pasiune

,,-Eugen este mereu nesigur pe el, mărturisește mama lui. Ezită, pare că nu poate ajunge la nicio concluzie dacă nu verifică totul cu mine. Oh, ce să fac?”

Mama lui Eugen se frământă. Și ca ea sunt mulți părinți. Ce pot face părinții copiilor nesiguri pe ei înșiși?

Un gând bun ar fi să descopere sursa nesiguranței copilului

Din vreme în vreme, copiii își pierd încrederea în ei în urma unui eșec, în urma unui act de respingere socială, ca urmare a bullying-ului sau cyberbulling-ului sau în urma cuvintelor părinților sau profesorilor, umplute cu critică nemotivată. Glumele nepotrivite, ce ridiculizează, ironizează (indiferent de intenția inițială) au ca urmare sentimentul de nesiguranță în copil. Pot afirma cu tărie că acei copii ce își simt părinții aproape, cu sprijin afectiv dăruit la timp, se descurcă în viața de zi cu zi, își rezolva singuri situațiile, își asumă riscuri.

Cum ar fi dacă părinții și-ar analiza propria lor nesiguranță?

Și părinții au nesiguranța strecurată în suflet deseori!

Se îndoiesc de ei ca părinți, se îndoiesc profesional, se îndoiesc gândindu-se la actualele vremuri tulburi, la siguranța zilei de mâine.

Este foarte important ca părinții să acorde importanță felului în care ei vorbesc despre ei înșiși: dacă se critică-desigur, copiii se vor critica, dacă se blamează-desigur, copiii se vor blama, dacă ,,își plâng soarta”-desigur, copiii vor învăța să facă aidoma. Copiii pășesc în urmele lăsate pe pământ de părinții lor. Să nu uităm asta!

Încrederea țâșnește când pasiunile înfloresc!

Cum ar putea avea încredere în sine un copil care nu strălucește în diferite domenii însă este comparat cu ceilalți exact în această zonă gri pentru el? Un copil nesigur pe el însuși va intra în clasa fiind sigur că nu va ști lecția, că nu se va descurca la testare. Este dificil ca un copil să aibă încredere când este este pus în situația de a își asuma provocări în zone care nu îl interesează sau pentru care nu are neapărat aptitudini. Vom încuraja desigur dobândirea culturii generale însă vom privi copilul prin lucrurile în care excelează și nu prin cele în care excelează mai puțin.

Părintele este potrivit să arate mereu aprecierea pentru calitățile fiului sau fiicei sale și să îl accepte sau să o accepte așa cum este.

Părinții sunt persoanele care pot oferi cel mai ușor copiilor acceptarea; aceasta le va da celor mici energia de a evolua și de a-și depăși granițele ce limitează. Părinții își vor susține copiii să se pregătească pentru situațiile noi cu care se pot confrunta, îi vor încuraja să încerce lucruri noi, le vor spune că nu e musai să se simtă curajoși de fiecare dată când ineditul bate la ușă. Le vor spune iar și iar că și curajul emoțional e tot curaj, că fiecare pas mic e de lăudat și apreciat.

Cu multă răbdare și cu sfaturi bune ,,în rucsac”, mama lui Eugen și-a păstorit fiul zi de zi. A fost acolo să asculte, să spună povești auzite sau trăite ce se potriveau momentului, a fost acolo să vadă evoluție și ratare, a fost acolo să amintească faptul că mâine este o altă zi, a fost acolo să spună că învățăm din fiecare experiență, oricum ar fi ea. Și s-a bucurat tare când fiul ei a rostit răspicat într-o bună zi:

,,-Stai liniștită! Chiar am încredere în mine, știu că voi reuși!”

Anca Stuparu, medic român la New York, întreţine o pasiune ardentă pentru medicină şi literatură. Un articol despre medicii artişti, pe Matricea Românească.

Ceea ce ne definește într-o țară de adopție rămâne apartenența la propria noastră identitate culturală, purtată cu noi și menținută vie, ca un legământ ce trebuie neapărat transmis mai departe. Arta, în general, este un element definitor, un spațiu protector, de resurse și refugiu, de libertate și creativitate, de regăsire într-o realitate nouă, diferită. Întoarcerea spre albia din care faci parte, întoarcerea spre artă, devine mai puternică în afara granițelor, fiind amplificată de distanță, de dor și de timp.

Abia când am lucrat în New York, într-un mediu multicultural, în presiunea departamentului de urgență, am realizat că medicii cu care lucrez își încarcă, ca și mine, forțele în matricea culturilor din care provin. I-am găsit sculptând în ghips între pacienți, scriind citate între două reanimări, aducând pe lume poezii sublime între răgazul dintre două nașteri. Colegii mei nasc sculpturi, nasc poezie și filosofie scrise pe apucate, în spital. Pentru că, dacă nu ar scrie, ar lua-o razna sau ar înnebuni. Și ceea ce e absolut impresionat este că lucrările lor stau în muzee, în rafturile librăriilor, și ajung în cutiile poștale în formă de reviste.

Dr. Hassan Farhat este medic în Departamentul de Urgență și conduce una din cele mai prolifice reviste online: Ya7eleween Magazine Group, distribuită pe 5 continente. Lucrează cu o echipă întreagă să distribuie revista și în formă printată. În același timp, practică Medicină de Urgență la două mari spitale: Mount Sinai și New York Community Hospital. Este îndrăgostit de România, pe care o știe din poveștile verișorului său Amir, medic stomatolog, trimis din Liban în anii ‘80 să facă Stomatologia în Timișoara.

Schimb de gărzi, cu Dr. Farhat şi Dr. Chowdhury Foto: arhiva personală

Miracolul medicinei nu stă doar în a vindeca, dar și în a cultiva valorile sufletului la cel mai profund nivel, la liziera dintre suflet și trup, acolo unde întotdeauna găsești o sursă de inspirație și creativitate ce poate fi imortalizată în artă. Medici prin profesie, artiști prin vocație, cam asta sunt câțiva dintre medicii cu care lucrez. Sunt uluită de fiecare dată când îi văd scriind după ce au salvat o viață, după ce au intubat un pacient, sau după ce au adus pe lume un copil. “Stiloul inspirat”, pe care îl țin în mână, așa cum îl numește Dr Farhat, trece în permanență granița dintre a prescrie pentru trup și a scrie pentru suflet; o dualitate a vindecării care transcende medicina și arta, un dualism paradoxal ce conferă substanță și dimensiune chemării lor artistice.

