Tag

plajă

În zborul spre Alghero din acele ultime zile de septembrie erau turiști câți să-i numeri pe degete; sezonul vacanțelor de vară se încheiase de ceva timp și Bucureștiul avea parte de primele ploi reci de toamnă. În schimb foarte multe femei între două vârste, cu bagaje voluminoase și griji care li se citeau pe față, își ocupau tăcute sau vorbind în șoaptă locurile în avion, așteptând decolarea cu gândurile risipite, încordare și un licăr aproape imperceptibil de speranță în privire.

 

Italienii le numesc badante și cred că nu este nimeni în România să nu știe cu ce se ocupă în Italia o badantă româncă, de ce a ales să facă această muncă, care sunt condițiile în care trăiește și cam câți bani câștigă. Ascultându-le involuntar poveștile, am înțeles că Sardinia era noua destinație pentru aceste femei trecute prin multe, care optaseră pentru insulă după ce în cizmă câștigurile fuseseră dijmuite de criza economică.

 

Sardinia_2

 

În Sardinia se câștiga și cu 300 de euro mai mult, doar că – mereu există și un revers – cei mai mulți dintre vârstnicii asistați trăiau la munte, în sate izolate, așa că era greu de spus dacă badantele erau mai fericite în insulă. Noi, ca turiști, deși călătoream cu ele în același avion, eram la ani lumină distanță de problemele lor, având parte de mai multe oportunități în viață și șanse de a alege; ca fapt divers, ciudat este că avem tendința de a nesocoti darul libertății de a alege, considerându-l firesc.

 

Tânăra Românie și îndrăzneața Sardinie

Chiar înainte de a vedea Sardinia nu se poate ca două teme ce au legătură ineluctabilă cu istoria insulei să nu-ți aprindă imaginația și dorința de a vizita acest tărâm mediteranean: steagul sard și simpatia, implicarea cu care Regatul Sardiniei a susținut aspirațiile românilor în epoca modernă.

Steagul sard, al celor patru capete, a fost creat în secolul XIII, atunci când Regatul Aragonului, din care Sardinia încă nu făcea parte, a fost împuternicit (dacă se poate spune așa) de Papa Bonifaciu al VIII-lea să cucerească și regnum Sardiniae et Corsicae. Pentru fiecare victorie a Aragonului împotriva maurilor, se spune, pe steag a mai fost adăugat un cap de maur.

Regatul Sardiniei și Corsicii, cu o extraordinară tradiție judiciară pentru acele vremuri, și-a păstrat o oarecare autonomie în cadrul Regatului Aragonului. La începutul secolului XVIII, Casa de Savoia deținea sub titulatura de Regatul Sardiniei atât actuala insulă sardă, cât și teritoriile Savoiei și Piemontului.

 

Sardinia_8

 

La mijlocul secolului XIX, Regatul Sardiniei (și Piemontului) a devenit principala forță politică de eliberare a Italiei, luând parte, alături de Franța, Marea Britanie și Imperiul Otoman, și la războiul Crimeii, împotriva Imperiului Rus. Pe fondul conflictului Crimeii, în anul 1856, la Congresul de pace de la Paris contele Walewski, reprezentantul Franței, a lansat în dezbatere tema unirii principatelor Moldovei și Țării Românești.

În timpul negocierilor de la Paris, puterile care au participat într-un fel sau altul la conflict s-au polarizat în jurul proiectului pe care contele Walewski l-a pus pe masă, iar Regatul Sardiniei, alături de Franța, Rusia și Prusia s-au pronunțat pentru susținerea ideii de unire, în timp ce Austria și Imperiul Otoman s-au opus.

 

Alghero, moștenire catalană în pământ italian

Istoria Alghero, ca cetate fortificată, începe cu familia genoveză Doria, la început de secol XII. Totuși, în curând locul a început să fie colonizat de catalani și, în secolul XIV, fortificația a fost cucerită de aragonezi, Alghero și Sassari alăturându-se Regatului Aragonului, împreună cu Valencia, Mallorca, desigur Catalonia și Aragonul. Până astăzi, cei din Alghero prețuiesc moștenirea catalană și, simbolic, sunt reprezentați în Generalitat de Catalunya, adică guvernământul Cataloniei autonome, organizată în cadrul statului spaniol.

Alghero este orașul mediteranean fortificat tipic, cu ziduri și turnuri masive profilate dinspre mare, pentru ca în spatele zidurilor să se arate policrom orașul, prosper și vesel, o invitație pentru călători să ancoreze în golf și să tragă barca sub ziduri pentru un vin bun și o porție generoasă de paella.

Pentru turistul modern, Alghero are în ofertă un număr aproape nelimitat de tipuri de pizza, toate delicioase; paste, însă, într-un sortiment mult mai puțin diversificat. Dintre toate locurile în care am oprit pentru o pizza sau o cremă catalană, cel mai mult mi-a mers la suflet cârciumioara Ichnos, de pe Via Don Minzoni, unde am avut mereu senzația că suntem adoptați în familie.

 

Sardinia_9

 

Nu spun acum că în jurul Bastionului sau pe faleza Marco Polo din Bastion nu sunt restaurante minunate, care au în plus o priveliște privilegiată asupra cetății, a mării și a portului, dar în măsura în care este atât de ofertantă turistic, pierde din căldura pe care o dă atmosfera mai puțin formală a unui local familial.

Am oferit o perspectivă asupra ofertei culinare sarde, care în Alghero are un specific pronunțat catalan, pentru că aici nu doar viața turistului ci și cea a localnicului înseamnă mare, pescuit, comerț, istorie, turism și neapărat gastronomie. După ce savurezi deliciile locale, ceea ce urmează este să oferi încântare ochiului și, pentru acest scop avem piațetele, străduțele înguste, bisericile, portul și faleza orașului.

