Tag

perioada interbelică

În 1907, într-o banală zi de 18 octombrie, pe apucate, pe nepusă masă literară se năștea Mihail Sebastian, cel care a introdus schiul în literatura română, cel care ne-a dăruit câteva romane și piese de teatru ce nu-și pierd nici astăzi farmecul și, bineînțeles, actualitatea. Sebastian scria fără a falsifica trăirea. Observăm acest lucru în Jurnalul său, unde identifică schiul drept „o admirabilă diversiune” și nu o pasiune – hobby, cum se obișnuiește astăzi. Zăpada (natura în toată frumusețea ei) se pare că are un efect terapeutic asupra sa. La fel și Jurnalul său stufos.

„Zăpada mă odihnește, mă face mai tânăr, mă ajută să uit”, mărturisea acesta. Bucureștiul îi dădea dureri de cap, actrița de care era îndrăgostit îi dădea dureri de cap, literații vremii îi amărau zilele, prieteniile cu Nae Ionescu, respectiv Mircea Eliade îi întăreau și mai mult bănuiala neagră care îi rodea cu perseverență dragostea sa cultivată pentru e.

„Literatura nu-mi va da niciodată o bucurie egală schiului”

Pentru Mihail Sebastian, natura era o terapie și un subiect de meditație, observație a firescului prin care și-a definit întreaga operă. „Trei zile de schi – și mă întorc cu nervii calmați, puși la locul lor.” Deplânge cu umor și luciditate situația sa („Bucureștii ăștia, viața asta pe care o duc”), care îl îndeamnă spre vicii, glisând spre băutură şi sărăcie.

Trăiesc pe apucate, de la zi la zi. Nu am bani, hainele mi se rup și nu aştept nimic, decât să se facă seară, să se facă dimineață, să vie joia, să vie duminica.

, scrie Sebastian în Jurnalul său.

Cu toate acestea, dragostea sa pentru natură, pentru oameni era nelimitată înlăuntrul său, în intimitatea pericentrului său spiritual. Cel puțin așa ne place să credem despre un personaj care nu a dorit a face carieră – cum se spune astăzi -, nici să fie la modă, în trenduri, să facă bani, ci și-a dorit, după cum mărturisea, o casă curată, o femeie care să sălășluiască în patul său, cărți și ceva mai mulți bani pentru micile plăceri ale vieții (mai multe cărți, desigur!). Un decent subiectiv, care astăzi ar putea părea desuet sau ar stârni surâsul unor salariați români ce rostesc vocabule neavenite dintr-o autosuficență grobiană. Atât de puțin și-a dorit Sebastian să fie fericit, și nu a avut parte. Mi-ar plăcea ca cei care se duc la piesele sale, montate și astăzi prin teatrele din București și din țară, să-și amintească faptul că piesele au fost scrise din dragoste pentru o femeie. Era și puțin orgoliu pe acolo, dar ce scriitor cu trăiri autentice nu e puțin vanitos?

Vă redau mai jos câteva crâmpeie din Jurnalul său:

Stupid mai rău decât orice amorezat , căci n-am scuza nici unuia. Am fost totuși la ea (după ce i-am telefonat de două ori – prima dată dormea, a doua oară ieșea în oraș la o cursă), i-am spus – de altfel destul de bine, cu gestul, încruntarea și vocea perfecte -, i-am spus că o iubesc.

Și pe urmă am plecat, căci la 8 și un sfert trebuia să vină cineva.

– Am încurcat orele, mi-a spus ea candidă.

Sunt un măgar.

Continuă cu aceeași voioșie descrierea închipuirii feminine amorezate, după ore fixe evident.

Sunt de altfel lămurit asupra ei și cred că nu mai am mare lucru de schimbat din imaginea ei blondă, simpatică, puțin frivolă, mai mult curioasă decât senzuală, întreținându-și cu bucurie egoismul ei personal, care se hrănește din adorația câtorva oameni, destul de diverși, femei și bărbați, cărora ea le cere s-o placă fără patetism, dându-le în schimb un surâs fără dificultate. Un mic monstru drăguț. Față de care toate gândurile mele de până acum au fost ridicul disproporționate.

Mă gândesc cu plăcere la ea, amuzat de amintirea ei, pe care sper că timpul o va scuti de puncte dureroase.

Se întreabă serios la un moment dat: „Și nici eu nu-mi dau seama dacă o iubesc cu mare amor sau cu ultimele rezistenţe din viață”.

Dragostea sa se răsfrânge și în natură. Iubea pinii sau cel puțin avea pentru ei un afect considerabil. Un episod cu Camil Petrescu ne deslușește, lămurește acest aspect:

Mă oprisem cu Camil la Șosea, unde se fac lucrările pentru Luna Bucureștilor. Se transplantează acolo câțiva pomi și tocmai în momentul acela se încerca să se planteze un pin, adus nu știu de unde. Două lucuri m-au impresionat, întâi imensa bucată de pământ cu care fusese rupt copacul. Propriu-zis, nu rupt. Se săpase în jurul lui un cilindru, un fel de glastră de – să zicem – 2 metri cubi, încercuind-o cu butii, ca pe un butoi. Această glastră trebuia să intre într-o groapă dinainte săpată, pe dimensiunile ei.

Dar ce m-a surprins și mai mult au fost oamenii care se sileau să ridice copacul. I-am numărat: peste 50. Ce voință de viață, indiferentă, puternică, fără cuvinte, fără gesturi, de o grandoare tăcută, în copacul ăsta, care părea uriaș între oamenii care se agitau în jurul lui.

Urmează alt pin.