Abia când am lucrat în New York, într-un mediu multicultural, în presiunea departamentului de urgență, am realizat că medicii cu care lucrez își încarcă, ca și mine, forțele în matricea culturilor din care provin. I-am găsit sculptând în ghips între pacienți, scriind citate între două reanimări, aducând pe lume poezii sublime între răgazul dintre două nașteri

În New York am întâlnit medici care s-au întors către scris, muzică sau sculptură la o vârstă matură, o pasiune latentă, care era acolo dintotdeauna, ca o validare a faptului că medicii pot scrie și resuscita, pot sculpta și coordona intervenții rapide în cazuri de traumă, pot fi poeți și aduce pe lume copii, pot recita din Tagore în timp ce tratează un șoc anafilactic. Își duc existența la cel mai înalt nivel al umanității, pentru că se jertfesc pe sine pentru alții prin nopți de gardă și muncă asiduuă și dau înapoi celorlalți la un nivel artistic, ridicând lucrul mâinilor lor la artă, la sublim, preschimbând chemarea medicală într-o sursă de inspirație.

În departamentul de urgență, Dr. Farhat a scris cele mai frumoase cugetări, între două reanimări. Dr. Utpal Chowdhury recită din Tagore și murmură arii pe care le exersează la vioară. Dr. Emil Silberman preia durerea de pe fața pacienților săi și o înmărmurește în sculpturi. Una dintre sculpturile sale, înfățișând Turnurile Gemene și suferința celor din jur, e pusă în holul spitalului Jamaica.

Sculptura “Untitled” (Fără titlu) a medicului Emil Silberman, expusă la unul dintre vernisaje

“Scopul fiecăruia e să atingă imposibilul și să țintească mai mult decât și-ar fi închipuit că poate”, scrie doctorul Farhat. Și peste limitele închipuirii este și suferința pe care o transmite sculptura doctorului Silberman. Medic într-unul dintre cele mai aglomerate Departamente de Urgență, Jamaica Medical Center, Emil Silberman găsește timp să modeleze din ghips, din sârmă și din bronz lucrări care sintetizează durerea, suferința, disperarea umanului într-un moment de criză și durere, la marginea dintre viață și moarte.

Născut în Lituania, își amintește momentul când plastilina a fost înlocuită cu ghips și modelată în forme ce dăinuie. “Pentru multă vreme am ținut arta departe de medicină, dar într-o zi am realizat că aduceam idei din lumea medicală în opera artistică și că de fapt cele două lumi se împleteau”, afirmă  Dr. Silberman.

“Stiloul inspirat”, pe care îl țin în mână aceşti medici, trece în permanență granița dintre a prescrie pentru trup și a scrie pentru suflet

Dr. Utpal Chowdhury, cardiologist în Bangladesh, practică Medicina de Urgență în New York. Are în permanență pe birou cartea lui Tagore, “Ghitanjiali”, din care citește între pacienți. Cu  “Ghitanjiali”, Tagore a reușit să ia Premiul Nobel tocmai pentru că a fost tradusă de el. Are copii după desenele lui Tagore, și îi ascultă din versurile scrise pe muzica compusă tot de autor. Ia lecții de vioară și murmură partituri când scrie fișele pacienților.

Cartea doctorului Adrian Sângeorzan, “Între femei” (Among Women) a fost epuizată, apoi exemplarele avute au fost împrumutate și citite cu rândul la Jamaica Hospital, de la directorul spitalului, la instrumentarele sălii de operație, asistente,  dieteticieni și bucătărese. O carte minunată, cu povești trăite pe viu, în clinică sau în spital, o carte pe care odată deschisă nu o mai lași până la ultima filă.

Este impresionant că toți acești medici au avut turnura spre artă în momentul când presiunea dintr-un spital american și dorul de propria lor țară s-au interpus. Sunt oameni care poate nu ar fi scris, sau nu ar fi sculptat dacă nu ar fi emigrat, oameni ce ard, devotați profesiei și artei, oameni de foc, torțe vii lângă care doar să stai, vezi lumea cu alți ochi, te reîntorci spre artele frumoase, citești sau chiar încerci stângaci să desenezi o umbră sau să scrii.

Foto deschidere: time.com

Mirabela Busuioc este genul de româncă neaoşă, care te unge la suflet fiindcă şi-l pune pe tavă pe al ei. Bucovineancă “aşa cum scrie la carte”, ea şi-a deschis larg porţile casei sale din Gura Humorului pentru echipa Matricea Românească şi ne-a vorbit despre pasiunea – ieşită la iveală natural – de a crea măşti tradiţionale. Asta, deşi are un magazin din care trăieşte confortabil. “Vreau să las ceva în urma mea, vreau să îmi ţin copiii aproape de tradiție și să nu uite de unde au plecat”, spune Mirabela.

Matricea Românească: Cum v-ați descoperit pasiunea pentru măști?

Mirabela Busuioc: Îmi place masca în general. Îmi place ideea de mască, și m-am hotărât să încep cu măștile tradiționale. Nu am evoluat și la altceva. Mergând prin târguri cu soțul meu și uitându-mă la alți meșteri populari, am “furat” meseria. Nu m-a învățat nimeni, nu mi-a explicat nimeni cum să fac. Ci pur și simplu am făcut una și, de la acea una, mai multe. Am evoluat de la mască la mască.

Matricea Românească: Părinții Dvs. au avut vreo preocupare similară?

Mirabela Busuioc: Da, mama mea cosea goblenuri. Am acasă foarte multe cusute, cred că 100 – deși nu se mai poartă în ziua de azi. Poate și de aici s-a născut pasiunea mea pentru cusut, pasiunea de a ține acul în mână.

Matricea Românească: Credeți că această creativitate a românilor este nativă?

Mirabela Busuioc: Bineînțeles! Dacă vrei, se poate. Dar trebuie să vrei. Ideile îți vin pe parcurs, lucrând. Dacă nu lucrezi, nu ai de unde să îți vină idei. De la mască la mască evoluez, gândindu-mă oare cum aș face? Cum ar trebui pus? Și combin culorile. Combinația de culori contează foarte mult.

Dacă vrei, se poate. Dar trebuie să vrei. Ideile îți vin pe parcurs, lucrând. Dacă nu lucrezi, nu ai de unde să îți vină idei

Matricea Românească: Interviul pe care i l-am luat domnului Vasile Șușca din Maramureș a trezit mult interes. Dvs. cum vă raportați la mască? Prin ce se remarcă, ce ar fi particular pentru măștile pe care le creaţi?

Mirabela Busuioc: Este un stil personal. Eu pur şi simplu am început să fac măști. Nu îl cunoșteam – şi nici nu îl cunosc personal – pe domnul Vasile Șușca, ci doar de pe internet. Suntem prieteni pe Facebook. I-am arătat creațiile mele în momentul în care ne-am cunoscut „virtual”.

Matricea Românească: Cum a reacționat?

Mirabela Busuioc: A fost foarte încântat, m-a felicitat și m-a îndemnat să continuu. Ca mulți alți meșteri care m-au încurajat la rândul lor. Familia a fost, însă, prima care m-a îndemnat.