În piețe ca Antonio Sanna, Michele Balzani, Ugo Pioletti, Porta Terra sau Pino Piras găsești negustorii de dulciuri și artizanii de bijuterii din coral, ambele mărci unicat ale cetății Alghero.

Un magazin cu bijuterii de coral din Alghero este un spectacol în sine. Nu contează foarte mult dacă admiri bijuteriile în general, sau dacă bijuteriile meșteșugite din corali sunt pe gustul tău, pentru că este realmente imposibil să îți înfrângi curiozitatea și să rămâi impasibil în fața ofertei care îți copleșește așteptările și imaginația.

 

Splendida culoare africană a plajelor din Alghero

În apropierea hotelului nostru, de pe Via Puglia, la numai cinci minute de mers, am găsit minunata plajă cu pini Maria Pia, mândria și emblema turismului în Alghero. Spre deosebire de plajele din nordul insulei, de exemplu din Porto Torres, apele Mediteranei sunt mai reci aici, dar limpezi ca un râu de munte.

Plaja Maria Pia este impresionată nu doar pentru cadrul natural de poveste pe care îl oferă, ci și pentru poveștile pe care le spune, și care sunt ale turiștilor care vin să se bucure de soare și de priveliște, ale pacienților aflați în nevoie de la spitalul Regina Margherita ori ale vânzătorilor ambulanți nigerieni, senegalezi sau pakistanezi.

 

Sardinia_4

 

Micii comercianți africani au povești de viață incredibile, așa cum am aflat de la un bătrân nigerian cu o ușoară infirmitate ce-i stânjenea mersul și care vindea sculpturi din lemn. Dorința lui cea mai mare era să se întoarcă acasă și în fiecare an spera că o va face, doar că anul trecea și reîntoarcerea suferea o nouă amânare.

Cei mai tineri își traduceau nostalgia în desenele din cărbune de pe trunchiurile de pini doborâți, iar scenele întruchipate aveau și un nume: Mama Afrika. Când se odihneau sub pini, la mijlocul zilei, atunci când plaja se golea de turiști, privirile lor erau melancolice și timpul potrivit pentru a adăuga noi scene cu elefanți, girafe și rinoceri.

Când plaja redevenea un furnicar, ieșeau din umbră și arborând zâmbete irezistibile, reîncepeau asaltul ofertelor cu mătăsuri, obiecte de artizanat și articole de plajă. Cum am fi putut să rezistăm acestor zâmbete, să rămânem de piatră și să nu cumpărăm nimic?

 

Sardinia_5

 

Poate o chema Idiba sau Anika, ori Djidade, cine știe? Nu se grăbea, îi saluta frumos cu Salam Alaikum pe cei asemeni ei și afișa un zâmbet care lumina în jurul ei. Vindea basmale, cămăși, bluze, eșarfe și cearșafuri albe sau multicolore. Negocia cu voie bună și răbdare și a acceptat să fie fotografiată. Ne-a mulțumit frumos pentru marfa cumpărată și a plecat mai departe: pentru ea plaja nu era doar un fel de bazar, ci părea că înseamnă acasă.

 

Sassari: lecția optimismului

Ziua în care ne-am abătut cu trenul până în Sassari, capitala provinciei cu același nume, era ușor nehotărâtă, cu un soare năzuros și nori îndrăzneți; o vreme perfectă pentru explorare. Am pornit pe Via XXV Aprile și apoi în sus pe Corso Vittorio Emanuele II până în Piazza Castello și mai departe până în Piazza d′Italia unde am admirat splendidul palat care adăpostește Prefectura Sassari.

Întorcându-se către gară pe Via Turritana am trecut pe lângă Palatul Ducal și ne-am oprit în Piazza Duomo, ca să vizităm Catedrala Sfântul Nicolae și să bem o cafea la barul Al Duomo.

 

Sardinia_6

 

Fiind puțin înainte de prânz, terasa de la Al Duomo am împărțit-o cu o singură tânără, probabil pentru că ora cafelei și a prăjiturilor cam trecuse și se apropia ora principalei mese a zilei. S-a dovedit că tânăra, care era însărcinată, era o conațională originară din Craiova și stabilită de câțiva ani în Sassari. Căsătorită cu un tânăr italian imediat după ce terminase liceul, tânăra doamnă absolvise facultatea în Sardinia și era angajată a aeroportului din Alghero.

 

Viața este prea scurtă și frumoasă ca s-o lăsăm să fie tulburată de deciziile politicienilor

 

Deși în general mulțumită de viața sa în insulă, își făcea unele griji pentru că politicienii Forzei Italia încercau să determine aeroportul să renunțe la contractul de parteneriat cu o companie aeriană low cost ce sporise mult numărul curselor în ultimii ani, dar în dauna companiei Alitalia. Dacă contractul era desfăcut, credea ea, numărul de curse aeriene va scădea din nou și după ce va naște nu va mai avea un job la care să se întoarcă.

Dar era optimistă. În Italia niciun cetățean care se respectă nu cedează buna dispoziție din pricina unor politicieni, chiar dacă deciziile lor i-ar afecta locul de muncă. Viața este prea scurtă și frumoasă ca să fie tulburată astfel. O lecție de viață care ne-ar folosi și nouă în România.

 

E chipul lui Dante sau e doar o iluzie?

Ce este mai frumos, mai plăcut: o zi de târg în Alghero, între Via Liguria și Via Corsica, sau o plimbare cu barca până parcul natural din Porto Conte, la Grota lui Neptun? Este greu de spus.

La Grota lui Neptun am ajuns atât cu barca, cât și cu autocarul, de unde se poate coborî pe faleză, pe scările de piatră până la grotă. De sus se poate fotografia insulița stâncoasă Foradada, despre care se spune că ar profilul lui Dante.