Am stat adineauri – 9 dimineața – câteva minute la capătul aleii cu nuci, să privesc Prahova, în sus, spre munți. E amețitor. Albul zăpezii de pe Bucegi, pe urmă albul merilor în floare, pe urmă o mie de nuanțe de verde – de la verdele negru al unui pin stingher, până la verdele galben, fraged, umed, nesigur, al frunzelor tinere. În mijlocul peisajului – exact în mijloc, de parcă ar fi fost pusă acolo nu știu de ce legi ascunse de compoziție – o casă cu acoperișul negru, ars, sumbru, luminând prin contrast culorile vii din jur.

Cât despre Uniunea Scriitorilor, fosta Societate a Scriitorilor Români, Mihail Sebastian spune următoarele:

Suntem într-o groaznică mahala, o mahala cu literați. Sinistru, sinistru, încă o dată sinistru.Trec printr-o periaodă de intoxicație literară. Mi-e silă. De ce n-am rămas un meseriaș oarecare  – avocat, birocrat -, un om de treabă și de ce nu mi-a fost dat să am casa mea, viața mea, iubirea mea, fără complicații, fără nimic „interesant”, fără „regrete” .

A iubit Sebastian, a iubit și literatura, când nu putea iubi oameni.

Foto deschidere: montaj după irishtimes.com

Au existat români care au cucerit Parisul, chiar mai înainte de Virginia Ruzici şi de Simona Halep. Poetul Ion Minulescu, oltean pe filieră maternă, i-ar fi pus la punct pe cei de la Charlie Hebdo: era plin de spirit, făcea nu doar romanţe superbe, ci şi lichior în casă, denumit eufemistic “poem lichid”, şi a fost recompensat de Statul francez cu medalia Legiunii de Onoare. Matricea Românească vă oferă câteva crâmpeie din viaţa unuia dintre marii simbolişti români.

Aici erau aristocraţi născuţi, nu făcuţi”, spune Adrian David, de la Casa Memorială Ion Minulescu şi Claudia Millian. Lucrul e vizibil nu doar în interiorul rafinat al locuinţei soţilor Minulescu, ci mai ales în spiritul protector al locului, pe care strămoşii noştri romani îl numeau genius loci.

“Minulescu era boem, histrionic, numai el avea dreptate, numai el voia să se audă vorbind, numai părerea lui conta. Aşa e înfăţişat şi în picturi, şi în fotografii: vorbind în capul mesei, cu toţi ascultând ce vorbeşte conu’ Minu. Rebreanu, care era şi el la Capşa, la Oteteleşanu, împreună cu Minulescu, la mesele scriitorilor, stătea într-un colţ, liniştit – servil şi cordial cu toată lumea. Rebreanu era stereotipul ardeleanului educat în spaţiul german: scump la vorbă, elev eminent, îşi făcea treaba lui. Minulescu era stereotipul olteanului educat în spaţiul latin, în spaţiul francez. Firi total diferite. Dar se respectau şi se apreciau, ba chiar au deschis, la un moment dat, o revistă împreună. Rebreanu avea un articol dedicat lui Minulescu, în care spunea: «Minulescu este un poet gras care scrie versuri subţiri». Subţiri nu avea sensul peiorativ din ziua de azi. Toţi cei care îl vedeau pentru prima dată pe Minulescu, după ce îi citiseră romanţele, erau şocaţi. Spuneau: «Nu se poate ca tipul ăsta gras să scrie versurile acelea aşa frumoase!»

Medaliat cu Legiunea de Onoare

Indiferent ce ar spune răuvoitorii, legăturile dintre Franţa şi România sunt unele de tradiţie, iar un episod memorabil din viaţa poetului Ion Minulescu vine să o confirme. După Primul Război Mondial, aceste primeşte medalia Legiunii de Onoare, cea mai importantă medalie a Statului Francez, “pentru prietenia arătată poporului şi limbii franceze şi pentru promovarea limbii şi a culturii franceze”. “Apropo de Medalia Legiunii de Onoare, vedeţi aici un buton roşu. El era mândru, ca oricine, de această decoraţie, iar butonul roşu este de la aceasta. L-a purtat în fiecare zi, şi a ţinut şi să fie înmormântat cu el.”

Autorul “Romanţei fără ecou” era nu doar prolific în câmpul creaţiei artistice, ci şi un bon vivant, îmbiindu-şi amicii cu licori bahice produse chiar de către dânsul. “Aveţi aici De vorbă cu mine însu-mi şi De vorbă cu cine îmi place, poem lichid, distilat de Ion Minulescu. El avea o reţetă de lichior, pe care îl distila în casă, îl deşerta în sticlă şi îl eticheta. Când veneau prietenii, îi invita în living şi îi servea cu lichiorul produs de el. Şi le spunea: «Haide, dragă, să te servesc cu un poem lichid!» Din păcate, nu s-a păstrat reţeta…”, suspină David.

O zi din viaţa lui Ion Minulescu: discuţii cu “muzele”, program de bugetar, prânzul cu familia, cafenele

Acesta a creionat, pentru Matricea Românească, programul celui care a fost unul dintre marii exponenţi ai simbolismului românesc din veacul trecut:

“Minulescu scria şi el noaptea, ca Rebreanu, dar nu stătea toată noaptea. Se trezea la 6 dimineaţa, suna – îi aduceau servitorii cafeaua, în care i se turna un pic sau mai mult rom de Jamaica…. Ceea ce s-ar numi un marghiloman.  Îşi lua, deci, cafeaua, şi ieşea pe balcon. Vizavi, când locuiau ei aici, era un cămin studenţesc de fete de cadre didactice. Ştiau fetele cine locuieşte aici – spuneam că era celebru – şi ieşeau studentele la balconul acela romantic, sau la geamuri, şi îl strigau pe Minulescu, aruncau cu bileţele în el să le recite şi lor nişte versuri, să le compună nişte versuri… El, iubind frumosul, intra în jocul lor. În fine, la ora 8 dimineaţa era la birou, ca director la Ministerul de Culte şi Arte. La ora 12 – fiind director – se termina programul lui de bugetar şi era văzut la cafenele…”

sufragerie Ion Minulescu mare poet simbolist român medaliat cu Legiunea de Onoare

