patrimoniu mondial UNESCO

Matricea Românească vă aduce în atenţie povestea lui Eugen Doga, compozitor român originar din Basarabia, cel care ne-a dăruit Imnul Chișinăului, dar și un vals introdus în patrimoniul UNESCO drept una dintre cele mai frumoase patru creaţii muzicale ale secolului XX.

Muzica este tratament pentru suflete, un dulce răspuns la orice suferințe și o modalitate în plus pentru a obține câteva clipe de liniște lăuntrică. Poate că aceasta este definiția unitară pentru simplii melomani, dar când vine vorba despre compozitori, muzica este chintesența existenței lor.

Eugen Doga nu este o excepție de la regulă, deoarece și-a așezat pe note muzicale toată viața. Născut odată cu sosirea primăverii, la 1 martie 1937, în satul Mocra din Transnistria, pe atunci R.A.S.S.M (Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească), acesta și-a dedicat cei mai frumoși ani, spre aducere aminte, muzicii, introducând căldură și gingășie în munca sa. A studiat la Școala de muzică Ștefan Neaga din Chișinău între 1951 și 1955, apoi la Conservatorul de stat din Chișinău (1955-1960), la clasa de violoncel a profesorului Hohlov, și la Institutul de Arte Gavriil Muzicescu din Chișinău (1960-1965), la clasa de compoziție a profesorului Solomon Lobel.

Eugen Doga – compozitor din Basarabia, românul care ne-a dăruit Imnul Chișinăului, dar și un vals devenit parte a Patrimoniului Mondial UNESCO

În acele timpuri de comunism în plin avânt, acest muzicolog, înzestrat cu un talent nativ, dar și cu perseverență, își începe cariera ca violoncelist în Orchestra Comitetului de Stat al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești pentru Televiziune și Radiodifuziune. Debutează, în 1963, cu un cvartet de coarde. Totuși, doar arta compunerii îi aduce cu adevărat renumele în timp. Iată de ce continuă să creeze, revărsând gloria unor rezultate frumoase asupra țării.

Portofoliul său impresionează, mai ales că dezvoltă un stil divers, acoperind atât domeniul muzicii clasice, cât și cel al muzicii de estradă. Are înscrise atât cântece – Curcubeul alb; Primăvara omenirii; Vocea omenească – dar și poeme simfonice, printre care: Inima veacului și Slăvim Moldova. Lui îi datorăm Imnul Chișinăului, Orașul meu, care a făcut-o renumită și pe cântăreața Sofia Rotaru în 1973.

https://www.youtube.com/watch?v=uCy5euFNEAc

Imnul Chișinăului, ”Orașul Meu”, interpretat de către cântăreața basarabeancă Sofia Rotaru

Doga însă nu s-a oprit doar la radio, ci a depășit frontierele comodității și a scris muzica pentru filmele copilăriei noastre: Capra cu trei iezi, Maria Mirabela, dar şi serialul Guguță. A semnat muzica pentru spectacolele: Radu Ștefan, întâiul și ultimul; Pe un picior de plai; Ce frumoasă este viața; Păsările tinereții noastre; Sfânta sfintelor.

Ca o recunoaștere a meritelor sale în domeniul muzical, Eugen Doga a fost decorat cu înalte distincții de stat ale Republicii Moldova, precum și ale U.R.S.S, inclusiv titlurile de Maestru Emerit al Artei din Republica Moldova, Artist al Poporului din R.S.S.M., Artist al Poporului din U.R.S.S, laureat al Premiului Boris Glăvan al Comsomolului din Moldova, laureat al Premiului de Stat al R.S.S.M. și al Premiului de Stat al U.R.S.S. Cea mai mare mândrie a venit, însă, odată cu includerea renumitului său vals din filmul Gingașa și tandra mea fiară (1978) în lista celor patru mari capodopere ale secolului XX.

Valsul lui Eugen Doga, de pe coloana sonoră a filmului rusesc ”Gingașa și tandra mea fiară”

Anul 1972 i-a adus Scoica de Argint la Festivalul Internațional de Film de la San Sebastian pentru muzica din filmul Lăutarii, iar în 1976 a urmat Scoica de Aur, pentru coloana sonoră a filmului O șatră urcă la cer. Ambele filme au devenit emblematice pentru patrimoniul Basarabiei, în mare parte grație coloanei sonore.

Din 1992, compozitorul Eugen Doga este membru titular al Academiei de Științe a Moldovei, iar Institutul Internațional de Cinematografie din Moscova i-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa. Anul 2007 a fost declarat, în Republica Moldova, „Anul Eugen Doga”.

Iată cum îşi explică maestrul căutarea neostoită a perfecţiunii muzicale: “Am învățat de la marele Enescu să caut muzica pretutindeni, în folclor, în natură, fără prejudecățile snobilor. Degeaba râvnești să atingi înălțimile, să experimentezi o modernitate rece, chinuită, dacă nu ai scris nici o piesă miniaturală, ca un diamant mai valoros decît orice taluz zgomotos de zgură. Am descoperit că oamenii n-au uitat să viseze la muzică, să se bucure, să se vindece prin ea”.

Un exemplu de sobrietate, de râvnă și de credință în arta frumosului, Eugen Doga este, pe bună dreptate, un simbol al Basarabiei, făcând din muzica sa o carte de vizită a creativităţii româneşti.

Există feluri şi feluri de a-ţi sluji ţara. Unul este de a sfida frigul încălzindu-te la focul idealurilor şi contestând legiuiri vremelnice în capitala României. Altul este să te lupţi cu viscolul în munţii Maramureşului, pentru a vedea şi vorbi lumii despre minunile prezente într-o biserică de lemn pe care divinitatea a vrut-o perenă. Un material special realizat în valea Cosăului de către echipa Matricea Românească, la Biserica de lemn din Budeşti-Josani, cu hramul “Sfântul Nicolae”, parte a patrimoniului cultural mondial.

O comunitate de 2400 de suflete, pe care o mai ţine, în bună măsură, credinţa. Aşa ar putea fi descrisă localitatea maramureşeană Budeşti-Josani, al cărui ax central este biserica veche din 1643, din lemn de stejar, protejată de către Sfântul Nicolae. “Vremurile s-au mai schimbat”, ne avertizează preotul paroh al locului, venit aici acum aproape 20 de ani, din comuna sătmăreană Valea Vinului.

