Tag

poet

În urmă cu douăzeci de ani, posturile de muzică difuzau adesea piesa „Ai să-nțelegi”, între ale cărei versuri se regăseau și acestea: „Bărbații îți vor spune multe, / Că te iubesc, și cum, și cât; / Vor spune-o mai frumos ca mine, / Dar nu te vor iubi atât”. Mulți din generația milenialilor recunosc melodia, însă puțin știu că aceste versuri, ușor modificate, fuseseră alcătuite cu peste 90 de ani mai înainte, de către unul dintre marii uitați ai literaturii române: Cincinat Pavelescu  (1872-1934).

 

Un trubadur risipitor

Între principalele motive pentru care acest personaj este atât de greu de identificat se numără caracterul său profund original, ce l-a evidențiat inclusiv în epocă. Cincinat Pavelescu a fost uneori numit „trubadurul” literaturii române, abordând genuri mai puțin cunoscute, precum epigrama, sonetul ori madrigalul, și fiind recunoscut ca un maestru al improvizației, care „a scris și a risipit”, versurile sale fiind păstrate mai degrabă în memoria populară decât prin intermediul puținelor volume pe care le-a publicat în timpul vieții.

De fapt, Cincinat era ferm convins că nu există improvizație, mai ales în cazul scrisului, pe care îl considera, asemenea unuia dintre maeștrii săi – Caragiale –, „meseria cea mai grea din lume”. Ceea ce trecea în ochii altora drept spontaneitate ori talent nativ reprezenta, în viziunea sa, rezultatul anilor de muncă neștiută ai autorului, până când acesta reușește să deprindă arta folosirii cuvintelor potrivite propriilor trăiri și imbolduri sufletești.

 

A fost primul președinte al Societății Scriitorilor

Iar talentul său nativ a fost dublat de o asemenea muncă, începută încă de când era elev la liceul Sfântul Sava, când publică, sub pseudonim, primele versuri. Ulterior, a semnat cu numele său real primele creații în revista Literatorul a poetului Alexandru Macedonski, devenind în scurt timp un intim al acestuia. Aceasta a fost o altă calitate al lui Cincinat: a știut, de tânăr, să-și caute modele printre marii literați ai perioadei sale și să se apropie de aceștia. Caragiale, pe care îl considera „figura cea mai proeminentă a literaturii noastre dinainte de război”, Macedonski, în care vedea pe „cel mai mare boem al generației sale” și alături de care a alcătuit piesa de teatru Saul, George Coșbuc, criticul sincer al epigramelor sale, Barbu Delavrancea, Alexandru Vlahuță sau Anton Bacalbașa, toți aceștia i-au fost mentori și amici, alături de care a participat la numeroase serate și întruniri literare și cu votul cărora a fost ales primul președinte al nou-înființatei Societăți a Scriitorilor Români, în 1908.

Deși literatura a fost pentru el o preocupare constantă, Cincinat nu a trăit din scris: a urmat cursurile Facultății de Drept și studii doctorale la Sorbona, lucrând ulterior, vreme de 32 de ani, ca magistrat în mai multe orașe din țară. S-a dovedit a fi un bun profesionist: înclinația spre literatură nu l-a făcut să-și neglijeze îndatoririle, ci mai degrabă i-a conferit o abordare rar întâlnită, disprețuind atât diletantismul – „Susții mereu că Cincinat / Nu e poet, ci magistrat. / Dar bine-ar fi să lămurești, / Amice, tu ce naiba ești?!” -, cât și excesul de zel – „Eu la munca tâmpitoare / Nu-s doar vită să mă-njug; / Ai văzut privighetoare / Să tragă la plug?”.

 

Scriitor de geniu, procuror la Brașov

Firea sa jovială și spiritul viu l-au apropiat și de personalitățile jurisprudenței românești, precum profesorul Constantin Dissescu, om de o vastă cultură, care a fost impresionat, la un examen, de expunerea liberă a lui Cincinat asupra misoginismului în literatura universală, ori viitorul diplomat Nicolae Titulescu, de care l-a legat o prietenie de o viață.