O locuinţă de aristocraţi autentici: casa familiei Minulescu, din Cotroceni

Deşi îndrăgostit de muze, Minulescu era şi mai îndrăgostit de familia lui, cu care ţinea să ia prânzul în fiecare zi. “Avea două fixuri: la 13:30, toţi trei membrii familiei Minulescu – poetul, fiica şi soţia – serveau prânzul împreună. Şi mai avea el un fix noaptea, când dormeau. Spunea, pentru că în timpul zilei fiecare era despărţit, cu programul lui, cu viaţa lui – ca fiecare să doarmă cu uşile camerelor deschise, pentru ca măcar în timpul nopţii să li se reunească spiritele.”

Cina «clasică» a lui Minulescu: cartofi prăjiţi cu iaurt

Excursul sentimental deoparte, Minulescu îşi orânduise frumos existenţa şi ducea într-adevăr viaţa unui aristocrat. “După prânz, intra în camera lui şi îşi făcea siesta. Undeva după ora 17 era în oraş, la cafenele. Râd eu, cu copiii, şi le spun: «Dacă era contemporan cu noi, ne întâlneam cu Minulescu la AFI Cotroceni sau alt mall», pentru că el era un mare fan al cumpărăturilor. De multe ori, soţia şi fiica sa purtau haine şi încălţăminte alese de Minulescu. Seara, undeva la ora 19, venea acasă şi intra în camera lui, numită de Claudia «garsoniera lui Bebeluş»…

Dar, ca să terminăm cu programul lui Minulescu: intra în camera lui, totdeauna servea la birou cina –  care era meniu exclusiv, cartofi prăjiţi cu iaurt – şi apoi seara stătea de vorbă cu soţia, îşi citeau unul altuia ce au scris, povesteau ce au făcut, mai scria, apoi seara târziu se culca.”

biroul lui Ion Minulescu mare poet simbolist român medaliat cu Legiunea de Onoare

Biroul din „garsoniera” lui Ion Minulescu

Muzeograful a explicat pentru Matricea Românească şi motivul pentru care camerei lui Minulescu i se spunea “garsonieră”: nici mai mult, nici mai puţin, pentru că marele simbolist român îşi crease aici un micro-univers.

“Aici dormea, în dreapta avea un mic lavoar, în spatele unei uşi este o cămară, sau o garderobă – după nevoi, avea biroul unde lucra, avea acces direct «la muze»», pe balcon, din camera lui… Deci, avea omul garsoniera lui!”

“Un poet gras, cu versuri subţiri”, pentru a-l cita pe Rebreanu, Ion Minulescu şi-a creat cele mai importante opere în “garsoniera” lui. Dovadă că marile spirite prosperă, la nevoie, şi în spaţii mici. Precum cămăruţele din (Micul) Paris, pe care l-a iubit, şi care l-a onorat pe, Ion Minulescu, mare poet simbolist român.

Unul dintre cele mai frumoase, dacă nu cel mai frumos, parc sportiv studenţesc din Europa se află în Ardeal, la Cluj, acolo unde a fost realizat prin strădania, ba chiar sacrificiul, profesorului Iuliu Haţieganu, medic de renume. Puţină Românie cunoaşte însă istoria bisericuţei de lemn din cadrul parcului, renăscute din propria cenuşă, pe care Matricea Românească v-o prezintă în cele ce urmează.

Istoria lăcaşului de cult a fost depănată, în stilu-i inimitabil, de către profesorul Ioan-Aurel Pop, rectorul UBB Cluj şi noul preşedinte al Academiei Române, cu prilejul Întâlnirilor Matricei:

“Un mare profesor al Universității din Cluj din perioada interbelică, Iuliu Hațieganu, a avut un unic băiat, Tuţu, care la 10 ani i-a murit… A mai avut două fete, dar pentru tată, băiatul era moștenitorul numelui. Și a fost așa de trist, încât toți banii și i-a dat pentru un complex sportiv care îi poartă azi numele – și care e cel mai frumos parc sportiv studențesc din Europa. Și Iuliu Hațieganu, când s-a terminat parcul în 1936, a zis – era greco-catolic: «Hai să punem și o biserică frumoasă în parcul ăsta, că» – zice – «unde este sportul, este şi învățătura Domnului»

Atunci, meşterii l-au întrebat: «Domn’ profesor, dar cum să o punem, ortodoxă sau greco-catolică?»

Iuliu Haţieganu, care a fost poate cel mai bun diagnostician român – se uita la om și îi spunea ce boală are! – le-a răspuns: «Dragii mei, să fie frumoasă, de lemn, cu icoana Mântuitorului, cu o cruce, ș-apoi fiecare când s-a ruga, s-a ruga în felul lui!»

Se pare că ne jucăm, dar de fapt luptăm pentru Patrie!

La urmă, i-au zis: «Dar știți, domn’ profesor, la poartă, ce să punem, în latinește?” Și el a ales: «Se pare că ne jucăm când facem sport, dar de fapt noi luptăm pentru Patrie. (Pro patria est, ludere dum videmur)»

Profesorul Iuliu Haţieganu (1885 - 1959), omul care a lăsat Clujului şi întregii Românii o moştenire fizică şi spirituală impresionantă

Profesorul Iuliu Haţieganu (1885 – 1959), omul care a lăsat Clujului şi întregii Românii o moştenire fizică şi spirituală impresionantă Foto: radiocluj.ro

Profesorul Pop a explicat filosofia predecesorului său de la Universitatea din Cluj, profesorul Iuliu Haţieganu, cel care dă azi chiar numele Facultăţii de Medicină şi Farmacie din cadrul UBB:

“Ideea lui Hațieganu era că, fără sport, tinerii mor. Oricâtă medicină ar învăța! El a creat o disciplină numită Igiena sportului. Era foarte supărat când vedea că oamenii nu se spală pe mâini, că nu-și folosesc mintea cum trebuie și, mai ales, că nu fac sport. În amintirea băiatului care a murit, a făcut acest parc, în care am reușit de la Uniunea Europeană să strângem bani, 5 milioane de euro, două le-am pus noi, iar cu 7 milioane l-am recondiționat.