 

Sardinia_3

 

Peisajele din parcul natural sunt impresionante, dificil de descris atunci când nu ai suficient talent pentru a transforma imaginile în cuvinte, pentru ca apoi ele să redevină singure imagini, indiferent cine le evocă. Cum nimic nu se poate compara cu ceea ce ochiul percepe în mod direct, cel mai bine ar fi să ajungeți cândva acolo, dacă nu cumva ați vizitat deja Alghero și Sardinia.

Pentru noi ultima zi în Alghero a fost o zi de târg; târg ce are loc săptămânal miercurea, din zori și până spre prânz. Târgul este impresionant, cu nimic mai prejos decât orice alt târg renumit din Italia.

 

Târgul din Sardinia are lor în fiecare zi de miercuri

Târgul din Sardinia are lor în fiecare zi de miercuri

 

Muntenii își etalează brânzeturile și mezelurile, pescarii peștele și fructele de mare, artizanii cuțitele corsicane, încălțămintea și obiectele de mobilier și uneltele, grădinarii legumele și florile într-un adevărat furnicar de mii de oameni veniți din oraș și împrejurimi.

Ne-am simțit ca acasă, forfota ne-a energizat și culorile, mirosurile și gusturile ne-au entuziasmat. Aveam bagajele făcute, dar n-am rezistat să nu mai facem câteva mici cumpărături, așa cum se cuvine la târg. Ne-am desprins de pe pista aeroportului din Alghero odată cu apusul. La București ne-a întâmpinat o ploaie liniștită de toamnă care se așeza pe geamurile taxiului și iriza luminile orașului.

 

 

”Acasă pe drum, patru ani teleleu” este o carte eveniment, publicată în anul 2017 de Editura Humanitas, o colecție de reportaje tulburătoare semnate de publiciștii independenți Elena Stancu și Cosmin Bumbuț, asupra căreia nu insist acum. Important este că, după ce am citit poveștile atât de sensibile, cu subiecte de un tragism greu de confruntat pe alocuri, am resimțit imediat nevoia de a le susține demersurile jurnalistice. Elena Stancu și Cosmin Bumbuț au renunțat la ideea de a mai avea o locuință stabilă, s-au mutat într-o autorulotă și au pornit împreună – așa cum puteți vedea oricare dintre dumneavoastră pe site-ul Teleleu.eu – pe urmele poveștilor care îi așteaptă oriunde, în țară sau în lume. Ca orice jurnalist independent, acești prieteni ai noștri sunt dependenți de obținerea unor granturi pe baza proiectelor pe care le pot propune, sau de donațiile amicilor și ale binevoitorilor.

 

În toamna anului trecut am participat, în organizarea Fundației Friends for Friends, la o sesiune de donații pentru proiecte jurnalistice, cu gândul să-l susținem pe cel propus de Elena Stancu și Cosmin Bumbuț pentru anul 2019: pe urmele poveștilor românilor emigrați în Europa, în căutarea unui trai mai bun, pentru a-și susține familiile de acasă ori pur și simplu dezamăgiți de lipsa oportunităților.

Cu ajutorul Fundației Friends for Friends și al prietenilor fideli (vezi: http://teleleu.eu/vederi), Elena și Cosmin au reușit să obțină minimul necesar pentru a porni la drum prin Europa, în căutarea poveștilor românilor emigrați, iar nouă, celor rămași acasă, în semn de prețuire pentru ajutorul acordat, ne trimit lunar câte o poveste și o fotografie, care prefațează viitoarea lor carte.

Odată ajunși cu istoria teleleilor Elena și Cosmin în acest punct, mărturisesc că acesta reprezintă originea inspirației pentru seria Români la pas prin lume, pe care o începem astăzi în Matricea Românească. Dar în susținerea ideii mai pot schița cel puțin încă două temeiuri:

(i) cuvintele lui Constantin Noica, din Jurnal filozofic: ”E dureros că românul n-a înțeles mai mult singurătatea. A avut parte de cea cosmică, păstorească, dar nu de singurătatea comunitară, rodnică, în care, despărțit de oameni, îi regăsești cu adevărat.”;

(ii) și un mic pasaj dintr-o scrisoare transmisă de Elena din Spania: ”Andreea e din Constanța și, de fiecare dată când se întoarce acasă, se deprimă când vede barurile și restaurantele luxoase, dar străzile pline de gropi. ′Mă supăr și mă întreb: De ce aici străzile sunt curate și îngrijite și acasă, nu? De ce aici se poate și acasă, nu?′, spune ea. ′Până la urmă, diferența dintre oameni nu e așa de mare: spaniolii nu sunt nici mai deștepți, nici mai muncitori decât românii, dar aici lucrurile merg diferit și nu înțeleg de ce′.”

Mă întreb cine și cum suntem noi românii de fapt? De-o viață am în minte aceste întrebări și știu că nu sunt singurul. Deodată realizez că, în măsura în care călătorim prin lume – nici nu contează neapărat motivul – actul interogativ devine o oglindă. Povestind, vă invit de fapt să o luați din cui și să priviți în această oglindă. Dar să nu uitați că, până la urmă, totul începe cu o carte!

 

CIPRUL, PRIMA ȘI ULTIMA THULE

Noi nu suntem călători de profesie sau prin vocație, țin să încep cu această mărturisire istoriile pașilor noștri prin lume și descoperirea unor locuri la care, dacă România nu ar fi devenit membră a Uniunii Europene, am fi continuat mai degrabă să visăm. Nu cred că suntem singurii în această situație, mulți români au dobândit cu adevărat șansa de a colinda prin lume ca turiști abia după ce statutul de membri ai clubului european ne-a deschis efectiv granițele lumii.

