Tag

piesa de teatru

Una dintre cele mai flamboaiante instituţii ale culturii româneşti se află pe strada Iuliu Barasch din Capitala ţării, şi e aproape un păcat de moarte acela că spectacolele sale se ţin, aşa cum mi-a fost dat să văd într-o recentă seară de joi, în faţa unei săli pe jumătate goale.

Teatrul Evreiesc, căci despre el este vorba, are, după cum se-nţelege, un public mai puţin numeros decât cel al altor teatre prezente pe scena noastră artistică, dar un public inimos, sensibil la axioma că minorităţile unei naţiuni sunt pietre kilometrice ale devenirii unei culturi în istorie.

“Stele rătăcitoare” (regia Andrei Munteanu; după Șalom Alehem) are de-acum cinci ani de la data premierei sale, iar longevitatea-i vine să ateste nu doar o afinitate a audienţei, ci şi izbânda artistică a realizatorilor şi protagoniştilor. Confirmând că “ars longa vita brevis” (căci, aviz amatorilor, piesa are peste două ore, fără pauză), punerea în scenă urmăreşte destinul unui cuplu de îndrăgostiţi (făr’ de noroc), tânăra Reizl şi tânărul Leibl, dintr-un colţ rural de Basarabie, în paralel cu soarta unei trupe ambulante de teatru (caravană de “căruţe cu paiaţe”), mediul unde visul lor se clădeşte dar se şi frânge.

Stelele nu cad, stelele rătăcesc – şi se întâlnesc. Fiecare stea e un suflet de om

“Stele rătăcitoare” e deci piesa unei metamorfoze, în care unii pribegesc după sufletul pereche, iar alţii, mai practici, în căutarea Pâmântului (Financiar al) Făgăduinţei. Identităţile mişcătoare sunt adevărata temă a piesei lui Alehem. Ea tratează condiţia tragică a evreului rătăcitor, obligat să-şi schimbe perpetuu numele (Reizl devine Rozalia Spivak, Leibl îşi românizează numele şi devine “Leo Rafalesco, primul actor evreo-românesc”, pentru a atinge succesul; eminenţa lui cenuşie, Hoţmach, se converteşte în… Holtzman) şi locul, supus concomitent vitregiilor istorice şi derâderii publice.

Marele Rafalesco... "primul actor evreo-românesc"

Marele Rafalesco… „primul actor evreo-românesc” Foto: Oana Monica Nae / Teatrul Evreiesc

Teatrul, despre care Rafalesco e atenţionat că “e o boală ca oricare alta. Te va nenoroci!”, e unul dintre cele mai salutare instrumente pentru cunoaşterea unei culturi, iar “Stele rătăcitoare” nu face excepţie. Este o experienţă unică să vezi cum, pentru evrei, Bucureştiul secolului trecut era “marele oraş”, să trăieşti împreună cu actorii de-altădat’ viaţa plină de instabilitate – dar şi de veselia clipei efemere – a trupei itinerante, precum cea cu care va fi colindat ţara Eminescu.

La “Stele rătăcitoare” m-am desfătat cu unele dintre cele mai animate şi mai originale cuplete interpretate, azi, pe scenele româneşti, a căror inimă a fost, în seara reprezentaţiei, remarcabila Ecaterina Ţugulea, o actriţă polivalentă, de o energie nestăvilită.

Şi, chiar dacă stelele rătăcesc, iar iubirile uneori nu se împlinesc, sentimentul cu care veţi părăsi Teatrul va fi unul de încântare faţă de bogăţiile culturii evreieşti, printre puţinele capabile să producă un umor precum “Să ai o moarte dulce. Să-ţi pice în cap un sac cu zahăr!”, ori “Să-i intre sufletul într-un corp de pisică, şi să îl muşte mereu un câine!”.

“- Suntem faliţi. Acum ce facem?” „- Mergem unde sunt evrei.” „- Evrei sunt peste tot.”

Speranţa şi neatârnarea sunt lecţiile, aici. “Cât timp va mai exista un singur evreu care vorbeşte idiş în Argentina, şi unul la Bucureşti, vom fi şi noi”, spune Rafalesco în finalul piesei. Ceea ce nu poate fi decât o bucurie, inclusiv pentru publicul nostru iubitor de teatru de calitate.