Biserica din Budeşti-Josani (exterioare)

“Lumea vrea confort. În biserica nouă este căldură, am făcut încălzire prin pardoseală. Înainte de a termina biserica, erau 3200 de suflete. Acum sunt 2400. Tineri puțini. În 20 de ani, 800 de oameni au dispărut din sat. Mor 50-60, se nasc 10. Mai sunt și cei plecați. Când a început construcţia la biserica nouă, în 1991, s-a mers pe ideea că vom fi mai mulţi. Acum suntem mai puţini. Era greu să stea lumea afară în zăpadă. Acum, la biserică sunt alte condiții – bănci, căldură…” Mai vine lumea la biserică? “Încă mai vine”.

În 20 de ani, 800 de oameni au dispărut din sat. „Mor 50-60, se nasc 10”

“Oamenii sunt credincioși”, ne mărturiseşte părintele. “Vorbind însă la modul general, oamenii s-au schimbat mult după ’90. Toată lumea vorbea de regimul comunist, că era împotriva bisericilor. Dar atunci oamenii erau mai uniți, mai atașați, mai credincioși. Acum sunt mai îndrăzneți, mai obraznici, mai tupeişti. E un fel de libertate prost înțeleasă. Dacă jigneşti pe cutare, acum, dar ce mare lucru faci că îl jigneşti? Or, înainte, n-o fost aşa. Asta este diferenţa.”

E un frig aspru în biserică, un frig care îţi degeră sufletul şi îţi trezeşte nostalgii amniotice. Dar gazdele – preotul Ioan Năneştean şi îngrijitoarea bisericii vechi, Ioana Godja – suferă împreună cu noi şi pentru asta le mulţumim.

Preotul paroh Ioan Năneştean: „Oamenii s-au schimbat mult după 1990”

Matricea Românească: Vă rog să vă prezentați în câteva cuvinte, precum și locul unde ne aflăm.

Pr. Ioan Năneştean: Sunt preotul paroh Ioan Năneştean, aici din 1998. Biserica în care ne aflăm este Biserica „Sfântul Nicolae” Budești-Josani din parohia Budești, protopopiatul Sighet. Biserica este construită la 1643. Ceea ce este semnificativ pentru această sfântă biserică sunt în primul rând dimensiunile mari pe care le are. Pentru că este o biserică mare, raportat la timpul când s-a construit. Apoi, sunt cele patru turnulețe din jurul turlei principale, pe care nu le au altele din lemn din Maramureșul istoric. Alături de încă șapte sfinte biserici, este înscrisă în patrimoniul UNESCO. Vorbim despre opt biserici din Maramureșul voievodal.

Apoi, sunt lucrurile din sfânta biserică – ea fiind împărțită în pronaos, naos și altar. Avem în interior icoane pictate pe lemn, pe sticlă. Cele pe sticlă sunt de la școala de la mănăstirea Nicula din Cluj, pictate de către călugării de acolo, la 1700. Icoanele pe lemn sunt de secol XVII și XVIII. Alexandru Ponehalski este cel care a pictat această biserică, un pictor care a fost din părţile acestea, din comuna Berbești de lângă Sighetu Marmației.

Pe urmă, un lucru pe care îl avem și cu care ne mândrim este faptul că în biserică se află cămașa de zale a haiducului Pintea Viteazul. Zalele acestui haiduc, Grigore Pintea, care, fiind fugar în părțile noastre la vremea aceea, a stat ascuns de autoritățile timpului, la locuitorii din Budești.

Mai avem o icoană, în pronaos: Justiția supremă – Judecata de Apoi, de dimensiuni mari. Avem de asemenea o sfântă cruce, găsită în lemn de către un locuitor care a mers în pădure, după lemne pentru foc. Când a despicat cu drujba bucata de lemn, a văzut semnul sfintei cruci. El a zis: „Părinte, să o expunem și celor care vin și vizitează această biserică, pentru că este un lucru interesant”. Eu zic că e voia lui Dumnezeu, un semn, ceva care să ne pună pe gânduri. Descoperirea a făcut-o în anul 1998. Am expus-o.

Crucea găsită în lemn, expusă în biserică

Mai e un amănunt: biserica a fost supusă unor lucrări de consolidare, între 1998 și 2000. O echipă de meșteri din zonă a venit și a lucrat aproape doi ani. Înainte, din cauza trecerii timpului, biserica s-a „așezat” pe pământ, în sensul că tălpile bisericii erau una cu pământul. Era puțin înclinată, aveai impresia că o ia la vale. Ei au făcut o lucrare grea, au ridicat-o pe pârghii și au pus piatră în fundaţie, apoi au înlocuit lemnul putred, tălpile de stejar, aşa cum au fost în mod original. Intervenţia a fost coordonată de către arhitectul Niels Auner. A fost o intervenție serioasă.

În 2007-2008 s-a intervenit la pictură, pentru a fi înlăturate depunerile de fum din timp, de către o echipă condusă de către pictorul Săvescu, de la București. Înainte, nu se vedea pictura, aşa puţină cât a rămas – era înnegrită. Au lăsat bucăţica aceea – martor, cum spun ei în limbajul artistic. Adică, o dovadă de cum a arătat înainte. Atât a fost de înnegrită. Şi în sfântul altar se poate vedea pictura care a rămas în măsură mult mai mare.

Spun bătrânii că, la 1900, șindrila fiind deteriorată, acoperișul a trebuit înlocuit și s-a înfiltrat apa pe boltă și s-au înlocuit și scândurile. Atunci s-a pierdut o parte din pânza pictată. Noi am păstrat, avem grijă de lucrurile care există, pentru a le lăsa celor ce vin după noi, ca moștenire. Ne bucurăm că a dăinuit această sfântă biserică din 1643 fără probleme, fără incendii, fără degradare. Totuși, este o biserică de lemn. Este ceva că este în picioare!

Biserica este vizitată de către foarte mulți oameni care vin din toate părțile lumii, japonezi, canadieni, chinezi. Am avut un chinez care stătea și medita pe piatra de afară, într-o zi de vară. Chiar prințul Charles a fost aici, când a fost în vizită în Maramureș.

