuni literare şi muzicale la Radiodifuziunea Franceză;

Perioada Europa Liberă

• Din 1962, a început colaborarea cu Radio Europa Liberă, remarcându-se ca unul dintre criticii cei mai vehemenţi ai regimului comunist de la Bucureşti.
• Monica Lovinescu a fost căsătorită cu poetul, publicistul şi omul de radio Virgil Ierunca. Locuința lor pariziană a fost locul ”marilor întâlniri” pentru figurile importante ale exilului românesc și pentru elita intelectuală românească ce a ajuns în vizită la Paris (Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Teodor Cazaban, Paul Goma)
• Memorialistica Monicăi Lovinescu cuprinde un jurnal, publicat în 6 volume, completat de „La apa Vavilonului”.
• Cărțile sale au fost publicate după 1990 de editura Humanitas.
• ”Casa Lovinescu”, apartament ce adăpostise cenaclul Sburătorul al tatălui său, Monica Lovinescu a donat-o fundaţiei Humanitas Aqua-Forte, în vederea reintroducerii acestui loc eminent al culturii române în circuitul cultural bucureştean. De asemenea, prin testament, casa din Paris a fost donată statului român, pentru a deveni un loc de studiu si de găzduire pentru cercetători şi bursieri români.
• A încetat din viaţă la 20 aprilie 2008, la vârsta de 85 de ani, în spitalul Charles-Richet de la Villiers-le-Bel, în apropiere de Paris. Preşedinţia României a decorat-o postmortem cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer.

Editura Humanitas a pus în circulație în România opera Monicăi Lovinescu. Opera este încă vie: lupta cu minciuna și impostura nu s-a încheiat

Emil Hurezeanu, despre Monica Lovinescu

”Jurnalele Monicăi Lovinescu sunt unul dintre cele mai importante documente de experienţă umană dincolo de Cortina de Fier, dar strâns legate de realităţile româneşti.”

Horia Roman Patapievici despre Monica Lovinescu

„Monica Lovinescu a fost un martor al adevărului, iar din momentul în care mama ei a fost asasinată în pușcărie și știind cum anume posteritatea unui om, cum a fost tatăl ei, Eugen Lovinescu, poate fi maltratată și mutilată de către un regim certat cu umanitatea și cu adevărul, Monica Lovinescu a înțeles că a fi martor al adevărului implică să fii o voce a celor care au fost martirizați în numele lui.

Mama Monicăi Lovinescu (Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu), fragmente din scrisorile către fiica sa

• ”Sunt fericită că pot să-ţi scriu; e un lucru minunat să pot să-mi deschid inima, să-mi dau iluzia că vorbesc zilnic cu tine, să-ţi spun că am impresia că însăşi despărţirea fortifică dragostea noastră şi că, dacă vreodată vom fi silite de viaţă să încetăm corespondenţa noastră, în fiecare seară noi două ne vom căuta peste depărtare şi vom vorbi peste oameni şi împrejurări. Amândouă vom spune mereu: «acum se gândeşte la mine» şi niciodată nu vom greşi; poate ne vom striga desnădăjduite nu de îndoiala reciprocă, ci de tragismul împrejurărilor care ne-ar despărţi.”
• ”Dar, draga mea, sunt și am să fiu tot timpul lângă tine, în umbră, oricând, oriunde, în orice clipă: MAMA, veșnica, cea care nu moare niciodată, câtă vreme numele ei trece ca un fulger, într-un zâmbet, într-un nume, într-o amintire.”

În 1919 Emil Racoviță trebuia să facă armata, după ce fusese peste 12 ani plecat în Franța. Dar chiar  înainte de a se înrola, a primit o scrisoare din Belgia. Era invitat să facă parte dintr-o aventură unică: o expediție de doi ani în Antarctica, pe o corabie din lemn cu doar 19 oameni în echipaj. Deși aventura era extraordinar de riscantă, Racoviță nu era omul care să dea înapoi. Iar doi ani mai târziu se întorcea în Paris cu mii de probe marine și observații științifice. Dar cine era, de fapt, Emil Racoviță? Iată o schiță de portret.

Date personale

S-a născut la Iași în 1868. Familia sa era una dintre cele mai prestigioase din Moldova, având o descendență atestată până în secolul 16. A moștenit de la tatăl său moșia de la Șorănești, Vaslui, pe care mai târziu a folosit-o ca să-și finanțeze activitatea științifică.