Unde: Teatrul Evreiesc de Stat, Bucureşti

Durata: 1h 25min

De: Șalom Alehem

Regia: Andrei Munteanu

Distribuţia: Rudi Rosenfeld, Luana Stoica, Alexandra Fasolă / Anka Levana, Cornel Ciupercescu, Veaceslav Grosu, Nicolae Călugărița, Viorel Manole, Marius Călugăriţa, Geni Brenda, Darius Daradici, Arabela Neazi, Cristina Cîrcei, Mirela Nicolau, Viorica Bantaş, Ecaterina Ţugulea / Anca Sigartău, Mihai Prejban, Iolanda Covaci / Raluca Aprodu, Richard Bovnoczki / Valentin Roșca, Maia Morgenstern / Anka Levana, Mircea Dragoman, Natalie Ester, Nicolae Botezatu

Nota Matricea Românească: [usr 4]

Ştiu, nimeni dintre noi nu mai are timp. Ni-l consumăm pe tot, alergaţi ca nişte maidanezi între meeting-uri, task-uri, brunch-uri de networking şi issues-uri – fără număr – de rezolvat. La sfârşitul zilei, avem impresia că am realizat ceva, după şirul de liniuţe trase (la propriu, în agendă) – dar ne e neclar ce. Stăm perpetuu peste program, viaţa personală e o Fata Morgana, am fost hiper-eficienţi! – dar nu se ştie cui îi foloseşte această eficienţă. Angajatorului, poate. Sufletului, cu siguranţă că nu. Trăim într-o cultură în care a devenit o virtute diavolească să fii mereu ocupat. Între Wunderlist şi Todoist, Outlook şi o miriadă de alte aplicaţii specializate (time tracker-e, cum ar zice romglezii) menite să ne „monitorizeze” (de parc-am fi bolnavi; da, suntem) timpul şi productivitatea, viaţa ni se scurge din vene, lăsându-ne sclavii perfecţi ai ciclului birou-pat-birou.

Dacă tocmai v-am descris viaţa, “Timeaholics” (de Bogdan Capșa, regia Anca Ciuclaru), văzută la Teatrul Excelsior, e trezirea – la timp, sperăm! – din epidemia de cronofagită la care asistăm – şi ale cărei victime perfecte suntem.

Subiectul e incitant şi, o Doamne, atât de actual: într-o emisiune tip tabloid denumită “Time Show”, moderată de Victoria (Lavinia Şandru), oamenilor li se vinde timp suplimentar.

Ăştia mari fură timpul celor mici. Suntem cârpe care fac voluntariat

Totul se transformă însă într-o şedinţă de psihanaliză cu public, în care Bogdan (tânărul implicat în toate cluburile de voluntariat posibile, singur pentru că şi-a făcut timp pentru toţi), Dragoş (managerul unei companii importante, preocupat de dezvoltarea personală şi enoriaş contribuabil la Biserica Ultra-Eficienţei), Mihaela şi Alexandra (fetele blocate în timp, cu varii probleme personale) şi încheind cu Ghiţă, cameramanul (cu glume) din Moreni sunt oglinzile noastre, ale celor mulţi prinşi în şarlatania perfectă: în iluzia că avem timp să ne pierdem timpul cu lucruri triviale.

Surprinzătoare: Lavinia Şandru în "Timeaholics" Foto: Teatrul Excelsior

Surprinzătoare: Lavinia Şandru în „Timeaholics” Foto: Teatrul Excelsior

Evident că, în marea schemă a lucrurilor, hiper-eficienţa nu înseamnă nimic. Evident că alergăm, vorba lui Sorescu, după nade colorate până observăm, miraţi, că ni s-a terminat oceanul prea repede, şi că am ratat apa vieţii. La ce bun că avem bani, dacă nu avem timp să-i cheltuim? se întreabă, într-un acces de luciditate, unul dintre personaje.

Problema e că avem impresia că avem timp...

Problema e că avem impresia că avem timp… Foto: onsizzle.com

Lavinia Şandru, “şefa” – cum o alintă simpaticul Ghiţă – face un rol solid în această piesă, ajutată şi de experienţa ei în media, şi e sigur că teatrul i se potriveşte mai bine decât politica.

