Ștefan Lovin este un pianist remarcabil cu o pasiune profundă pentru muzică și un talent extraordinar la pian.

A fost fascinat de muzică încă de la o vârstă fragedă și a început să studieze pianul în copilărie. El și-a dezvoltat abilitățile muzicale într-un mod remarcabil și a continuat să își perfecționeze cunoștințele și tehnica.

Cu o prezență scenică carismatică și o capacitate de a transmite emoții prin intermediul muzicii sale, Ștefan Lovin a captivat publicul în numeroase concerte și recitaluri. Interpretările sale sunt caracterizate de o tehnică impecabilă, expresivitate și o profunzime emoțională impresionantă.

Ștefan Lovin abordează un spectru larg de repertoriu, cuprinzând lucrări clasice, muzică contemporană și jazz. El își aduce contribuția și în domeniul compoziției, creând propriile sale piese muzicale. Originalitatea și creativitatea sa sunt evidente în compozițiile sale, care combină influențe din diverse genuri muzicale.

Cu o educație muzicală solidă și o carieră înfloritoare, Ștefan Lovin a colaborat cu numeroase orchestre, dirijori și muzicieni de renume internațional. A participat la festivaluri și concursuri prestigioase și a obținut recunoaștere și apreciere pentru talentul său incontestabil.

Pe lângă activitatea sa artistică, pianistul este și un profesor dedicat, implicat în educația și formarea tinerilor pianiști. El își împărtășește cunoștințele și experiența cu studenții săi, având o abordare inspirată și încurajatoare.

Cu o carieră impresionantă și o abordare autentică a muzicii, Ștefan Lovin continuă să fie o prezență remarcabilă în lumea muzicală, fascinând și inspirând ascultătorii cu interpretările sale remarcabile și creativitatea sa inepuizabilă.

Haideți să îl cunoaștem:

„Sunt un mix între puternic și fragil, o visătoare cu picioarele pe pământ, un om ce iubește arta în toate formele ei și o pianistă care a visat mereu că va cânta cu vocea. Dar și o cântăreață care a visat mereu să își compună propria muzică. Sunt un compozitor îndrăgostit de muzica de film și un creator de content vizual ce încearcă să aducă creativitatea cinematografică în ceea ce face. Sunt un spirit ce caută să se descopere și să se autodepășească. Și, nu în ultimul  rând,  sunt „mama” motanului Spritz”, sunt împărtășirile artistei Magdalena Marica, fiica dirijorului Filarmonicii Oltenia, din Craiova.

Tratează cu multă dragoste arta. Iubește frumosul, se lasă inspirată de el și-l transpune în muzică. Este imaginea fără cusur a unei generații care a crescut cu muzica la braț și care i-a călcat pe urme tatălui, celui care i-a fost bun reper și care i-a dat mereu aripi să zboare în acest domeniu. Este un exemplu desăvârșit de perseverență în această lume și nu este deloc o apariție întâmplătoare.

Creează și oferă muzică, e una cu pianul și nu dezminte faptul că  acest instrument îi dă șansa să exploreze un univers aproape neomenesc, îi dă posibilitatea să își exprime personalitatea și sentimentele, să se dezvolte complex ca individ. Pentru artista Leyah, este de departe cea mai bună formă de terapie. Să o cunoaștem!

Cum este omul de pe scenă și cu ce este diferit față de cel de acasă?

Cred că atunci când urc pe scenă devin o persoană ușor vulnerabilă. Scena e un loc în care te expui tu și arta pe care o faci. De aceea cred că artiștii sunt niște oameni aparte. A te pregăti, a urca și a performa pe scenă este o dovadă de curaj, indiferent de cât de mare sau mică este scena pe care urci. De aceea, când ajung acolo îmi creez o lume doar a mea, o lume absolut magică, dar și extrem de consumatoare.

Când ți-ai dat prima întâlnire oficială cu muzica, Leyah? 