Studii la Iași

L-a avut învățător pe Ion Creangă, în Iași. A continuat cu profesori ca Alexandru D. Xenopol (istoric) și Petru Poni (chimist), alături de colegi cum a fost Grigore Antipa.

Studii la Paris

La 18 ani a plecat în Franța, ca să studieze dreptul. După prima licență, urmează la Sorbona studii de științe, cu aprofundare în zoologie. Iar această a doua licență o continuă cu doctoratul, în Laboratorul oceanologic ”Arago” pe care avea să-l facă celebru.

Primul român în Antarctica

În 1897, Racoviță a fost invitat să fie biologul navei Belgica în timpul expediției de doi ani în Antarctica. Cei 19 membri ai echipajului, dintre care doi aveau să moară în timpul călătoriei,  îl aveau ca prim ofițer pe Roald Amundsen, cel care avea să cucerească Polul Sud. Belgica, un vas din lemn de doar 6 metri lățime, a ajuns între ghețurile Antarcticii și a rămas acolo o întreagă iarnă polară. Cercetătorii de la bord au avut timp să preleveze probe, iar Racoviță a făcut chiar scufundări în apa aproape înghețată. S-a întors la Paris cu peste 1500 de probe recoltate și cu sute de pagini de observații științifice. Pe baza lor a scris o carte care a fost de referință pentru studiul balenelor în următorii zeci de ani.

Prime recunoașteri la Paris

Racoviță a dus probele la Laboratorul ”Arago”, iar ca formă de recunoaștere a pasiunii și muncii sale temerare a fost numit codirector la cea mai prestigioasă revistă de biologie  europeană, Archives de Zoologie. Românul avea atunci puțin peste 30 de ani.

Prima peșteră pe care o explorează

În 1904, exploratorul român se găsea în insula Mallorca, pentru cercetări de specialitate. Atunci a intrat într-o peșteră care până atunci nu mai fusese vizitată de oameni de știință. Rezultatul a fost că Racoviță a găsit în această peșteră o creatură care i-a produs o masivă turnură în cariera de cercetător: o vietate fără ochi, cu corp translucid, perfect adaptată la mediul lipsit de orice sursă de lumină al peșterii. Racoviță decide să se dedice studiului vieții din peșteri, având intuiția că în apele din adâncul pământului, mai mult decât în oceanele Terrei, va găsi surse pentru documentarea evoluției biologice.

Începuturile biospeologiei, știința înființată de Racoviță

Pentru cercetarea vieții din peșteri, Racoviță nu avea surse documentare. Astfel că a trebuit să exploreze personal, alături de un colaborator, nenumărate caverne din Pirinei. A publicat în 1907 primele rezultate într-o carte devenită până astăzi fundamentală pentru știința vieții din peșteri: Eseu asupra problemelor biospeologice.

800 de peșteri cercetate

Cercetătorul român a înființat o societate științifică de studiere a peșterilor, la care s-au asociat zeci de cercetători. În următorii 15 ani, ei pătrunseseră în nu mai puțin de 800 de peșteri din întreaga Europă și din nordul Africii, de unde prelevaseră 20 de mii de vietăți pe care ulterior le-au studiat în laborator.

Primul institut de speologie din lume

În 1919, Racoviță este solicitat să se întoarcă în România, la Cluj, în cadrul primei universități cu predare în limba română din Transilvania. El acceptă, dar pune condiția să fie înființat un institut de cercetări științifice. În acest fel, pentru următorii zeci de ani, Emil Racoviță activează în Cluj, ca director al Institutului de Speologie – primul din lume cu această specializare.

Președinte al Academiei Române

Pentru Racoviță începe un lung șir de forme de recunoaștere a meritelor sale științifice. Este membru a nenumărate organisme de cercetare și ocupă funcții administrative și onorifice în România, Franța, Anglia, Belgia, Spania. Este ales în trei ani consecutivi ca președinte al Academiei Române (1926-1929).

Originalitate

În lumea științifică este cunoscut pentru că a formulat definiția speciei, ca o ”colonie izolată de consângeni”. Este unanim recunoscut ca fondator al biospeologiei. A fost primul biolog român care a formulat o teză originală asupra evoluției vieții, teză bazată pe principiul izolării ca premisă a apariției de specii noi. Este unul dintre cei mai vehemenți critici ai indiferenței omului față de mediul în care trăiește și pe care îl afectează prin comportamentul său.