În ciuda numeroaselor sale relații, acest poet-magistrat nu a fost niciodată un arivist; s-a apropiat de oameni în chip sincer, nu pentru a profita de ei, ceea ce s-a văzut în evoluția carierei sale, după cum singur mărturisea: „N-am avut niciodată o natură lingușitoare, așa se și explică pentru ce, cu toate legăturile mele variate și puternice, n-am ajuns decât procuror de curte la Brașov, pe când alții, mai mlădioși și mai practici, au suit toate treptele măririi, ale bogăției și ale gloriei”.

O dovadă clară a naturii sale dezinteresate, de veritabil boem, Cincinat o oferă în timpul șederii sale la Paris, de după Primul Război Mondial. Aici, el înființează ziarul Curierul franco-român, politic, economic și literar, prin care susține constant cauza României și pe care îl întreține aproape exclusiv din fondurile proprii. Și în capitala Franței a știut să lege prietenii printre reprezentanții diasporei române, precum scriitoarele Elena Văcărescu ori Anna de Noailles.

 

Inadaptat și ascuțit la limbă și la minte

Revenit în țară la anul 1924, Cincinat nu s-a mai regăsit în noua atmosferă artistică, considerând că „viața literară dinainte de război era mai blândă, mai prietenoasă, mai omenoasă … exista însă sentimentul camaraderiei și respectul talentului”. Iar el a rămas credincios acestor principii. Desigur, asta nu l-a oprit să sancționeze, cu ironia-i fină, orice aspect exagerat din viața societății ori din activitatea prietenilor și cunoscuților, cum singur mărturisea: „De ce am scris epigrame? Ca un protest în contra esteticii mele lăuntrice, ofensate de urâțeniile vieții, de nedreptățile politicii și arivismul mediocrităților”.

De exemplu, după premiera piesei Isus a istoricului Nicolae Iorga, față de care nutrea o admirație sinceră, presa literară consemna următoarea epigramă: „De la Isus când am ieșit / Cu plictiseala-n gând și-n oase, / Am zis: Calvarul tău, Cristoase, / Nu s-a sfârșit”. Nici cei mai tineri, precum nepotul său, Mircea Pavelescu, nu se aflau la adăpost de replicile sale acide, mai ales dacă aveau îndrăzneala de a-l ironiza, numindu-l „leu în agonie”: „Leul, chiar în agonie, / Are-n coada-i vijelie, / Și-n țărână îl abate / Pe nepotul temerar, / Care trage pe la spate / Lovitura de măgar”.

Cunoscându-i caracterul însă, prea puțini s-au supărat pe el; din contră, unii dintre oamenii cu care a polemizat atât de spumos i-au devenit ulterior buni amici, precum criticul C. Șaban Făgețel, care i-a publicat la editura Ramuri din Craiova, pe care o conducea, singurul volum de epigrame apărut în timpul vieții.

 

Cum se face o epigramă: așa cum se fac copiii!

Deși epigrama nu a fost singurul gen literar abordat de Cincinat, este cert că ea l-a consacrat. Faima de care s-a bucurat în acest domeniu l-a determinat să scrie articolul „Cum se face o epigramă”, în care sintetizează istoricul acesteia și prezintă una dintre cele mai concise și precise definiții ale ei: „Epigrama e ca un copil. Se face mult mai lesne decât se poate explica în detaliu cum s-a făcut… Ea se naște, cele mai de multe ori, din ciocnirea împrejurărilor neprielnice, cu durerea, revolta sau indignarea scriitorului”.

În ceea ce privește restul activității sale poetice, Cincinat apare ca un continuator al lui Alecsandri și un precursor al lui Minulescu. Deși a fost un apropiat al lui Macedonski, opera sa nu poate fi încadrată, potrivit criticului George Călinescu, în curentul simbolist. Deși recunoștea importanța acestuia, ca o adaptare la schimbările din societatea secolului XX, care dorea „să-i spui mult în puțin”, Cincinat considera că singura justificare reală a artei este reprezentată de talent: „Cine scrie numai pentru ziua de azi, și pentru a fi în gustul cutărui critic al zilei, acela poate să-și întrebuințeze energia altfel. Clădește pe nisip. Operele durabile nu trăiesc și nu rămân decât în virtutea armoniei lor”.