Iar biserica de lemn, care în 1982, în plin regim comunist, a ars, nu știu de ce – adică ne facem că nu știm! – am refăcut-o, după planurile cele vechi, exact cum a vrut Profesorul.”

Placa memorială la biserica refăcută, din incinta Parcului Sportiv Universitar "Dr. Iuliu Haţieganu" de la Cluj

Placa memorială la biserica refăcută, din incinta Parcului Sportiv Universitar „Dr. Iuliu Haţieganu” de la Cluj Foto: monitorulcj.ro

 

Cu mulţumiri pentru sprijinul în realizarea materialului Conf. Univ. dr. Leon Gomboş, prodecan al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport din Cluj.

Foto deschidere: montaj după original, stiridecluj.ro

Ştiaţi că Liviu Rebreanu a fost “patron” de taximetre? Sau că, după moartea marelui romancier, ţăranii de la Valea Mare au luat «suvenire» din cula acestuia, inclusiv biroul la care şi-a scris toată opera – obiect recuperat de către soţia geniului din chiar casa… preotului satului? Matricea Românească şterge colbul de pe scriptoriul lui Liviu Rebreanu…

Istoriile ne-au fost povestite, cu multă savoare, de către Adrian David, muzeograf la Casa Memorială “Fanny şi Liviu Rebreanu”, din Bucureşti.

“Liviu Rebreanu avea o culă ţărănească, pe care a cumpărat-o la Valea Mare în 1930. După achiziţia acesteia, Fanny, în vacanţele de vară, venea aici, nu mai mergea la mare. (…)

După moartea lui Rebreanu (în 1944, n.n.) şi mutarea soţiei în apartamentul din Bucureşti cu fiica lor, Puia, sătenii de la Valea Mare – care îl înmormântaseră în curtea bisericii de acolo – s-au simțit îndreptățiți să își ia câte un «suvenir» din casa celui care scrisese atât de frumos despre ei. Astfel încât, după un timp, a trebuit să meargă Fanny cu fiica, cu ginerele, cu jandarmii după ei și să cotrobăie prin case, să recupereze obiectele. Biroul, de exemplu, la care și-a scris Rebreanu întreaga operă, a fost recuperat din casa preotului satului. Avea şi omul standardele lui! (râde).”

biroul lui Liviu Rebreanu mare romancier român interior

„Simulatorul auto” al lui Liviu Rebreanu şi sanctuarul marelui romancier, înstrăinat de ţăranii din Valea Mare după moartea scriitorului

“Scria toată noaptea şi bea încontinuu cafea. Bea şi 2-3 litri!”

Filologul a mai vorbit şi despre obiceiurile nesănătoase, dar productive, ale marelui romancier:

“Vedeţi aici masa orientală pentru serviciu de cafea, indispensabilă, nelipsită de lângă biroul lui Rebreanu. El scria toată noaptea și bea încontinuu cafea. El singur spunea într-un interviu că bea și 2-3 litri de cafea, doar ca să-și creeze starea și să se așeze la birou, să se apuce de scris. Asta era condiţia omului de geniu. S-a «curăţat» tânăr, la 59 de ani…”

Liviu Rebreanu și mașinile lui

Puţină lume ştie că Liviu Rebreanu a fost un împătimit al maşinilor, făcând parte din clubul select al deţinătorilor de automobil din perioada interbelică, performanţă reuşită – atenţie – doar din scris!

“A fost primul deținător de mașină din România care nu era politician sau om de afaceri. A avut un Chevrolet din 1926. Și-a luat aceeași marcă în 1928, dar de această dată cu frână pe patru roți – îi scria Puiei cât de entuziasmat era. Apoi, pentru a face rost de bani, primele două le-a închiriat, legal, serviciilor de taxi. Scrie în Jurnal că a fost la Metrologie, să obţină avizele necesare…”, a explicat Adrian David.

“În 1930 și-a luat un Dodge, pe care și l-a oprit pentru el. Și, la biroul acesta și-a «făcut» școala de șoferi, a fost simulatorul lui auto, dacă vreți. El stătea pe fotoliu aici «la volan», soția cu fiica pe canapea…. «Curba la stânga» «Frână!»“, a simulat glumeţ muzeograful deprinderile de şofer ale lui Liviu Rebreanu.

 

Foto deschidere: Portret al lui Liviu Rebreanu luat la Bergen, în Norvegia, în 1928, azi în colecţia Casei Memoriale “Fanny şi Liviu Rebreanu”, din Bucureşti

Nae Ionescu (1890-1940) rămâne unul dintre cei mai înzestraţi, dar şi cei mai controversaţi, gânditori originali români. Omul care observa “meseria de gazetar nu e din cele mai uşoare. Lumea e învăţată să te încadreze al cui eşti – sau, vorba lui Caragiale – cu cine votezi. Că nu eşti al nimănui, decât al lui Dumnezeu şi al conştiinţei tale, asta nu poate înţelege nimeni” ne învaţă azi, într-un articol privind revizionismul revanşard maghiar al perioadei interbelice, despre pericolele pe care le prezintă şovinismul, profesându-şi admiraţia faţă de vecinii noştri unguri până la un punct: acela în care arată că Ardealul nu ne-a fost dăruit de Occident, ci este parte milenară a întregului numit România.