Ciprul ne-a fascinat înainte de a-l vizita, pentru că l-am văzut în imaginația noastră – și nu ne-am înșelat – ca pe un laborator al sintezei lumii mediteraneene, o punte de joncțiune între aromele și savoarea Orientului, rigoarea Occidentului și exotismul Africii ce a produs și produce un melanj unic, diferit de cel al Siciliei, de exemplu, dar fără să fie de o cu totul altă factură, ci doar oglindind în Mediterana o altă fațetă.

Am aterizat pe aeroportul Glafcos Clerides din Larnaca într-o seară din ultimele zile ale lui septembrie 2015 pentru un scurt sejur, de doar patru nopți, în acest minunat oraș mediteraneean. Planul nostru era să ajungem în oraș, care este foarte apropiat de aeroport, cu transportul în comun, pentru că hotelul San Remo, unde ne rezervasem cazarea, era la numai câțiva pași de stația de autobuz de pe strada Touzhane, la intersecția cu Shakespeare. Dar n-a fost să fie.

 

Cipru_5

 

Șoferul autobuzului ne-a asigurat, în engleza sa aproximativă, că ne va anunța unde trebuie să coborâm, dar evident că i-a scăpat amănuntul. Când și-a amintit, eram deja pe bulevardul Mehmet Ali, adică la vreun kilometru în linie dreaptă de hotel. Amănunt pe care nu ni l-a mai spus, ne-a invitat doar cu gesturi repetate să coborâm: San Remo hotel, San Remo hotel! Și am coborât.

Pentru că nu aveam bagaje multe, am decis să o luăm la pas spre faleză, în căutarea hotelului. Când am ajuns pe faleză, în zona fortului medieval, am știut deodată atât că suntem departe de hotelul nostru, dar și că ne aflăm în fața celei mai frumoase zone a orașului, cu o promenadă minunată străjuită de palmieri înalți, plină de aromele cafenelelor și intens poleită de soarele Mediteranei.

Ca să nu lungesc inutil istoria, trebuie să spun că pentru șase euro, un taxi ne-a condus din zona Pieței Xenon până la hotel și ne-a scutit de îngrijorări; în același timp ne-a făcut să ne întrebăm dacă nu era totuși mai bine să fi luat taxiul din aeroport și am hotărât că la plecare taxiul va fi soluția.

Planul nostru inițial era să vizităm Larnaca, să ne bucurăm de plajele sale, Finikoudes și Kastela și Mackenzie, dar și să ajungem pentru o zi până în capitala Nicosia, într-una din excursiile de o zi. Ne-am sfătuit cu cei de la recepția hotelului, care ne-au pus la dispoziție toate datele legate de organizarea excursiilor către Nicosia, mai puțin un mic amănunt: să nu o planificăm pentru 1 octombrie, ziua națională a Ciprului, pentru că este o zi liberă pentru toată lumea.

Seara începea deja să coboare în Larnaca, așa că am pornit-o pe strada Umm Haram în sus, apoi pe Anaximandrou către faleză și la pas pe Piale Pasa către fortăreață. Mai întâi ne-a atras atenția terasa tavernei Portokali, dar nu ne-am oprit. După ce soarele scăpătase de-a binelea, am hotărât să mâncăm pește și fructe de mare la Stefanos, sub o lună imensă ca un reflector de operă ce lumina faleza ca pe-o scenă.

 

CIPRUL TURISTIC ȘI CIPRUL REAL – SENTIMENTUL A DOUĂ LUMI DIFERITE

A doua zi în Larnaca ne-a izbit o caniculă de august bucureștean. Știam că o idee bună este să pornești la descoperirea orașului cât mai devreme, ceea ce am și făcut. Și întâmplarea a făcut să ajungem la Biroul de Informații Turistice din Piața Vasileos Pavlou exact la țanc, pentru a ne putea înscrie la turul ghidat gratuit pus la dispoziție de municipalitate.

După cum ne-am dat seama, deși Larnaca găzduia pe atunci cam 30-40 de mii de ruși pe sezon, formând de departe grosul turiștilor, la turul ghidat în afară de noi, doi români, nu se găseau decât nemți, englezi și nordici, în special danezi, suedezi și baltici. Ghidul nostru a fost o doamnă drăguță de aproximativ 70 de ani, foarte vioaie și sportivă, care s-a prezentat ca fiind Maria (iar noi mai târziu i-am aflat și numele de familie, Ioannou).

 

Cipru_2

 

Maria ne-a explicat că vom vizita partea greacă a orașului în ziua respectivă, într-un tur de trei sau patru ore, urmând ca a doua zi, cei care vor mai dori, să participe la vizitarea părții turcești a orașului. Vizita s-a centrat mai cu seamă pe Biserica Sfântul Lazăr și pe Centrul expozițional al Fortăreței medievale.

Ctitorită în secolul IX, pe locul în care Sfântul Lazăr fusese înmormântat după ce păstorise comunitatea creștină, în secolul I, ca episcop de Kition, biserica, așa cum avea să ne explice Maria, a avut până în secolul XVI o istorie zbuciumată, cupolele sale fiind demolate de turci pentru a nu se ridica peste înălțimea minaretelor moscheilor.

Ca loc de pelerinaj pentru creștini, Biserica Sfântului Lazăr a fost în acea zi destul de puțin aglomerată, așa că am reușit să vizităm în liniște necropola și să ne reculegem câteva minute bune la icoana și moaștele sfântului, timp în care ghida ne-a așteptat răbdătoare, nu fără să se închine și să aprindă lumânări, așa cum se cuvine. Mai apoi am avut și un scurt răgaz pentru shopping de suveniruri și o cafea în piațeta din jurul bisericii, mărginită de cafenelele de pe Ayiou Lazarou.