Sensibilitatea și uimirea sinceră a lui Cincinat în fața vieții i-au câștigat dragostea marelui public, romanțele sale, precum „Îți mai aduci aminte, doamnă, / Era târziu și era toamnă…” pătrunzând în conștiința populară, așa cum constata uimit, ascultând cântecul unor lăutari, unul dintre amicii săi, într-o zi de toamnă târzie a anului 1934, când poetul, pe nebănuite, a plecat să se alăture trubadurilor din vechime.

 

Matricea Românească desfăşoară o serie de autor indispensabilă pentru a înţelege poezia evurilor trecute şi prezente din România, aducându-vi-l mai aproape pe George Coşbuc, cel care, în Fire de tort (1896), ne aminteşte câtă suferinţă, câtă frustrare, şi câtă furie amestecată cu geniul prea răbdător al Românului se ascunde în spatele unui simbol naţional fundamental: Tricolorul.

Câţi dintre noi mai simt un foc la inimă atunci când văd stindardul albastru-galben-roşu fluturând în bătaia vântului? Sunt mulţi, vorba unui celebru caz de proprietate intelectuală, cărora „li se fâlfâie” la auzul imnului naţional, la văzul steagului nostru pătat cu sânge. Prostiţi de aproape un secol, ne-am săturat de apeluri la „deşteptare” (trăiască geniul limbii române, care permite astfel de polisemantisme!), înecându-ne în apatie, încercând furibund să negăm cine suntem. Vorba istoricului Ioan-Aurel Pop: un individ care îşi pierde memoria suferă o catastrofă personală şi riscă să ajungă „la nebuni”. Ce se va alege de poporul care face asta?

O poezie bună e ca un vin de soi, care în timp îşi îmbogăţeşte buchetul. Tricolorul lui George Coşbuc, scris la 1896, e la fel de aplicabil şi azi, când doar formele s-au schimbat.

Tripticul suferinţei româneşti, aşa cum l-a pictat George Coşbuc

Marele nostru poet transilvan alcătuieşte aici un triptic al suferinţei istorice a Românului, pictând o Sfântă Treime aparte şi viu colorată în nuanţele durerii. Lecţia de patriotism începe calm: „Albastru, române, ți-e steagul, / Dar știi tu de ce? Să te-nvăț”, pentru a căpăta dramatism: „Albastru-nsemnează ciocoii, / Și tot ce-ți aduni tu cu boii / Din mila căldurii și-a ploii / Al lor e, și-acum și de-a pururi, / Și-al tău, cerșetorule,-un băț.” Pronia divină e singura care ajută Românului, pare a sugera Poetul, în vreme ce Păturicii secolelor îşi ascund rapacitatea pretextând – truc mai vechi decât lumea – că poartă de grijă oilor pe care le jupoaie şi-al căror destin îl păstoresc. Ironia şi comentariul social merg mână-n mână şi sunt evidente: „Dar rabdă, c-o fac din iubire: / Să tem că te duce-n pierire / Belșugul prin trai cu răsfăț.” Exploatare din iubire: nu suferă românul o zi bună, el e creştin pentru că-i place să se chinuie spre mântuire! Iar boierii ştiu asta atât de bine! La fel de bine cum ştiu că luxul şi rafinamentul sunt monopolul „elitelor”. Adică al lor.

Un individ care îşi pierde memoria suferă o catastrofă personală şi riscă să ajungă „la nebuni”. Ce se va alege de poporul care face asta?