Avem grijă de lucrurile care există, pentru a le lăsa celor ce vin după noi, ca moștenire

Icoanele noastre pe lemn au o particularitate – unele dintre ele au pictură pe ambele părți. Am încercat să găsesc o explicație, dar nu am găsit. Aşa, cele cu Ioan Botezătorul, Sfântul Nicolae.

Mai avem ferestrele mici, originale. Acolo este o sticlă de la începuturi, făcută manual. Dacă ne apropiem, vedem că nu este sticlă turnată într-o fabrică. Este o sticlă de la începuturi, care are o frumusețe deosebită.

Vă spuneam că biserica are hramul „Sfântul Nicolae”. Slujim aici când cer credincioșii, în sensul că se mai face câte un parastas, o pomenire, dar slujirea obișnuită are loc în biserica nouă, pentru că este mai mare. Acolo, oamenii au alte condiții – căldură, bănci. Şi-au dorit să îşi facă, fiind neîncăpătoare aceasta. Sigur, slujim de hram, slujim la Rusalii, la sărbătorile mari, mai venim şi aici şi facem câte o sfântă Liturghie. Aici nu este părăsită, ci este în funcţie, este activă. Nu am dat-o la o parte pentru că este „bătrână”.

Ferestrele originale, cu sticlăria lucrată manual

Matricea Românească: Cum arată viața spirituală a locuitorilor?

Pr. Ioan Năneştean: Oamenii sunt credincioși, cu frică de Dumnezeu. Se poate vedea atașamentul lor și prin biserica ridicată, impunătoare, o adevărată catedrală pentru un sat, o comună de oameni cu venituri modeste. Dar am pus umărul fiecare și am reușit să o aducem la momentul târnosirii, în 2009. Și aceasta este o dovadă că oamenii au credință. În același timp, s-a construit o sfântă mănăstire care ține tot de comuna noastră, de Budești, cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena, la 8 kilometri depărtare. Este asfalt până acolo. Aceea, ridicându-se în același timp cu biserica nouă, a presupus un efort în plus. Sigur că la sfânta mănăstire au fost și donații din altă parte, dar greul a fost tot pentru credincioșii din sat.

Trăirea există. Din păcate, religia în școală n-o dat randament, e zero – la rezultat, mă refer, nu că nu se face. Dar nu s-o ajuns la rezultatul schimbat, adică să se schimbe. Nu s-o schimbat. Era mai bine când preotul făcea o cateheză cu copiii în biserică, era mai mare randamentul decât la orele de religie din clasă. Acum, la religie, primesc o informație, o iau drept „a x b = c”, şi asta e!

Religia în școală n-o dat randament, e zero – la rezultat, mă refer. Era mai bine când preotul făcea o cateheză cu copiii în biserică, era mai mare randamentul

Matricea Românească: Dvs., când ați venit aici preot paroh, ce ați încercat să le insuflați oamenilor?

Pr. Ioan Năneştean: Eu am venit în 1998, de la Satu Mare. După absolvirea facultății la Sibiu, am fost trimis de către înaltul Iustinian, ierarhul de vrednică pomenire al nostru, la Satu Mare, pentru că așa este regula bisericii. Trebuie o perioadă de ucenicie și abia apoi mergi la o parohie mai mare. Am făcut ascultare şi, după câţiva ani de experienţă, am fost promovat la o comunitate mai mare. Când am venit aici, am preluat lucrul la biserica nouă, şi pe toate celelalte, din mers. Am continuat lucrările – dar nu doar în șantierul de la biserică, ci ne-am străduit cât am putut să lucrăm și cu sufletul omului, să-i ținem uniți, credința să o aibă păstrată, să nu schimbăm nimic din ceea ce este tradițional și bun la locurile acestea. Așa am mers înainte.

Scene din cimitirul, respectiv din interiorul bisericii

Lucrul acesta se poate vedea, pentru că oamenii au rămas statornici în credință, apropiați de sfânta biserică, își păstrează portul, merg înainte cu obiceiurile de sfintele Sărbători. La noi, de Sărbători, oamenii vin îmbrăcați în portul tradițional, specific locului – fiecare comună are specificul său. Tineri, bătrâni vin în număr mare la Liturghie. Nădăjduim în bunul Dumnezeu că vom rămâne uniți în credință, statornici și apropiați de sfântul altar în continuare.

Matricea Românească: Cine a realizat ușa de la intrarea în biserică, una care conţine simboluri bazate pe geometrie sacră?

Pr. Ioan Năneştean: V-am spus că s-a lucrat la consolidarea bisericii între 1998 și 2000. La momentul acela, arhitectul a hotărât să înlocuiască ușorii de la ușă, pentru că ajungând la pământ şi luând umezeală, au putrezit. Nu puteau să îi re-monteze așa cum erau, pentru că presupunea un mare efort. Simbolistica este păstrată după ceea era pe ușorii vechi. I-am pus la păstrare în pronaos, ca dovadă peste timp, și exact aceleași motive sunt sculptate pe ușorii noi.

Geometrie sacră: Biserica de lemn din Budeşti-Josani, Maramureş

Matricea Românească: Asocierea între un haiduc și faptul că zalele lui sunt în biserică intrigă. Haiducii beneficiau câteodată de ajutorul Bisericii. De ce credeți că se întâmpla acest lucru?

Pr. Ioan Năneştean: În arhivele pe care le am, legate de legenda haiducului Pintea Viteazul, se menționează despre faptul că el a stat un timp la o familie de aici, pentru a-și pierde urma, fiind încolțit de autoritățile timpului, de către Maria Teresa și ceilalți din conducerea Imperiului Austro-Ungar. A fost fugar în păduri. El s-a născut la Măgoaja, un sat de la Târgu Lăpuș. Legenda, ca orice legendă, spune multe. Am mai găsit undeva scris, dar trebuie verificat, că ar fi fost ofițer în armata austro-ungară. Apoi, s-a întors împotriva Imperiului. Repet, nu știu dacă este adevărat.

