Pinocchio

Experiențele din copilărie sunt asemenea unei temelii ale unei case, iar atunci când aceasta este construită cu grijă, trainic, casa va fi și ea puternică. Dar ce te faci atunci copilăria ta este marcată de răni? Sunt șanse să te urmărească toată viața? Ce te faci când nici măcar nu cunoști adevăratul sens al cuvântului „casă” și când nici măcar nu te-ai dezvoltat lângă părinții tăi, ca să nu mai vorbim să simți iubire și să primești educația pe care o merită  orice copil din lumea aceasta?

Mihai Ghebrea are o poveste de viață scrisă cu răni, lipsuri, abuzuri, dar nu se plânge. Nu s-a văitat nici când era batjocorit în cele trei casele de copii în care a crescut de la 7 luni. A purtat încrederea că va dăinui chiar dacă a fost crescut de statul român. Știa că singura armă cu care poate supraviețui în lumea aceasta este cartea. Așa a și fost.

În prezent, lucrează în domeniul asistenței sociale în cadrul DGASPC Vâlcea, iar din 2018 a luat sarcina de a se ocupa de casa de copii „Pinocchio”. Evoluția copiilor, adolescenților și tinerilor din centrele de plasament este preocuparea sa principală, deși primii bani i-a făcut din vânzarea unor haine pe care le-a primit într-un schimb de experiență în Danemarca. Poate unii ar fi continuat să facă „bișniță”, dar nu. Mihai a îndrăznit să viseze mult și multe și să răzbească orice ar fi. Când era mic, purta cu el gândul că vrea să apară la TV sau să se audă la radio, iar acest fapt s-a și întâmplat, adult devenind. Să cunoaștem mai multe despre călătoria lui Mihai Ghebrea prin viață în rândurile de mai jos.

Cine este Mihai Ghebrea văzut prin ochii proprii?

Un tip care-și dorește ca lumea să nu fie prea egoistă, ca cei din jurul lui să fie corecți și punctuali și empatici.

Cu ce valori a crescut copilul Mihai devenit adultul frumos de azi?

Nu am avut repere de valori, crescând de la 7 luni în orfelinat. Valorile mi le-a insuflat Dumnezeu și mi-am ales și înmagazinat propriile valori și anume corectitudine față de interlocutori, lucrul bine făcut, nu de mântuială, respect și character. Fără caracter ești nimeni.

Cine ți-a insuflat convingeri bine închegate cu care te mândrești în viață având în vedere că n-ai crescut într-o familie normală în care să dăinuiască iubirea, buna educație și buna creștere?

Familia doamnei profesor Stănescu, Rm.Vâlcea și mama adoptivă Emanuela din Suedia sunt principalii factori. Apoi biserica și o parte din educatorii din copilărie.

Ce știi despre părinții tăi în ziua de azi? Trăiesc?

Doar mama trăiește. Tatăl e decedat de foarte mulți ani. Mama locuiește în străinătate de vreo 32 ani.

I-ai întâlnit vreodată măcar pe unul dintre ei? Dacă da, cum a fost prima întrevedere?

Pe mama am cunoscut-o acum 8-9 ani. A fost o întâlnire emoționantă din partea ei mai mult pentru că își vedea copilul după 35 ani. Eu nu aveam așa emoții pentru că oricum era destul de adult și nu știam cum e să ai o mamă. Eu eram doar curios. Și azi vorbim, dar nu-i spun mamă.

Ce sentimente ai simțit atunci și ce sentimente le porți acum?

Sentimentul de abandon l-am simțit cel mai des. Azi știu că e acolo și e bine. Vorbim rar și punctual.

Spune-mi sincer, i-ai judecat sau i-ai condamnat pentru că te-au părăsit?

Nu am judecat-o, decât că eram curios de ce. Când am cunoscut-o, am înțeles de ce. Dar Dumnezeu a știut să mă pregătească pentru viață așa că nu a fost nevoie să-i port ranchiună.