Dacă belşugul nu e de nasul românului, trebuie că e munca! Şi munceşte, românul, munceşte galben de foame pe „plantaţiile” stăpânilor, de sute de ani, umilit şi rău plătit. „Iar galbenul spune de voi, / De cei de la pluguri, țăranii, / Voi galbeni de foame sărmanii, / De boale purtate cu anii / La scară, și dracul vă ducă!” Din tifosul lui Gheorghe şi Ion, ajunşi azi junior project manager şi altele asemenea, se plătesc toate extravaganţele „stăpânilor”: va banque, adică jocuri de societate cu mize uriaşe, mese copioase şi mai ales amantlâcuri scumpe: „Stăpânii au scumpe nevoi: / Va banque și dineuri și păsuri / Și-amante cu cai și mătăsuri, / Și toată nădejdea-i la voi!”

Se simte, în dureroasele cuvinte ale lui Coşbuc, revolta din Noi vrem pământ („Când nu vom mai putea răbda, / Când foamea ne va răscula, / Hristoși să fiți, nu veți scăpa / Nici în mormânt!”), care nu întâmplător face parte din acelaşi volum magistral.

Vibrează, române, la ultima strofă a poeziei lui Coşbuc, căci Tricolorul nu e despre o bucată de pânză, despre o bucată de mătase, ci despre tine: ţi-e roşu steagul şi e în geniul neamului tău s-o ştii de ce. E roşu şi de sângele tău şi-al duşmanilor, ca în Dumbrava Roşie, dar parcă mai roşu e de sângele rău pe care ni l-am făcut noi contra noastră: „E roșu de-o tristă rușine, / Că vremea-ndreptării nu vine, / Că tot mai cu multe mânii / Ne-ajunge voitul dezastru;”.

Finalul e apoteotic şi-nchide în versurile sale tâlcul unui popor:

„Abisu-ntre galben și-albastru

Satano, de unde ne vii?”

Poate că acest Satan despre care vorbeşte Coşbuc nu vine din afară, ci dinlăuntrul nostru, trăind şi prosperând tocmai în „abisu-ntre galben şi albastru” al existenţei româneşti. E un lucru la care merită să medităm.

 

Tricolorul

 

Albastru, române, ți-e steagul,

Dar știi tu de ce? Să te-nvăț.

Albastru-nsemnează ciocoii,

Și tot ce-ți aduni tu cu boii

Din mila căldurii și-a ploii

Al lor e, și-acum și de-a pururi,

Și-al tău, cerșetorule,-un băț.

Dar rabdă, c-o fac din iubire:

Să tem că te duce-n pierire

Belșugul prin trai cu răsfăț.

 

Și galben, române, ți-e steagul.

Iar galbenul spune de voi,

De cei de la pluguri, țăranii,

Voi galbeni de foame sărmanii,

De boale purtate cu anii

La scară, și dracul vă ducă!

Stăpânii au scumpe nevoi:

«Va banque» și dineuri și păsuri

Și-amante cu cai și mătăsuri,

Și toată nădejdea-i la voi!

 

Și roșu, române, ți-e steagul.

Și-un geniu e tâlcul, s-o știi.

Al neamului geniu, vezi-bine:

E roșu de-o tristă rușine,

Că vremea-ndreptării nu vine,

Că tot mai cu multe mânii

Ne-ajunge voitul dezastru;

Abisu-ntre galben și-albastru

Satano, de unde ne vii?

(Fire de Tort, 1896)

Ilustraţie deschidere: Constantin Daniel Rosenthal, România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertăţii

„Dragă Cuță”, „Momoți dragă” și alte asemenea dezmierdări folosește Mihai Eminescu în corespondența cu Veronica Micle, cea pe care o consideră sursa sa de inspirație și de emoție. În episodul de astăzi al seriei dedicate corespondenței celebre din cultura autohtonă, Matricea Românească vă dezvăluie o epistolă specială, în care marele poet o invită pe Micle la o conviețuire modestă, dar fericită în Bucureşti. 

Se știe că scrisorile sunt de fapt așteptări introduse în plic, speranțe puse între file. Ele definesc ideile și visele unei persoane, modelate în rânduri care își iau zborul în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Iar dacă aceste epistole sunt adresate persoanei iubite, sufletului – pereche, ele poartă pe pagini nu doar cuvinte, ci și lacrimi.