Prolifică: Neofita Mirabela Busuioc şi-a umplut peretele bucătăriei cu măşti tradiţionale, încă o dovadă că românii au geniu creativ

Matricea Românească: Îmi spuneați că, momentan, nu câștigați foarte mulți bani din vânzarea măștilor.

Mirabela Busuioc: Nu, pentru că nici nu vreau să câştig! Am altă afacere…

Matricea Românească: Ce vă face, atunci, să creaţi măşti tradiţionale?

Mirabela Busuioc: Îmi place ideea de a crea și de a-mi ocupa timpul cu un lucru frumos, decât să fac altceva. De exemplu, stat la povești cu vecinele, sau alte lucruri.

Nu mi-am propus să câştig din măşti. Am altă afacere. Fac asta pentru sufletul meu şi al cunoscuţilor, pentru România

Matricea Românească: Purtaţi-ne prin procesul de creaţie a unei măşti.

Mirabela Busuioc: Încep de la pălărie. Îmi aleg pălăria, îmi aleg materialul, materialul vine cusut pe pălărie, după care îmi cos ochii, gura… Nasul îl cos direct pe material, și încep a pune lâna – albă, neagră, fumurie, cum găsesc.

Matricea Românească: Ce materiale folosiți?

Mirabela Busuioc: Lână, în mare parte. Stofă – pălăria este tot dintr-o stofă, mai groasă. Mai folosesc, la dinți, fasole – sau mai pun bucățele de pielicele. Le decupez forma dinților și cos. Nu în ultimul rând, ață.

Matricea Românească: Cum au reacționat cei care v-au văzut măştile?

Mirabela Busuioc: Foarte bine. Am fost și la Festivalul “Hora Bucovinei”. Au fost foarte încântați. E altceva, în comparație cu celelalte măști din zonă.

Matricea Românească: Am observat că aproape toate au, ataşat, tricolorul.

Mirabela Busuioc: În mare parte, da.

Matricea Românească: De ce ați simțit nevoia să-l puneți acolo?

Mirabela Busuioc: Pentru că sunt româncă, în primul rând. Să promovăm România.

Am ataşat tricolorul măştilor mele, pentru că sunt româncă şi vreau să promovez Gura Humorului, Bucovina, România

Matricea Românească: Majoritatea măștilor sunt masculine, dar se observă și câteva feminine. De ce mai puține femei decât bărbați?

Mirabela Busuioc: Pentru că se cer mai mult măștile masculine. Cele ce reprezintă băbuțe au căutare rar, doar la ansambluri – dansul babelor. Cum spuneam, se cer în special cele masculine. Sunt și mai aspectuoase.

Matricea Românească: L-ați implicat și pe băiețelul Dvs.

Mirabela Busuioc: Da. Încerc să-i aduc aproape, și să-i țin aproape, pe copiii mei de tradiție, să nu uite de unde au plecat. Dar și să facă ceva pe viitor – ceva frumos, constructiv, de-al nostru, autentic.

Matricea Românească: Din ce se mai trăiește în ziua de astăzi în Gura Humorului? Se poate trăi din meșteșug?

Mirabela Busuioc: Da, bineînțeles. Se poate trăi, dacă vrei. Cei care au început demult o fac. Sunt meșteri care cos ii autentice, opincari, domnul Zofotă cu pirogravarea oaselor și ce mai are el de vânătoare… Lumea caută și cumpără. Ei, în general, sunt pensionari. Le place, e o meserie pentru bătrânețe.

Un moş înrămat, în casa Mirabelei Busuioc, meşter popular din Gura Humorului, Bucovina

Matricea Românească: Mi-ați spus că lucrați măștile împreună cu soțul Dvs. și că, inițial, a fost surprins de idee.

Mirabela Busuioc: Da, a fost mirat, pentru că el nu credea în potențialul meu. Era puțin sceptic, de fapt. Zice: „O las în pace, să văd ce face!” După care, a observat: „Da, iată că sunt mult mai frumoase față de ceea ce am văzut în zonă!”

Matricea Românească: Și iată că, acum, lucrați împreună.

Mirabela Busuioc: Aşa este. Mă ajută cu lâna, cu curățatul, cusutul, cu ce poate el.

Încerc să-i aduc aproape, și să-i țin aproape, pe copiii mei de tradiție, să nu uite de unde au plecat. Dar și să facă ceva pe viitor – ceva frumos, constructiv, de-al nostru, autentic

Matricea Românească: Ideea de a încadra aceste măşti tradiţionale în rame vă aparține?

Mirabela Busuioc: Da, este a mea. Am plecat de la ideea de ramă pe sfoară, deși mi s-a părut mai «tradițional», după care am zis să încerc și pe rame, să văd cum vine. Ramele sunt date cu ulei de in. Mie îmi plac, îmi sunt dragi. Consider că sunt altceva.

Matricea Românească: S-ar părea că vă place să le accesorizați, pentru că observ şi o mască cu pipă.

Mirabela Busuioc: Este adevărat. În special, măștile cu pipă mă cam reprezintă. Cineva mi-a spus că ar fi un kitsch, pentru că pipa e un plastic, totuși. Nu e făcută manual. Însă am crezut în ideea mea și văd altceva în pipa respectivă.

Matricea Românească: Pentru că la anul vom sărbători Centenarul Marii Uniri, vă gândiți la niște măști speciale dedicate evenimentului?

Mirabela Busuioc: Cu siguranță. Am în jur de opt luni de zile de când am intrat în această horă – și voi evolua de la lună la lună. Acum, am început cu niște păpușele. Pe viitor, nu știu cu ce o să vă mai surprind.

Măşti tradiţionale bucovinene, în „semnătura” Mirabelei Busuioc din Gura Humorului

Matricea Românească: De unde vă luați inspirația?

Mirabela Busuioc: Eu, când am pălăria, văd și masca: cam cum ar trebui făcută, cum mi-ar plăcea mie să o realizez. Mă mai uit și pe internet, prin târguri, pe la unul, pe la altul, și aleg ce-i mai bun, apoi o creez pe a mea proprie.

Eu am în jur de opt luni de zile de când am intrat în această horă – și voi evolua de la lună la lună

Matricea Românească: Aveți vreo mască mai dragă, în afară de prima pe care ați creat-o?

Mirabela Busuioc: Toate îmi sunt dragi. Nu pot să spun că îmi place una în mod deosebit, pentru că fiecare are farmecul ei, și la fiecare am muncit destul de mult și m-am implicat ca să iasă așa cum mi-a plăcut mie în momentul acela. Căci astăzi am o idee, dar mâine poate o văd un pic altfel, fac altceva.

Matricea Românească: De unde obțineți lâna?