Doar pe tine sau și pe ceilalți frați ai tăi? Câți ați fost în familie?

Din partea mamei sunt doar eu. Nu a mai făcut alți copii. Mai am cinci frați după tată.

De la ce vârstă ai intrat tu în centrul de plasament?

La 7 luni am fost abandonat.

Prin câte orfelinate te-ai plimbat, Mihai?

Prin trei orfelinate.

Nu a îndrăznit nicio familie să te adopte? Ce-mi poți mărturisi?

În clasa I sau a II-a a fost o familie dispusă să mă adopte. Nu am rezistat mai mult de 2 zile. Erau oameni de la țară, din comuna Tomșani, jud. Vâlcea. Aveau alte priorități pentru mine care nu erau pe înțelesul meu atunci. Dar azi,, când mă gândesc a fost o decizie bună că nu am stat în mediul acela. Altul era destinul meu. În schimb, au luat alt copil și azi el, Florin, este preot într-un sat.

Știm prea bine câte se mai întâmplă sau se întâmplau înainte de 1989 prin casele de copii. Ai pățit să fii bătut, batjocorit, ocărât de către educatorii care vă asistau sau chiar de colegii de cameră? Ce-mi poți povesti?

În orfelinatele dinainte de 1989 prima legea junglei, cei tari și mari rezistau. Am fost supus, ca și colegii mei, la toate abuzurile posibile. Erai umilit și bătut dacă nu executai tot ce-ți cereau cei mari. Dacă aveai curajul să le spui la educatori era riscul și mai mare, pentru că educatorii plecau acasă, noi rămâneam non-stop cu cei mari care te băteau dacă aflau. Și aflau pentru că tot educatorii le spuneau. Practic nu aveai încredere în nimeni. Eram vreo 30 la grupă și personalul prefera să fie liniște și atunci apelau la cei mari să fie ei comozi la muncă. Eu am fost mai protejat pentru că mergeam la cerșit și le făceam cota de bani și scăpam. Așa am început să învăț și valoarea banului. Mai târziu, o parte din cei mari, după ce am devenit cunoscut, mă rugau să-i ajut cu locuință, serviciu, etc. Și cât am putut i-am ajutat. Unul din ei a zis: „credeam că mă refuzi și aveai tot dreptul, acum mă simt lovit de trăsnet că mi-ai întins o mână de ajutor.” Și plângea. Era căsătorit și avea copii. A fost o lecție pentru el. Dumnezeu e MARE.

Ai simțit măcar puțin că ești iubit și susținut, deși nu îți erau membri de familie asistenții educatori?

Iubit de angajați nu pot spune, dor erau mândri de rezultatele mele școlare. Nu era o empatie din partea lor, aveau și ei familiile lor, numai de noi nu le păsa. Au fost câțiva care rezonau cu noi, dar când am crescut și aveam ce subiecte să dezbatem, mai ales politice.

Au fost glasuri din partea celor de la centrele de plasament care te descurajau și, poate, îți repetau că n-ai să reușești în viață?

Primeam descurajări, în principal, de la societate. Eram discriminați doar pentru că proveneam din orfelinat, fără să ne cunoască valorile. Și așa eram obligați să muncim mai mult, să dovedim că putem și că suntem mai buni ca mulți copii care aveau familie. Și cei mai mulți dintre noi reușeau. Din generația mea, puțini sunt cei care nu au cel puțin liceul absolvit cu bacalaureat.

Îndrăzneai să visezi, Mihai, când erai copil? Ce visai că o să devii când vei crește mare și ce ai devenit?

Visam ca orice copil. În funcție de context, de situația din timpul petrecut la orfelinat, voiam să mă fac la început procuror, să-i pedepsesc pe cei care ne abuzau, apoi am vrut să mă fac prezentator radio-tv, apoi șofer, etc. Mi-am îndeplinit o parte din vis. Am lucrat la radio ca prezentator și voice-over de la 14 ani, la Radio Metronom. Și am stat acolo foarte mulți ani. Între timp, am reușit să-mi iau carnetul de șofer profesionist când aveam deja 18 ani, din prima.