Sfârșitul vieții

A murit în 1947, în condițiile dificile de după Război, când Facultatea de Științe din Cluj se reorganiza după anii în care funcționase la Timișoara. Este înmormântat la Cluj. Are renumele de a fi fost un biolog excepțional, unul dintre marii savanți ai României și ai Europei.

Petre Guran este istoric specializat în civilizație bizantină. Și-a făcut doctoratul la Paris, la École des Hautes Études en Sciences Sociales. I-am cerut un punct de vedere în urma incendiului de la Catedrala Nôtre Dame, întrucât este unul dintre cei mai buni cunoscători ai locului marilor edificii în cultura europeană.

De ce credeți că emoția a fost atât de puternică atunci când televiziunile au difuzat imagini cu incendiul?

Nôtre Dame are semnificații în multe planuri. Trebuie amintit că ea este amplasată pe locul unde probabil din Neolitic s-au ridicat succesive temple religioase. Această insulă dintre cele două brațe ale Senei are deci o semnificație sacră încă de la începuturile umanității. Dar Nôtre Dame este însăși Catedrala Franței, catedrala care a dat tonul artei și dezvoltării cultural-artistice în Europa. Este din prima generație de monumente gotice, are dimensiuni impresionante. Nôtre Dame se leagă și de istoria regală a Franței. Nu este singura, pentru că de exemplu încoronările regale se făceau la Reims, dar Nôtre Dame este catedrala-pandant a palatului regal medieval. Așa cum Sfânta Sofia era pandantul palatului regal de la Constantinopol. Iar prin statuile de pe frontispiciu, din istoria Vechiului Testament, semnifică o continuitate a poporului creștin, noul Israel, cu poporul ales. Deci este din toate punctele de vedere un monument al conștiinței culturale și al spiritualității europene. Și atunci, sigur, ne punem problema cum a fost posibil, cum s-a ajuns la un astfel de accident, cu efecte atât de grave, care să nu poată fi stăpânit chiar prin acțiunea atât de energică a pompierilor.

Petre Guran. Credit foto: Doxologia.ro

Ne putem aștepta la o solidarizare a francezilor, poate a europenilor, cu ocazia acestui eveniment nefericit? Deja sunt anunțate donații impresionant de mari.

Toată gama interpretărilor este posibilă. De la semn apocaliptic până la semnul unei renașteri. Vom vedea cum va evolua sentimentul în anii care urmează. Să nu uităm, la catedrală s-a lucrat aproape două sute de ani! Deci restaurarea nu va putea fi făcută foarte repede. Dar eu îmi pun o altă întrebare: ce simbol va fi, al cărei renașteri europene? Pentru că există și varianta în care zidurile  Nôtre Dame se vor desprinde de identitatea lor creștină și vor deveni pur și simplu un monument, așa cum este Parthenonul la Atena. Se vor da multe lupte asupra acestui simbol.

E prea mult să ne așteptăm cu acest prilej la o redefinire a identității europene?

Nôtre Dame este o biserică a Maicii Domnului, înainte de a fi un monument istoric, este un loc de întâlnire a credincioșilor catolici. Așa că va fi de urmărit cum va evolua lupta pentru acest simbol. În moștenirea franceză, lăcașurile de cult sunt proprietatea statului și sunt concesionate spre cult Bisericii Catolice, cel puțin monumentele istorice. Deci sigur, mi-aș dori să existe un sentiment de solidaritate și mi-aș dori să nu se speculeze prea mult pe acest accident. Și este posibil ca donatorii să aibă și ei un cuvânt de spus în privința valorificării monumentului pe viitor.

Cum sunt interpretate astfel de evenimente tragice în istoria credințelor religioase?

De-a lungul timpului, oamenii au citit astfel de evenimente ca profetice. Acum poate suntem noi atât de secularizați încât nu mai citim nimic în accidentele de tipul acesta? Nu-mi dau seama. Spre exemplu, multe legende au circulat în Bizanț despre cum ”îndepărtarea îngerului” marei basilici a Sfintei Sofii a premers cuceririi Constantinopolului în 1453. Ba chiar se vorbea despre ”îndepărtarea harului” de biserica Înțelepciunii lui Dumnezeu. Acesta este un mecanism al mentalității noastre, de a citi semne și de a căuta prorociri. Dar mie mi-e greu să fac o astfel de apreciere, sunt încă sub impresia imaginilor care au fost foarte dureroase. Îmi rezerv un răgaz să înțeleg și eu ce s-a întâmplat.

