Tag

Pateric

Pustnicii din Patericul Egiptean pot fi life coachi de succes pentru omul de azi. Nu credeți că e posibil? Iată câteva fragmente repovestite și câteva citate care vă pot schimba părerea.

Patericul Egiptean este o colecție de relatări biografice și fraze pline de înțelepciune ale pustnicilor și călugărilor din zona deșertică a Egiptului de Nord-Vest, din perioada de dezvoltare a monahismului cu o amprentă ascetică puternică, adică jumătatea secolului al IV-lea. Patericul este unul dintre cele mai influente texte ale creștinismului ortodox: pentru mulți monahi, el este reperul principal al vieții ascetice originale.

 

Despre cum să-ți dozezi efortul fizic într-o zi de lucru:

Avva (=părintele) Arsenie i-a făcut odată o invitație Avvei Alexandru: ”Astăzi, după ce termini de tăiat ramurile pe care le ai de tăiat, vino să mănânci cu mine. Iar dacă se întâmplă să ai oaspeți, atunci să rămâi să mănânci cu ei”. Arsenie voia deci să respecte legea ospitalității: Avva Alexandru va fi oaspetele său, cu excepția situației în care Alexandru însuși ar fi avut musafiri neanunțați.

Avva Alexandru s-a apucat de tăiat ramurile din care urma apoi să fabrice coșuri împletite. Aceasta era în deșertul egiptean singura soluție a pustnicilor pentru a-și asigura un venit pentru subzistență: împleteau coșuri din ramuri, apoi le vindeau în oraș. Când s-a făcut ora mesei, Avva Alexandru nu avea musafiri, deci ar fi putut merge la Avva Arsenie, așa cum fusese invitat. Numai că s-a gândit: ”Arsenie mi-a spus ca mai întâi să termin, apoi să mă duc. Dar eu n-am terminat de tăiat toate ramurile pentru astăzi.” 

Părinții deșertului erau foarte atenți să respecte principiul ascultării: fiecare sarcină primită de la un părinte sau duhovnic trebuia respectată întocmai. Așa că Avva Alexandru n-a plecat spre chilia Părintelui Arsenie decât după ce a terminat de tăiat toate ramurile. Când a ajuns acolo, Arsenie îi spune: ”Acum ai venit? Ora mesei a trecut de mult, eu credeam că ai oaspeți și de asta n-ai venit, așa că am mâncat deja.” Avva Alexandru îi explică: ”Părinte, mi-ai spus să vin după ce termin lucrul, așa că te-am ascultat!”. Avva Arsenie îl privește și-i spune: ”Ai grijă, postul tău din zilele de lucru trebuie încheiat mai repede, încât și pravila să ți-o faci, și apa să ți-o bei! Altfel, iute se va îmbolnăvi trupul tău.”

 

Despre cuvânt și vorbire:

  • Avva Isidor Pelusiotul: ”Viața fără cuvânt e mai prețioasă decât cuvântul fără viață.”
  • Avva Hierax: ”Dacă ți-e foame, mănâncă, dacă ți-e sete, bea. Dar numai nu vorbi pe nimeni de rău.”

 

Trei însușiri fundamentale pentru o viață de calitate:

  • Avva Pimen: ”Paza (=vigilența), atenția la tine însuți (=introspecția) și discernământul sunt cele trei virtuți călăuzitoare ale sufletului.”

 

Despre răbdare și insistență în negociere și despre câștigarea bunăvoinței:

Insistența este răspunsul potrivit în fața unui refuz, fie el și categoric sau chiar jignitor. Înainte de a fi calități ale specialiștilor în vânzări, statornicia și chiar încăpățânarea se dovedesc a fi însușiri ale oamenilor spirituali. Calităților duhovnicești li se adaugă de obicei și un dar material, ca semn al respectului.