Am început studiul pianului la vârsta de 5 ani, dar aș zice că prima întâlnire cu muzica mi-am dat-o încă de când abia reușeam să ajung cu mâinile la claviatura pianului. La noi în casă se asculta zilnic muzică clasică, datorită tatălui meu care mereu studia sau asculta ceva. Apoi, sora mea, Alexandra, mai mare decât mine, a studiat și ea pianul, deci am crescut pe acorduri de pian. Chiar am o poză cu amândouă, la pian, iar eu cred că aveam în jur de un an și ceva. Așa că nu cred că exagerez cu nimic dacă spun că prima mea întâlnire cu muzica a fost dinainte de a mă naște, încă din burta mamei.

Apropo, de ce ai ales acest nume? Ce semnificație are pentru tine? 

Cred că numele acesta m-a ales pe mine și nu viceversa. Povestea este mai lungă, dar dacă rezum, Leyah mi-a atras atenția în special prin sonoritate. E un nume luminos, rotund și puternic. Apoi l-am căutat pe internet și am aflat că, printre alte semnificații, în ebraică este similar lui „gazelle”, adică “frumusețe și grație”.

Încă de când eram mică îmi închipuiam că o să fiu o artista care o să arate ca o actriță de cinema pe covorul roșu, așa că numele m-a convins.

Ai crescut cu sunetele muzicii încă de mică, căci tatăl tău era artist la fel ca și tine, mai exact dirijor al Filarmonicii Oltenia, din Craiova. Cum a fost să crești sub egida lui? Ce ai învățat de la el?

Brâncuși a spus la un moment dat: „Nimic nu crește la umbra unui copac înalt.” Nu țin să îl contrazic, dar mi se pare mai importanta relația pe care o ai cu copacul decât cu umbra lui.

Dacă vrei să înveți, trebuie să înveți de la cei mai buni, iar cei buni vor fi mai mari ca tine, cu siguranță. Ține de tine cât timp stai în umbra lor și înveți și când decizi să ieși în lume, la soare, undeva unde să crești și tu mare, până când, la un moment dat, să adăpostești și tu, la umbra ta, un copac mai mic. Cam acesta este firul vieții, nu? Așa că aș zice că tata a fost un copac mare, de la care am învățat enorm. Iar în ziua în care a plecat dintre noi, umbra lui s-a încheiat, o umbră mare cât un soare, de care îmi este tare dor.

Ce am învățat de la tata? Să visez și să cred că pot. El mereu îmi repeta asta. Tata m-a încurajat să visez, poate și pentru că el era un visător. El credea tare mult în mine și în talentul meu, îmi tot spunea că mă vede pe cele mai mari scene. De fapt, până la maturitatea mea, cred că el a crezut mai mult în mine decât credeam eu. Îmi spunea mereu că pot. Și cred că aceste două lucruri, a visa și a crede în tine, sunt de neprețuit pentru orice copil!

Ce ai moștenit de pe partea paternă, în afară de latura artistică?

Sper că am moștenit bucuria de a trăi și determinarea de a face tot timpul lucruri noi. Tata, la 79 de ani, avea mai multe planuri decât aveam noi, tinerii. Și sper că am moștenit puțin și din stilul, și din prestanța lui. Era mereu extrem de frumos îmbrăcat, chiar și în casă, și-mi spunea că acesta este respectul de sine.

Dar de pe cea maternă? Ce ai moștenit?

De la mama cred că am moștenit dorința de a cânta cu vocea și de a dansa. Am mai luat eleganța și feminitatea, calmul și diplomația, gândul pozitiv, dragostea pentru limbile străine, iubirea pentru design-ul interior. Astea cred că sunt doar câteva care îmi vine acum în minte. Altfel cred că atât în cazul tatălui, cât și al mamei, sunt multe lucruri pe care le-am moștenit sau învățat.

Din vremurile copilăriei te-ai transpus, prin exercițiul imaginației, într-o artistă. Coincid, să înțeleg, planurile de când erai mică cu cele din prezent?