Am scris, acum în urmă, în această foaie, o serie de articole asupra datelor orientării istorice a politicei noastre externe. Era o încercare de a desprinde elementele permanente ale vieţii noastre de stat şi de a căpăta din aceste elemente indicaţiuni pentru orientarea noastră. Am afirmat cu acest prilej că latinitatea noastră – principalul argument al celor cari pledează pentru o occidentalizare – este în bună parte o prejudecată. Pentru cine cunoaşte cât de cât structura vieţii noastre de stat şi a vieţii noastre spirituale, afirmaţia aceasta nu închidea nimic surprinzător sau… de ruşine. De aceea în presa românească articolele mele au trecut necomentate.

Iată însă că aceste consideraţii au găsit un ecou la… Budapesta. Şi anume în coloanele confratelui “Nemzeti Ujsàg”; care comentează punctul nostru de vedere, sub titlul “Abandonarea latinităţii valahe”. Am cetit. Am cetit, şi nu mă pot dumeri nici acum. Ce a înţeles şi mai ales ce a putut scoate confratele budapestan merită, în adevăr, atenţiunea noastră.

Ardealul însă nu ni l-a dat nimeni. Nici măcar nu l-am luat noi. Ci Ardeal şi “Ţară” au mers unul înaintea alteia, ca două părţi ale aceluiaş tot, atunci când s’a ivit prima împrejurare prielnică, pe care de un mileniu o aşteptam cu dinţii încleştaţi

Citez: “Cele scrise de ziarul «Cuvântul» sunt foarte instructive; şi de natură a tempera entusiasmul exagerat care a contribuit la orientalizarea şi balcanizarea Ardealului. Articolul va avea de efect că Europa occidentală va lua notă de caracterul oriental al României; şi va înţelege ce greu păcat au făptuit cei cari, în numele democraţiei apusene, au aruncat Ardealul unei ţări cu suflet oriental”.

Eu cred că dacă onoratul meu confrate ungur s-ar fi gândit că lucrurile acestea se cetesc şi dincolo de graniţa ţării sale, ar fi ezitat să le scrie. Pentrucă, vedeţi, peste graniţă se găsesc şi oameni cari să fie sustraşi deformaţiei “patriotice” de perspectivă. Şi dacă nu altceva, dar cel puţin un lucru pot opune aceşti oameni consideraţiilor patriotice de la Budapesta: că Ardealul nu ne-a fost “aruncat” de nimeni, – şi ca atare “democraţia apuseană” nu a avut nimic de spus în această afacere.

Cu “democraţia apuseană” şi cu “Europa occidentală” avem noi, de sigur, socotelile noastre: în care sunt înscrise precis debitul şi creditul. Şi nu am precupeţit niciodată recunoştinţa noastră discretă, sobră şi demnă, dar cu atât mai efectivă, atunci când am fost în situaţia de a fi primit mai mult decât am dat. Ardealul însă nu ni l-a dat nimeni. Nici măcar nu l-am luat noi. Ci Ardeal şi “Ţară” au mers unul înaintea alteia, ca două părţi ale aceluiaş tot, atunci când s’a ivit prima împrejurare prielnică, pe care de un mileniu o aşteptam cu dinţii încleştaţi.

Dar confratele “Nemzeti Ujsàg” ne “denunţă” Europei: vedeţi, valahii ăştia nu sunt decât nişte… orientali; şi Dvs. le-aţi dat Ardealul! Stranie şi întristătoare atitudine. E destul de dureros să vezi un popor mândru ca cel al maghiarilor – dar oare maghiar să fie redactorul autor al articolului? – coborându-se la rolul de delator. Când însă delaţiunea e de aşa calitate, întristarea noastră devine jale. În adevăr, neamului omenesc nu-i e cruţată nici un fel de umilinţă.

Când noi ne-am exprimat îndoieli în chestia latinităţii noastre şi am afirmat caracterul categoric oriental al civilizaţiei româneşti, am exprimat nu numai un fapt, ci şi necesitatea orientării politicei noastre după realităţi. Nu ne-am gândit niciodată că a nu fi occidental e o… ruşine. Pentru că – am dovedit-o doară!! – nu există pentru un popor civilizaţii sau culturi superioare şi inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care el e capabil, în virtutea componentelor lui istorice. A pune însă, peste aceste imperative ale realităţii, în cumpăna valorificării, formula structurală a apusului şi a răsăritului, şi a decide fără nici un fel de discuţie prealabilă în favoarea celei dintâi, iată ce nu poate face decât cineva care nu numai că ignorează primele elemente ale culturii şi civilizaţiei răsăritene, dar e străin şi de dureroasa îndoială în care se frământă de un sfert de veac metafizica apuseană.

Evident însă, confratele nostru nu face numai teorie; ci el ar vrea să spună: aţi aruncat Ardealul orientalilor ălora de valahi; şi nu ni l-aţi lăsat nouă. Nouă, – cui? Desigur, nouă – Ungurilor; cari se ştie doară că suntem occidentali. A ni se refuza nouă dreptul de a ne uni cu Ardealul pentru că nu suntem occidentali, şi a-l cere dela democraţia apuseană, pentru Unguri ca reprezentanţi ai acestei democraţii, iată, de sigur, încă o culme. Pe care o atinge “Nemzeti Ujsàg”; care ştiţi ce însemnează: Gazeta Poporului.

A nu fi occidental nu e o ruşine. Pentru că nu există civilizaţii sau culturi superioare şi inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care un popor e capabil, în virtutea componentelor lui istorice.