Mirabela Busuioc: De la un alt meșter popular, domnul Nicu Zaharia, de la Ostra. El mă mai ajută cu lână. Mai am niște prieteni la Vama, care au oi şi îmi tund şi îmi spală lâna. Iar materialele, le obţin de la mine din magazin – ce nu se vinde, reciclez. Sau, dacă îmi trebuie neapărat, pentru ochi, culoarea verde, păi eu stric acea bluză, că eu trebuie să fac ochii verzi la mască! Nu se pune problema.

Mirabela Busuioc, o româncă inspirată: „Nu m-a învățat nimeni, nu mi-a explicat nimeni cum să fac. Ci pur și simplu am făcut o mască și, de la acea una, mai multe”

Matricea Românească: Cât de mult contează pentru cei din Gura Humorului meşteşugul pe care îl practicaţi?

Mirabela Busuioc: Cei mai mulţi sunt încântați, pentru că eu reprezint Gura Humorului, Bucovina și România. O bună parte dintre măşti le lucrez și în magazin, la locul de muncă. Ei intră, ies, mă aplaudă: „Vai, e super! E frumos! E OK! Să vedem când e gata! Să o pui pe Facebook!” Primesc foarte multe like-uri, aprecieri pe Facebook. Lumea primește bine ideea de mască, de creaţie.

Matricea Românească: V-ați gândit să vă faceți un magazin fizic cu măștile?

Mirabela Busuioc: Am în plan, pe viitor. Astă-iarnă, am pus în magazinul meu toate măștile. Cei care au intrat au putut să le vizioneze. Nu le-am vândut, le-am pus doar pentru vizionare.

Matricea Românească: Ați primit întrebarea dacă le vindeți?

Mirabela Busuioc: Da, dar nu am vândut, pentru că am zis să ajung la un număr consistent, după care…

Matricea Românească: Vă e greu să vă despărțiți de ele?

Mirabela Busuioc: Da, îmi pare rău să vând o mască, drept să vă spun. Am fost acum (în luna mai, n.r.) la “Hora Bucovinei” și îmi pare bine că n-am vândut nici una. Am zis: „Lasă, mai încolo. Când o să am 50-100-150”. Deocamdată, sunt la început. Am donat prietenilor dragi, cunoștințelor, atât tablouri, cât și măști.

Culoare, puritate, hărnicie, optimism: „atelierul” casnic al Mirabelei Busuioc din Gura Humorului, Bucovina, este expresia spiritului românesc în cea mai frumoasă formă a lui

Matricea Românească: Pentru viitorul apropiat, la ce lucrați?

Mirabela Busuioc: La păpușele tradiționale. Le fac din rolă de carton, este o rolă pe care vine un placaj lipit. Adaug materialul cusut, hăinuțele, și cos mărgele pe material, ca rezultatul să fie cât mai autentic.

Dacă îmi trebuie neapărat, pentru ochi, culoarea verde, păi eu stric acea bluză, că eu trebuie să fac ochii verzi la mască!

Matricea Românească: Ne explicaţi că facerea unei măşti vă ia cam trei zile. Dar a unei păpuşi?

Mirabela Busuioc: O fac în jumătate de zi. O pereche – moș și babă – o realizez într-o zi.

Matricea Românească: De ce credeți că masca a dăinuit și a intrat în folclorul românesc?

Mirabela Busuioc: Pentru că masca se folosește la obiceiurile de iarnă, în primul rând. De Crăciun, de Revelion, merg urătorii, se fac partii (grupuri de oameni, n.r.), toți sunt mascați, toți caută să poarte măşti cât mai deocheate, cât mai frumoase, să iasă în evidență: cea mai frumoasă partie, cel mai frumos colindător. Poate și de asta.

Matricea Românească: Se fac concursuri la sfârșit de sărbătoare, pentru a-l desemna pe cel care a avut cea mai frumoasă mască?

Mirabela Busuioc: Nu se face, propriu-zis, concurs de măști. Dar, în comunitate, vorbim între noi: ”A lu’ cutare a fost cea mai frumoasă”.

Matricea Românească: Și se ține minte.  E un motiv de mândrie.

Mirabela Busuioc: Da, e un motiv de mândrie pentru cei care le-au purtat.

Măștile mele se pot purta, dar pot fi şi expuse într-o casă, într-o pensiune rustică

Matricea Românească: Vă vedeți creând măşti pe termen lung?

Mirabela Busuioc: Da, de ce nu? V-am spus, vreau să evoluez. Măștile mele se pot purta, dar pot fi şi expuse într-o casă, într-o pensiune rustică. Masca nu e doar de purtat pentru urător. Are mai multe întrebuinţări.

Matricea Românească: Nu vă e frică de birocrație?

Mirabela Busuioc: Nu. Nu-mi este frică de nimic și de nimeni. Pentru că eu muncesc eu la ele și, atât timp cât ies din casa mea şi le fac, eu sunt deja meșter popular. Deci, dacă le comercializez, o fac la târguri, nu le bag la mine în magazin. Așa, mi-ar trebui un certificat de producător.

Matricea Românească: Aveți un mesaj pentru cei care citesc revista culturală online Matricea Românească?

Mirabela Busuioc: Dacă le place să facă ceva, să o facă! Să încerce, pentru că… niciodată să nu spui niciodată!

Mai multe detalii despre activitatea Mirabelei puteţi afla pe pagina sa de Facebook, Să dăm culoare măştilor bucovinene

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Corespondenta Matricea Românească din Basarabia, Corina Moisei, își povestește participarea la un meci al echipei de fotbal FC Sfântul Gheorghe Suruceni, promovată în Divizia Națională.

Fotbalul și trăirile mele au fost mai mereu la limita unei vecinătăți confortabile: eu nu mă preocupam de el, iar el nu îmi invada spațiul. Iată de ce, ajunsă la „onorabila” vârstă de douăzeci și patru de ani, toate cunoștințele mele se rezumau la câteva detalii insignifiante. Toate bune și frumoase, până am avut parte de o mică incursiune în culisele acestui joc pur bărbătesc, grație unui domn de o amabilitate și inteligență deosebită, care a decis că pentru cultura mea generală ar fi util un rendez-vous cu sportul-rege.

Iată-mă instalată comod în tribunele stadionului, pe un frig de crăpau pietrele, dar entuziasmată ca o adolescentă. Pe câmp își fac apariția două echipe, FC Sfântul Gheorghe Suruceni – eroii acestui articol – și adversarii lor – echipa Zimbru II. Primii au deja alura unor învingători, însă în limitele bunei modestii, deoarece își țin spinările drepte și poartă cu mândrie uniforma neagră cu reflexe aurii. Interesantă opțiune, nu? Jocul promite a fi unul fulminant, iar suporterii sunt pregătiți să își vocifereze ovațiile.