Întotdeauna am crezut despre mine că asta pot să fac cel mai bine, că pentru asta m-am născut. Așa că da, pot spune că planurile coincid. Au fost și perioade în trecut când lucrurile păreau că nu se leagă deloc, că totul e în mintea mea. Dar depinde ce alegi, ce vrei. Căutarea de sine și a drumului este o luptă deloc ușoară pe care o duci tu, cu tine. Până la urmă, chiar ține de tine dacă vrei să faci ceva cu adevărat. Știu că sună a poveste, am avut și eu dubiile mele, perioade în care poate mi-am pierdut busola sau speranța, dar este fundamental important să nu te lași. Și, dacă crezi în ceva cu adevărat, să ai curaj să îți urmezi crezul.

Ce-ți dă pianul frumos pentru suflet? 

Să cânți la pian e un dar divin. Este atât de multă frumusețe în acest gigant, atâta armonie, libertate și unicitate. Pianul îți dă șansa să explorezi un univers aproape neomenesc, îți dă posibilitatea să îți exprimi personalitatea și sentimentele, să te dezvolți complex ca individ. E de departe cea mai bună terapie pentru mine.

Dacă nu ar fi muzica în viața ta, ce ai îmbrățișa?

Când eram mică îmi imaginam că sunt actriță. Probabil că a avut un impact asupra mea și faptul că am copilărit în Opera din Craiova. Îmi aduc aminte cât de mult îmi plăcea să mă joc printre decoruri (nu am să uit niciodată acel miros specific), mă fascinau nenumăratele costume, peruci, cabinele de machiaj, artiștii ce se pregăteau să se transforme în personaje înainte de fiecare spectacol. O lume incredibilă pentru un copil de doar câțiva ani. Îmi plăcea să-mi imaginez că într-o zi poate o să ajung și eu ca ei… Cu toate acestea, nu am luat niciodată în serios acest aspect, dar recunosc că mi-ar plăcea tare mult să explorez și lumea cinematografiei, ca actriță.

A fost o perioadă în viața ta când ai renunțat la muzică sau ai pus-o pe modul „hold”. Ce a stat la baza alegerii tale?

Da, este adevărat. Am luat o pauză de la muzică la un moment dat. Veneam după mulți ani de muncă susținută, în care am fost cumva ruptă de realitate, de lumea din jurul meu. Așa că mi-am luat o pauză, din dorința de a recupera experiențe ce se regăseau doar în poveștile celor din jur. Vezi tu, performance-ul este un animal solitar. Petreci enorm de mult timp doar tu cu tine. Apoi, pentru că interpretam la pian, mereu a trebuit să-mi protejez mâinile, așa că orice fel de sport a fost tăiat de pe lista mea de activități. Nu mai zic de weekend-uri când, în timp ce alți copii de vârsta mea făceau tot felul de jocuri, eu studiam, pentru că în timpul săptămânii trebuia să merg la școală, la program normal. Iar lista poate continua. Așa că pauza a fost binevenită, pentru că am aflat multe lucruri despre viață, oameni și lume. Iar după pauză, când am ales să revin la muzică, fiindcă fără ea nu s-a putut, mi-am ales un nou drum, cel pe care sunt și astăzi.

Unește muzica suflete? Simți asta și când te gândești la tatăl tău?

În amintirea tatălui, am scris piesa “I’ll be fine” și poate pentru că, undeva în adâncul sufletului, simt că muzica ne unește în continuare sufletele, așa, de la distanță. De multe ori când scriu muzică, mă gândesc ce ar zice el, cum i s-ar părea, dacă ar fi mândru de mine, fericit.

Așa că da, consider că muzica unește suflete, poate mai mult decât o fac cuvintele. Cred că mulți dintre noi, la un moment dat, ne-am declarat dragostea față de persoana iubită pur și simplu trimițând un fragment muzical ce spune tot. Pentru că da, muzica este un limbaj universal și, chiar și în limbi străine, ea face ca mesajul să fie complet.

Ce fel de muzică cânți tu, Leyah?