Au existat români care au cucerit Parisul, chiar mai înainte de Virginia Ruzici şi de Simona Halep. Poetul Ion Minulescu, oltean pe filieră maternă, i-ar fi pus la punct pe cei de la Charlie Hebdo: era plin de spirit, făcea nu doar romanţe superbe, ci şi lichior în casă, denumit eufemistic “poem lichid”, şi a fost recompensat de Statul francez cu medalia Legiunii de Onoare. Matricea Românească vă oferă câteva crâmpeie din viaţa unuia dintre marii simbolişti români.

Aici erau aristocraţi născuţi, nu făcuţi”, spune Adrian David, de la Casa Memorială Ion Minulescu şi Claudia Millian. Lucrul e vizibil nu doar în interiorul rafinat al locuinţei soţilor Minulescu, ci mai ales în spiritul protector al locului, pe care strămoşii noştri romani îl numeau genius loci.

“Minulescu era boem, histrionic, numai el avea dreptate, numai el voia să se audă vorbind, numai părerea lui conta. Aşa e înfăţişat şi în picturi, şi în fotografii: vorbind în capul mesei, cu toţi ascultând ce vorbeşte conu’ Minu. Rebreanu, care era şi el la Capşa, la Oteteleşanu, împreună cu Minulescu, la mesele scriitorilor, stătea într-un colţ, liniştit – servil şi cordial cu toată lumea. Rebreanu era stereotipul ardeleanului educat în spaţiul german: scump la vorbă, elev eminent, îşi făcea treaba lui. Minulescu era stereotipul olteanului educat în spaţiul latin, în spaţiul francez. Firi total diferite. Dar se respectau şi se apreciau, ba chiar au deschis, la un moment dat, o revistă împreună. Rebreanu avea un articol dedicat lui Minulescu, în care spunea: «Minulescu este un poet gras care scrie versuri subţiri». Subţiri nu avea sensul peiorativ din ziua de azi. Toţi cei care îl vedeau pentru prima dată pe Minulescu, după ce îi citiseră romanţele, erau şocaţi. Spuneau: «Nu se poate ca tipul ăsta gras să scrie versurile acelea aşa frumoase!»”

Medaliat cu Legiunea de Onoare

Indiferent ce ar spune răuvoitorii, legăturile dintre Franţa şi România sunt unele de tradiţie, iar un episod memorabil din viaţa poetului Ion Minulescu vine să o confirme. După Primul Război Mondial, aceste primeşte medalia Legiunii de Onoare, cea mai importantă medalie a Statului Francez, “pentru prietenia arătată poporului şi limbii franceze şi pentru promovarea limbii şi a culturii franceze”. “Apropo de Medalia Legiunii de Onoare, vedeţi aici un buton roşu. El era mândru, ca oricine, de această decoraţie, iar butonul roşu este de la aceasta. L-a purtat în fiecare zi, şi a ţinut şi să fie înmormântat cu el.”

View this post on Instagram

Medalia Legiunii de Onoare, cea mai înaltă distincție a Statului francez, primită de către poetul român Ion Minulescu, în semn de recunoaştere a meritelor sale deosebite în domeniul culturii. #LegiuneadeOnoare #Franta #distinctie #romani #recunoastere #poezieromaneasca #embleme #culturaromaneasca #IonMinulescu #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 13, 2018 at 11:53pm PST

Autorul “Romanţei fără ecou” era nu doar prolific în câmpul creaţiei artistice, ci şi un bon vivant, îmbiindu-şi amicii cu licori bahice produse chiar de către dânsul. “Aveţi aici De vorbă cu mine însu-mi şi De vorbă cu cine îmi place, poem lichid, distilat de Ion Minulescu. El avea o reţetă de lichior, pe care îl distila în casă, îl deşerta în sticlă şi îl eticheta. Când veneau prietenii, îi invita în living şi îi servea cu lichiorul produs de el. Şi le spunea: «Haide, dragă, să te servesc cu un poem lichid!» Din păcate, nu s-a păstrat reţeta…”, suspină David.