Așa precum v-am obișnuit în episoadele anterioare, continuăm cu o deosebită plăcere analiza unor scrisori celebre, parte fie a unui roman epistolar închegat, fie a unui frecvent schimb amical. În prezentul material, am decis să scoatem la lumină o nouă epistolă scrisă de către Mihai Eminescu pentru Veronica Micle, cuplul shakespearian al literaturii române.

De astă dată, privirile noastre s-au oprit asupra unei misive datate 4 august 1882, epistolă care transmite o disperare, o tristețe latentă, o resemnare în fața unei inevitabile cerți sau poate chiar despărțiri. Mihai Eminescu, poet al tuturor românilor, dar și om înainte de toate, își redă neputințele, spunând despre sine că: „un bărbat care n-are temperamentul necesar pentru a se sinucide, precum se vede că nu-l am eu, se distruge lucrând, necăjindu-se pe lucruri care nu-l privesc – dar se distruge”.

Nefericitul poet Eminescu își face procese de conștiință, frământat de incertitudinile și de îndoielile sale, spunând: „M-am înșelat pentru prezent, Nică, și nici nu știu dacă nu m-am înșelat pentru viitor”. Mihai Eminescu leagă aceste conflicte interioare și de problemele existente în România acelor vremuri, notând: „E cu putință în România de-a găsi o ocupație independentă, e putință a trăi  cu condeiul făcând știință sau literatură?…

Nici de această dată, Veronica Micle nu îi răspunde sau cel puțin istoricii literari nu consemnează vreo epistolă în care aceasta i-ar ostoi păsul geniului.

În doi, la Bucureşti

În aceeași scrisoare, marele poet al tuturor românilor, Mihai Eminescu îi propune iubitei sale o mutare în Bucureşti, punându-i o întrebare din care se întrevăd cele mai sensibile și tandre preocupațiuni: „Vrei să trăim împreună très modestement, dar foarte fericiți totodată?”.

Această epistolă, impregnată de inegalabilul stil eminescian, este încă o mostră de galanterie, de respect față de Veronica Micle, dar și o spovedanie lăuntrică, o încercare în plus de a se face auzit în fața propriei sale nefericiri:

Draga mea Nică,

Om sunt și eu și înțeleg că starea ta trebuie să fie nesuferită. Un bărbat care n-are temperamentul necesar pentru a se sinucide, precum se vede că nu-l am eu, se distruge lucrând, necăjindu-se pe lucruri care nu-l privesc – dar se distruge. Cu toată boala, cu toată mizeria în care sunt, cu toată durerea că singura mea fericire nu-i lângă mine, vegetez și mă chinuiesc și numai speranța de-a ajunge odată împreună îmi dă oarecare curaj… Pe tine te-nțeleg. Tu ești osândită a-ți petrece zilele cu gândurile tale, ai mult mai mult timp de-a te concentra. În adevăr, Nică dragă, singura vină care-mi roade conștiința și singura care am comis-o este că te-am atras în cercul mizeriei și al suferințelor mele, că mi-am închipuit că chiar un om ca mine are dreptul de a spera fericire în lume.

M-am înșelat pentru prezent, Nică, și nici nu știu dacă nu m-am înșelat pentru viitor. Dar spune tu singură, ce să fac? E cu putință în România de-a găsi o ocupație independentă, e putință a trăi cu condeiul făcând știință sau literatură, e în fine cu putință să mă umilesc la oamenii de azi să le cer un post – ca Bădescu ori ca alții? Tu mi-ai promis că la toamnă ai să fii în stare să vii la Bucureşti. Mai vrei s-o faci? Vrei să trăim împreună très modestement, dar foarte fericiți totodată? Să sper că la toamnă se vor schimba lucrurile, și voi putea veni la Iași? Nu îndrăznesc s-o sper, căci fericirea ar fi mai mare decât o merit, de cum o aștept.

Tu zici că m-a[u] plictisit scrisorile tale. Nu m-a[u] plictisit și-mi sunt pururea dragi. Le citesc totdeuna și le recitesc, numai prea adese sunt atât de obosit încât nu voi să-ți scriu în momentul în care le primesc pentru ca să nu iei oboseala mea drept rea dispoziție, să nu tălmăcești, tu tălmăcitoarea sistematică și cititoarea printre șiruri – un alt înțeles în ceea ce-ți scriu decât cum gândesc și simt eu.