Poporul a răscumpărat cămașa de zale a lui Pintea Viteazul și a adus-o spre păstrare aici la noi

El a poposit în Budești, la o familie mai bogată, de unde acționa – în sensul că lua de la bogați, și dădea săracilor, ca și Robin Hood. Nu știu cât de apropiată a fost relația lui cu biserica. Nu se menționează nicăieri că preotul timpului l-ar fi găzduit. Cert e că noi, din ce a rămas de la bătrâni, ştim că el, pentru faptul că a locuit aici și pentru că s-a atașat de oamenii din sat, a lăsat această cămașă din zale. Cămașa a avut un drum al ei. A lăsat-o Pintea la 1713, dar a ajuns și în Viena, în Kufstein, la o fostă închisoare pe unde ar fi trecut şi Pintea băgat de împărăteasă. De acolo, a fost răscumpărată de către budeșteni cu o sumă de galbeni. Aşadar, poporul a cumpărat cămașa și a adus-o spre păstrare aici la noi. Credincioșii și poporul de la Măgoaja, unde s-a născut, au mai solicitat de multe ori să ajungă cămașa la dânşii, dar ea încă e la noi.

Cămaşa de zale a haiducului Pintea Viteazul, element de mândrie locală

Matricea Românească: Biserica este ab initio un spațiu de cultură. Ce acțiuni aţi organizat de-a lungul timpului, pe care doriţi să le continuaţi?

Pr. Ioan Năneştean: Noi ne-am axat pe a mobiliza tineretul, copiii, de a-i apropia cât mai mult. Pe lângă faptul că au orele de religie la școală, care sunt ca orice ore, în momentul când facem cateheze cu ei aici sau în biserica nouă, este altceva, zic eu. Atmosfera, trăirea… Încercăm să-i facem să păstreze ceea ce au primit de la înaintași: obiceiul colindelor, portul. Există în școală un ansamblu al copiilor, de dansatori. Este un festival de Rusalii care se numește „Nu vă uitați că-s micuț”, unde vin formații de copii din toate satele. Am avut și din Lăpuș, și din Moldova, din Bistrița. Este o întrecere între ei, se face o scenă în mijlocul satului. Mai avem și hramul bisericii, în a doua zi de Rusalii. Avem şi întâlnirea cu fiii satului, tot atunci. Deci, prin port, prin cântec, şi apoi sigur prin acele cateheze încercăm să le insuflăm frica de Dumnezeu, credința.

Matricea Românească: De ce e important să ne păstrăm obiceiurile?

Pr. Ioan Năneştean: Pentru că trăim vremurile pe care le trăim, ale secularizării, tăvălugul vine peste noi din Apus, schimbările sunt cele care sunt. Tineretul e plecat în toate colțurile lumii, cel puțin în Europa. Uneori, ei preiau ce trăiesc acolo și în port, și în comportament, și în limbaj. Ar fi trist să se depărteze de felul lor de a fi, unde s-au născut, cum au trăit, cum au copilărit. Să vă răspund mai direct: pentru că portul, obiceiul, colinda, limba ne deosebesc de ceilalți. Să le avem pe ale noastre, specifice! Că nu putem fi toți una – să purtăm aceeaşi haină, să cântăm acelaşi cântec. Trebuie să avem specificul nostru, să nu ne lăsăm copleșiți de ceea ce vine din Occident. Nu spun că toate sunt rele, dar multe sunt rele.

Nu putem fi toți una – să purtăm aceeaşi haină, să cântăm acelaşi cântec. Trebuie să avem specificul nostru

Din păcate, pe multe le preia tineretul de azi. Vin cu ele, îşi uită ale locului, dar ne silim să îi facem măcar, când vin de Sărbători acasă, să îşi aducă aminte de ele şi să poarte hainele care au fost ţesute de mama şi lucrate în tiară, şi să colinde şi să îşi păstreze credinţa.

Fiindcă nu ştiu pe acolo dacă există timpul necesar pentru a cerceta Biserica, pentru a merge la Sfânta Liturghie duminica. Mulţi care sunt prin Spania, Italia îmi mărturisesc că biserica e la 50-100 de km de ei, nu au cum să ajungă. Mai zic o rugăciune, şi la asta se reduce relaţia lor cu Dumnezeu. Deci, măcar acasă când sunt, să fie prezenţi în Sfânta Biserică şi să putem să predăm, celor ce vin după noi, cele ce le-am moştenit.

După aproape patru secole de istorie, locaşul de cult maramureşean stă în picioare

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Într-o perioadă în care politicienii români caută, mai abitir decât Diogene, un om demn să ne conducă, Matricea Românească a găsit, într-un sat din Maramureş, o româncă ideală pentru funcţia de primă-ministră a hărniciei. Anuţa Ciceu, din satul Budeşti, lucrează la războiul de ţesut de la 12 ani, de peste şase decenii, realizând straie şi broderii minunate şi oferind unei ţări întregi un exemplu de cinste, de pasiune, de credinţă şi de modestie.

O bunicuţă – după expresie – chintesenţial bună ne întâmpină pe uliţa satului. “O căutăm pe Anuţa Ciceu, zisă a lu’ Bârlog”, îi mărturisim, sperând la îndrumare. “Oi, că eu sunt!”, ne spune cu bucurie. “Amu merg la vot, dar dacă m-oţi aştepta la cofetărie, stau de vorbă cu domniile voastre.” Consimţim fără probleme, amuzaţi că locul la care face referire moroşanca noastră, “cofetăria” satului, e un eufemism pentru cârciuma din localitate. Ceea ce spune multe despre umorul practic şi subtilitatea maramureşenilor.

Zece minute mai târziu – căci bunicuţa, desprinsă parcă din poveştile unui Ispirescu sau Creangă, e sprintenă – ne însoţeşte pe uliţa pitorească de pe valea Cosăului, răspunzându-ne la curiozităţi despre pâraile care ne încadrează şi ne liniştesc cu susurul lor (“Râuşorul vine în apa asta mare, care vine de la Fermeteşti. Şi se-adună acolo la o parte”). Mergem acasă la tanti Anuţa, cea mai celebră ţesătoreasă din Budeşti, un sat de oameni gospodari care se mândreşte cu o salbă de meşteri populari şi cu o biserică de lemn de secol XVII, parte din patrimoniul mondial UNESCO.

În drum spre casa Anuţei Ciceu, zisă a lu’ Bârlog, din Budeşti Foto: Marius Donici

Biserica de lemn din Budeşti (1643), Maramureş, parte a patrimoniului mondial UNESCO

Curţi din apropierea bisericii

Invitaţia acasă e subînţeleasă în Maramureş, unde ospitalitatea e, ca pe vremea grecilor şi probabil a dacilor, mai mult o datorie faţă de zei decât faţă de oameni. Până ajungem, ne cunoaştem “din mers”. La propriu.

