Tag

piața muncii

Salariu de nabab. Asigurare de – sau pe – viaţă. Program flexibil. Onoruri şi o legiune de executanţi, tremurând de frică şi gata să-ţi îndeplinească orice capriciu. Deplasări în locuri însorite. Întâlniri de prestigiu. Poate chiar – Doamne fereşte de rău şi de necaz! – o aventură cu secretara ori alte angajate superbe, tinere şi disponibile. Toate acestea vă vin în minte când vă gândiţi la şefie, nu-i aşa? Mai gândiţi-vă.

Nu “umblu” foarte des pe LinkedIn. Nu citesc cărţi despre cum să conduci o organizaţie, prefer să mă concentrez pe conducerea sinelui, unde mai am mult de condus – în cazul fericit, toată viaţa. Vorba lui Pietro Aretino, celebrul pamfletar şi satirist al Renaşterii Italiene, „Io sono, davvero, un re, perché io so come comandare a me stesso“. Adică, “Sunt într-adevăr un rege, fiindcă ştiu cum să mă conduc pe mine însumi” – ştiind pe propria-mi piele, în egală măsură, că a-i “conduce” pe alţii e o misiune nu doar teribil de neplăcută, ci realmente indezirabilă, cel puţin în România. De aceea, mă amuză când citesc, dând cu degetul în jos pe LinkedIn, sau în altă parte, în mod repetat titulaturi teribil de vanitoase precum “CEO & Co-founder [inseraţi aici o afacere obscură]”. O dată pentru că CEO & Co-Founder Matricea Românească ar suna, în cazul nostru, ca nuca-n perete. În al doilea rând, fiindcă boala şefiei e boală grea şi posibil letală. Dacă nu mă credeţi, citiţi în continuare.

Nu vorbesc despre şefie din auzite, ci din experienţă. Soarta şi propria pregătire au făcut ca, în 12 ani de carieră, să ocup cu regularitate poziţii de conducere, în pofida lipsei unei apetenţe manifeste din parte-mi pentru ceea ce se numeşte şefie. E însă o ecuaţie simplă: atunci când dovedeşti competenţă şi spirit de organizare, ba chiar măiestrie, te ridici la suprafaţă în mod natural. Ce urmează e o experienţă utilă, dar nu neapărat sănătoasă, pentru psihicul celui care conduce. Şi, din nou, vorbesc din experienţă.

Un călător străin în Ţările Române de la (circa) 1528, Georg Reicherstorffer, citat de Daniel Barbu în cartea sa “Firea românilor” (Editura Nemira, 2000), notează despre noi:

“Ca şi când ar fi cuprinşi de o nebunie înnăscută, ei [muntenii?] obişnuiesc să-şi omoare aproape pe toţi domnii, fie în ascuns, fie pe faţă; (…) şi e mare minune ca cineva să ajungă să domnească măcar până la trei ani ori să moară în scaun de moarte firească. Altă dată în răstimp de doi ani au dat gata şi câte doi sau trei domni şi nici nu se află nici unul din neamul acestora care să nu ştie de mai înainte că merge la moarte sigură atunci când este făcut domn. Dar ei sunt aşa de hotărâţi în acest gând al lor, încât dacă ar fi  ridicaţi la domnie pentru o singură zi o mie de inşi şi în aceeaşi zi ar fi cu toţii ucişi, le-ar urma îndată fără înfricoşare alţi o mie, socotind că au avut o moarte bună şi fericită aceia care au apucat să se aşeze măcar o dată în scaunul domniei. Atât e de mare pofta de glorie care se găseşte şi la un neam barbar.”

Barbari sau nu, românii vor deci din hăurile Istoriei să fie “domni”, termen înlocuit azi, în lipsa regalităţii, de “patroni”, “preşedinţi” şi aşa mai departe, regulă care se aplică de la scara de bloc până la cele mai importante funcţii din stat. Exemplele de uzurpare abundă în istoria românilor.

Ce nu ştiu doritorii însă, ca în parabola sasului Georg Reicherstorffer, e că “pocalul şefiei” e un pocal pe cât de dulce, pe-atât de otrăvit, expresia vie a lui “ai grijă ce-ţi doreşti, fiindcă se poate împlini”. Când mai vedeţi, deci, câte un şef, nu-l pizmuiţi şi nu-l înjuraţi: mai degrabă, compătimiţi-l pe bietul condamnat şi plângeţi-i nenorocirea.