Muzica pe care o scriu și cânt este o combinație de muzică clasică cu muzică pop. Cumva am vrut să aduc un pic din muzica clasică către publicul care poate trăiește în preconcepția că, pentru a asculta astfel de muzică, ai nevoie de studii sau o educație aleasă. Nu zic că nu e adevărat într-o anumită măsura. Dar nu obligatoriu! Așa am ajuns la stilul cinematic pop, ce stă la granița dintre cele două curente muzicale (clasic și pop), stil în care este scris tot albumul nou „Remember who you are” ce va apărea în acest an, cât și primele două piese ce au apărut deja: „Time” și „Peace is the only thing we need”. Este o muzică a stărilor și emoțiilor, pentru toți ce vor să asculte ceva „diferit”.

Ce proiecte ticluiești în prezent?

Anul a început în forță, cu multă muncă. Urmează noi lansări de piese, am mai multe concerte programate în următoarea perioadă dar scriu și muzică nouă. Apoi pregătesc câteva filmări cu cvartetul, care face parte din conceptul meu de concert, și mai am câteva surprize pe care le voi anunța pe parcurs.

De ce să te asculte, Leyah, oamenii? Ce mesaje transmiți tu prin muzica ta? Ce dorești să ajungă la inima lor?

De ce să îmi asculte muzica? Hmmm… Pentru că acolo, undeva, deschide o cutiuță, cu un univers muzical între clasic și modern, unde vor descoperi un produs emoționant, calitativ, intens. Eu mi-am pus creația în slujba muzicii și mi-am propus să o servesc cât mai bine, așa că zic că transmit prin muzica mea tot ceea ce muzica are de spus.

Iar la inima ascultătorului mi-ar plăcea să ajungă emoția și dorința de a asculta mai mult.

Compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor, George Enescu este considerat cel mai important muzician român din toate timpurile. Astăzi, 19 august, se împlinesc 141 de ani de la nașterea acestuia, personalitate artistică de geniu a secolului XX.

Începuturile

La data de 19 august 1881, Enescu s-a născut în Liveni, jud. Botoșani. A fost al optulea copil al familiei, fiind singurul care a supraviețuit, toți ceilalți pierzându-și viața din copilărie. Sub atenta îndrumare a părinților săi și a unui vestit lăutar, Niculae Chioru, George Enescu a început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, în același an începând să descopere și pianul. La 5 ani a încercat să facă primele încercări de compoziție, din 1886 datând prima sa lucrare: „Țara Românească, operă pentru vioară și pian”.

În perioada 1888 – 1894 a studiat la Conservatorul din Viena, printre profesorii săi numărându-se Joseph Hellmesberger Jr. (vioară) și Robert Fuchs (compoziție). Ajuns la vârsta de 8 ani, debutează ca violonist, presa din Viena numindu-l „un Mozart român”.

După absolvire își continuă studiile la Conservatorul din Paris, în perioada 1895 – 1899, sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet și Gabriel Fauré (compoziție).

La data de 11 iunie 1897, susține un recital în cadrul unui concert cameral la Petite Salle Pleyel din Paris, fiind primul recital de autor al unui creator român peste hotare.

Debutul în calitate de compozitor

Debutul său componistic în condiții excepționale are loc în data de 6 februarie 1898, în cadrul Concertelor Colonne din Paris, cu Poema Română, op. 1. În același an, în vârstă de 17 ani, Enescu începe să dea lecții de vioară și să susțină recitaluri la București. Datorită admirației pe care o avea față de muzician, Regina Elisabeta a României îl invita, deseori, pe acesta să cânte la Castelul Peleș din Sinaia.

La 1 martie 1898, urcă pentru prima dată pe scena Ateneului Român, alături de Orchestra Filarmonică, George Enescu la doar 17 ani, în calitate de violonist, compozitor și dirijor, reprezentând un moment de referință în istoria muzicii românești.

Compozițiile sale mai cunoscute datează din primii ani ai secolului XX, respectiv cele două Rapsodii Române, op. 11 (1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră, op. 9 (1903), prima sa Simfonie, în Mi b, op. 13 (1905), Șapte cântece pe versuri de Clément Marot, op. 15 (1908).