“Demult, nu te-o purta la şcoală ca azi. Eu am învăţat foarte bine, dar am învăţat cu tăbliţa. Cum mergeam, era şters tot ce făceam. Aşa o fost timpurile!

Noi în Budeşti avem teren, avem animale. Nu este rău la noi. Mai rău pentru tineret, că nu are unde să muncească, nu se fac locuri de muncă. Au plecat aproape toţi. Au rămas aproape numai bătrânii. Foarte puţini mai sunt, care muncesc la oi. (…)

Cei care au plecat de aici, numai în străinătate au mers. Că mai mare bine ca aicea, nu se găseşte… oriunde ar merge!

Am o fată, care stă aici cu noi, şi patru nepoţi – două fete şi doi băieţi. Toţi sunt pregătiţi. O nepoată s-a dus la mănăstire, altă nepoată s-a făcut jurnalistă şi s-a dus cu soţul în Italia. E foarte grea meseria asta! Alt nepot a făcut cinci ani de Teologie şi a făcut Dreptul. Acum este secretar aici, la noi.

Cei care au plecat de aici, numai în străinătate au mers. Că mai mare bine ca aicea, nu se găseşte… oriunde ar merge! Dar în străinătate, acolo fac bani. Şi tot aicea vin! Pentru că nu se interesează nimeni de tineret. Nici şcolile nu sunt cum erau făcute demult”, ne spune tanti Anuţa.

“Erau copii în toate căsile: 4-5-9-15! Pănă încălţa femeia atâţia copii…”

O rog să rememoreze, pentru noi, viaţa din Budeşti aşa cum se derula ea acum câteva decenii. Pentru orăşenii bon-vivanţi, care fac din dez-angajare şi neasumarea de responsabilitate un principiu de viaţă, povestea ţine de domeniul ficţiunii.

“O, mama me! Erau copii în toate căsile, 4-5-9-15! Nu era încălţămintea aşe, erau obiele şi opinci! Apoi, femeia, până încălţa atâţia copii! Şi-apoi, se amesteca încălţările. Zicea vreun copil: «Nu îmi trebuie, că nu-i a me!»”

Cum făceau faţă moroşencele de acum câteva generaţii, misiunii lor? “Foarte bine îi creşteau femeile! Toţi o fo’ ca ruşii: graşi, frumoşi. Nu au avut (probleme) cu ficatul, nu au avut cu fiara, nu s-a ştiut de aşa ceva. O mâncat pită de mălai, lapte o băut… Ce ţi-ai pus, pe toamnă, ai strâns şi-ai avut de mâncat. Acuma, nu mai pune nimeni nimic!

E foarte greu. Zicea bătrânele noastre, că de câte ori meri în grădinuţă, ai de lucru! O fost sănătoşi oamenii de demult – nu i-o durut picioarele, şi merea la Fermeteşti, nu ştiu câţi kilometri pe jos, şi cu greutate în spate. Nu le-o durut veci picioarele! Acum, pe toate femeile le dor picioarele!”

Meştera populară Anuţa Ciceu din Budeşti, 75 de ani

Tanti Anuţa şi-a pierdut mama, care se ocupa împreună cu soţul de creşterea oilor şi a altor animale, la numai şase ani. “Dumnezeu s-o hodinească! Şi am rămas trei prunci. Şi-o rămas taică-miu cu noi. Şi ne-o spus: «Cine munceşte are. Cine nu munceşte n-are! Şi să ştii să caţi de-un ban. Că poţi să munceşti dacă nu caţi. Că nu se vede urmă nimic.» Şi asta am ştiut-o de la el. Aşa ne-o crescut!”

Dacă întrebi în Budeşti despre Anuţa lu’ Bârlog, vei auzi doar vorbe de laudă, într-o comunitate sudată, care îşi cinsteşte bătrânii şi modelele. “Eu am luat şi premiul I cu cea mai frumoasă cămeşă, la Baia Mare. Am diplomă. De pe toată ruta asta! Şi în ziar m-o pus. Toată comuna, atâta m-o felicitat! Aici, [lângă casă] mie mi-o pus ciupercă.”

Erau copii în toate căsile, 4-5-9-15! Foarte bine îi creşteau femeile! Toţi o fo’ ca ruşii: graşi, frumoşi. Nu au avut probleme cu ficatul, nu au avut cu fiara, nu s-a ştiut de aşa ceva

Ajunşi acasă, într-un decor hibernal de poveste, nu ni se permite – aşa cum ar face orice bunică – să ne apucăm de treabă fără să îmbucăm ceva. “Am gătit de post, oţi mânca domniile voastre? No foarte bine, aşezaţi-vă la masă.” Ne conformăm cu drag, adânc mişcaţi de încrederea pe care ne-o acordă un om care ne-a cules de pe drumuri, în casa căruia am “căzut” neanunţaţi, care ne cunoaşte de doar 10 minute, şi care ne-a primit cu toată inima. În Maramureş, unde şi apropierea gospodăriilor “trădează” legăturile strânse dintre oameni, suspiciunea e o blasfemie.

“Întruna m-am rugat lui Dumnezeu, şi Dumnezeu aşa ne-o ridicat… Dumnezeu ţine femeile muncitoare!”

E aproape imposibil să rezumi o viaţă de om în câteva cuvinte, dar dacă s-ar putea, viaţa Anuţei Ciceu s-ar defini prin două: muncă şi credinţă.

“Eu şi soţul meu am fost foarte necăjiţi. Noi dormeam în şură toamna – noi am stat într-un grajd, şi în celălalt ţineam animalele! Şi-aşa ne-o ridicat, dar întruna m-am rugat lui Dumnezeu! Şi m-o scos Dumnezeu după ce am început a lucra la maşină. Şi bani am luat împrumut de la un om din Susani, care nu m-o cunoscut. Şi îi spun a cui sunt, şi mi-o dat bani, şi mi-am cumpărat maşina aceea pe care o am în casă, şi cu aceea m-am învăţat a coase. Nu m-a întrerupt nimeni.