Oamenii nu mai cumpără timp cum cumpărau odată. Nu-şi mai permit să piardă nici un minut

O menţiune specială şi pentru Dan Clucinschi (Dragoş), care străluceşte în rolul corporatistului hiper-stresat (ce pleonasm), care socoate câte secunde îl „costă” un zâmbet de complezenţă, adus la paroxism de minciuna în care trăieşte.

Paroxism... Dan Clucinschi în rolul unui corporatist care n-are timp de pierdut

Paroxism… Dan Clucinschi în rolul unui corporatist care n-are timp de pierdut

La sfârşitul zilei, angoasa lui e temerea noastră, a tuturor: că, prinşi într-un program imposibil, cu obligaţii cel mai adesea artificiale şi auto-impuse, nu mai putem să ne vedem bunica, mama, soţia sau copilul, în momentele care contează.

O piesă de teatru cu arome de „In Time”, care merită scene şi audienţe mai mari.

Unde: Teatrul Excelsior, Bucureşti

Durata: 1h

De: Bogdan Capșa

Regia: Anca Ciuclaru

Distribuţia: Lavinia Șandru / Andreea Șovan, Ovidiu Ușvat, Dan Clucinschi, Marian Rădulescu, Robert Robert Emanuel, Iulia Samson, Andreea Șovan / Oana Tofan

 

Nota Matricea Românească: [usr 4]

 „Odată, demult, un marinar naviga într-o noapte rece de iarnă. Barca sa din lemn cu pânze era purtată de vânt și, odată cu ea, visele lui de a ajunge acasă în bordeiul cald, la șemineul din colțul camerei, la soție și la copii”. Aceste cuvinte, care anunță o poveste pe cât de incitantă, pe atât de emoționantă, reprezintă prologul unei piese de teatru la care s-a muncit extrem de mult. Pentru piesa „Steaua Nordului” se pregătesc asiduu nu mai puțin de 16 copii nevoiași provenind din centrele „Mia‘s Children” și „The Door”.

Matricea Românească a luat parte la una dintre sesiunile lor de repetiție și s-a distrat copios printre copiii veseli, curioși și dornici să ofere tot ce-i mai bun din ei. Seriozitatea de care cei mici au dat dovadă este alimentată și de către exercițiul motivațional pe care-l realizează ei înainte de fiecare repetiție și care va fi „bifat” – intuim noi – și înainte de spectacolele din 8 și 9 decembrie, (ora 19:00, la Conservatorul din București): ținându-se de mână, toți strigă cu putere „Eu pot!”. Iar cuvintele devin realitate, întrucât veselia și bunătatea acestor copii, impresionante prin candoare, constituie așii din mâneca hainelor de mici dimensiuni ale actorilor „liliputani”.

Cei mici nu se află pentru prima oară în lumina reflectoarelor, de câțiva ani încoace ei oferind, după ore întregi de muncă, spectacole de teatru pentru publicul larg. Mai experimentaţi, dar deopotrivă emoționați, cei mici își doresc cel mai mult ca sala să fie plină şi să le ofere spectatorilor un frumos dar de Crăciun.

„Dacă vă încurcați, nu vă opriți, continuați, pentru că acolo nu avem sufleor”

„Trebuie să facem pauze între ceea ce vorbim. Voi, copii, vorbiți foarte repede, deși în realitate nu vorbiți atât de repede, ci vorbiți normal. Atenție la gesturi! Vreau să vorbiți rar, să nu mai stați cu spatele la public și să nu vă mai bălăngăniți! Trebuie să ne străduim ca și ultima parte să iasă la fel de bine ca și prima parte. Chiar dacă nu prea am repetat-o. Voi vreți să iasă bine sau nu?”, sunt instrucțiunile blânde, dar ferme de dinaintea repetiției ale Laurei Doliș, coordonatoarea proiectului, cea care pune „roțile-n mișcare” și care se asigură că cei mici vor juca impecabil.

Laura Doliș, alături de una dintre micile actrițe

Laura Doliș, alături de una dintre micile actrițe Foto: Arhiva personală

Dar, fiind vorba despre niște actori începători, Laura continuă cu lămuririle ce arată că poticneala nu este un capăt de țară: „Ca să iasă bine, trebuie să fii «acolo». Asta înseamnă actorie. Nu contează numai să îți înveți replicile. Eu mă bucur că v-ați învățat replicile. Dacă vă încurcați, nu vă opriți, continuați, pentru că acolo nu avem sufleor.”