În ce mă priveşte, eu am ştiut întotdeauna că Ungurii sunt de origine turanică şi că reprezintă un popor tânăr, mândru, viguros, şi – în păturile lui adânci – o rasă nealterată. Pentru aceasta i-am şi preţuit întotdeauna; pentru ceea ce aduceau ei în centrul Europei: orizonturi largi de stepă, pasiuni puternice – cari impresionează chiar când se exercită în potriva noastră, – sălbatec romantism nostalgic al unui neam de plugari şi păstori, viaţă autentică şi un fel de cavalerism, unite toate într-un patriotism halucinant care a dat Europei cea mai înaltă şi mai cuprinzătoare formulă metafizică a misticei statului.

Şi iată-l acum pe confratele meu maghiar aruncând peste bord această magnifică moştenire, pentru a intra slugă proastă la occident. De ce? Ca să “capete” înapoi Ardealul. Ca şi cum Ardealul se capătă şi nu se ia, şi ca şi cum o ţară cu un suflet ca al fraţilor noştri de peste munţi se poate guverna cu mandat dela Europa apuseană, ca o colonie oarecare din Papuasia! Vai!

Nu scriu lucrurile acestea pentru Unguri. Nu-mi voiu permite nici o dată să dau lecţii unui neam, mai ales când e străin. Le scriu însă pentru fraţii mei, Românii. Ca să înţeleagă ei ridiculul sinistru la care poate duce şovinismul; şi ca să se ferească de acest cel mai greu păcat al unei rasse.

21 martie 1930

În episodul următor: “Ce e Predania?” (1937)

 

Sursa: Nae Ionescu, “De ce nu e bun şovinismul”, articol republicat în volumul “Roza Vânturilor”, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990

Legionarismul – incontestabil pentru unii, dubitabil pentru alţii – lui Mircea Eliade şi relaţia lui „ideologică” avută cu Corneliu Zelea Codreanu planează ca un nor dens de îndoială asupra carierei ilustrului istoric român al religiilor. Matricea Românească a discutat, spre lămurire, cu autoarea unei cărţi fundamentale pentru înţelegerea rătăcirilor şi regăsirilor marelui intelectual: Ramona Tănase, doctor în filologie cu o teză despre Mircea Eliade, cristalizată în volumul “Politicile lui Mircea Eliade: de la tinereţea legionară la maturitatea exilului” (Editura Tracus Arte, 2017).

Citeşte aici prima parte a interviului

Matricea Românească: Am vorbit despre faptul că legionarismul a fost, de la incepţie, un vector de şovinism, de xenofobie. Cum se împacă ortodoxia mișcării cu şovinismul ei?

Ramona Tănase: Nu se prea împacă. Se împacă, în ideea în care evreii sunt cei care l-au ucis pe Iisus. Oricum, doctrina legionară sau aplicarea ei prezintă multe paradoxuri. Şi asta, deoarece Corneliu Zelea Codreanu nu a căutat să aibă o idee care să fie continuă și să nu se contrazică.

Căpitanul nu avea un plan de lungă durată, nu urmărea să nu se contrazică. Revenind la ura de rasă şi la crimele legionarilor: a omorî un om, fie că este evreu sau non-evreu, contravine fundamental religiei ortodoxe. Legionarismul promova religia ortodoxă doar cu numele, fiindcă legionarii nu se prea ghidau după cele Zece Porunci!

Matricea Românească: Hannah Arendt are o teză controversată, pe care tu o evoci, ce spune că, înainte de Primul Război Mondial, România era cea mai antisemită ţară din Europa. O să te întreb două lucruri: e o exagerare? Apoi, exista ceva specific în antisemitismul românesc, față de antisemitismul altor popoare?

Ramona Tănase: Nu știu dacă este o exagerare, pentru că personal nu am cercetat chestiunea.

Matricea Românească: Până la urmă, cum cuantifici antisemitismul?

Ramona Tănase: Greu de spus. Necercetând eu personal zona, și nenumărând oamenii care erau sau nu erau rasiști, dacă asta ar fi posibil… Dar, sunt semne de antisemitism de înainte, de pe la 1880 și ceva. În 1923, A.C. Cuza şi Ion Zelea Codreanu, tatăl Căpitanului, fondau Liga Apărării Naţional Creştine (L.A.N.C.), care se baza strict pe ideologia antisemită.

Matricea Românească: Existau și puternice rațiuni economice pentru antisemitism.

Ramona Tănase: Economia a fost, după mine, factorul principal. Şi asta fiindcă marii afaceriști, persoanele înstărite în societate, erau evreii. Aceştia veneau cu capital – extern sau nu -, investeau, şi aveau o gândire care la noi românii lipsea, noi fiind lucrători ai pământului. Nu ai cum să ai o viziune capitalistă, când tu ai făcut agricultură timp de 1000 de ani. Exagerez. Dar și asta deranja foarte mult, pentru că evreul din societatea respectivă nu stătea să cultive el mărul, îl cumpăra de la românul care l-a cultivat și îl vindea mai scump, ceea ce îi deranja foarte mult pe români.

Pe cale de consecinţă, țăranul român, care producea tot, se considera asuprit. Dar asta e viziunea unor persoane care nu au trăit într-o societate capitalistă până atunci, este aversiunea față de ceva nou ce se întâmplă și îți schimbă perspectiva asupra vieţii.

Evreii investeau, aveau o gândire care la noi românii lipsea, noi fiind lucrători ai pământului. Nu ai cum să ai o viziune capitalistă, când tu ai făcut agricultură timp de 1000 de ani

Matricea Românească: Iată că sunt şi explicații sociologice, nu doar economice.

Ramona Tănase: E o frustrare istorică, dacă vreţi. Dacă nu ești capabil să faci ceva, mai bine să îl omori pe cel care e capabil – exagerând, și ducând prea departe comparația.