În ce mă priveşte, n-am cunoscut şefi fericiţi (şi vorbesc exclusiv pentru mediul privat). Dacă îi cunoaşteţi voi, daţi-mi de ştire. Am cunoscut însă şefi hăituiţi de responsabilităţile lor, foarte mulţi cu o viaţă de familie făcută praf, oameni care nu mai pot dormi noaptea şi în week-end din cauza stresului şi a îngrijorării (sau a lăcomiei), oameni aparent de toată cinstea (societăţii adulatoare de statut social, prosperitate, eficienţă şamd), dar vidaţi interior, oameni îmbătrâniţi prematur de lupta cotidiană cu un sistem socio-economic putred, de trânta continuă cu neprofesionalismul / deprofesionalizarea angajaţilor, lipsa de loialitate şi mai ales cu prostia.

Dacă aveţi impresia că, ajungând şefi, veţi munci mai puţin şi vă veţi complace într-un dolce farniente numai cu drepturi şi fără responsabităţi, în care sistemul de sub voi se auto-reglează, mai gândiţi-vă. Dacă aveţi impresia că e plăcut să fii mentor şi să-ţi pui toată priceperea în a modela un om, pentru ca apoi acel om să plece după luni sau ani de investiţii sufleteşti şi băneşti în el, la primul care îi oferă mai mult, mai gândiţi-vă. Şi, chiar în cazurile “bune” (iar bucuriile şefilor, ca şi oamenii buni şi serioşi din piaţa muncii din România, sunt puţine), se aplică ceea ce românul numeşte “blestemul câştigătorului la Loto”, iar în mitologia greacă se numeşte “atingerea lui Midas”. Altfel spus, şefia e o iluzie a binelui, o vanitate care nu merită efortul.

Şefia? O iluzie a binelui, o vanitate care nu merită efortul

E de dorit să fii şef în România? Aş spune cu toată gravitatea că „nu”, şi voi cita mai jos câteva exemple care o dovedesc, cu ilaritatea de rigoare. Ce e de dorit este să conduci prin exemplu, indiferent de funcţie – şi aici “şefi” în ceea ce fac avem puţini.

Însă fericirea supremă este să fii angajat, să faci ceea ce ţi se spune „de sus” şi nimic mai mult, să îţi iei salariul şi să îţi vezi de viaţă. Fericiţi cei săraci cu duhul, pentru că ei vor ajunge să îşi încaseze pensia – nu şefii.

 

Din “bucuriile” şefimii româneşti:

Şef: “La evenimentul de azi îl vei întâlni pe Dumitru Prunariu.”

Angajată: “Cine e Dumitru Prunariu? Ce a făcut? N-am auzit de el.”

***

Şef: “Azi este Ziua Eroilor.”

Angajată: “Care eroi?”

***

Şef: “Trebuie să ajungi la Muzeul de Istorie.”

Studentă în practică: “Clădirea aceea cu o statuie cu un căţel în braţe?”

***

Angajată: “Marii clasici ai culturii româneşti? Normal că îi ştiu: Eminescu, Creangă, Caragiale şi Titu Maiorescu.”

***

Şef: “Vine la Bucureşti o expoziţie Andy Warhol.”

Angajată: “Sper să fie şi el!”

Şef (contrariat): “Cine?!!!”

Angajată: “Andy Warhol. De când vreau să îl cunosc!”

Şef (incredul): “E mort din anii ’80.”

Angajată: “Dar am tot auzit vorbindu-se despre el…”

Şef: “Ai auzit şi de Michelangelo şi de Da Vinci… Nu sunt vii.”

***

Şef, într-o şedinţă de lucru în care angajaţii prezentau următorul proiect al firmei: „Pe flipchart aţi scris PROECT. Se scrie proiect.”

Angajaţii (sceptici): „Serios??? Credeam că este acceptată şi varianta asta.”

şamd

 

Notă: autorul garantează veridicitatea tuturor replicilor invocate

Foto deschidere: montaj după originalul de pe keydifferences.com

O opinie pertinentă despre ce înseamnă să obții o educație, dar și să îți găsești definitoria vocație în România, cât de utile sau desuete sunt studiile de licență, master sau doctorat, dar și despre importanța regăsirii sinelui, publică pe Matricea Românească o tânără de douăzeci și cinci de ani.