Echipa basarabeană de fotbal FC „Sfântul Gheorghe” Suruceni a fost fondată în anul 2003 și evoluează pe un stadion de 1500 de locuri Foto: arhiva personală

Nu o să scriu despre strategiile de joc sau fenomenalele goluri pe care echipa a reușit să le dea, căci aș comite un sacrilegiu din poziția mea de profan, ci despre spiritul Clubului, care poartă amprenta unei tinereți nonșalante. Totul începe de la atitudinea fotbaliștilor, care în mare parte sunt tineri cu vârste cuprinse între 16 și 30 ani. Încurajările reciproce și îndemnurile sunt, probabil, cartea lor de vizită pe parcursul întregului meci. Este interesantă tactica antrenorilor de a-i striga cu frumosul apelativ „Copii!”, de parcă ar fi cu toții o mare familie. Asta îi motivează să nu mimeze accidentări și să nu fugă de dificultățile unor atacuri, ci dimpotrivă, să le depășească cu ușurință, dând dovadă de o naturalețe și o perseverență demne de apreciat.

Este interesantă tactica antrenorilor de a-i striga pe fotbaliști cu frumosul apelativ „Copii!”, de parcă ar fi cu toții o mare familie

Aceste rezultate evidente sunt rodul muncii și al eforturilor depuse de către echipa managerială și antrenori, care în decursul unui sezon fotbalistic au ridicat echipa până la posibilitatea intrării în Divizia Națională (prima divizie, n.n.), vis realizat cu succes la ultimul meci, din 30 mai.

Și pentru că vorbim despre o echipă renăscută din cenușă ca Pasărea Phoenix, iată câteva detalii despre Sfinți. Echipa FC Sfântul Gheorghe a fost formată în 2003 și, până în 2007, ea a fost reprezentată de către șapte formații de tineret, cu vârste cuprinse între 10 și 18 ani. În 2007, echipa sub 18 ani a celor de la FC Sfântul Gheorghe a devenit Campioana Republicii Moldova. În sezonul 2008-2009, clubul a intrat în a doua ligă din Moldova – Divizia A, echipa promovând în Divizia Națională.

Surucenii și-au rescris istoria în Divizia Națională

Anul 2017 a prins FC Sfântul Gheorghe în Divizia A și cu o sete nebună de realizare a obiectivului central: Divizia Națională, iar visul lor a devenit realitate după o îmbinare de perseverență, talent și suflu nou. Administrația Clubului, formată din tineri cu experiență în domeniul fotbalistic sau doar fani fideli care au decis să dezvolte sportul la ei acasă, au reușit să aducă împreună Sfinții pe piedestalul învingătorilor.

Fiecare meci al „sfinților” ține cu sufletul la gură suporterii din tribune

Fiecare meci de fotbal în parte ne-a ținut cu sufletul la gură, atât pe noi, presupușii adulți, cât și pe cei mici, care au venit să facă galerie pentru eroii lor. Emoțiile pozitive și freamătul provocat de fericirea suporterilor este atuul fanilor echipei, care reușesc să anime stadionul, chiar dacă nu folosesc obișnuitele scandări fotbalistice.

Peste stadionul din orășelul Suruceni se lasă seara. Una obișnuită pentru finalul de mai, când soarele îmbrățișează tandru verdeața din jur. Echipa adversă se retrage în vestiar și doar învingătorii de la Sfântul Gheorghe, cu ultimele forțe, își dau un binemeritat duș spumos, cu șampanie. Ei au promovat cu brio în Divizia Națională și au reușit să își rescrie istoria. Iar eu, din postura mea de mic observator, nu am putut să nu arunc pe hârtie această fericire necondiționată din ochii lor, exuberanța lor molipsitoare și entuziasmul cu care privesc în viitor, așa că le urez succes și ne revedem în Națională, cu noi forțe!

Cu drag, din Basarabia!

„Am încercat să le explicăm românilor anului 2016 ce este oina, comparând-o cu baseball-ul american. Ceea ce este cam grav…” Afirmația îi aparține unui fotograf și reflectă „fără mănuși” realitatea în care trăiesc mulți tineri de astăzi, străini de valori importante din istoria țării noastre. Fotografii Sorin Vidis și Bogdan Boghițoi au pornit, în anul 2014, într-o odisee a „dezgropării” – prin imagini – a unui sport, odinioară popular, astăzi necunoscut în mod concret multor români: oina. Documentarea lor, încheiată în toamna anului 2015, se va materializa curând într-un album fotografic ce are în spate luni bune de studiu, de discuții cu antrenori și – cele mai savuroase momente – de participare la antrenamente și la meciuri de oină din diferite sate din țară. Matricea Românească a stat de vorbă cu Sorin Vidis, care ne-a povestit cu o vădită pasiune despre un sport pe care l-a descoperit – și îndrăgit – pe măsură ce proiectul s-a conturat tot mai mult.

„O curiozitate: oina este, prin lege, sport național din iulie 2014, după ce am început proiectul. A fost o surpriză plăcută pentru noi. Toată lumea știe că e sportul național, deși nimeni nu știe nimic despre oină, sau foarte puțin. Se pare că sunt niște mențiuni din secolul XIV, de pe vremea lui Vlaicu Vodă. Dacă sunt mențiuni, probabil că [oina] e mai veche de atât”, a explicat Sorin.

Jucător aruncând mingea, în încercarea de a lovi un adversar, pentru a câștiga puncte. Pentru ca lovitura să fie un punct valid, el trebuie aibă cel puțin un picior în interiorul cercului atunci când aruncă (Gherăești, județul Neamț) Foto: Bogdan Boghițoi

Primul regulament de oină a fost scris în 1898 și, la inițiativa ministrului Instrucțiunii de la acea vreme, Spiru Haret, sportul a fost „repus pe picioare” și jucat pe terenul populat de către elevi. Din acel moment, concursurile școlare de oină au fost organizate periodic.

Odinioară, populară printre tineri

„Oina a fost introdusă în școli până în anii ’70-’80. Apoi, a început să dispară, poate pentru că nu mai era obligatorie, dar inerția a dus la perpetuare – profesorii asta știau să facă, asta au făcut în continuare -, până s-a pierdut de tot. Eu sunt născut în ’78 și n-am făcut oina la școală”, a adăugat interlocutorul nostru la povestea despre declinul sportului în egală măsură celebru şi obscur.

Echipa Straja se pregătește pentru Cupa Regelui. Fiecare echipă de oină are propriile mingi, care sunt numărate și păzite cu grijă la fiecare antrenament sau joc (București) Foto: Sorin Vidis

În cursul documentării minuțioase, Sorin și Bogdan au aflat că există Federația Română de Oină, cu sediul la Constanța, dar și că, în comunele din diferite județe din țară, se organizează frecvent meciuri, la care sătenii participă în număr mare. De asemenea, există și echipe formate din jandarmi (Straja București) sau din polițiști (Frontiera Tomis Constanța).