Activitatea sa muzicală alterna între București și Paris, perioadă în care a susținut turnee în mai multe țări din Europa, având alături nume sonore precum Alfredo Casella, Pablo Casals sau Louis Fournier.

În timpul primului război mondial se stabilește în București. A dirijat Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiție integrală în România), compoziții de Hector Berlioz, Claude Debussy, Richard Wagner, precum și creații proprii: Simfonia nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră nr. 2 op. 20 (1915). În 1913, are loc prima ediție a Concursului Național de Compoziție fondat de el cu scopul stimulării creației muzicale autohtone. Decernat din venituri proprii și constând din sume generoase, premiul oferea câștigătorilor șansa de a se specializa la Paris, precum și de a-și auzi interpretate în concerte piesele laureate.

După încheierea războiului, a reluat seria turneelor atât în Europa, cât și în SUA. Începând cu 1923, peste ocean, a dirijat orchestre prestigioase precum Philadelphia Orchestra, Boston Orchestra sau Chicago Symphony. În paralel, activitatea sa de profesor capătă o importanță deosebită – printre violoniștii ai căror profesor a fost se numără Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthus Grumiaux și Yehudi Menuhin.

„Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (…) Rădăcinile puternice și noblețea sufletului său sunt provenite din propria lui țară, o țară de inegalată frumusețe.” (Yehudi Menuhin)

La data de 13 martie 1936 a avut loc, la Paris, premiera operei Oedip, pe un libret de Edmond Fleg, ce s-a bucurat de un succes răsunător în rândul participanților.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Enescu rămâne la București. În acea perioadă se remarcă printr-o intensă activitate dirijorală, susținând, totodată, muzicieni români precum Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Theodor Rogalski sau Sabin Drăgoi în realizarea propriilor creații.

Susține, în 1946, un turneu în URSS. În luna septembrie a aceluiași an, pleacă în turneu în SUA împreună cu soția sa, Maria (Maruca, devenită la prima căsătorie prințesă Cantacuzino). La momentul revenirii în Europa decide să se stabilească la Paris, în semn de protest față de regimul comunist instaurat în România. Printre ultimele creații ale maestrului se numără Cvartetul de coarde op. 22 nr. 2, poemul simfonic Vox Maris op. 31, Simfonia de cameră op. 33.

În noaptea de 3 spre 4 mai 1955, George Enescu se stinge din viață, fiind înmormântat la Père Lachaise din Paris.

Bibliografie:

Muzeul Național George Enescu – georgeenescu.ro

Un cadou primit pe la 2-3 ani avea să-i schimbe destinul. Cu timpul, lucrurile au devenit din ce în ce mai serioase, iar Cadmiel a devenit un mânuitor desăvârșit al pianului. A susţinut concerte cu Orchestra Naţională din Kazahstan, cu Filarmonica din Irkutsk, dar și cu Orchestra Radio Bucureşti. De asemenea, a avut recitaluri în SUA, Luxemburg, Croația, Italia, Franța și Rusia.

Articolul pe scurt:

• Muzica, vehiculul prin care vorbim cu Dumnezeu: “Cred în faptul că Dumnezeu în toată înțelepciune Lui, a creat pământul și pe noi oamenii într-un mod complex și creativ. Muzica este unul din elementele cheie pe care ni le-a lăsat, muzica este un mod de a comunica cu El“
• Artistul prin ochii pianistului Cadmiel Boțac: “Pentru mine ca muzician, un artist este cel care reușește să se detașeze și să treacă dincolo de norme, de standard (…) El își expune viața la fiecare manifestare publică, e un act al punerii pe tavă a sufletului tău“
• Când pandemia îți dă peste cap planurile: “Cel mai greu este că nu avem cum să concertăm cu public. E foarte dificil să cânți în fața unor pereți goi sau în fața unor săli cu scaune goale“

Destinul, o jucărie cu clape

În Sighetu Marmației, la parterul unui bloc de familiști, puștiul Cadmiel primește în dar o orgă de jucărie. Era atât de fascinat, încât nu o mai putea lăsa din mână. “Eram atras de orice instrument muzical, orice jucărie care scotea vreun zgomot. La grădiniță cântam cu vocea, eram peste medie. Atunci părinții mei și-au dat seama că am o înclinație spre muzică“, povestește Cadmiel Boțac pentru Matricea Românească.