Steaua Nordului, călăuza copiilor nevoiași

Piesa este scrisă de către un prieten al Laurei, Chris Baisan, ce a reușit să îi transmită o emoție mai rar întâlnită în spectacolele unor juniori.

„Steaua Nordului este supărată pentru că toată lumea are busolă, și se hotărăște să cadă pe pământ. Spectacolul mai conține și un moment de canto al unui băiețel talentat, în vârstă de 9 ani, și un moment de dans. Una dintre coregrafii este creată de către un băiețel de la centru, care are 12 ani. De asemenea, mai avem și un moment cu clovni. Lucrez de cinci ani cu ei, prin intermediul ONG-ului meu, «Hai să ajutăm». Pe unii îi cunosc, acesta este al patrulea an când pregătim o piesă. Se vede clar că este diferență între cum erau copiii la început și cum sunt acum. Piesa îi responsabilizează foarte mult, pentru că ei își doresc să fie acolo și de aceea ascultă tot. Sunt copii, e normal să fie distrași. Ei o să dea tot ce pot”, a explicat Laura pentru Matricea Românească, aceasta subliniind, totodată, calitățile copiilor cu care lucrează: capacitatea debordantă de a iubi și curajul admirabil.

Pentru că își doresc ca piesa să „iasă” bine, copiii ascultă cu atenție instrucțiunile Laurei

Pentru că își doresc ca piesa să „iasă” bine, copiii ascultă cu atenție instrucțiunile Laurei

Ca niște persoane cărora le-a scăzut, din pricina utilizării intense a tehnologiei, capacitatea de memorare, nu am putut să nu ne întrebăm cum au reușit copiii să își învețe toate replicile. „Nu a fost foarte greu. Mai dificil este să stau liniștită, pentru că eu sunt obișnuită să gesticulez”, ne-a răspuns  M.D., în vârstă de 17 ani.

„Toți copiii sunt foarte afectuoși și darnici”

Era inevitabil ca astfel de activități lăudabile ce vizează copiii și bucuria lor să nu atragă voluntari dornici să ajute cum pot. Un exemplu în acest sens este Florentina Dan, o tânără care lucrează în fiecare săptămână cu cei mici și care îi ajută să-și dezvolte creativitatea.

„Toți copiii sunt foarte afectuoși și darnici. Asta am simțit-o din momentul în care am venit aici pentru prima oară”, ne-a mărturisit Florentina. Atunci când nu face voluntariat, aceasta susține ateliere de creație pentru copii. Remarcabil este faptul că și micii cursanți ai Florentinei s-au mobilizat și au donat picturi realizate de către ei în cadrul atelierelor, pentru a fi expuse în holul Conservatorului, în zilele de spectacol. Publicul va putea achiziționa lucrările în schimbul unei donații, iar banii vor merge către actorii din „Steaua Nordului”.

„Eu pot!”

„Eu pot!”

Un alt voluntar este un tânăr care are, la rândul său, un rol important în buna desfășurare a lucrurilor: „Ne inspiră să vedem cum o mână de oameni reușesc să realizeze astfel de proiecte concrete și consistente. Este primul an în care ne implicăm și îi ajutăm cum putem, cu promovarea activităților. Ce facem noi este să găsim oameni ca voi, Matricea Românească, parteneri cărora să le prezentăm ideea. În general, o anumită zonă din media aderă la astfel de lucruri și este firesc să fie așa. Pentru că materialele care rezultă din astfel de povești sunt foarte valoroase și apreciate de către cititori”.

Am petrecut împreună cu copiii de la centrele „Mia‘s Children” și „The Door” o după-amiază de duminică savuroasă, în care am învățat că frumosul poate ieși la iveală dintr-un corp mic, atunci când sufletul este mare. Dacă aveți vreme, mergeți să îi vedeți în 8 sau 9 decembrie la Conservator, luându-vă drept reper „Steaua Nordului”.