Şi de-atunci s-a început portul aiesta popular, cu cămeşa me, că m-am dus! Îmi zicea lumea: «Vai, de unde ţi-ai luat-o! Că vreau şi eu». De-atunci am cusut întruna. Am cusut multor oameni. Unii şi-acum îmi cer, chiar dacă sunt bolnavă şi nu mai pot. Prea mult am stat pe coloană. Şi-aici o fo’ baiul. Dar nu pot sta liniştită, că mi-o intrat în sânge. Şi nu am stare. Stau un pic în pat, şi ca arsă mă scol! Ştii cum e? Până lucru, uit şi de durori. Nu te doare când lucri! Cere corpul. Şi când stai, stai şi ţi-aduci aminte…”

Cămeşa minunată: “Eu am luat şi premiul I cu cea mai frumoasă cămeşă, la Baia Mare. Am diplomă. De pe toată ruta asta! Şi în ziar m-o pus. Toată comuna, atâta m-o felicitat!”

Etica muncii e tangibilă: „Cusutul e migălos. Şi-apoi, ţes la război: gubare, obiele, covoare, cerge… Am ţesut, la mănăstire, unde e fata, două covoare şi două cerge, numai să le duc la primăvară la vâltoare. Şi la fată, şi la părinte, şi la stareţă le-am făcut trei chieptare, aşa ca gubarele. Dumnezeu ţine femeile muncitoare.”

Anuţa Ciceu te impresionează prin trei lucruri: statornicie în convingeri, că doar e moroşancă adevărată, luciditatea neostoită şi chibzuinţă. E o triadă de virtuţi care a purtat-o prin viaţă şi i-a ajutat atunci când şi-a clădit familia.

Sunt bolnavă şi nu mai pot. Prea mult am stat pe coloană. Dar nu pot sta liniştită, că mi-o intrat în sânge. Şi nu am stare. Stau un pic în pat, şi ca arsă mă scol! Când lucru, uit şi de durori. Nu te doare când lucri! Cere corpul

“Soţul meu, bietul, are 84 de ani. Eu tare mult am cusut la maşină. El, după ce-o venit în pensie de la mina Cavnic, n-o avut de lucru. Am avut animale şi noi, am avut oi… Când am îmbătrânit, am lăsat animalele, că n-am putut!

Mie mi-o fo’ bine şi în comunism. N-o fo’ la toată lumea, ca amu: unu n-are nici o pâine, altul are de toate. Omul meu o lucrat la mină. Am avut bani, şi am putut eu să nu lucru nimic. Dar eu n-am putut. Am avut oi – am făcut lecrici, am făcut chieptare, am făcut cioareci, obiele, am vândut. Am ţesut zade, am vândut. Pe lângă ce-o făcut el. Şi dacă şi eu am făcut, şi el a făcut… Am zis ca ce aduce el de la mină, să strâng. Şi nici n-am despărţit banii, niciodată. Noi am fo’ în veci cu banii laolaltă! «Măi omule», zic, «ăştia bani nu-i stric, da ce-ar fi pe pământ! Aieştia nu-i stric!» Şi dacă o cerut, «dă-mi, că şi altă lume are”, i-am zis «Să aibă oricine, dar ieştia bani nu-i stric! Că noi suntem necăjiţi. Cum gândeşti tu? Dacă azi ai strica o sută, mâine ai strica o sută, cum ne mai ridicăm? Mai necăjiţi o să fim». O înţeles. «Mă, zic, eu vreau binele, nu vreau răul.»

O credinţă puternică i-a dat Anuţei Ciceu genialitatea în creaţie

Morala, ancestrală, e că ajungi rău dacă nu-ţi asculţi soţia – încă un capitol la care orăşenii vor susţine contrariul. Însă românii de la sat ştiu mai bine:

“Eu am fo’ tânără de şaptesprezece ani când m-am căsătorit. Şi zic, «Vezi că tu nu ai nici un leu strâns, încă eşti dator cu 600. Dar nu mai mere cum merea! Ori faci ce-ţi zic, ori du-te!». El o vrut să rămână la taică-su, dar eu n-am vrut, că tatăl lui o fo’ necăjit. Şi m-am dus la tata, care era un om deştept, şi a zis: «Tată, hai înapoi acasă!». Şi i-am zis soţului meu, «De vrei să vii bine, de nu – eu mă duc la tata». Că acolo te aflai fără nimica, nu era de lucru. Şi am avut fata la doi ani după ce am avut unde sta. La 20 de ani neîmpliniţi am avut primul copil.”

Eu am fo’ tânără de şaptesprezece ani când m-am căsătorit. Şi zic, «Vezi că tu nu ai nici un leu strâns, încă eşti dator cu 600. Dar nu mai mere cum merea! Ori faci ce-ţi zic, ori du-te!»

Gătăm bucatele – supă de post cu cartofi, ardei şi ustoroi, urmată de colaci – care l-ar face pe Jamie să-şi anunţe retragerea din gastronomie, facem o plecăciune în faţa gazdei noastre şi ne abţinem să o îmbrăţişăm. Am venit aici cu treabă – şi totuşi, treaba mai poate aştepta. În faţa Anuţei Ciceu din Budeşti – ţesătoreasă perfectă, fiinţă mitică, moroşancă adevărată, emblemă a femeii românce – îţi aduci aminte de bunică şi de mamă şi eşti inundat de respect şi de iubire. Aiasta – ca să vorbim ca moroşenii – nu-i o femeie de pus la muzeu: e o româncă onestă, care s-a ridicat prin sârguinţă, prin rugăciune şi prin generozitate sufletească, e un om cu care ar trebui să se meargă în turneu prin ţară. E, în orice caz, o româncă neaoşă, un munte de românism autentic ca lumina zilei, la care ar trebui să se vină în pelerinaj.

„Noi nu trebuie să ne pierdem tradiţia şi valoarea noastră. Ne-am pierdut valoarea, ne-am pierdut şi pe noi!”

Matricea Românească: Ce reprezintă meşteşugul pentru fiinţa Dvs.?

Anuţa Ciceu: Meşteşugul pentru mine reprezintă tare mult. Că este foarte căutat. Nu e prea uşor de făcut, dar totuşi, dacă te străduieşti, iese frumos. Aşa că noi nu trebuie să ne pierdem tradiţia şi valoarea noastră. Ne-am pierdut valoarea, ne-am pierdut şi pe noi!