La vârsta de șase ani am participat la primul concurs, era la Piatra Neamț

Părinții l-au încurajat tot timpul, iar la patru ani i-au găsit o profesoară de pian care a fost de acord să lucreze cu el. Au urmat sesiuni de exerciții dublate de renunțarea la meciurile de fotbal pe care prietenii le încingeau în fața blocului. Dar, efortul a meritat. “La vârsta de șase ani am participat la primul concurs, era la Piatra Neamț. Acolo am obținut un loc pe podium, iar pentru mine a fost o experiență marcantă în senul bun al cuvântului“, spune Cadmiel.

Despre alegeri și mentalitatea artistică

Timpul se scurgea iute, iar la 14 ani, Cadmiel a trebuit să facă o alegere importantă. “În Sighetu Marmației nu exista niciun liceu de muzică. Singurele variante erau la Baia Mare sau la Cluj. Am ales Clujul care s-a dovedit a fi o alegere inspirată. Din clasa a IX-a, am avut ocazia să lucrez cu unul dintre cei mai mari pianiști români ai zilelor noastre, Daniel Goiți. Dânsul era profesor la Conservator, dar a reușit să-și facă niște acte speciale pentru a veni la liceu și să-mi poată preda într-un mod oficial. Mi-a spus că sunt primul elev cu care lucrează, iar pentru asta îi sunt foarte recunoscător“, istorisește Cadmiel Boțac.

Oamenii care asistă la concerte sau concursuri, nu vin ca să taxeze un muzician, ci vin pentru că vor să primească ceva, vor să plece mai buni

Cadmiel a participat la numeroase concursuri naționale și internaționale. Am fost curios să aflu care este mentalitatea cu care abordează aceste întreceri muzicale. “Concursurile sunt un rău necesar pentru orice muzician. Când mergi la un concurs trebuie să cânți toate notele corect, să fii într-un stil muzical, iar juriul judecă dacă a fost bine sau nu. Pe lângă această parte care ține de tehnică, ceea ce contează mai mult este emoția pe care reușești să o transmiți publicului. Mi-am dat seama că oamenii care asistă la concerte sau concursuri, nu vin ca să taxeze un muzician, ci vin pentru că vor să primească ceva, vor să plece mai buni“, spune pianistul Cadmiel Boțac.

Orchestră vs interpretare solo

A susţinut concerte în acompaniamentul orchestrelor, dar a cântat și singur. Sunt două lucruri diametral opuse și greu de înțeles pentru profanii în muzică. “Cântatul cu orchestra reprezintă apogeul actului meu artistic. Când sunt cu orchestra simt că am cea mai mare împlinire, deoarece am 30-50 de oameni care mă acompaniază și facem o atmosferă deosebită. Când sunt singur resimt o presiune mai mare pentru că se aude și cea mai mică scăpare. În momentul în care cânți singur trebuie să îi captezi pe cei din public, trebuie să-i prinzi și să nu le mai dai drumul“, mărturisește Cadmiel.

 Cântatul cu orchestra reprezintă apogeul actului meu artistic

 

Toate aceste experiențe, tot cumulul de energie pe care îl transmite publicului la fiecare concert, nasc o nouă întrebare: Ce este un artist? “Pentru mine ca muzician, un artist este cel care reușește să se detașeze și să treacă dincolo de norme, de standard. Artistul este cel care reușește să transmită ceva mai mult decât un lucru tehnic. El își expune viața la fiecare manifestare publică, e un act al punerii pe tavă a sufletului tău“, destăinuie Cadmiel.