Cu ce te ocupi, mai concret?

Lucrez în domeniul asistenței sociale în cadrul DGASPC Vâlcea. Mă ocup proactiv de evoluția copiilor, adolescenților și tinerilor din centrele de plasament.

Ți-ai transformat povestea de viață tristă într-una de succes. Nu te-ai pierdut, deși mulți care nu cresc în sânul unei familii să „rătăcesc” în viață și o iau pe căi greșite. Tu ai vrut să înveți din greșelile colegilor tăi din orfelinate?

Eu am învățat din propriile greșeli. Nu prea eram atent la ceilalți că le aveam destule pe ale mele. Am fost și sunt ambițios, știu ce vreau și ofer mereu alternative celor cu care interacționez.

Cine ți-a insuflat plăcerea pentru carte?

Dumnezeu și nevoia de a fi mereu în față. Spuneam la început că noi din orfelinate trebuia să muncim mult să dovedim că se poate și să demonstrăm că nu suntem diferiți față de cei din familie. Așa că singura soluție a fost cartea. Azi e mai dificil pentru cei care sunt în orfelinate, sunt prea mult tentații din alte direcții și nu sunt atât de motivați pentru a face școală. Au alte priorități, cum  să facă bani mai ușor.

Ce ai studiat, Mihai și cum ai câștigat primii bănuți?

Am făcut liceul la Colegiul Energetic din Rm. Vâlcea, apoi Postliceala de Informatică, Facultatea de Drept, Master Management Organizațional și Resurse Umane.

Primii bani i-am făcut în 1991 când am venit dintr-un schimb de experiență din Danemarca și acolo am primit foarte multe haine noi pe care ulterior le-am vândut la un magazine de haine din oraș. Apoi banii câștigați la Radio, făceam spoturi publicitare și voice-over.

Ce ocupații ai avut până să ocupi funcția de director la casa de copii „Pinocchio”?

Am lucrat la radio, apoi la Primăria Rm. Vâlcea și din 2005 la DGASPC Vâlcea, educator specializat.

De când conduci centrul de copii „Casa Pinocchio”? Care este frumoasa poveste?

Din 2018 am avut sarcina de a prelua acest centru de care se fereau mulți. A fost greu la început cu schimbarea mentalității angajaților. Eu aveam alt mod de lucru. Azi am format o adevărată familie. Angajații au reușit să empatizeze cu copiii și astfel munca lor a devenit mai ușoară și plăcută pentru că lucrau ca acasă, în familie. În cei 4 ani am reușit să-i conving pe copii că școala e cea mai importantă. Iar pentru asta i-am asigurat că le voi oferi tot ceea ce este necesar pentru ca ei să fie concentrați pe școală. Astfel că le-am creat condiții foarte bune de locuit, de îmbrăcat și nevoi personale. Evident și toată infrastructura necesară pentru educație. Și unii din ei au avut rezultate foarte bune. Trei dintre ei au obținut permisul de conducere din prima, avem prima studentă la stat. Le-am insuflat dorința de a face bine și altora și au fost implicate în foarte multe proiecte sociale pentru comunitate. Au derulat proiecte de ecologizare a zonelor afectate. I-am implicat foarte mult în comunitate și asta le-a dat foarte mult curaj. Dar poate cel mai important i-am încurajat să spună ce gândesc și să lupte pentru dreptate. Azi, centrul este închis pentru că se dorește schimbarea destinației clădirii, dar copiii sunt în apartamente de tip social ale DGASPC. Familia Pinocchio există în continuare, chiar dacă casa a fost închisă. A fost un șoc emoțional foarte mare pentru ei. Din păcate, în România, încă primează ideea că acolo unde merge ceva trebuie stricat. Și când vrei să strici ai mereu grijă să găsești motive de ce ai făcut.

Ce le promiți copiilor cărora i-ai luat sub aripa ta?