Dragul meu Moț, nu te supăra, mai ales dacă poți să nu te superi. Crede că oricând, nu lipsa de voință, ci lipsa de putere e singurul meu defect.

Te sărut din toată inima, îți sărut picioarele, mica mea madonă, și crede-mă, dacă poți. Știu că e greu, pentru că în genere suferința e grea, știu că urâtul tău e incomparabil mai mare decât al meu, dar, Nică, așa e din nenorocire, așa sunt toate și numai timpul le poate goni.

Te sărut, Moți, și te rog să nu fii mânioasă pe

Emin

4 august 1882

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit”, culegere epistolară îngrijită de Christina Zarifopol – Illias, apărută la Editura Polirom, anul 2000, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Doamne, n-am isprăvit

cântecul pe care mi l-ai șoptit.

Nu-mi trimite îngeri de gheață și pară

în orice sară.

 

Nu pot pleca. Arborii îmi șoptesc;

florile calea-mi ațin și mă opresc.

Despre toate-am început o cântare

de laudã și naivă mirare.

Magda Isanos este un nume care nu se aude la orele de limba română, nici nu figurează în curriculă la segmentul lecturi obligatorii. Puțini sunt cei care măcar o dată au trăit versurile ei. Și anume verbul „a trăi” este cel cuvenit. Pentru că moartea i-a răpit prea repede învelișul terestru și a rămas să dăinuie doar cu slova scrisă. Un vlăstar tânăr implantat în sol fertil de poezie românească, născută dincolo de Prut, în Basarabia sfâșiată de dor.

Revista „Licurici”, în care a debutat poeta Magda Isanos

Revista „Licurici”, în care a debutat poeta Magda Isanos

A văzut lumina zilei în 1916, într-o frumoasă zi de april, ca fiică a lui Mihai Isanos și a Elisabetei, medici de profesiune. Copilăria ei a fost cumva dictată de influențele paternale, poeta urmând școala primară la Costiujeni, spital unde lucrau părinții ei, în imediata apropiere a Chișinăului, iar liceul la Școala eparhială de fete din Basarabia, care în perioada interbelică reprezenta o instituție educațională de elită. Debutează în clasa a VI-a, cu poezia „Aș vrea un basm”, în numărul 2 al Revistei „Licurici” din 1 aprilie 1933:

Aș vrea un basm, dar cine să mi-l spună

cînd a tăcut de-o vreme chiar și vîntul ?

E focul stins și noaptea-i fără lună,

și muzei mele i-a-nghețat cuvîntul.

Era o fată și-un bunic bătrîn ;

erau povești și maci aprinși în lunci ;

parfum și greieri ce cîntau în fîn –

și-i mult de tot de-atunci

Bătrînu-i mort acum, și buzele-i sunt mute.

El doarme-n sânul bunului pământ,

și de-ar trăi, azi, cine să-i asculte

poveța înțeleptului cuvînt?

A scârțâit o mobilă prelung,

și vântul parcă plânge la ferești –

neostenite clipele se scurg.

Nu-i nimeni să m-adoarmă cu povești.

Totuși, tinerețea ei și-a găsit făgașul în Iași, în perioada interbelică. Fiind cucerită de atmosfera orașului care o adoptase, Magda Isanos a optat inițial pentru un tandem cu literatura, înscriindu-se la Facultatea de Litere din Iași, dar ulterior a abandonat acest drum în favoarea jurisprudenței, continuându-şi studiile la Facultatea de Drept. A devenit o avocată de succes, dar acest lucru nu a împiedicat-o să fie și un om al culturii, similitudine la care vibrează și proiectul nostru, susținut de firma de avocatură Bulboacă și Asociații.

A mers cu perseverență pe calea sortită de Providență și penița ei nu s-a oprit din râvna așternerii poeziei pe hârtia viitorului. Rimele ei purtau o sensibilitate aparte și jucau cu cele mai fine strune ale inimii, reliefând sentimentalismul ei de femeie feciorelnică, pentru care destinul nu a lăsat prea multe pagini la îndemână.