Întrucât baseball-ul american a căpătat o popularitate extrem de ridicată pe întreg Globul, din păcate oina – despre care unele voci susțin că s-ar afla la sorgintea celui dintâi – poate fi explicată astăzi prin expunerea asemănărilor sau diferențelor între cele două sporturi. La ambele, mingea este fabricată din piele, însă la oină este mai grea. Un alt echipament folosit la meciuri este bâta – cea a românilor se numește „baston”, este din lemn, mai grea și mai lungă decât cea a americanilor. Comparativ cu fotbalul european, de data aceasta, și la oină avem tot 11 jucători. Sorin a încercat să ne expună, în linii mari, regulile jocului, pe care le-a înțeles după vizionarea cu atenție a câtorva meciuri, dar și a câtorva videoclipuri. Concluzia lui a fost că, de pe margine, meciul este cu adevărat spectaculos.

„Echipa de 11 oameni nu are timp limită, dar, în medie, meciul durează jumătate de oră. Una dintre diferențele față de baseball este aceea că cel care aruncă mingea și cel care e la bătaie sunt în aceeași echipă, nu în echipe diferite. Au un servant, e o echipă la bătaie și una la prindere. Avem un teren cu două culoare pe longitudinal și mai e împărțit și în patru sferturi, transversal. Fiecare jucător bate și următorul devine servantul lui. Poți face puncte la bătaie: dacă dai peste minimum un sfert de teren, ai un punct, dacă dai peste tot terenul, ai două puncte. După ce ai bătut, trebuie să treci printre jucătorii care încearcă să te lovească cu mingea, și tu nu te poți apăra decât cu mâinile. Nu știu dacă oina a influențat baseball-ul, nu aș putea să mă pronunț, pentru că nu sunt specialist.”

Cea mai prețioasă descoperire pe care am făcut-o noi este faptul că oina s-a păstrat, chiar și după ce a fost «scoasă din priză»

L-am întrerupt pe Sorin pentru a-l întreba despre echipamentul de protecție al jucătorilor. Se pare însă că acesta nu există, sportivii folosind mâinile goale pentru a se apăra de minge, chiar dacă aceasta este periculoasă din cauza greutății sale și a vitezei cu care este aruncată. O întrebare cu atât mai oportună, cu cât există și echipe de fete, care joacă oinița.

Schema unui teren de oină Foto: froina.ro

„Nu prea sunt accidente. Am mai văzut unul sau doi care au ieșit de pe teren pe targă, dar atunci era și foarte cald. În general, nu sunt decât  niște vânătăi”, a completat fotograful.

„Cea mai prețioasă descoperire pe care am făcut-o noi este faptul că oina s-a păstrat, chiar și după ce a fost «scoasă din priză». O pasiune ca aceasta și un sport cu rădăcini atât de adânci nu moare, pentru că există cineva care le susține. Am întâlnit oameni despre care nu nici știam că mai există. Oamenii sunt extrem de pasionați, înnebuniți, chiar dacă vorbim despre un sport care nu promite nimic, ba chiar bagi bani ca să joci. Dar ei o fac cu o pasiune ce reprezintă puritate. De fapt, este definiția clară a sportului neîntinat de mercantilism și de presiunea investițiilor sau a sponsorilor.

E un sport identitar, care ne caracterizează, e unic în forma aceasta

Sportivii joacă pentru niște medalii de plastic pe care oricum le primesc doar câștigătorii. Sunt câțiva oameni care au reușit să-l mențină viu la ei în sat. Publicul știe și regulile. Vine tot satul la meci, pentru că este un eveniment mare. Ei și comentează pertinent, pentru că știu regulile. Mie și lui Bogdan ne-a plăcut sportul. Este foarte distractiv, te ține în priză, și ni se pare ciudat că lumea nu îl știe. E un sport identitar, care ne caracterizează, e unic în forma aceasta.”

Pe lângă faptul că meciurile țin suporterii de pe margine cu sufletul la gură, nici în tribune nu lipsește spectacolul: „În timpul meciurilor se și vorbește, ca la table. Oamenii tot timpul au glume, pentru că se cunosc între ei. Au glume de descurajare foarte amuzante și savuroase, precum: «Poți să nu te uiți, că oricum nu îi iese». Se îmbină frumos cu naționalismul sportului”, s-a amuzat Sorin.

Interesant este că un meci de oină poate avea jucători de vârste diferite, Sorin văzând pe teren tați, fii, frați.

Am fost la un antrenament pe înserat, când oamenii veneau de la muncă, cu tractoarele, ca să joace. Era la asfințit, undeva între dealuri. Era foarte frumos

Fotografii au urmărit antrenamente și meciuri de oină în mai multe locuri din țară, între care: Salcea (Suceava), Brăila, Gherăești (Neamț), București, Coruia (Maramureș), Turnu Roșu (Sibiu), Constanța, Mioveni (Argeș), Vorona (Botoșani), Hârlău (Iași), Curcani (Călărași), Voivodeni (Sălaj) etc. În Turnu Roșu, pe teren se afla și primarul comunei. „El e foarte implicat. Acolo am fost la un antrenament pe înserat, când oamenii veneau de la muncă, cu tractoarele, ca să joace. Era la asfințit, undeva între dealuri. Era foarte frumos.”

Fotografii Sorin Vidis (stânga) și Bogdan Boghițoi, autorii albumului „Oina” Foto: arhiva personală

Faptul că acest sport național, vechi de sute de ani, este viu în satul românesc nu ar trebui să mai mire pe nimeni, la fel ca truismul care spune că oraşul îngroapă tradiţiile. Locurile pe care cei doi le-au vizitat în căutarea oinei le-au oferit experiențe unice.

Din fericire, oina nu a fost îngropată în cimitirul valorilor românești, ea încă fiind activă și apreciată de către oamenii care-i înțeleg istoria. Astfel de demersuri lăudabile ale tinerilor artişti fotografi reprezintă o revitalizare în imagini a unor tradiții autohtone aflate în pericol de dispariție.

Albumul fotografic „Oina” va fi editat în luna februarie a acestui an, iar lansările oficiale vor avea loc în martie. Lucrarea poate fi pre-comandată aici, la un preț special.

Atunci când cei mai mulți tineri de vârsta lui sunt cu capul în nori sau privesc în jos în căutarea Pokemonilor, Andrei-Marian Stoian, un adolescent în vârstă de 16 ani din Galați privește, în fiecare seară – senină -, în sus. La propriu, deoarece băiatul, din comuna Schela a județului moldav, este pasionat de astronomie, un domeniu destul de rar întâlnit în «grila de interese» a tinerilor de vârsta lui.

De mai bine de șase ani, acesta îşi petrece nopțile studiind cerul înstelat, dar pasiunea și practica nu au rămas în stare latentă, ci l-au „propulsat” pe Andrei în mijlocul marilor descoperitori. O mândrie cu atât mai mare pentru el, cu cât este cel mai tânăr descoperitor din țară. Ultima descoperire a realizat-o în data de 3 ianuarie, zi în care cei cu preocupări «terestre» încercau, cel mai probabil, să-și revină după un Revelion copios. În timpul unei serii de observații astronomice (survey fotometric, în limbajul de specialitate), gălățeanul a descoperit o stea variabilă – pe care a denumit-o „Schela V1”, după localitatea în care locuiește.