Fortăreața medievală este un bastion de apărare construit de turci în secolul XVII și folosită de britanici ulterior ca închisoare. Astăzi spațiul este organizat neconvențional pentru a găzdui expoziții, spectacole, inclusiv în aer liber și turiști dornici să afle câte ceva despre istoria locului și să vadă panorama falezei dintr-un unghi extrem de ofertant.

 

Cipru_4

 

În spatele fortăreței minaretul moscheii Djami Kebir străjuiește dintre arbori și deschide la rândul său o panoramă asupra orașului către cartierul turcesc, ca o făgăduință pentru ziua următoare. Ne-am despărțit de Maria Ioannou cu promisiunea de a ne revedea a doua zi și am pornit-o pe faleză, către portul de iahturi, unde în afară de fotografii ne-am ales și cu o scurtă croazieră de seară cu iahtul Nika.

Ei bine, seara am constatat că, dacă nu sunt foarte interesați de vizitele la pas prin oraș, rușii sunt în schimb extrem de bucuroși să participe atunci când este vorba de navigat cu iahtul și că li se pare irezistibilă ideea de a degusta șampania oferită de organizatori, în asfințit, legănați de valurile mării. Din cei doisprezece participanți la croaziera din asfințit doar noi eram români, toți ceilalți erau ruși; în plus s-a dovedit că toți cei zece erau dacă nu rude, măcar prieteni apropiați, așa că au dat imediat tonul distracției pe punte.

În fiecare zi am încercat să ne bucurăm de câte una din plajele Larnacăi, cea mai spectaculoasă fiind desigur Mackenzie, pentru că seara și dimineața avioanele o survolează la fiecare zece minute, dacă nu mai des, la foarte mică înălțime, pentru aterizarea pe aeroportul Glafcos Clerides. Plajele Larnacăi, sunt ideale atunci când familiile cu țâncii de-o șchioapă vor să stea liniștiți la mare, pentru că este nevoie să parcurgi cam 100 de metri către larg ca să găsești adâncimea propice pentru înot.

În a treia zi Larnaca părea de dimineață să se pregătească pentru ploaie. Nu a fost așa, soarele a apărut din nou puternic și, în caniculă, ne-am pregătit pentru vizita prin cartierul turcesc. Maria Ioannou ne-a îmbărbătat, spunându-ne că, așa cum s-a și dovedit, acest cartier este și cel mai spectaculos, găzduind ateliere meșteșugărești, magazine de suveniruri, locuințe spectaculoase, din păcate multe lăsate în paragină.

Maria este una din zecile de mii de greci născuți în actuala Republică turcă a Ciprului de Nord, în Famagusta (sau Gazimağusa, cum o numesc turcii) de unde se refugiase când era încă tânără în Larnaca, în speranța că nu va dura foarte mult până când se va întoarce acasă. La fel, turcii care locuiau în Larnaca s-au văzut nevoiți, în marele schimb de populație ce a urmat ocupației turcești din 1974, să-și abandoneze casele și să plece.

Multe din casele turcilor rămase goale după criza cipriotă au fost ocupate târziu și cu rețineri de refugiații greci, care speră încă în provizoratul crizei și rezolvarea situației, astfel încât să-și recupereze cândva fostele proprietăți, acum aflate dincolo de granița cu republica Ciprului de Nord.

Desigur, Maria nu este ruptă de realitate și nici mulți dintre grecii refugiați, mai ales urmașii acestora, încât să nu înțeleagă că, cu fiecare zi ce trece, visul oricărui refugiat, grec sau turc, de a-și relua cândva viața de acolo de unde a întrerupt-o criza cipriotă este tot mai greu posibil, dacă nu de-a dreptul imposibil. Maria însăși a avut prilejul de a-și vizita la un moment dat casa din Famagusta natală, acolo unde locuiau de zeci de ani turci care, la rândul lor regretau o casă rămasă undeva, la sud-vest de graniță.

Am străbătut curioși străzile cartierului turcesc, constatând că din nicio curte nu lipsește tradiționalul cuptor în care se gătește mielul sau iedul kleftiko, că acolo sunt atelierele tinichigiilor, olarilor și bijutierilor, magazinele de vechituri sau de suveniruri, dar și gelateriile cu rețete de înghețată surprinzător de savuroase.

Am petrecut o oră deosebită la atelierul olarului Mikhalis, care ne-a făcut o scurtă demonstrație despre cum se construiește vestita cupă a lui Pitagora, cu care își învăța discipolii ce înseamnă cumpătarea în degustarea vinului. Mikhalis a rămas plăcut surprins să audă că suntem români, ne-a vorbit despre ceramica de Hurezi și cea de Corund și despre faptul că și-a făcut ucenicia în unele momente în Grecia continentală, alături de artiști olari din România.

 

Cipru_3

 

În Cipru timpul zboară ca vântul. În penultima zi ne-am fi dorit să facem o excursie în Nicosia. Am coborât la prima oră dornici să aflăm de unde luăm autocarul pentru excursia organizată. Dar astăzi este 1 octombrie, au ridicat din umeri cei de la recepție, astăzi puteți merge doar cu taxi acolo sau dacă închiriați o mașină. Am renunțat.

Dar am decis că va fi ziua noastră de plajă. Am pornit-o pe Umm Haram în sus, apoi pe Amazonon către portul de ambarcațiuni de pescuit Psarolimano, pe lângă Centrul de imigrări (din fericire gol) către plaja Kastela. Nu înainte de a bea o cafea grecească și a lua un mic dejun minunat la intersecția lui Amazonon cu Piale Pasa la o tarabă unde se preparau cred că cele mai bune sanvișuri cu haloumi din Larnaca.