Nu le-am promis nimic deosebit. Le-am spus că atâta timp cât ei se țin de școală, vor avea de câștigat în viață. Însă nu totul depinde doar de mine. Din nefericire, și eu am limitele mele și trebuie de multe ori să apelez la terțe persoane pentru a putea să-i ajut atunci când sunt în dificultate. Și sunt multe persoane fizice, mai ales, dar și firme care încă sunt atenți la nevoile lor.

Le spui că educația este singura armă cu care pot dobândi în viață?

Așa cum spuneam și mai sus educația este pe primul loc. Dar și mai important este caracterul.

Ce-ți iei frumos pentru suflet din timpul petrecut în mijlocul lor?

Poate cel mai important este că mereu sunt empatici cu mine atunci când am zile mai proaste. Sunt respectuoși și cei mai mulți îmi spun tată. Iar când au reușite, vin imediat și le împărtășesc cu mine. Practic, le știu viețile fiecăruia și mă încarc doar cu prezența lor.

Cui îi mulțumești tu pentru ceea ce ești azi?

Lui Dumnezeu pentru că a găsit mereu soluții la dificultățile vieții și mi-a scos mereu oameni care să răspundă la nevoile cotidiene.

Ce proiecte ticluiești pentru viitorul apropiat?

Îmi doresc poate să construiesc 2-3 case de tip familial în care să pot crește alte generații de copii. Sunt încă foarte mulți copii care trăiesc la limita sărăciei și pe care, o parte din instituțiile statului, îi ignoră. Din păcate, nu se dorește educație, pentru că atunci când ai un popor needucat îl poți manipula cum dorești în favoarea intereselor personale sau de grup.

Când abia împlinise doi ani, mama lui Daniel a hotărât să-l ducă la un spectacol de teatru de păpuși. Copilul căruia cu greu îi puteai ține atenția trează a fost fascinat de ceea ce se întâmpla pe scenă. La ieșirea din sală, mama a fost uimită că, preț de jumătate de oră, fiul ei năzdrăvan rămăsese fascinat de ceea ce văzuse. Douăzeci de ani mai târziu, Daniel este în școli și face spectacole cu marionete, iar astfel îi leagă afectiv pe copii de școala pe care ei sunt predispuși să o abandoneze.

Daniel nu a dorit să devină de mic păpușar. Visa să devină jurnalist. Fără să-și fi propus, tânărul a continuat să urmărească spectacole cu marionete. Câțiva actori l-au cooptat în diferite proiecte pentru amatori și a început să învețe de la ei tot ce înseamnă o producție de teatru de păpuși. A văzut cu câtă bucurie lucrau cei din jur. În acele momente a renăscut ceva în sufletul său, era o pasiune pe care spune chiar el ”o cam uitasem”. Cunoștințele dobândite până în acel moment nu erau satisfăcătoare. Daniel voia să învețe mai multe despre această artă. A fost pregătit de colegii lui și a dat examen la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din București, și a intrat la secția păpuși și marionete.

”Copiii cred că l-au sfătuit pe Pinocchio, dar în realitate se sfătuiesc pe ei înșiși”

Când era anul doi de facultate, și-a propus să producă propriile spectacole de teatru. A văzut că teatrele independente nu dau suficientă importanță spectacolelor cu păpuși. Atunci ambiționat a zis: ”Pot să fac mai bine!”. Ce mai trebuia? O echipă cu care să lucreze. Primul membru al trupei a fost mama. De profesie artist plastic, ea a creat primele marionete.