Andrei a putut descoperi această stea cu ajutorul unui telescop principal de tip Newton, cu diametrul oglinzii principale de 130mm f/5 şi camera CCD Atik 314L+. Pentru pasionați, dar și pentru cei familiarizați cu domeniul, subliniem că Schela V1 este o stea variabilă de tip Delta Scuti, din constelația Auriga, a cărei variație este de ordinul orelor ca urmare a unor procese interne din interiorul stelei.

Steaua Schela V1, descoperită de către Andrei-Marian Stoian din Galați, cel mai tânăr descoperitor din România Foto: CMSN Galați

„Toate aceste date au fost raportate către Asociaţia Americană a Observatorilor de Stele Variabile (AAVSO – American Association of Variable Stars Observers), unde au fost incluse în baza de date internaţională a stelelor variabile (International Variable Star Index), confirmându-se astfel descoperirea”, a explicat Florin Matei, purtătorul de cuvânt al Complexului Muzeal de Științele Naturii din Galați, instituția care are în subordine Observatorul Astronomic, locul unde Andrei-Marian s-a pregătit de câțiva ani încoace.

De notat că, sub îndrumarea muzeografului Ovidiu Tercu de la Complexul Muzeal de Științele Naturii, Andrei a reușit, în anul 2013, să pună bazele unui Observator Astronomic la Schela care deține codul IAU-MPC L23, necesar pentru raportarea observaţiilor ştiinţifice la asteroizi şi comete, inclusiv asteroizi apropiaţi Pământului, unii dintre aceştia fiind incluşi în categoria asteroizilor potenţial periculoşi pentru Terra.

Codul MPC necesar a putut fi obținut în urma dotării Observatorului din Schela cu un telescop profesional, graţie unui proiect accesat de către primăria comunei.

Elev la Seminarul Teologic „Sfântul Apostol Andrei” din Galați, Andrei-Marian Stoian nu se află la prima performanță de acest fel. În luna octombrie a anului 2016, adolescentul a contribuit, alături de Ovidiu Tercu, în cadrul Observatorului Astronomic din orașul de la Dunăre, la descoperirea stelelor variabile Galați V8 și Galați V9.

Matricea Românească a stat de vorbă cu tânărul care a pus România, şi la propriu şi la figurat, pe harta stelară:

Matricea Românească: Cum ai descoperit, de fapt, această stea?

Andrei-Marian Stoian: Am observat anumite zone din cer, pe bolta cerească, și am luat o stea din imaginile pe care le-am obținut, despre care știam că magnitudinea ei este constantă – adică strălucirea este constantă. Eu am verificat fiecare strălucire a fiecărei stele din imaginile obținute. Astfel, am observat că la o stea există o variație. Am constatat că există o potențială variabilă. În urma verificărilor pe care le-am realizat, am raportat variabila sub numele „Schela V1” și am ajuns descoperitor.

Andrei-Marian Stoian (dreapta), împreună cu muzeograful Ovidiu Tercu

Matricea Românească: Ai menționat că ești cel mai tânăr descoperitor din România. Ce spune despre noi faptul că românii pot descoperi astfel de stele? Din câte știi tu, câți astfel de descoperitori mai sunt în țară?

Andrei-Marian Stoian: Singurii români despre care știu – și pe care îi cunosc – că au descoperit stele variabile sunt domnul Ovidiu Tercu, împreună cu Alexandru Dumitriu și cu Vlad Tudor. Ei au descoperit, în mai multe etape, variabilele Galați V1, V2, V3, V4, V5, V8 și V9. Iar referitor la prima întrebare, descoperirile arată că suntem un popor ambițios care vrea să-și ducă numele pe cer și că își dorește acest lucru cu adevărat.

Matricea Românească: De ce Schela V1? Puteai alege un cu totul alt nume.

Andrei-Marian Stoian: Numele este cel al localității în care se află Observatorul Astronomic unde am descoperit steaua variabilă. Am dorit doar să duc pe cer numele comunei din care provin.

Am fost întrebat dacă prin bosonul Higgs se poate demonstra existența lui Dumnezeu. Nu. Dumnezeu este peste toate și aceasta este credința mea

Matricea Românească: Ce înseamnă astronomia pentru tine? Dar această descoperire?

Andrei-Marian Stoian: Astronomia reprezintă, pentru mine, o știință și o pasiune pe care o voi duce mai departe. O să mă înscriu la o facultate de fizică și astrofizică. Probabil voi lucra în marile observatoare ale lumii. Această descoperire înseamnă, pentru mine, foarte mult, mai ales pe plan emoțional. Mă simt mândru de mine. Nu este vorba despre nimic material, doar emoțional.

Matricea Românească: Ce face în fiecare seară un tânăr ca tine, în vârstă de 16 ani, pasionat de astronomie?

Andrei-Marian Stoian: Depinde. Dacă cerul este senin, observă. Dacă este înnorat, se odihnește pentru următoarele nopți senine. Acesta este cazul meu. Prefer ca, atunci când este înnorat, să mă odihnesc cu gândul la următoarele nopți senine care vor veni.

Andrei-Marian Stoian, la Observatorul Astronomic

Matricea Românească: Cum te documentezi?

Andrei-Marian Stoian: Mai mult din articole științifice, citesc jurnale.

Matricea Românească: Ce poți să-mi spui despre Dumnezeu? Cu toții știm că e acolo, Sus.

Andrei-Marian Stoian: Am mai fost întrebat asta și în trecut și voi răspunde cu cea mai mare plăcere și acum. Eu consider că Dumnezeu este peste toate și că nu putem să-L „demonstrăm” prin anumite stele sau studii. Am fost întrebat dacă prin bosonul Higgs se poate demonstra existența lui Dumnezeu. Nu. Dumnezeu este peste toate și aceasta este credința mea.

Prefer ca, atunci când este înnorat, să mă odihnesc cu gândul la următoarele nopți senine care vor veni

Matricea Românească: Ce pierdem atunci când nu privim cerul, chiar și în drumul spre casă?

Andrei-Marian Stoian: Un spectacol minunat. Cerul este minunat prin multitudinea de obiecte, de nebuloase, de galaxii, de roiuri.

„Povestea mea este povestea unei femei care cântă. Acesta este rostul meu”. Așa ni s-a recomandat Doina Lavric Parghel, o distinsă doamnă, care aduce în fața publicului autohton şi nu numai muzica tradițională românească. Pe Lavric Parghel am cunoscut-o la Curtea de Argeș, acolo unde a interpretat câteva melodii uimitoare, cu prilejul unui vernisaj al unor artiști, între care s-a numărat și soțul ei, Virgil Parghel.