Deși sărbătoare, am găsit deschis chioșcul de ziare și tutun, așa că mi-am cumpărat un ziar (să fi fost Cyprus Mail?) ca să acompaniez așa cum trebuie cafeaua și plaja. Subiectele predilecte ale zilei erau legate de planul președintelui Nikos Anastasiadis de a profita de o deschidere nord-sud, pe fondul negocierilor de aderare purtate de Turcia cu UE, sau îmbucurătoarea descoperire a bogatelor zăcăminte de gaze naturale din Zona Economică Extinsă, perimetrul Afrodita, la vest de zăcământul Leviatan al Israelului și la nord de perimetrele egiptene din proximitatea deltei Nilului.

Din nefericire evoluțiile recente din Turcia și Siria, dar și criza refugiaților care a declanșat ulterior Brexit și ascensiunea populiștilor și suveraniștilor în Europa se constituie în tot atâtea vești proaste pentru Cipru. Optimismul articolelor din Cyprus Mail, din toamna anului 2015, probabil că a făcut astăzi loc pesimismului pe care îl regăsești din ce în ce mai des în țările membre ale Uniunii.

 

ÎN CIPRU AFLI CĂ ROMÂNIA NU ESTE DELOC DEPARTE

Cu toate acestea, ciprioții sunt oameni optimiști prin construcție, care îți transmit o stare de bine atunci când intri cu ei în dialog. Aveam să o constatăm la întoarcerea către hotel, în apropierea falezei Mackenzie, spre care aruncam o ultimă privire, înainte de plecarea din ziua care urma.

Cineva, un cipriot în jurul a șaizeci de ani, cu un tonus de invidiat – care cred că s-a recomandat a fi Nikos – s-a gândit să intre în vorbă cu noi pentru că ne-a auzit vorbind românește. Am stat trei ani în București, ne-a mărturisit. Mi-a plăcut țara voastră. Bucureștiul nu prea, era cam frig, ni s-a destăinuit, apoi ne-a întrebat cum ne place orașul lui.

Știți ce fac eu, ne-a întrebat, că să am o zi frumoasă, să am motive să fiu bine dispus toată ziua? Dimineața, la prima oră, vin aici pentru o oră de înot în mare, iar acum seara, după ce îmi termin jobul, vin din nou pentru încă o oră de înot. Și, uitați-vă la mine, sunt sănătos, nu am nevoie de medic și nimic nu mi se pare mai frumos ca viața și un vin bun! L-am invidiat sincer pe Nikos.

L-am invitat să revină în București, dar vara, ca să nu-i fie frig. Dar știam că dacă va reveni, nu va găsi un oraș ce să-i placă prea mult, iar orele de înot îi vor lipsi, pentru că nu va avea cu ce să le înlocuiască. Și pentru că era ultima noastră seară în Larnaca, ne-am oprit la Portokali și am comandat miel kleftiko acompaniat cu excelenta bere locală Keo.

Ospătăriță la Portokali era o româncă, care atunci când a văzut că ezităm în fața ideii de a comanda kleftiko, ne-a recomandat cu căldură să nu părăsim Larnaca fără a gusta carnea mielului copt la cuptor timp de șapte ore.

A fost un sfat bun, pentru că, deși porțiile au fost imense, carnea era atât de fragedă și de gustoasă, încât plăcerea cu care am savurat-o a fost pe măsura porțiilor. La un moment dat ospătărița a venit grăbită să ne întrebe dacă mai dorim ceva, pentru că proprietarul tavernei are întreaga familie oaspete, așa cum se cade într-o zi de sărbătoare și nu va mai putea să se ocupe de noi prea curând.

Pentru noi, masa în familie a celor apropiați proprietarului a fost un spectacol. În capul mesei s-a așezat o femeie în vârstă, avea probabil în jur de nouăzeci de ani, iar în stânga și dreapta sa cei doi fii (unul era proprietarul), ambii trecuți de șaizeci de ani cu siguranță. Apoi la masă s-au așezat, pe rând, soțiile celor doi, nepoții, nurorile nepoților și copiii. Servirea s-a făcut în aceeași ordine, iar ochii tuturor erau la bătrâna femeie, capul familiei, în conformitate cu tradiția.

Seara s-a lăsat peste Larnaca iar noi, acompaniați de muzica tradițională în surdină care însoțea dialogurile de la masa acelei familii grecești am mai zăbovit cât pentru a saluta luna cum se cuvine și a ne lua rămas bun de la Mediterană. Ne mai despărțea doar o noapte de întoarcerea către București.

 

 

La Pontus Euxinus poți să fii localnic, ori de nu, atunci turist, pelerin ori, firește, marinar. Marinari noi cu siguranță nu suntem, dar parcă nici turiști n-am fost și nici pelerini. Localnici nu se poate, pentru că altele ne sunt rădăcinile și locul viețurii. Dar ce-am fost atunci, rămâne întrebarea, și cum s-o descâlcim? Călători pur și simplu, oare, să fi fost, și cu asta să spun că am tranșat chestiunea?

 

Sozialtourismus: turismul ca parte a ideologiei

În călătoria sa din Cuba, așa cum descrie în volumul de antropologie borgesiană (pentru că Jorge Luis Borges l-a însoțit pe cale) Hotel Ambos Mundos, Vintilă Mihăilescu s-a pomenit întrebându-se oarecum la fel ca noi (deși mai degrabă cred că a fost invers) ce anume caută domnia sa în insula din Caraibe: o fi pelerin, o fi turist, o fi antropolog în exercițiu, nimic din toate acestea și totul la un loc?

Pontus Euxinus al nostru este astăzi o zonă a contrastelor, deci vie. Acolo se vede cu ochiul liber cum moare o lume, lumea turismului muncitoresc dictat ideologic, cu hoteluri părăsite pe care nu le mai vrea nimeni, dar se naște o alta prin minunate vile pierdute în pădurici de pin, din care plaja se așază întâi leneș la soare, pentru ca apoi să se arunce în mare.