Se spune că omul începe să mediteze asupra realizărilor sale la treizeci de ani, deși această cifră, cu vagi conotații biblice, nu ne scutește de gânduri eliberate și direcționate spre o meditație constructivă. Ce ne face să alegem o cale sau alta? Ce ne motivează să decidem că vrem să fim avocațimedici sau scriitori? Nu există un răspuns evident și nici măcar un algoritm precis de selecție a viitorului, care așa cum dictează legile firii trebuie să fie imprevizibil, o veritabilă surpriză.

Îmi amintesc cum, în ultimul meu an de liceu, m-am trezit cu vaga dorință de a ajunge un jurist remarcabil. Aveam pentru asta toate calitățile și condițiile necesare întrunite. Olimpică, premiantă, cu note și conduită impecabilă, proaspăt absolventă, mi-am luat inima în dinți ca să ajung acolo, unde naivitatea mea credea că sălășluiește mama tuturor cunoștințelor, alma mater-ul chișinăuian. Mare mi-a fost surpriza, dar și decepția, să mă văd încătușată în rigorile unei fabrici de licențe.

Să nu credeți că este un reproș către profesori, ci mai degrabă este o neînțelegere a sistemului per ansamblu, care nu doar alimentează discipolii cu tehnici desuete și idei fixe, dar care mai și încearcă să plieze pe calapod gândirea studenților. Prin anul trei de facultate, căzusem pradă unei sporadice apatii, care îmi ghilotina constant entuziasmul, așa că mă refugiasem în lectură, încercând să înlocuiesc educația formală, sedimentată de-a lungul anilor, cu un studiu continuu, non-formal, bazat exclusiv pe experiențele mele senzoriale.

Ce poate fi mai frumos decât un vis îndeplinit acasă? Decât posibilitatea de a intra cu inima curată și mintea limpede într-o posteritate luminoasă?

Se știe că toată viața învățăm, dar oare o facem corect? Câți dintre dumneavoastră și-au ales corect studiile, locul de muncă, dar – cel mai important – vocația? Căci anume aceasta din urmă face cu adevărat diferența.

La capitolul „educație” suntem cel mai des mânați de moda facultăților potrivite, deoarece societatea noastră, în mod eronat, nu mai merge pe linia selecției utilității normale a studiilor obținute, ci pe sonoritatea unor titluri academice. „Dă bine” să ai o licență în Administrarea Afacerilor, deși n-ai habar de comunicare și relații interpersonale sau nu îți poți gestiona banii. Este potrivit să faci un masterat în Relații Internaționale, chiar dacă rămâi rece la dezvoltarea diplomatică a propriului Stat. Dar cel mai de bonton este să faci un doctorat, căci asta îți asigură un loc „la căldurică” până la adânci bătrâneți.

România studiilor pe „bandă rulantă”

A nu mi se lua în nume de rău, dar unde ați mai auzit în trecutul nu foarte îndepărtat să aibă fiecare al treilea om un doctorat și fiecare al doilea un masterat? Doar pentru a vă stârni interesul, iată ce date statistice circulă în această sferă: în România perioadei 1900-1989 s-au acordat doar 1500 titluri de doctor. După Revoluție și până în prezent s-au dat… circa 67.000. Să fie asta încă o formă de antreprenoriat? Posibil, și se pare că merge într-o permanentă ascensiune.

La acest moment, cu mare greutate în suflet, este cazul să afirm că asistăm la un colaps, care nu doar înghite vertiginos speranța în ziua de mâine, ci ne mai și lipsește de cadre profesionale de înaltă pregătire și calitate. Sunt ferm convinsă că, din aceste cifre exorbitante, cel puţin jumătate au ales acest drum mânați doar de necesitatea unei diplome universitare, dar și de moda ambianței în care trăim.

Acest lucru este valabil și în Basarabia, unde meritocrația a fost demult înlocuită cu astfel de fenomene pentru cumătrismul și reciprocitatea (n.r. variațiuni la tema pilelor). Cel mai trist, însă, nu este această „bandă rulantă” de multiplicare a absolvenților, ci faptul că acești oameni nu şi-au exersat liberul arbitru în găsirea vocaţiei.

„Dă bine” să ai o licență în Administrarea Afacerilor, deși n-ai habar de comunicare și relații interpersonale sau nu îți poți gestiona banii. Este potrivit să faci un masterat în Relații Internaționale, chiar dacă rămâi rece la dezvoltarea diplomatică a propriului Stat.