O zi din viaţa lui Ion Minulescu: discuţii cu “muzele”, program de bugetar, prânzul cu familia, cafenele

Acesta a creionat, pentru Matricea Românească, programul celui care a fost unul dintre marii exponenţi ai simbolismului românesc din veacul trecut:

“Minulescu scria şi el noaptea, ca Rebreanu, dar nu stătea toată noaptea. Se trezea la 6 dimineaţa, suna – îi aduceau servitorii cafeaua, în care i se turna un pic sau mai mult rom de Jamaica…. Ceea ce s-ar numi un marghiloman.  Îşi lua, deci, cafeaua, şi ieşea pe balcon. Vizavi, când locuiau ei aici, era un cămin studenţesc de fete de cadre didactice. Ştiau fetele cine locuieşte aici – spuneam că era celebru – şi ieşeau studentele la balconul acela romantic, sau la geamuri, şi îl strigau pe Minulescu, aruncau cu bileţele în el să le recite şi lor nişte versuri, să le compună nişte versuri… El, iubind frumosul, intra în jocul lor. În fine, la ora 8 dimineaţa era la birou, ca director la Ministerul de Culte şi Arte. La ora 12 – fiind director – se termina programul lui de bugetar şi era văzut la cafenele…”

O locuinţă de aristocraţi autentici: casa familiei Minulescu, din Cotroceni

Deşi îndrăgostit de muze, Minulescu era şi mai îndrăgostit de familia lui, cu care ţinea să ia prânzul în fiecare zi. “Avea două fixuri: la 13:30, toţi trei membrii familiei Minulescu – poetul, fiica şi soţia – serveau prânzul împreună. Şi mai avea el un fix noaptea, când dormeau. Spunea, pentru că în timpul zilei fiecare era despărţit, cu programul lui, cu viaţa lui – ca fiecare să doarmă cu uşile camerelor deschise, pentru ca măcar în timpul nopţii să li se reunească spiritele.”

Cina «clasică» a lui Minulescu: cartofi prăjiţi cu iaurt

Excursul sentimental deoparte, Minulescu îşi orânduise frumos existenţa şi ducea într-adevăr viaţa unui aristocrat. “După prânz, intra în camera lui şi îşi făcea siesta. Undeva după ora 17 era în oraş, la cafenele. Râd eu, cu copiii, şi le spun: «Dacă era contemporan cu noi, ne întâlneam cu Minulescu la AFI Cotroceni sau alt mall», pentru că el era un mare fan al cumpărăturilor. De multe ori, soţia şi fiica sa purtau haine şi încălţăminte alese de Minulescu. Seara, undeva la ora 19, venea acasă şi intra în camera lui, numită de Claudia «garsoniera lui Bebeluş»…

Dar, ca să terminăm cu programul lui Minulescu: intra în camera lui, totdeauna servea la birou cina –  care era meniu exclusiv, cartofi prăjiţi cu iaurt – şi apoi seara stătea de vorbă cu soţia, îşi citeau unul altuia ce au scris, povesteau ce au făcut, mai scria, apoi seara târziu se culca.”

Biroul din „garsoniera” lui Ion Minulescu

Muzeograful a explicat pentru Matricea Românească şi motivul pentru care camerei lui Minulescu i se spunea “garsonieră”: nici mai mult, nici mai puţin, pentru că marele simbolist român îşi crease aici un micro-univers.

“Aici dormea, în dreapta avea un mic lavoar, în spatele unei uşi este o cămară, sau o garderobă – după nevoi, avea biroul unde lucra, avea acces direct «la muze»», pe balcon, din camera lui… Deci, avea omul garsoniera lui!”

“Un poet gras, cu versuri subţiri”, pentru a-l cita pe Rebreanu, Ion Minulescu şi-a creat cele mai importante opere în “garsoniera” lui. Dovadă că marile spirite prosperă, la nevoie, şi în spaţii mici. Precum cămăruţele din (Micul) Paris, pe care l-a iubit, şi care l-a onorat pe, Ion Minulescu, mare poet simbolist român.

Matricea Românească vă aduce un articol despre Paul Goma, scriitor din Basarabia, care a făcut istorie, luptând contra regimului comunist din România.

Romanciera franceză Catherine Cusset nota cu referire la munca de scriitor, în unul dintre ultimele sale romane, că ”a ezita, a fi torturat de fiecare frază, a considera nul tot ce scrii, a șterge, toate astea sunt semnul celei mai rafinate inteligențe”. În cazul lui Paul Goma, tortura a luat forma unui exil forțat din Patrie. Ce pedeapsă poate fi mai dură decât aceasta?

Paul Goma s-a născut în Basarabia, în 1935, la Mana, Vatici, județul Orhei, Regatul României, ca al doilea fiu al unei familii de învățători români, deci de la bun început a avut parte de o educație aleasă și a fost predestinat succesului. Ajungând la maturitate, acesta nu va uita de unde pornesc rădăcinile sale și va scrie romanul ”Din calidor”, o memorie vie a copilăriei sale.