Destin și Moarte

Scria cu profundă atenție la detalii și păstrând o undă de gingășie în tot spectrul ei literar. Se datora acest fapt în mare parte dragostei sale și râvnei pentru frumos, transmise și de către soțul ei, Eusebiu Camilar, scriitor și poet român, cu care se căsătorea la 31 martie 1933. Despre iubirea ei față de el, Magda Isanos scria:

Eu sunt foarte fericită, cred că nu e exagerat să spun că ne iubim în fiecare zi mai mult. Ne-am pus verighetele, ne stau foarte bine, nici largi, nici strâmte… Zeby îmi aduce flori din oraș, îmi lustruiește pantofii, și nu mă lasă să fac treabă, de parc-aș fi o principesă în exil. Câteodată mi-i frică. Atâta fericire poate supăra pe Dumnezeu

Magda Isanos a intrat și în grațiile societății Noua Junime, înființată din inițiativa lui George Călinescu, la întrunirile căreia citea din poeziile ei. Dar începuse Războiul. Ca un tunet pe neprins de veste. Au urmat acei ani, pe care poeta îi numea anii „plânsului pe prispe de lut”, în singurătate, atacată de o boală care nu îi cruța inima și cu frica zilei de mâine. În ultimele luni de viață, punea în gura unuia dintre personajele dramei „Focurile” o replică fatalistă: „Dac-aș ști că prin moartea mea se schimbă măcar un strop din nedreptățile lumii, sunt gata să mor…”.

Placă comemorativă pe casa unde au locuit Magda Isanos și Eusebiu Camilar

Placă comemorativă plasată pe casa unde au locuit Magda Isanos și Eusebiu Camilar

S-a stins din viață la doar douăzeci și opt de ani din cauza unei miocardite severe, lăsând în urmă o singură fiică, Elisabeta – la rândul ei viitoare poetă -, un soț îndurerat, pe omul de cultură Eusebiu Camilar, și o colecție de poezie românească, impregnată de tristețe, frumusețe și candoare. De fiecare dată când recitesc versurile ei, în fața ochilor apare portretul unei femei tinere, joviale, un înger care s-a reîntregit prea repede cu Cerul…

Neam mare. E din neamul mare al licuricilor – omul: un vierme ce se transformă în lumină când iubeşte. ~ Lucian Blaga, Elanul insulei

La Lancrăm, locul de suflet şi de odihnă veşnică al lui Lucian Blaga, un lucru te izbeşte mai mult decât pacea şi plinătatea din biserica satului, unde de două ori Providenţa ne-a adus în zi de sărbătoare. Nu starea previzibil decrepită a filialei fostei case orăşeneşti de cultură, azi abandonată şi vandalizată, cu ferestrele ruinate şi pereţii acoperiţi de mesaje mai mult sau mai puţin obscene, ilustrare vie a teoriei geamurilor sparte.

Ci mormântul lui Lucian Blaga, aflat în chiar curtea bisericii. Sau, mai bine spus, perspectiva întru eternitate a marelui poet şi filosof român. Pentru că Blaga, până la trezirea celor morţi, când fi-va aceea, vede nici mai mult, nici mai puţin, decât o sală de sport. Să fim mulţumiţi: ar fi putut să vadă un zgârie-nori sau un mall! Asta, deşi literatul a cerut, negru pe alb, să fie lăsat să contempleze, cu ochii spiritului, Râpa Roşie.

Povestea nu e nouă, indiferenţa şi nesimţirea sunt vechi. Sigur că, acum 10 ani, opinia publică şi „intelectualitatea” românească „reacţionau dur” – a se citi fără prea mult elan şi prea multă convingere ori efect – la ilegalitatea demarată în 2004 şi inaugurată în 2009. Rezultatul? Şi în 2017, totul arată la fel (minus 2.5 metri, soluţie de compromis, ca poetul să poată privi peste!), iar Blaga, una dintre personalităţile de prim rang ale culturii româneşti, e profanat moral.