Avva Pimen și ucenicii săi s-au mutat din Sketis (astăzi, Wadi El Natrun) într-o altă parte a deșertului din nord-vestul Egiptului. În zona aceasta exista deja un pustnic renumit și căutat de oameni, prețuit fiind pentru calitățile sale sufletești și pentru credința sa. Dar oamenii, atrași de faima părintelui nou-venit, l-au părăsit pe bătrânul pustnic și au început tot mai mult să-l caute pe Pimen. Bătrânul a fost atunci doborât de invidie, iar din acest motiv a început să-l vorbească de rău pe Avva Pimen. Când a aflat despre asta, Pimen le-a spus ucenicilor: ”Pregătiți câteva gustări, luați o ulcică de vin și haideți să mergem să-l împăcăm pe bătrân.”

Au luat gustările și au plecat. Când au ajuns la poarta bătrânului, ucenicul acestuia i-a întrebat: ”Cine sunteți?” Ei au răspuns: ”Spune-i bătrânului că Pimen vrea să primească binecuvântare de la el.” Ucenicul a mers înăuntru, dar s-a întors în scurt timp cu un refuz scurt: ”Bătrânul n-are timp pentru voi”. Avva Pimen i-a replicat: ”Spune-i bătrânului că noi nu plecăm de aici până nu primim binecuvântarea lui!” Și au rămas cu toții la poartă, în tăcere deplină, sub soarele arzător al deșertului.

Bătrânul pustnic a văzut insistența și răbdarea lor. Iar efortul lor de a sta în soarele puternic în ciuda faptului că fuseseră refuzați și alungați l-a făcut să înțeleagă că dorința lor era una sinceră și puternică. I-a primit în chilie, le-a primit darurile și le-au mâncat împreună. La despărțire, le-a spus: ”Calitățile pe care le-am văzut cu ochii mei la voi întrec de o sută de ori ce am auzit pe alții spunând despre voi”.

 

 

 

Maica Gabriela de la Voroneț este stavroforă, adică purtătoare de cruce pectorală, și este stareță a Mănăstirii Voroneț de un an. Are doctorat în teologie și largi competențe în artă sacră, filosofie, lingvistică.  A venit la Voroneț acum 28 de ani, alături de stareța Irina Pântescu, iar mica obște de atunci a reînviat Voronețul după o istorie de peste două secole în care nu mai fusese mănăstire, ci doar biserică de parohie și monument cu regim muzeal. Am purtat cu Maica Gabriela o discuție care dorește să clarifice în ce fel este compatibilă lumea de azi cu spiritul mănăstiresc. Altfel spus, cum putem noi, cei din lume, să înțelegem felul de a fi al monahilor. Răspunsurile sunt date de o persoană care are o vocație monahală profundă, dar pentru care lumea nu este nici dușman, nici câmp de luptă, ci este partener în căutarea celor înalte. Vă invităm să ascultați interviul integral (36 minute) și să parcurgeți cele câteva extrase text de mai jos.

 

 

 

Voronețul: monument de artă sau spațiu de reculegere?

  • Voronețul este o sinteză: este operă de artă unică, dar să nu uităm nicio clipă că este mănăstire, deci este loc în care se face slujbă mănăstirească.
  • Am învățat în timp, în cei 28 de ani de când viața mănăstirească s-a reluat la Voroneț, observând mulțimea care ne trece pragul, că trebuie să-l accepți pe fiecare om așa cum este. Fiecare este sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

 

Fotografie cu obștea Mănăstirii Voroneț. Cele două stravrofore sunt maica stareță Gabriela și maica Irina, fosta stareță

Fotografie cu obștea Mănăstirii Voroneț. Cele două stravrofore sunt maica stareță Gabriela și maica Irina, fosta stareță

 

Care este relația monahului cu lumea?

  • Monahul nu se închide în mănăstire și să rămână doar cu grija mântuirii sale, el nu devine dintr-o dată egoist. Dar noi spunem adesea că ”doar rugăciunile pustnicilor ne mai țin”.
  • Da, ne interesează ce se întâmplă în afara zidurilor mănăstirii. Suntem oameni ai comuniunii, ai empatiei, ai faptei bune deschisă către aproapele.
  • Există fără dubiu o contrabalansare a greului lumii cu rugăciunea celor retrași din lume.
  • Sunt conștientă că mulți din afara mănăstirii nu înțeleg viața din interior. Dar să știți că nici eu, din interiorul mănăstirii, nu înțeleg pe deplin viața din afara ei!