Afișul spectacolului „Steaua Nordului”

De mult – poate de la Occident Express, după Matei Vişniec – nu am mai văzut o piesă atât de „nebună” precum “Linişte! Sărut. Acţiune!”, ce poate fi urmărită (şi) în stagiunea curentă la Teatrul Odeon din Bucureşti. Piesa, care-ţi solicită la maximum atenţia şi simţurile (cardiacii şi gravidele în luna a opta, staţi departe), e o adaptare pentru scenă a filmului “Living in Oblivion”, o producţie americană de acum două decenii despre chinurile facerii unui film independent. Ironia e că, în pofida asigurărilor regizorului Paul (portretizat cu „obişnuitul” talent proteic de către Pavel Bartoş) că “aici nu e teatru, e film”, Peter Kerek reuşeşte cu brio să le transmită, spectatorilor, angoasele montării unei producţii, cu nesfârşitele-i turbulenţe. În artă, e mesajul lui “Linişte! Sărut. Acţiune!”, echilibrul este precar, poate cel mai precar din toate activităţile umane. 90 de minute mai târziu, rezultatul este empatia (mai mare, dacă a existat; nouă, dacă n-a fost) cu oamenii din mediile creative (dar şi cu şefii) în genere. Ceea ce nu poate fi decât un câştig şi o educaţie.

Primele 50 de minute ale piesei sunt la fel de nebune ca “Top Gear” în vremurile bune sau, în noua-i încarnare, “The Grand Tour”. Scenele – mai bine zis, dublele – se “trag” într-un ritm ameţitor, iar pseudo-dramele particulare (întrupate de către recuziterul încurcă-lume, cameramanul înamorat, asistenta geloasă, actorii insubordonaţi) aruncă anticipativ, cu o cadenţă diabolică, în aer ceea ce trebuia să fie o zi liniştită pe platoul de filmare.

Alexandru Papadopol şi Pavel Bartoş fac în "Linişte! Sărut. Acţiune!" un rol memorabil

Alexandru Papadopol şi Pavel Bartoş fac în „Linişte! Sărut. Acţiune!” un rol memorabil Foto: Facebook Teatrul Odeon

Numele piesei în sine poartă seminţele avertismentului, pentru că “Linişte! Sărut. Acţiune!” e o maşină infernală care merge spre deznodământul inevitabil cu toată forţa, transportându-ne, fără să ne dea posibilitatea să ne tragem sufletul, dintr-un coşmar în altul. “Eu am ales meseria asta. Sau poate ea m-a ales pe mine, dar m-a confundat cu altul”, ni se destăinuie personajul lui Bartoş într-un vis lucid, de un umor amar.

Eu am ales meseria asta. Sau poate ea m-a ales pe mine, dar m-a confundat cu altul

Şi dacă “Linişte! Sărut. Acţiune!” e The Grand Tour, atunci Papadopol (într-un rol care-i vine ca o mănuşă) e Clarkson, Bartoş e Hammond, iar Gelu Niţu (“Nea Vali”, actorul experimentat) este May.

“Geniul riscă, mediocrul ezită. Hai să riscăm!” e una dintre replicile – fanion ale exuberanţei puse în scenă la Odeon, care e finalmente un pariu câştigat cu mulţi decibeli şi umor. Şi mai e ceva această piesă aparent bizară de Peter Kerek: un manifest (nu fără autoironie) pentru întoarcerea la integritatea artistică.

În cuvintele lui “Nea Vali”: “Voi aţi distrus teatrul şi filmul, le-aţi transformat într-un produs de tarabă. Eu mi-am păstrat demnitatea de actor, nu am jucat în telenovele. Mie daţi-mi-l pe Enescu, pe Brâncuşi, pe Ţepeş, nu un pilot ratat care face declaraţii într-un hotel de două stele. Mie daţi-mi ceva să înnebunesc! Tu şi banda ta de rataţi nu ştiţi să faceţi nici o cafea. Eşti cel mai prost regizor din lume”.