De la bătrânele noastre am învăţat. Eu n-am avut mamă, dar mi-o plăcut lucrurile frumoase. Şi unde-o fo’ femei găzdoi, eu cu acelea am fo’ prietenă. Şi mi-o spus, mi-o arătat: “Fă aşe, fă aşe”. Şi mie mi-o plăcut. Şi eu, cât mă ţine Dumnezeu, eu duc tradiţia mai departe.

Păcat că nu cam vreu oamenii – eu aş arăta-o la cine vrea să vină, să se-nveţe să vină, că eu îi arăt din ceea ce ştiu. Că eu ştiu tăt felul de lucruri. Eu ştiu să lucru şi cu lâna (foto jos), şi cu cusutul la maşină, ştiu să fac cămeşi ca pe calculatori, tăt felul de lucrări! Şi ar fi păcat să se piardă tradiţia. Ar fi foarte mare păcat! Că e foarte căutată acuma tradiţia. Ar trebui, mai ales fetele, să se înveţe. Că lucri pentru bani, lucri în căldură – nu te ninge, nu te plouă… Pe seară ai vreo doi bani. Şi de la zi la zi, se strâng. Dacă totuşi vreţi să cauţi de ei. Dacă nu vrei să cauţi de ei, să ai cu grămada, îi strângi mintenaş.

Cine vrea să vină, să se-nveţe să vină, că eu îi arăt din ceea ce ştiu. Că eu ştiu tăt felul de lucruri. Eu ştiu să lucru şi cu lâna, şi cu cusutul la maşină, ştiu să fac cămeşi ca pe calculatori, tăt felul de lucrări! Şi ar fi foarte mare păcat să se piardă tradiţia

Matricea Românească: Fetele de aici sunt interesate să vă înveţe meşteşugul?

Anuţa Ciceu: Nu cam pre. Ce lucrează aici, cam lucrează o soră de-a me, Pop Maria de la numărul 1, şi o fină de-a mea, Berindea Maria. Ele lucrează aşe, ca şi mine. Soră-mea are 70 de ani, iar fina me mai mult de 55-60 nu are. Şi aici peste pod a mai lucrat foarte frumos cineva, dar acum s-a îmbolnăvit.

Fetele de 20 de ani nu te-ntreabă. Eu le-aş arăta, le-aş spune, dar nu-ţi vin! Nu poţi forţa omul. Dacă el… Trebuie şi-aicea să ai o dragoste! Poate şi un dar de la Dumnezeu. Cum aveţi Dvs. darul aiesta, mie mi l-o rânduit aiesta talent. Nu se merită dacă femeia nu are spori.

Eu am avut foarte buni spori ori la ce fel de lucru!

Matricea Românească: Vă e drag când lucraţi?

Anuţa Ciceu: Da. Dacă nu lucri din dragoste, te-mbolnăveşti! Trebuie orice fel de lucru să-l lucri din dragoste. Că râdea copiii mei când ziceam că eu lucru din dragoste. Ei râdea de mine. Mai ales aiasta de la mănăstire, zice: “Bunică, mie nu-mi place. Eu oi învăţa, dar bunică, eu nu lucru.” Nu le-o plăcut. Şi la maşină, eu aş fi vrut să fie. Şi după cât salarii au, mai bun salariu-i aista. Amu una-i când capeţi de două ori pe lună, şi alta-i când capeţi în toată ziua. Acuma, cât or mai fi bătrânele aiestea, s-a mai duce tradiţia.

Matricea Românească: Care este materialul Dvs. preferat?

Anuţa Ciceu: D-apoi, eu lucrez – fac cioareci, fac gubare, fac pieptare, cerge… Ce aparţine de o femeie care e gospodină, eu toate le fac. Nu că mă laud că mă filmaţi – ori mă filmaţi, ori nu mă filmaţi, mă ştiu oamenii din comună. Mie mi-o plăcut foarte mult hainele frumoase. Nici acum, că-s bătrână, nu port altele.

În „camera bună” a Anuţei Ciceu: sus, ruda tradiţională

Matricea Românească: Mândria femeilor din Maramureş se reflectă şi în vestimentaţia lor. Sunt femei aranjate frumos, natural. Şi hainele pe care le poartă transmit ceva. Cum trebuie să arate o femeie maramureşeancă adevărată?

Anuţa Ciceu: Haina, pe o mureşeancă adevărată, trebuie să ştii cum să o pui. La noi, bătrânele noastre foarte frumos o umblat îmbrăcate. O avut opinci, o avut obiele – toate din lână, de pe oaie. Şi nici sfeterele nu le-o făcut din petice. Ele o tors, şi şi-o făcut sfeterul cu mândrie, cu acele. Lecric frumos în spate, cum se zice la noi. Merea la biserică foarte frumos. Acum nu le mai trebuie zade, le e ruşine cu zade, nu le cam prea trebuie obiele şi opinci. Dar să nu uităm că aiestea-s talpa ţării. Opinca şi obiala-i talpa ţării! Şi nu trebuie să ne fie ruşine cu ele.

Opinca şi obiala-i talpa ţării! Şi nu trebuie să ne fie ruşine cu ele

Şi a mea familie, toţi îs învăţaţi, şi copiii şi toţi, dar toţi au haine ţărăneşti. Şi toţi se-mbracă. Dacă merg la o nuntă, ei au cămăşi frumoase, au gubare frumoase. Şi ginerele meu o făcut Şcoala de Ingineri! Dar şi el se-mbracă în portul popular. Într-adevăr, că e foarte greu de făcut. Nici mie întotdeauna nu mi-a ieşit cum am vrut. Dar dacă nu mi-o ieşit cum am vrut, nu l-am cusut să-l iau pe mine. N-o ştiut nimeni că o ieşit bine, o ieşit rău. Dar când îl iei pe tine şi te duci, atunci se vede că-i bine lucrat.

Mândria Anuţei Ciceu: camera îmbrăcată ţărăneşte, cu lepedeie, perini, ştergare şi alte ţesături tradiţionale

Matricea Românească: La Dvs. se transmit hainele din generaţie în generaţie?