Starea pianistului în pandemie

Acum, Cadmiel este în Austria la Universitatea de Muzică și Arte din Viena, unde urmează cursurile de master. Pandemia i-a dat peste cap programul artistic, dar a rămas fidel ascezei muzicale. “Cel mai greu este că nu avem cum să concertăm cu public. E foarte dificil să cânți în fața unor pereți goi sau în fața unor săli cu scaune goale. Partea bună este că ne putem continua munca, putem studia acasă, în acest timp putem să investim mai mult în noi“, conchide optimist Cadmiel Boțac.

Totul a început ca o joacă! Nu a fost dragoste la prima vedere, ba chiar din contră. Matei s-a apucat de pian împins de la spate de părinții care doreau să-i ocupe timpul. Relația cu instrumentul s-a schimbat pe parcurs, iar astăzi tânărul din Focșani este elev în clasa a IX-a la Liceul ”George Enescu” din București. Matricea Românească vă spune povestea lui Matei Lăbunț, tânărului care face din pian o prelungire a sufletului său.

Totul a început ca o joacă

Matei își amintește că în copilărie era un puști pasionat de jocuri. Nu avea în gând o carieră muzicală, dar părinții au spus că trebuie să-și găsească un hobby. “Ai mei m-au dat la pian cu gândul că poate se prinde ceva de mine, să îmi ocup timpul. La început mi s-a părut un instrument greu și plictisitor, după vreo două săptămâni de pian am zis că nu merită și că eu o să renunț“, a spus Matei Lăbunț pentru Matricea Românească.

După vreo două săptămâni de pian am zis că nu merită și că eu o să renunț

În tot acest timp, profesoara observase potențialul tânărului și l-a întors din drum. “După vreo două luni a început să mă pasioneze, încât am început să caut singur piese mult mai grele decât eram în stare să cânt. Repetam acasă singur, apoi veneam la profesoara mea cu un repertoriu mai greu și la un an după aceea am avut prima apariție pe scenă: o audiție la Ateneul din Focșani“, spune Matei.

Cum i-a lăsat Ciprian Porumbescu pe greci cu gura căscată

Sigur că nu se gândea la o carieră de pianist era doar o pasiune. Ulterior a început să asculte foarte multă muzică clasică, atât de multă încât a decis că trebuie să treacă peste nivelul unei simple pasiuni. “În 2017 după ce am câștigat câteva concursuri prin țară, am fost în Grecia unde am avut un recital împreună cu corul Pastorala. Grecilor le-a plăcut foarte mult și am fost impresionat de publicul de acolo pentru că noi ca muzicieni simțim fiecare respirație, simțim când publicul e atent sau nu, e o transmisie de energie. Am transcris balada lui Ciprian Porumbescu pentru pian și am cântat-o în fața grecilor. Am fost foarte curios cum vor reacționa și din tot repertoriul pe care l-am pregătit cel mai mult le-a plăcut balada. Țin minte că după asta toți grecii se întrebau cine este Ciprian Porumbescu, pentru că nu auziseră de el“, a povestit Matei.

Eu în primul rând mă duc la un concurs ca să învăț, nu mă duc pentru premiu

Matei a participat la multe concursuri atât naționale cât și internaționale. A avut ocazia să cânte în fața unui public foarte divers, care simte în felul său vibrația muzicii clasice. Am fost curios să aflu care este filozofia sa atunci când merge la o competiție. “Toate concursurile au o anumită valoare. Eu în primul rând mă duc la un concurs ca să învăț, nu mă duc pentru premiu. Merg ca să învăț să cânt, să primesc opinii, să măsor nivelul. În Italia am fost la două concursuri, unul în Sicilia și celălalt în Milano. Când ești într-un concurs, ești mai mult tu cu juriul și vrei ca totul să fie perfect pentru ei“, spune Matei Lăbunț.

Relația cu instrumentul. Ce este un artist?