Despre monahii care nu fac cinste hainei monahale

  • În momentul în care cineva intră într-o obște de mănăstire și îmbracă haina aceasta neagră, el nu devine automat altcineva. Cei din afara mănăstirii se așteaptă să-l vadă ca pe un sfânt, dar din păcate trebuie să cerem un pic de clemență. Credeți-ne, nu devenim automat sfinți.
  • Are prima noastră stareță, maica Irina, o vorbă: îi vezi călugărului greșeala și îl judeci, dar pocăința i-o vezi? Dacă stă noaptea în chilie și plânge și recunoaște ”azi n-am fost adevărat călugăr”, îl vezi și atunci ca să-l judeci și atunci?

 

Biserica Mănăstirii Voroneț, ctitorită de Ștefan cel Mare și Sfânt în 1488

Biserica Mănăstirii Voroneț, ctitorită de Ștefan cel Mare și Sfânt în 1488

 

Principii de educație

  • Cu siguranță că o anumită doză de severitate este necesară în educație. De multe ori părintele își spune ”ce am suferit eu, să nu sufere copilul meu”. Dar el uită că și copilul trebuie pregătit pentru lupta cu viața. Dacă nu fac părinții educația aceasta, viața însăși îi aruncă, îi întoarce, îi decade pe acei copii, iar căderile au consecințe mult mai grave.
  • Educația se face în primul rând cu iubire. În egală măsură, în educație este nevoie de ordine.
  • În reprezentarea plastică a Scării Sfântului Ioan Scărarul, de la Mănăstirea Sucevița, cetele de îngeri din partea de sus a scării arată ca o organizație militară, se află într-o ordine perfectă. În schimb, în partea de jos a scării, unde sunt cei căzuți, este haos.

Ascultare vs libertate

  • Sensul ascultării monahale se găsește în acea povestire din Pateric, în care un frate este în grădină și plantează varză. Vine un părinte care-i spune că nu așa se plantează varza, ci cu rădăcina în sus. Fratele face ascultare și, atât timp cât este supravegheat, face cum i s-a spus, pune planta în pământ cu tulpina în jos și cu rădăcina în sus. Dar după ce pleacă părintele, revine la logica obișnuită: rădăcina plantei trebuie să stea în pământ. Căteva săptămâni mai târziu, în grădina de varză s-au prins și cresc frumos doar acele plante care fuseseră sădite cu ascultare, adică în totală opoziție cu logica naturală. Ce sens are povestea? Să-ți arate că probabil niciodată nu știi tu cum trebuie să faci, e mai bine să te bazezi pe știința superiorului tău duhovnicesc.

Este adevărat că în mănăstiri se gătește foarte bine?

  • Să nu uităm, în afară de tot ce e nevoie pentru ca mâncarea să fie bună, în mănăstire totul se face dublat de încă o lucrare. Această lucrare oricine poate să o practice, numai că în mănăstire ești învățat să o practici: blagoslovenia. Și, pe cât posibil, rugăciunea în timp ce lucrezi.
  • În mănăstire, dacă mâncarea este prea gustoasă, trebuie să se pună un pic de cenușă în ea! Iar dacă haina călugărului este prea frumoasă, trebuie să-i pună un petec. Așa, pentru măsură!

Judecata de Apoi de la Voroneț: care este mesajul ei?

  • Judecata de Apoi de la Voroneț nu înfățișează, de fapt, o judecată. Este o cântărire. Punctul central al frescei, locul în care se intersectează diagonalele scenei, este balanța. Acela e punctul culminant. Nu este deci o judecată, ci este o răsplătire, iar din acest fel de a vedea lucrurile rezultă că accentul nu se pune pe Judecător, ci pe mine, cel care stau în fața Judecătorului.