Matricea Românească: Vorbești la un moment dat despre „tineri educați și autoeducați în spiritul universalist și nicidecum extremist şi xenofob”, care au devenit antisemiți, și au ajuns să scrie, ca Eliade, articole de legitimare a Mişcării Legionare. Ce însemna acest spirit universalist? Pentru că se vorbește și azi despre universalismul românesc – și mulți se declară adepții acestuia.

Ramona Tănase: Universalismul profesat de acei tineri însemna credința că fiecare popor, inclusiv România, face parte dintr-o cultură mondială universală – și că ar trebui să își găsească locul său. Doar că tinerii noștri universaliști credeau că locul nostru nu este unul minor sau periferic, ci ar trebui să fie mult mai mare, având în vedere argumentele pe care le invocau ei.

Matricea Românească: Între acest tip de universalism și excepționalismul românesc, cât de fină e linia?

Ramona Tănase: Tinerii despre care vorbim voiau să promoveze partea excepțională a României – că era vorba de o invenție, că era vorba de o persoană care făcuse ceva notabil…

Matricea Românească: Ceea ce mai târziu a ajuns să fie protocronismul.

Ramona Tănase: Da, în alt context ideologic, cu alte mize şi alte exagerări. În perioada interbelică, se urmărea mai degrabă o ridicare a nivelului la care noi ne situam în ochii comunităţii internaţionale.

Matricea Românească: A se vedea Schimbarea la față a României.

Ramona Tănase: Da. Apropo, o lucrare pe care Emil Cioran oricum a renegat-o după aceea.

Matricea Românească: Era o preocupare majoră, această transfigurare.

Ramona Tănase: Era – ea venind din frustrarea tânărului intelectual român, care nu-și găsește locul în societatea românească. Pentru că tinerii intelectuali ca Eliade, ca Cioran şamd au terminat facultățile, doctoratele, stagiile, bursele, și nu aveau un loc de muncă. Pentru că Unirea, pentru că sistemul, pentru că, pentru că, pentru că… Și simțeau că pot să facă multe lucruri, dar nu aveau spațiul necesar, infrastructura.

Dacă rugăciunea şi revolverul se împacă în legionarism? Nici măcar nu cred că s-au certat vreodată!

Matricea Românească: Și legionarismul venea și le spunea că…

Ramona Tănase: Legionarismul îi mințea că le-ar fi dat.

Matricea Românească: Că e momentul lor și că ei pot aduce schimbarea.

Ramona Tănase: Exact. Că ei sunt tinerii, că bătrânii trebuie omorâți, simbolic vorbind, sau la propriu. Depinde. (râde) Și că a venit momentul ca tinerii să ia în stăpânire țara, și să facă ce vor cu ea.

Matricea Românească: Mitul esențial al poporului român este moartea, ceea ce explică succesul cultului morții în legionarism. Te-aș întreba pentru ce moare românul și pentru ce mureau legionarii? Era doar idealism sau era mai mult?

Ramona Tănase: Legionarii mureau și din idealism, mureau și din prostie, mureau din diverse motive. Fascinaţia noastră pentru moarte merge înapoi până la “Mioriţa”. Legionarii au speculat-o: dacă ai o credință, ești dispus să îți dai viața pentru ea. Că ajută, că n-ajută la ceva! Așa îşi pregăteau recruţii mai ușor de moarte. Fiindcă, inevitabil, se ajungea și la confruntări fizice între adepții legionarismului și adepții altui curent. Legionarii se pregăteau pentru un eventual război, pentru o eventuală Revoluție.

Una e să știi că pleci la război cu sufletul împăcat, să ştii că moartea ta o să ajute propășirea neamului, alta e să simți că te duci acolo să fii sacrificat. Una e să simți că mori erou, alta e să simți că mori victimă.

Matricea Românească: Îmi povesteai de figura pe care și-o cultiva Corneliu Zelea Codreanu: bărbatul călare pe un cal alb, care vine și rezolvă problemele într-o comunitate. Asta, apropo de intervențiile pe care le mai aveau prin sate legionarii, de munca pe care o depuneau. Totul, regizat. Știi că Tatiana Niculescu Bran a scris o carte numită „Mistica rugăciunii și a revolverului”. Or, din ce ne-ai spus tu, rugăciunea se împacă cu revolverul, în filosofia legionară.

Ramona Tănase: Cu siguranţă… Nici măcar nu cred că se împacă, fiindcă nu cred că s-au certat vreodată. Nu a stat nimeni să se gândească dacă sunt sau nu compatibile. Era o situaţie de viaţă.

Matricea Românească: E legionarismul o pervertire a credinței ortodoxe?

Ramona Tănase: Judecând cu mintea de acum momentul respectiv – da. Dar nu știu cum se simțea la acel moment. Teoretic, ar fi trebuit să fie o pervertire. Religia ortodoxă a fost aceeași secole la rând, nu s-a schimbat nimic. Nu s-au schimbat regulile în ultimii cincizeci sau o sută de ani.

Matricea Românească: După moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, după asasinarea lui mai bine zis, au fost inclusiv mulți preoți care au scris articole extrem de elogioase la adresa lui, în care îl percepeau, negru pe alb scris, ca pe un Arhanghel care a fost eliminat și care trebuia să aducă România la salvare. Cum crezi că a reușit să îi cucerească până și pe preoți?

Ramona Tănase: Prin aceeași retorică, prin aceleași promisiuni ca pe intelectuali. Discursul lui era același, dar în funcție de grupul căruia i se adresa, potența latura religioasă, potența latura financiar – intelectuală…

Un discurs al lui Corneliu Zelea Codreanu

Matricea Românească: Să ne oprim puţin asupra lui Nae Ionescu, cel pe care Marta Petreu, în controversata sa carte Diavolul și ucenicul său, îl evocă. Ce influență a avut el asupra operei lui Eliade?