Cel mai probabil, fireasca dumneavoastră reacție va fi să spuneți că acesta ne e destinul, că acestea sunt unicile modalități de supraviețuire. Eu, însă, sunt ferm convinsă că o gură de aer proaspăt în educație, nu strică. Să o luăm de la începuturi. Absolvim liceul la o vârstă, dacă vreți, târzie, de circa 17 – 18 ani, dar chiar și așa suntem cel mai ades infantili în decizii și ne orientăm după veșnicul flux al turmei, că doar de aceea suntem mioritici. Dacă prietena mea merge la Facultatea de Economie, cu ce sunt eu mai rea? Revenim la veșnica înțelepciune cu capra vecinului.

După ce am trecut cu brio de cei patru ani în care am încercat, vorba rușilor, să rod granitul învățării, am absolvit licența și a venit vremea masteratului, care din punct de vedere al utilității academice, mi se pare mai degrabă o prelungire inutilă a chinurilor, căci nu presupune o aplicare practică a cunoștințelor acumulate, ci mai degrabă consolidează tradiționalismul academic riguros.

opinie educație România masterat doctorat vocație

Există riscul de a nu-ți găsi niciodată vocația, dar este mai lamentabil să încetezi căutările

Și după ce ieși în sfârșit cu diploma mult – râvnită de pe băncile facultății, primești o lovitură în plin, dând peste o piață a muncii suprasaturată, unde au câștig de cauză doar profesiile tehnice, așa numite prestigioase, deși calificativul mi se pare exagerat. Dacă veți decide însă să vă reprofilați, asta presupunând noi studii, muncă și răbdare, societatea nu o să vă mângâie pe cap, ci o să vă treacă în catastiful celor eșuați, care nu au putut face față dificultăților și au decis să „dezerteze”. Desigur, nu veți avea parte de o spânzurătoare, dar blamarea vă este asigurată.

Prin muncă, spre vocație

Va urma punctul zero: găsirea vocației. Din acest moment, care poate surveni la douăzeci și cinci, treizeci sau chiar cincizeci de ani, o să vă puneți tot mai multe întrebări. Această cotitură bruscă va fi ca un duș rece, căci nu scutește nimic și pe nimeni. Munca o să pară o îndeletnicire cazonă, prietenii vor deveni încă o dovadă vie a propriului eșec, iar viața în sine poate să piardă din culoare. Dar, aici este important să luăm o pauză. Să încercăm a ne regăsi dincolo de fundalul zgomotos al unui destin care ne transformă în proscriși. Preț de câteva clipe trebuie să revenim în copilărie, să dezgropăm de sub maldărul grijilor visele, și să le ordonăm.

În România perioadei 1900-1989 s-au acordat doar 1500 titluri de doctor. După Revoluție și până în prezent s-au dat… circa 67.000. Să fie asta încă o formă de antreprenoriat?

Care este sensul acestui termen de vocație? Este suma viselor, așteptărilor și speranțelor noastre, toate transformate într-o menire. Chiar dacă aceasta poate e scrisă în stele, la ea se merge cu râvnă, cu osteneală și cu destoinicie, prin educație și formare continuă. Ea presupune nu diplome de onoare, nu premianți pe liste pustii, ci minunate stări de visare transformate în realitate, aici, în România. Ce poate fi mai frumos decât un vis îndeplinit acasă? Decât posibilitatea de a intra cu inima curată și mintea limpede într-o posteritate luminoasă?

Sigur, nu există o rețetă prestabilită și nici un termen de realizare imediat. Poate că veți ajunge la această concluzie tocmai la adânci bătrâneți, dar asta nu înseamnă să vă lăsați doborâți, ci din contra, să vă mișcați înainte nu din inerție, ci prin convingere, căci doar aceasta asigură calea către vocație, către succes. Iar restul lumii poate să aștepte, undeva departe, înainte de linia startului, pe care l-ați depășit.

Despre nenorocirea de a fi şef în România

5 Martie 2018 |
Salariu de nabab. Asigurare de - sau pe - viaţă. Program flexibil. Onoruri şi o legiune de executanţi, tremurând de frică şi gata să-ţi îndeplinească orice capriciu. Deplasări în locuri însorite. Întâlniri de prestigiu. Poate chiar - Doamne fereşte de...

Despre vocaţie

27 Februarie 2018 |
O opinie pertinentă despre ce înseamnă să obții o educație, dar și să îți găsești definitoria vocație în România, cât de utile sau desuete sunt studiile de licență, master sau doctorat, dar și despre importanța regăsirii sinelui, publică pe...