Unde: Teatrul Odeon, Bucureşti

Durata: 1h 30’

Distribuţia:

Paul, regizor: Pavel Bartoş
Claudia, actriță: Elvira Deatcu
Nea Vali, actor: Gelu Niţu
Mama, actriță: Irina Mazanitis
Cocaină, director de imagine: Alexandru Papadopol
Vanda, asistent regizor: Paula Niculiţă / Alina Berzunțeanu
Dolby, sunetist: Marius Damian
Mircea, recuziter: Ioan Batinaş

Regia: Peter Kerek
Decorul: Cristian Niculescu
Costumele: Viorica Petrovici
Traducerea: Peter Kerek

Nota Matricea Românească [usr 4]

“Iubirea mea e greutatea mea, prin ea merg oriunde merg” ar putea fi atribuită în egală măsură Fericitului Augustin sau lui Pompiliu zis Grasu’ Contrabasu’, interpretat de către Pavel Bartoş în “Natură moartă cu nepot obez” (Odeon, stagiunea 2016-2017). Totul este, nu-i aşa, doar o chestiune de filtrare izbutită sau nu pe reţelele sociale, zilele acestea.

Despre “Natură moartă…” se spune că este o comedie, fie ea şi neagră. În realitate, povestea nepotului cocoloşit până la sufocare de către cele trei mătuşi hiper-protectoare ale sale (Vanda, Cesonia şi Mirela) este o tragedie cu accente comice şi vizibil contemporane. “Pompiţă”, băiatul căruia maturizarea – cu toate suferinţele şi deliciile ei – îi este refuzată “din dragoste”, rămâne un copil etern într-un corp – fiindcă biologia nu se sinchiseşte de parenting – de adult, cum altfel decât supraponderal. Dar cum discrepanţa între cele două stări nu poate produce finalmente decât un nevrozat, “protecţionismul” exercitat de către cele trei mame de ocazie – fiecare proiectându-şi neîmplinirile, angoasele şi obsesiile asupra unicului cobai pe care îl are la dispoziţie – eşuează în cel mai tragic mod cu putinţă. Părinţi “moderni”, fiţi preveniţi!

"Natură moartă cu nepot obez", sau când iubirea dăunează grav sănătăţii

„Natură moartă cu nepot obez”, sau când iubirea dăunează grav sănătăţii Foto: Teatrul Odeon

Cineva şi-ar putea pune întrebarea legitimă dacă eroul piesei lui Ion Sapdaru şi regizate de către Eugen Făt, Pompiliu, poate în vreun moment evada din labirint. Urmărindu-i “baletul” prin viaţă lui Grasu’ Contrabasu’, efort sudoripar pentru care Bartoş trebuie aplaudat, realizezi că el n-are nici o opţiune, în afară de a iubi – privinţă în care “Caltaboş”, marginalizatul prin definiţie, ne seamănă atât de mult nouă, celor «normali». Şi noi, ca şi el, avem cea mai bună şansă la escapism prin iubire.

“Pompiţă”, băiatul căruia maturizarea – cu toate suferinţele şi deliciile ei – îi este refuzată “din dragoste”, rămâne un copil etern într-un corp – fiindcă biologia nu se sinchiseşte de «parenting» – de adult, cum altfel decât supraponderal

Drama lui “Pompiţă” este că, în mediul antiseptic care îi serveşte drept lume, până şi menajera este o prostituată, tocmită de către mătuşile lui pentru a-l transporta, într-un final, pe tărâmul virilităţii. De aici până la o răbufnire (tardivă) de luciditate nu mai e decât un pas, însă revolta, deşi la dimensiune XXXL, nu ajută la nimic. Cocota cu aspiraţii italiene nu poate iubi din obligaţie, morţii bântuie viaţa celor vii, iar graşii sunt damnaţi să se retragă din lume ca un elefant bolnav care părăseşte grupul sănătos, pentru a nu strica echilibrul natural.

"- De ce e Caltaboş porecla ta preferată?" "- Pentru că îmi place!"

„- De ce e Caltaboş porecla ta preferată?” „- Pentru că îmi place!”

“Natură moartă cu nepot obez” se joacă de stagiuni bune pe scena Odeonului bucureştean, dând o frumoasă dezminţire credinţei, iată nefondate, că lucrurile remarcabile nu durează prea mult. Noi vă recomandăm să nu ocoliţi această frumoasă satiră despre implicaţiile iubirii iraţionale şi nesăţioase, care – la fel ca o mâncare nesănătoasă – poate avea efecte letale. Iubirea nu e fast food, ea nu poate fi grăbită şi nici nu trebuie asezonată, într-un efort disperat, cu “de toate”, pare a ne transmite piesa. Mai degrabă, vorba celor de la Pasărea Colibri, “dragostea e o salată / cu ceva sare în plus… / ea se ia pe farfurie / iar fetele, dragă fetele, / ah… fetele se iau pe sus”.