Ramona Tănase: Imensă, asupra operei lui Eliade și asupra lui Eliade ca om. Asupra generației lui Eliade, deoarece nu este el singurul care a căzut în cultul lui Nae Ionescu. Era Profesorul lor.

Matricea Românească: I s-a spus „Socrate al României interbelice”.

Ramona Tănase: Era o personalitate puternică, o personalitate care avea un discurs foarte convingător, o personalitate care a reușit să îi ajute, în diverse moduri, pe cei din jurul lui. A fost principala figură a intelectualității românești, zic eu, în perioada interbelică. În jurul lui s-au coagulat și s-au dezvoltat foarte mulți gânditori, foarte multe elite.

Legionarismul le-a indus tinerilor intelectuali din interbelic ideea că bătrânii trebuie omorâți – simbolic vorbind, sau la propriu. Că a venit momentul ca tinerii să ia în stăpânire țara, și să facă ce vor cu ea

Matricea Românească: A fost, oarecum, o verigă între intelectualitate și Mișcarea Legionară.

Ramona Tănase: Nae Ionescu era tot atât de oportunist ca și discipolii săi. Să nu uităm că el a fost cel care l-a adus pe Carol al II-lea înapoi. Deci, dacă am sta să ne gândim din acest punct de vedere, nu era un legionar. Era legionar când trebuia să fie legionar, era regalist când trebuia să fie regalist… Liniile nu sunt foarte clar delimitate. Dacă stai să te uiți la contextul acelei generații, inclusiv Nae Ionescu, ei nu au de la început până la sfârșit un traiect clar. Nu sunt ghidați de o filosofie, în afară de filosofia Binelui și a României, și a intelectualității, și a universalismului. Nu sunt ghidați politic. Nu sunt mânați în luptă de principii liberale, democrate, de stânga, de dreapta, de centru, rasiste sau nu. Au fost prinși de valul acela, și au făcut câțiva ani ce au făcut, după care au început să-și dea seama de eroarea lor. S-au retras, au negat, nu au negat. A fost un episod. Nu cred că Nae Ionescu a murit în “vila din Băneasa” simţindu-se legionar.

Matricea Românească: Şi totuși, posteritatea îl ține minte ca pe un ideolog al Mişcării Legionare.

Ramona Tănase: A fost acolo, a contribuit. Cum posteritatea îl ține minte şi ca pe cel care l-a adus pe Carol al II-lea înapoi în România.

Nae Ionescu era tot atât de oportunist ca și discipolii săi. Era legionar când trebuia să fie legionar, era regalist când trebuia să fie regalist

Matricea Românească: Dacă nu ar fi fost ideologii «de ocazie», mai mult sau mai puțin oportuniști – așa cum au fost Nae Ionescu, Eliade, Cioran pe alocuri – ar mai fi putut atinge legionarismul culmile pe care le-a atins? Ar fi izbutit fără oamenii de cultură?

Ramona Tănase: Nu, nu cred. Fără vizibilitatea dată de oamenii de cultură, nu. Oricum, chiar și cu popularitatea sa crescută, Mişcarea Legionară nu a luat niciodată locul I la alegeri. Deci, nu poți să spui că legionarii au convins întreaga societate. Mişcarea Legionară a avut impact la nivel spiritual, pe alocuri şi politic, dar în statistici nu a fost niciodată o mișcare unanim susţinută. Nu a fost Hitler. Nu a fost Mussolini. A fost pe locul III în alegerile din 1937. Niciodată majoritatea nu a ales Legionarismul, ceea ce e un lucru bun.

va urma

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Corina Moisei

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei
Corina Moisei

Ion Minulescu, primul român care a cucerit Parisul. A primit Legiunea de Onoare, îşi servea prietenii cu “poeme lichide” produse de el şi dormea cu uşile deschise “ca să se reunească spiritele familiei”

18 Iunie 2018 |
Au existat români care au cucerit Parisul, chiar mai înainte de Virginia Ruzici şi de Simona Halep. Poetul Ion Minulescu, oltean pe filieră maternă, i-ar fi pus la punct pe cei de la Charlie Hebdo: era plin de spirit, făcea nu doar romanţe superbe, ci şi...

Mari înaintaşi. Clujeanul Iuliu Haţieganu, când a ctitorit o biserică: “Dragii mei, să fie frumoasă, de lemn, cu icoana Mântuitorului, cu o cruce, ș-apoi fiecare când s-a ruga, s-a ruga în felul lui!”

17 Aprilie 2018 |
Unul dintre cele mai frumoase, dacă nu cel mai frumos, parc sportiv studenţesc din Europa se află în Ardeal, la Cluj, acolo unde a fost realizat prin strădania, ba chiar sacrificiul, profesorului Iuliu Haţieganu, medic de renume. Puţină Românie cunoaşte...

Lucruri puţin ştiute despre Liviu Rebreanu: “A fost primul deţinător de maşină din România care nu era politician sau om de afaceri” / “Biroul lui a fost recuperat de la preotul din Valea Mare”

11 Aprilie 2018 |
Ştiaţi că Liviu Rebreanu a fost “patron” de taximetre? Sau că, după moartea marelui romancier, ţăranii de la Valea Mare au luat «suvenire» din cula acestuia, inclusiv biroul la care şi-a scris toată opera – obiect recuperat de către soţia geniului...

"Legionarismul promova religia ortodoxă doar cu numele. Legionarii nu se prea ghidau după cele Zece Porunci!" Interviu (II) cu Ramona Tănase, autor “Politicile lui Mircea Eliade: de la tinereţea legionară la maturitatea exilului”

6 Februarie 2018 |
Legionarismul – incontestabil pentru unii, dubitabil pentru alţii - lui Mircea Eliade şi relaţia lui "ideologică" avută cu Corneliu Zelea Codreanu planează ca un nor dens de îndoială asupra carierei ilustrului istoric român al religiilor. Matricea...