”Din calidor”, o istorie sensibilizantă despre copilăria autorului în Basarabia. Foto: ratioetrevelatio.com

Dar istoria este cea care dă tonul, care impune limite și restricții. În 1939, când a fost semnat pactul diabolic Molotov-Ribbentrop și Basarabia a căzut în capcana amenințării roșii, familia Goma a luat drumul pribegiei, evadând dincolo de cortina de fier, în România.

Se spune că Dumnezeu îi încearcă pe fiii săi preaiubiți, punându-le în cale dificultăți, adeseori insurmontabile. În cazul lui Paul Goma, această iubire infinită s-a materializat într-o continuă luptă cu regimul ideologic al acelor vremi: comunismul. În mai 1952, elev în clasa a zecea a liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, Goma a fost convocat la Securitate și arestat pentru opt zile, fiind exmatriculat din toate școlile din țară, deoarece susținuse cauza unor persoane anchetate și arestate sub acuzația de anticomunism.

Paul Goma, fotografiat pentru dosarul Securității, ca element periculos în comunism. Foto: flori-balanescu.blogspot.ro

Cu toate acestea, a perserverat și a reușit să se înscrie la liceul „Radu Negru” din Făgăraș, pe care l-a absolvit în iunie 1953. Anul 1954 l-a prins în febra admiterii în mediul academic superior, Goma înmatriculându-se la Universitatea din București, specialitatea filologie română, și la Institutul de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”. A reușit la amândouă, dar l-a ales pe ultimul.

Ostentativ, regimul de atunci l-a admis în rândurile sale, în speranța unei autocorecții forțate, dar după înfrângerea Revoluției Maghiare din 1956, în luna noiembrie a aceluiași an, Paul Goma și-a predat în semn de protest carnetul de membru al Uniunii Tineretului Muncitoresc, după care, în toamna aceluiași an a fost arestat și acuzat de „tentativă de organizare de manifestație ostilă”. Lungul său periplu a luat turnura a doi ani de închisoare, în temnițele cele mai de temut: Jilava și Gherla.

În activitatea sa literară s-a resimțit o ură vădită împotriva nedreptăților acelei perioade, astfel încât în 1971, a fost propus pentru a fi exclus din Partidul Comunist Român, în care se înscrisese în august 1968. Cauza era romanul „Ostinato”, amplu cenzurat în România, dar care fusese publicat integral în Germania Federală. Autorul afirma: ”starea de nelibertate îl obligă pe om la inventivitate, la găsirea unor soluţii indirecte”, astfel că Goma a ajuns și la cele mai importante stații radio, de unde a vociferat ideile sale principale. La Radio Europa Liberă fuseseră citite fragmente din romanul lui Goma ”Ușa noastră, cea de toate zilele”, iar în 1977 la același radio reușește să trimită o scrisoare deschisă, în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului în România, pentru care a fost urmărit, arestat și maltratat de Securitate.

Deși scriitorul era tutelat în acea perioadă de organizația Amnesty International, repercusiunile nu s-au lăsat prea mult așteptate. La 20 noiembrie 1977, lui Goma, soției și copilului său le-a fost retrasă cetățenia română și au fost expulzați din țară. În consecință, aceștia au cerut azil politic statului francez. Acolo, Paul Goma și-a continuat lupta împotriva regimului comunist de la București și a lui Nicolae Ceaușescu. A sprijinit înființarea, în 1979, a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România. Ca reacție la activitatea sa anticomunistă, a fost ținta unui atac cu colet-capcană și a unei tentative de asasinat puse la cale de regimul de la București.

Cert este că Paul Goma reprezintă și o controversă, deoarece se înscrie printre cei care neagă Holocaustul din spațiul românesc, publicând în 2002 eseul „Săptămâna roșie: 28 iunie – 3 iulie sau Basarabia și Evreii”, în care descrie „atrocități comise de populația neromână, în special, întreaga minoritate evreiască în timpul retragerii trupelor și administrației române din Basarabia și Bucovina, ca urmare a ultimatumului sovietic din iunie 1940”. A stârnit prin această lucrare un val de nemulțumiri, în rândul istoricilor, care au catalogat acest eseu drept un pseudo-studiu.

Dincolo de toate aceste dificultăți, de nemulțumirile pe care le-a trezit anumitor demnitari ai vremii, Paul Goma rămâne un exilat în uitare, un nomad al dreptății, care a pus pe hârtie chinurile unui popor.

Foto deschidere: flori-balanescu.blogspot.ro