Am vorbit cu Matei despre raportul interpretului cu instrumentul și care este rețeta prin care cele două devin una. “Cred că Dumnezeu, ca să comunice cu noi, ne-a dat muzica, iar noi am dezvoltat-o mai departe. Noi comunicăm unii cu alții prin muzică, iar orice instrument muzical trebuie să devină o prelungire a instrumentistului. Se spune că vocea umană este instrumentul cel mai aproape de perfecțiune și că toate celelalte instrumente sunt imitații care încearcă să fie la fel de bune ca vocea umană. Eu cred că muzica ne ține în niște parametri, ne face să fim oameni, pornind de la psalmii lui David unde avem menționată harpa ca instrument“, spune Matei.

Noi comunicăm unii cu alții prin muzică, iar orice instrument muzical trebuie să devină o prelungire a instrumentistului

Poate unul din cele mai uzate cuvinte în zilele noastre este “artist”. L-am întrebat pe Matei Lăbunț ce reprezintă pentru el un artist adevărat. “Un artist nu poate fi orice om care scrie trei poezii și gata. Cred că e nevoie ca artistul să pătrundă într-o lume mai profundă, într-o lume metafizică. De obicei este o lume neînțeleasă, diferențiezi un artist prin comportamentul lui ciudat, sau prin tot felul de excentricități. Artistul e într-o lume în care se regăsește, el își creează viața după acea lume. Și e foarte important să păstreze un echilibru între acea lume și cea reală “.

Este muzica clasică pentru oricine?

Muzica de azi este atât de diversă și atât de multă, încât muzica clasică pare a rămâne cu o nișă foarte îngustă de public. Am vrut să aflu de la Matei dacă acest gen muzical este rezervat doar unei anumite categorii sociale. “Muzica clasică se adresează tuturor, depinde și ce oameni ai în jur, cât de mult pot înțelege, cum au fost educați, sunt mulți factori la mijloc. Când am fost premiat în anul 2018 de către Radio România Muzical, a fost organizat un concert la Mall ParkLake, doar cu muzică clasică. Am fost foarte surprins să văd cum a reacționat lumea la piesele celebre din repertoriul clasic, oamenilor chiar le plăcea și au spus că mai vor. Am reușit să conving oameni să meargă la concerte, oameni care nu aveau nicio treabă cu muzica clasică“, povestește Matei Lăbunț.

Cred că muzica lui Bach este cea mai aproape de Dumnezeu

Dar toate aceste reușite au în spate o doză mare de muncă. Programul de lucru al lui Matei este o adevărată asceză muzicală, în care sunt implicate deopotrivă mintea și sufletul. “E foarte important ca muzician să te dezvolți, să ai cunoștințe din toate domeniile ca să le poți aplica în muzică. Toată muzica are o poveste, trebuie să ai o cultură muzicală. Ca să trăiești intens ai nevoie de o înțelegere, o trăire. În timpul semestrului studiez cam patru ore, maxim am studiat vreo opt ore în continu. Însă contează mai mult cum studiezi decât timpul de studiu. Noi nu suntem făcuți pentru a cânta la un instrument, ci ne modelăm corpul și mâinile după acel instrument. Noi studiem ca să uităm de partea fizică, în timpul concertului trebuie să fim dincolo de partitură“, spune Matei Lăbunț.

Educația prin ochii lui Matei

Matei este un tânăr promițător de care cu siguranță vom mai auzi, fie pe scenele din țară fie pe cele din străinătate. La final de interviu când am vorbit despre studiu nu m-am putut abține să-l întreb cum i se pare viața de elev în România și ce crede despre sistemul educațional. “Sincer, cred că e arhaic, nu numai în muzică, dar și în alte domenii. Trebuie să faci așa cum ți se spune, memorezi, tocești și după aceea cânți. Aici nu mai putem vorbi de creativitate, ci de piedici. Muzica nu înseamnă a memora niște note, iar profesorii făcând parte din acest sistem sunt modelați de el. Dacă ei fac ceva greșit, nu este vina lor, ci a sistemului strâmb care își revarsă consecințele asupra lor“, conchide Matei Lăbunț.