Unde: Teatrul Odeon, Bucureşti

Durata: 1h 20’

Distribuţia:

Pompiliu: Pavel Bartoş

Vanda: Dorina Lazăr

Cesonia: Rodica Mandache

Mirela: Oana Ştefănescu

Lili: Nicoleta Lefter

Regia: Eugen Făt

Scenografia: Constantin Ciubotariu

Nota Matricea Românească [usr 4]

Pentru unii, campania electorală nu a început încă. Pentru alţii mai lucizi, cum e şi Radu F. Alexandru, dramaturgul care semnează “Luminiţa, de la capătul tunelului”, pusă în scenă în premieră în stagiunea 2016-2017 a TNB, la Sala Atelier (“pepiniera” unde Teatrul cel Mare testează textele noi, cu asistenţă şi devize mici), campania electorală nu s-a încheiat niciodată. Şi asta fiindcă, de la Aristotel citire, omul e un animal politic.

Ca toate animalele, nu neapărat politice, se comportă şi cele mai multe dintre cele patru personaje ale piesei, interpretate (în seara în care Matricea Românească a asistat la premiera pentru presă) de către Constantin Cotimanis, Iuliana Moise (distribuită alternativ cu Monica Davidescu), Alexandra Poiană şi Dragoş Stemate.

“Luminiţa…” ne înfăţişează, ajutată de o scenografie de excepţie pe care i-o datorăm lui Puiu Antemir, un patrulater amoros format din politicianul (versat, cum altfel) Virgil “Gil” Neacşu, soţia lui (infidelă sentimental, dar fidelă maşinaţiunilor sale politice) Delia, “traducătorul” Doru Maxim, un dandi emasculat şi, ei bine, Luminiţa cea – până la un punct – inefabilă.

Constantin Cotimanis, magistral în rolul unui politician veros

Constantin Cotimanis, magistral în rolul unui politician veros Foto: TNB

Ceea ce face din “Luminiţa, de la capătul tunelului” o staţie teatrală imposibil de ratat este – dincolo de aroma locală la care mulţi vor reacţiona instantaneu (în realitate, universală) – ritmul furibund, adrenalinic al textului. La fel ca şi politica noastră de toate zilele, “Luminiţa” (piesa, nu personajul) e o goană ambiţioasă după realizarea de avantaje necinstite – dar şi după aplauzele publicului şi după adevăr -, într-un ecosistem mai corupt decât suma componenţilor lui.

Doru (către Gil): – Investiţii? Aşa numești gesturile de afecțiune ale îndrăgostiților?

Delia: – Are un limbaj mai tehnocrat…

Când un politician, şi încă ministru, riscă falimentul în carieră din cauza denunţului unei soţii înşelate, dezastrul se profilează. Timp de 90 de minute, între patru pereţi (de sticlă, căci universul lor e precar) şi ascultaţi – nu de către servicii, ci de către avizii spectatori – protagoniştii vor încerca să se sustragă cu maximum de beneficii, fie ele financiare sau amoroase.

O comedie cu iz electoral, în care schimburile ilariante abundă, şi care ne învaţă că de moarte şi de politică nu scapă nimeni, dar mai ales că nu poţi păcăli femeile, chiar de-ai fi un şarlatan de talia unui Victor Lustig.

Ajutat de către trei actori care se ridică la înălţime, Constantin Cotimanis face un rol magistral, iar faptul că în sală am identificat (cel puţin) un parlamentar este dovada irefutabilă că arta făcută bine vrăjeşte până şi lighioanele. Că tot e omul un animal politic…

Nota Matricea Românească: [usr 4]

 

Luminiţa, de la capătul tunelului (Teatrul Naţional Bucureşti)

Regia: Mircea Cornișteanu

Durata: 90 minute

Distribuţia:

Virgil Neacșu: Constantin Cotimanis

Delia Neacșu: Monica Davidescu / Iuliana Moise

Doru Maxim: Dragoş Stemate

Luminița Maxim: Alexandra Poiană