Blândețea Doinei Lavric Parghel ne-a atras instantaneu și nu am avut nicio putinţă de scăpare, pentru că ne comportam precum fluturii care caută lumina în ceasul negru al nopții. Într-un mediu haotic, populat de oameni care consideră că spiritul nu are nevoie de panaceu, discuția cu interpreta ne-a înseninat ziua și ne-a oferit momente care nu vor fi uitate prea curând.

Matricea Românească a avut privilegiul de a întâlni un om pasionat, transfigurat atunci când interpretează un cântec tradițional. Doina Lavric Parghel „apelează” la o singură „armă” atunci când se află pe scenă, dar care s-a dovedit a fi cea mai eficientă: sufletul.

„Nu mă îmbrac în portul popular pentru că, atunci când te recomanzi drept cântăreț de muzică populară, costumul te ajută foarte mult, te recomandă. Costumul acesta îți dă credibilitate. Ești mai mult sau mai puțin convingător. Când ești fără costum, atunci să te văd că tu convingi, că exprimi o spiritualitate a locului, că ești de acolo! Am zis: «Ia să văd, sunt de acolo? Oamenii mă cred pe cuvânt? Pot să produc o stare? Sunt capabilă să fac asta?»”, a explicat artista, exclusiv pentru Matricea Românească.

Cântece cu povești rostite

Interpreta iubește doinele – numele parcă i-a fost predestinat -, de aceea, repertoriul său cuprinde foarte multe astfel de piese, iar cântecele nu sunt cântate oricum, ci sunt însoțite de scurte povești, rostite de vocea care încălzește inima ascultătorului. Ca o confirmare a valorii sale artistice, Doina Parghel a împărţit scena şi cu binecunoscutul interpret de muzică tradițională Grigore Leșe.

Doina Lavric Parghel, cântând la un vernisaj de la Curtea de Argeș Foto: Mihai Vladu

„Îmi plac cântecele «pe gol», și așa le cânt, dar și acompaniindu-mă de cobză. Numai de cobză. Mă mai și opresc și rostesc câte ceva. Comunic cu publicul. Îi spun mereu că și cu dragostea asta, îți trebuie minte-n cap, ca s-o poți purta. Și apoi cânt melodii de dragoste. Sau spun o poveste. De exemplu, despre o fată, care s-a măritat, săraca, deși avea 20 de ani. Sau, altă poveste, despre un împărat și-o împărăteasă, care aveau o singură fată foarte frumoasă, dar cam leneșă. Și nici n-avea chef de treabă. Atunci, au chemat pe toți înțelepții împărăției: «Ce să facem cu fata asta?». Înțelepții s-au sfătuit trei zile și trei nopți. Și au spus așa: «Înălțate împărate și înălțată împărăteasă, ne-am sfătuit noi și am gândit așa – ce vă spunem noi, să nu vă fie cu supărare – fata, când nu-i bună de nimic, e bună de măritat!»”.

Publicului îi cânți cântecul de jale, care vorbește despre dispariția celui drag, despre durerea ta adâncă, de te doare și ultimul fir de păr din cap

Doina Lavric a dezvăluit, pentru Matricea Românească, izvorul inspirației celor mai frumoase și mai înduioșătoare cântece tradiționale românești: durerea. De la ea am aflat că omul îndurerat este cel care cântă cu atâta patos, încât învăluie în suferință și ascultătorul, pentru care numai lacrimile pot vorbi. Este de prisos să mai menționăm că, atunci când cântă, și interpreta noastră simte de multe ori cum lacrimile vor să se arate, dar „le stăpânesc. Ele vin, dar te oprești, pentru că e omenesc. Respiri, te oprești, și lumea te înțelege”.

Copiii, fascinați de cântecele Doinei Parghel

„Omul cântă când are nevoie să-i fie sufletul oblojit. Nu când este deja oblojit, nu când e reparat, nu când este perfect. Atunci, nu ai nevoie de nimic, nu ai nevoie de doftor. Dar când ți-e sufletul amărât… «Cine nu-i mâncat de rele / Nu știe a cânta de jele». Inspirația vine din suferință. Lucian Blaga spunea: «Nicio suferință nu-i atât de mare, să nu se preschimbe-n cântare». Cântecul trebuie să fie cântare. Laşi lacrimile acasă, nu te smiorcăi. Apoi, transfigurezi. De aceea, cântecul e minunat. De ce e trist cântecul? De aia e trist, pentru că de acolo vine, din tristețe. Publicului îi cânți cântecul de jale, care vorbește despre dispariția celui drag, despre durerea ta adâncă, de te doare și ultimul fir de păr din cap. Vorbești despre război, despre lucruri strașnice, și totuși nu te poți abține să asculți. Vrei să asculți o dată, și înc-o dată. Ai nevoie de durerea aceea, ca să te vindeci și pe tine”.

Muzica tradițională aduce „un ban mai puțin, sau deloc”

De ce muzică tradițională și nu populară? La această întrebare, Doina Parghel a răspuns cu eleganță, subliniind că a ales-o pe cea dintâi, pentru că „este ceea ce pătrunde în spiritualitatea noastră și rămâne și peste 2-300 de ani”, drept pentru care a rezistat tentației de a alege să interpreteze muzică populară, cea care se cântă într-un anumit moment, asumându-şi să câștige „un ban mai puțin, sau deloc”. „Acum e populară maneaua, care a intrat și în folclor, în muzica populară țărănească – s-au întrepătruns și sunt ceea ce se cântă acum. Unora le place, unora nu”.

Lumea e atrasă de muzica tradițională. E fals să spunem: «Nu le dăm asta, pentru că ei au nevoie de altceva. Nu se cere»

Artista își apără repertoriul care îi place și pe care-l prețuiește și este mulțumită deoarece, de-a lungul anilor, s-a bucurat de aprecierile românilor, ea punctând că niciodată nu i-a fost respinsă munca.

„Lumea e atrasă de muzica tradițională. E fals să spunem: «Nu le dăm asta, pentru că ei au nevoie de altceva. Nu se cere». Aceasta este justificarea noastră meschină, pentru că ne e lene, pentru că nu știm, pentru că vrem succesul facil, pentru că vrem banii câștigați ușor. Nu mi s-a întâmplat să fiu respinsă – nu eu, ci ceea ce fac – niciodată. În public se află țărani, intelectuali, muncitori, oameni de mâna a treia sau a șaptea, ce contează?”.

Datorită Doinei Lavric Parghel, un artist de suflet, mândru purtător al rădăcinilor sale, am înţeles mai bine frumusețea muzicii tradiționale românești. Ascultând-o, ne-am întristat, am zâmbit, apoi ne-am înseninat – semn că muzica ei şi-a împlinit menirea.