Ideea ideologizării vacanțelor pentru Arbeiterklasse în stațiuni mamut, cu hoteluri uriașe, se pare că i-a venit mai întâi lui Adolf Hitler, șeful Partidului Nazist, cel care a dispus ridicarea între anii 1936 și 1939, pe insula Rügen, a complexului turistic Prora, ce ar fi trebuit să găzduiască cel puțin douăzeci de mii de oameni o dată.

Prora trebuia să fie primul, dar nu cel din urmă astfel de proiect, pentru că muncitorul nazist, sub oblăduirea partidului, urma să beneficieze musai de vacanțe anuale. Războiul pe care Hitler l-a pornit a lovit în cele din urmă puternic în Arbeiterklasse, așa că Sozialtourismus a rămas doar o promisiune, în timp ce moartea pe câmpul de luptă a devenit o crudă realitate.

Comunismul a preluat ștafeta; a creat și în România un turism de mase, vegheat de Partidul Comunist, ce funcționa după o schemă industrializată. Practic turismul era o fabrică de vacanțe de odihnă: cazare (ONT, BTT sau sindicat), masa la cantină, plaja cearșaf lângă cearșaf, cozile la bere, pepsi și gogoși și, desigur, micile abateri tolerate, adică nudismul și piața neagră a mărfurilor de contrabandă: deodorante, gumă de mestecat, ciorapi, țigări, blugi, nes, ciocolată.

 

Marea cea neagră, loc de tristețe sau de veselie?

Farmecul lui Pontus Euxinus, din fericire, este cu totul altul decât cel dat de o ideologie politică agresivă așa cum de altfel este multimilenar consemnat, deci ne putem întreba în cheie modernă dacă nu cumva avem o lecție despre călătoria la mare nostrum de primit de la istorie. Iar eu tind să cred că da, și am să și schițez în câteva cuvinte argumentația mea.

Mari călători ai antichității, elenii nu puteau să nu ajungă și pe țărmul mării noastre. Când au ajuns, au aflat de la sciți că marea pe care navigaseră se numește axaina, care în persană se tâlcuiește dacă nu neagră, atunci cel puțin indigo, sau ultramarin; cu certitudine nu era o mare azurie. Probabil că experiența navigării nu era nici plăcută întotdeauna, așa că primii marinari greci au transformat axaina în axeinos-ul elinesc, spunând astfel că marea este neprimitoare.

Dar, ce să vezi, în timp elinii au văzut că locurile sunt de fapt prietenoase, marea mai mult liniștită, comerțul înfloritor, așa că au schimbat paradigma, deci și expresia, ce a devenit din axeinos o euxeinos, adică primitoare. Pontos Euxeinos a fost tradus de latini mai târziu în Pontus Euxinus și așa i-a rămas numele în antichitate și, bag de seamă, l-am moștenit până astăzi.

 

Pontus_1

 

Ovidius Publius Naso, după ce și-a dat în petic la bătrânețe pe la Roma, s-a trezit turist fără de voie, prin dorința suverană a împăratului său Augustus Caesar, tocmai la Pontus Euxinus. Marea o fi fost ea primitoare, dar poetul a dat semne că nu-i priește statutul de turist printre barbari; așa că multe gânduri negre i-au trecut prin minte și le-a înșirat în poemele din Tristia și Pontica.

Sunt exilat pe drept, sau sunt trimis iscoadă?/ …sunt cam greu geto-dacii de prins, de încolțit…/ că Dacia-i de aur, o știe lumea toată,/ s-o vândă, v-așteptați, de la un surghiunit?” întreba retoric și viclean poetul, probabil fiind din ce în ce mai sigur că nu va mai vedea Roma.

Tot mai visezi armate, să dea pe-aici o raită?/ Pierdute-s prin hățișuri neamuri întregi de sciți!/ N-au putut ei s-o prade, că Dacia-i o haită/ și dacii sunt ca lupii de bravi și de uniți./ Pândești cu ochi de-acvilă, Tiberius, țara lor,/ vrei să-ți mărești imperiul, vrei să le fii destin,/ aștepți ultima veste…am scris-o-n limba lor,/ vino și ți-o ia singur, din Pontul Euxin.” N-a venit Tiberius Caesar Augustus, au venit urmașii lui, dar nici pe bătrânul Ovidius nu l-a iertat. Cred că l-a deranjat și pe el piperul de pe limba poetului.

 

Turist sau explorator – unde e diferența?

Dacă știm acum bine cum se face că Ovidius Publius Naso, în loc să își poarte bătrânețile prin stațiunile protipendadei romane din Golful Neapolelui, a ajuns să facă turism de nevoie la Marea Neagră, nu înseamnă că înțelegem la fel de bine ce anume ne îndeamnă pe noi cu religiozitate vara către mare. Aici cu siguranță tot Vintilă Mihăilescu ne poate veni în ajutor.

Mai întâi, însă, vreau să citez câteva din cuvintele introductive scrise de Ana Hogaș la Oiybo, o carte ce descrie un anume tip de călătorie pe care foarte puțini dintre noi au dorința ori puterea să o facă vreodată în viață, și anume călătoria de anduranță, în condiții extreme de efort, confort și climă, care cere voință și, mai cu seamă, un scop neabătut:

Am avut o copilărie liniștită. Vara luptam cu plictiseala provincială privind cum Dunărea surpă și clădește la loc malurile acoperite cu sălcii, visând la fluvii uriașe și țărmuri îndepărtate. (…) Evadarea a venit odată cu propunerea lui Ionuț să plecăm în jurul Africii cu motocicleta. Ceva m-a făcut să cred că e o idee nesăbuită (…). Dar ideile nesăbuite sunt singurele pe care ni le amintim. Pe cele cuminți le uităm sau le negăm cu regret, nu-i așa?