Anuţa Ciceu: Da sigur, sigur! Eu de la mama am rămas de şase ani. Şi ce o rămas, o rămas şi de haine valoroase. Am fo’ mici – dacă n-am ştiut, s-o risipit pă’ când am fost noi mari. Dar am avut o femeie care o fo’ foarte bună. Şi aceea o zis: „Du-te unde fac femeile mai mândru.” Oi avem, avem păcurar.

Şi mă duceam. Şi am făcut, de micuţă. Era una Ileana a Iodeanului, Dumnezeu s-o ierte. Am fost o cocoană de 12 ani! Mi-a pus tiara în picioare, am ţesut. Şi m-am dus la ea să-mi arete să fac ochiţi, cum se spune, şi mi-o arătat. Şi-am făcut. Şi m-am dus la alta să-mi arete cum să fac să cos cămaşa, după ce-am ţesut pânza. Era cea mai bună găzdoi din sat, Dumnezu să o ierte şi pe aceea, că o murit. Şi mi-a arătat să fac cămaşă cu pana bradului cea mare – cu aceea am fost şi eu mireasă.

Am făcut cămaşă cu pana bradului cea mare – cu aceea am fost eu mireasă!

Da o coborât o femeie în casă şi o zis: “Cum oi face tu cămeşa cu pana bradului cea mare, că doară nu ştiu fetele”, o zis, „nu tu?” “Hăi mătuşă”, zic, “o începem. De-oi putea, oi fa-o”. “Da poate-i strica pânza!” “Păi hai mătuşă, -i pânza me. Oi strica-o, cum oi coase-o, aşa-i purta-o!” Şi să ştiţi c-am făcut-o! Cu pana bradului cea mare. Şi cu cămeşa aceea am fost mireasă. Şi de-acolo abia am cusut şi-n sat, cu mâna, până mi-am luat maşina de cusut.

Perfecţiune românească: perini ieşite din mâinile meşterei Anuţa Ciceu din Budeşti, Maramureş, România

Nimic fără Dumnezeu: Cartea lui Iov stă la loc de cinste în casa Anuţei Ciceu

Matricea Românească: Da’ cum vine asta, ca mireasă să aveţi cămaşă?

Anuţa Ciceu: Păi să ai cămaşă nouă. Sumnă nouă… Totul nou să ai pe tine. Da. Când eşti mireasă. Aceea zice să o păstrezi, să te puie cu ea în mormânt. Da eu nu minţesc, nu ştiu ce mi s-o făcut, numai nu o fo’ cămeşa. M-am mutat din drum de sat aicea, spălatu-le-am, numai nu o fost cămeşa. Dar a fost foarte frumoasă cămaşa. Mi-am cusut eu cămăşi bogate, şi am dat de printre ele…

Matricea Românească: Ce trebuie să aibă o femeie din Maramureş în portul ei?

Anuţa Ciceu: Pe o femeie din Maramureş să nu lipsească cămaşa ţesută de tiară, naturală. Şi bărbatul trebuie să aibă tot aşa. Şi bărbatul, dacă n-are clop, nu se poate numi bărbat! Trebuie să aibă clop, chieptar, cămaşă, amu hai că demult purta şi gate. Dar acuma nu mai poartă.

Iarna – cuşmă, gubar, chieptar, cioareci. Acela-i bărbat maramureşean. Dacă nu le are, nu-i bărbat! La noi aşa e.

Şi femeia, iarna, trebuie să aibă cămaşă frumoasă de Sărbători – noi o luăm -, chieptar, zadă frumoasă pe dinainte, opinci mândre, obiele mândre de Sărbătorile de iarnă. Aşa să mergi îmbrăcată la biserică. Apăi hai că acuma nu totdeauna se poartă portul, dar chiar de Paşti nu e om să nu aibă cămaşă. Chiar cât de rău îi e, cămaşa nu-i lipse! De Crăciun, nu-i om să nu aibă gubar în spate! Atunci se poartă cel mai mult.

Dar acuma, şi la noi, cămăşile se poartă întruna. Şi-acum s-a-ntors iară tradiţia la cămăşile de demult. Acuma poţi să ai pe calculatori, că nu eşti la modă ca cămaşa de demult!

Bărbatul maramureşean trebuie să aibă clop, chieptar, cămaşă, amu hai că demult purta şi gate. Dar acuma nu mai poartă. Iarna – cuşmă, gubar, chieptar, cioareci. Acela-i bărbat maramureşean. Dacă nu le are, nu-i bărbat!

Matricea Românească: Probabil că aveţi vizitatori care mereu vă cer sfaturi şi cămăşi. Vă pare bine că sunt interesaţi de portul popular?

Anuţa Ciceu: Cum să nu! Mie îmi pare bine şi cred că prin Dvs. va merge mai departe. Şi nu că cred, că aşa îi – că se cunoaşte şi aici la noi. Chiar de când o fost meşterii populari, să ştiţi că foarte o avansat portul. Că vă spun că aproape o fost lăsat. Dar acuma, să ştiţi că e pe mână bună.

Matricea Românească: Dar mândria de a purta cămaşa tradiţională românească, cum o cultivăm? Pentru că unii o poartă doar din superficialitate, fiindcă e la modă să ai una.

Anuţa Ciceu: D-apoi ştiţi cum e? Cine ştie să lucre mândră, o are şi cămaşă mândră. Cine nu ştie să lucre, apoi o face cum o face, altu-o poartă. Da’ tu, dacă ştii să lucri, o faci cum vrei.

Îndreptar selectiv de termeni maramureşeni:

cioareci – Pantaloni țărănești strânși pe picior, din pănură sau din dimie, adesea împodobiți cu găitane, adesea împodobiți cu găitane

sfetar – bluză de lână

cuşmă – căciulă

tiară – război de ţesut

clop – pălărie țărănească din fetru de culoare neagră, cu calota semisferică și borurile înguste

cergă – ţesătură groasă (de lână), bogat ornamentată, care servește la învelit sau care se așterne pe pat

biţă – (ref. la oi) Cu lâna albă, fără nicio pată de altă culoare

şterguri – ştergare

lepedeu – cearşaf

perini – perne

gubar – haină bărbătească de iarnă, din lână

lecric – haină scurtă cu mâneci, tip jachetă, ce depășește mijlocul, purtată pe vreme rea (iarna)

sumnă – fustă

zadă – fustă