În 2011 a apărut Asociația Centrul Român pentru Educația Artistică și Socială (CREAS), care dorea să obțină finanțare pentru diferite proiecte educaționale. Ambițiile lui Daniel și ale asociației s-au întâlnit. Începutul a fost foarte greu. Fără niciun ban, au apelat la prietenii din breaslă care i-au ajutat fără să le ceară nimic. Nu după mult timp au reușit să câștige două finanțări pentru proiectul ”Pinocchio merge la școală”. Cu banii primiți au cumpărat materiale pentru păpuși, lumini profesioniste, au angajat un scenograf, manager de proiect, contabil. De atunci echipa a crescut. Au început să producă spectacole profesioniste și teatru educațional. Proiectul pentru care au obținut finanțarea este destinat copiilor din mediile defavorizate de la clasa I pana la clasa a IV-a, care nu au acces la cultură. Au început în București, dar au mers cu marionetele și prin satele Banatului sau ale Bărăganului. Au venit la spectacolele lor nu mai puțin de 1500 de elevi cu vârste între 6 și 12 ani.

În paralel au organizat ateliere de educație prin teatru. Ele erau susținute de actrița Dana Rotaru, care îi învăța pe profesori să aplice tehnici actoricești la clasă cu scopul de a-i face pe elevi să fie atrași de școală. Fie că juca într-un cămin cultural sau o sală de sport, Daniel împreună cu actorii Victor Bucur și Andra Mirescu, continua să meargă cu spectacolul ”Pinocchio” prin satele României.

”În primul rând îi învățam cum să urmărească o piesă de teatru, cum să se comporte”

După fiecare reprezentație are loc o sesiune de teatru forum. ”Încercăm să-i facem să ia parte la spectacol și să ne spună dacă sunt de acord cu protagonistul, Pinocchio. Dacă a luat deciziile bune, și dacă nu, cum trebuia să procedeze. Începem să reluăm povestea astfel și procedăm exact cum spun copiii. Ei îl sfătuiesc pe Pinocchio să nu mai asculte de vulpe, de motan, și să meargă direct la școală. În acel moment ei cred că l-au sfătuit pe Pinocchio, dar în realitate se sfătuiesc pe ei înșiși.”

Daniel spune clar și răspicat: ”Poveștile nu au vârstă”. De acest lucru s-a convins când a văzut multe persoane în vârstă care doreau să asiste la spectacolele pe care le susțineau în mediile defavorizate. ”Vedeam cum bătrânii din sate se bucurau că se întâmplă ceva la ei în sat. Vedeau o păpușă care prinde viață.”

”Arta are calitatea de a te face să te simți bine”

L-am întrebat pe Daniel ce crede despre o eventuală oră de teatru predată copiilor la școală. A răspuns fără să stea prea mult pe gânduri: ”Da, ar fi potrivită. Copiii ar învăța să-și exprime ideile fără să simtă că sunt judecați de cei din jur. Există uneori o teamă în relația elev- profesor. Zicem lecția cu teama de a nu fi notați necorespunzător. Nu trebuie să devii mare actor, dar exercițiile pe care le propune teatrul sunt benefice pentru dezvoltarea persoanei.”

Pentru că directorii de școli nu au fost prea entuziasmați de propunerea asociației, managerul de proiect al echipei a apelat la ONG-ul Teach for Romania și de acolo au venit primele școli. După câteva spectacole au început să vină propunerile de colaborare din partea directorilor. Ei au fost cei care i-au îndrumat către acele școli în care riscul de abandon școlar este ridicat. În acest moment programul este în deplină desfășurare până la începutul lunii noiembrie. ” Acum avem șase școli care urmează să fie programate. Deja am programat trei!” spune Daniel gândindu-se la bucuria de pe fețele copiilor atunci când vor vedea spectacolul.

În ultimii trei ani Asociația CREAS a scos trei premiere: Frumoasa și Bestia, Aladin și Pinocchio.  L-am întrebat pe Daniel ce proiecte au pentru viitor și mi-a spus: ”În școli există bullying-ul și ne gândim la un viitor proiect pentru combaterea lui. Să adaptăm povestea Cenușăresei. De multe ori ne place să ne luăm de aspectul fizic și să nu vedem ce este în interiorul colegului.” Timpul se scurge foarte repede. Ceasul din teatru bate ora 16:00. Încep repetițiile. Actorii sunt chemați în scenă.