Nu luăm în fiecare zi motocicletele să pornim în călătorii extreme, dar ceva avem de învățat de la Ana și Ionuț, și anume că nu poți pleca în călătorie – adică nu poți fi nici turist, nici pelerin – dacă ai în minte mereu că trebuie să străbați cărări cunoscute, sau trebuie să beneficiezi cel puțin de același confort ca acasă, dacă nu cumva de mai mult decât atât.

Dar eu ce fel de călător (ori turist) pot fi? ajungi la un moment dat să te întrebi. Vintilă Mihăilescu crede că ”…turismul oferă – și produce – o deturnare a alienării de la politic (revoltă) la divertisment (uitare), curățind astfel drumul spre fericirea promisă de piață.” Așa o fi, doar asta-i tot ce vreau?

Apoi explică că ”…primul și cel mai răspândit tip de turist îl constituie credinciosul autenticității (…). Turistul credincios chiar crede că rostul vieții lui este căutarea autenticității (indiferent ce înțelege fiecare, în mod concret, prin aceasta) și că turismul, adevăratul turism (…) este un mijloc privilegiat sau măcar adecvat de a-și satisface această nevoie de autenticitate, de a obține o experiență autentică.”

Turistul credincios (prin asociere cu termenii religioși în care este conceput pelerinajul dar însemnând de fapt altceva la Vintilă Mihăilescu) este la rândul său de mai multe subtipuri: (i) ortodox (cu liste de obiective turistice consfințite în buzunar); (ii) habotnic (căutător de moaște și relicve ale tuturor culturilor, tot ceea ce pentru el ține de autenticitatea locurilor) – este un ”pelerin” al turismului; (iii) preotul autenticității (cel care se știe autentic și nu are nevoie decât să practice autenticitatea și să o predice altora) și (iv) credinciosul novice (alege să călătorească pentru că toți călătoresc).

Cred că acum avem toate detaliile pentru a înțelege ce fel de călători suntem, ori dacă suntem măcar călători sau dacă ne mulțumim de fapt să fim simpli consumatori de servicii; dacă am înlocuit cantina din comunism cu all-inclusive și cearșaful cu șezlongul/baldachinul, pentru ca, în general, să gustăm cu adevărat doar turismul de tip industrial, eventual și cu nostalgia a ceea ce mulți din generațiile mai vechi numesc anii cei buni ai României comuniste.

 

Apă dulce, acoperișuri roșii

Părăsind drumurile și aglomerările industriei turismului, Dobrogea devine un altfel de tărâm. Căutând cărări de piatră, pământ sau pur și simplu mergând pe nisip, o altă lume îți va ieși în cale. Oaze liniștite ale turismului modern, cu nimic diferite de cele pe care le putem întâlni la Mediterana, plaje liniștite și sălbatice, oameni frumoși care prețuiesc liniștea și natura, adevăratul Pontus Euxinus care, iată, există!

Bicicleta este mijlocul ideal cu care să străbați cărările țărmului mării. Așa am găsit, de exemplu un loc fascinant, lângă lacul Tatlageac, la doi pași de mare, nu departe de locul în care se descompune în tăcere și cu semnificație unul din locurile industriei turismului de stat din comunism. Tatlageac sau Tătlăgeac înseamnă, dacă nu mă înșel, Apă Dulce, probabil în limba turcă și este un rai al pescarilor.

Între lac și mare sunt cherhanale unde poți mânca cât și ce pește poftești și tot acolo găsești câteva popasuri pitorești care nu au nimic de-a face cu turismul de masă. Pentru că domină locul, de pe lac nu ai cum să nu privești către Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului și sfinții ierarhi Nicolae și Betanion, cu siluete sfioase, ziduri luminoase și acoperișuri de țiglă roșie.

 

Pontus_3

 

Noi ne-am luat inima-n dinți și am vizitat locul tocmai de Înălțarea Domnului. Lăcașul sfânt a fost redeschis în anul 2003, pe locul fostului Schit Miron, după ce timp de cincizeci de ani nu mai existase aici viață monahală. Totul a (re)început cu un cort militar, pe un teren donat de o familie din Eforie Sud și cu finanțarea unei familii din Botoșani. Așa se împlinesc minunile. Pentru că numai o minune poate face să existe o astfel de bijuterie monahală în acel loc, ridicată în atât de scurt timp și ținută prin eforturile a doar doi monahi și a credincioșilor care-i ajută.

În plus, aici se construiește și un centru social pentru ajutorarea copiilor săraci și fără familie, dotat cu cele necesare educării lor, învățării unei meserii, astfel încât să se integreze în societate și să-și poată face ei înșiși o familie, așa cum nu au avut.

Trebuie să spun că, la sfârșitul slujbei de Înălțare, după ce rugăciunea se încheiase și cu toții ne pregăteam de plecare, părintele Nicandru Valache, starețul mânăstirii, s-a apropiat (și) de noi și ne-a mulțumit simplu că am participat, după care a plecat mai departe în treburile sale, lăsându-ne pace în inimă și mirare pe chip.

Probabil că cea mai frumoasă călătorie la mare nostrum este aceea în care cauți o altfel de lumină solară decât cea care îți bronzează pielea, iar briza mării o primești și altfel decât întins în șezlong. Căutând autenticul la mare, acesta poate fi găsit nu doar pe anumite plaje, ci mai ales părăsind cărările obișnuite ori recomandate și apucând pe altele pe care nu le-ai mai străbătut, chiar dacă asta înseamnă că vei merge o vreme cu marea în spate.