Sigur că astfel de cazuri sunt o miriadă, Matricea Românească însăşi începând anul acesta o campanie de popularizare a stării ruşinoase a Mausoleului lui Vasile Alecsandri din Mirceşti, având ca ţintă reabilitarea lui, campanie moartă în faşă la porţile impenetrabile ale unui Minister opac al Culturii.

Felul în care îi tratăm pe Alecsandri sau pe Blaga nu spune însă nimic despre ei, ci totul despre noi.

Lucian Blaga mormânt Lancrăm sală de sport şi peste ea veşnicia interior

Lucian Blaga: privind către veşnicie, peste o sală de sport

Privind perplex, alături de Blaga, la sala de sport care a ajuns să-i fie belvedere, sau mai bine spus răuvedere, în nouvorba dezbărată de sentiment a secolului XXI, te întrebi două lucruri: 1. de ce preferăm să rămânem viermi, închişi în coconul indiferenţei crase şi-al refugiului într-un egoism călduţ dar fatal, în loc de a fi licurici, energizaţi de empatie şi iubire? şi 2. dacă ne dorim ca, atunci când vom părăsi această lume, să privim către o clădire de birouri sau un multiplex?

Poate că veşnicia nu s-a născut la sat, însă cu siguranţă nici într-o inutilă sală de sport dintr-o localitate rurală depopulată, care-i umbreşte lui Lucian Blaga o binemeritată odihnă de la deşertăciunile lumeşti.

Lucian Blaga Lancrăm veşnicia Matricea Românească interior

Dăinuim, însă indiferenţa grosolană ne omoară: revista Matricea Românească, nr. 1, la Biserica din Lancrăm

Matricea Românească dă voce tinerei generaţii – eşti un tânăr sau o tânără româncă ce vrea să-şi facă gândurile auzite? Îţi aşteptăm contribuţia!

Acum puțin timp am fost întrebată ce mă inspiră si în mod surprinzător am realizat că pe cât de simplă pare această întrebare, pe atât de mult timp mi-a luat să-i aflu răspunsul. Așadar am tratat-o ca pe o provocare și am pornit în elucidarea enigmei, aflând astfel că de fapt inspirația, pentru mine, apare în orice aspect minor al vieții cotidiene: în oameni, în muzică, în problemele de care ne izbim zilnic, poate chiar și în ceaiul de dimineață. La fel ca și fericirea, inspirația își are locul în lucrurile simple, stimulând creativitatea.

Am realizat că, de fapt, inspirația a venit odată cu momentele ce m-au marcat mai mult sau mai puțin de-a lungul timpului și cu oamenii ce au venit și plecat odată cu ele. Am înțeles că un poet sau scriitor nu este mai inspirat decât restul lumii, chiar dacă forța creatoare pare a fi parte din el. Am aflat ca ești inspirat când călătorești sau când asculți melodia preferată ori citești o carte ce-ți place. Am găsit inspirația în zilele ploioase (precum este cazul în aceste zile) ori în cele cu apusuri târzii, în care cerul pare să se rușineze odată cu venirea lunii.

În mod absurd, dar perfect normal pentru mine, sunt mai inspirată când nu sunt presată să fiu inspirată

Mă inspiră cei ce s-au remarcat în trecut prin calitățile lor. Mă inspiră diferențele de opinie, caracterele dinamice şi oamenii raționali. Mă inspiră greșelile pe care le-am făcut în trecut. Mă inspiră diminețile târzii de sâmbătă, călătoriile spontane și personajele din filme. Mă inspiră oamenii fericiţi. Mă inspiră natura. Iar în mod absurd, dar perfect normal pentru mine, sunt mai inspirată când nu sunt presată să fiu inspirată. Mă inspiră un lucru de care sunt mândră. Mă inspiră încrederea celor ce mă susțin și mulțumirea ce poate fi citită pe chipurile lor atunci când reușesc să fac ceea ce îmi propun.

De fapt, totul este o sursă de inspirație, oriunde ți-ai arunca privirea o vei găsi. În opinia mea, visele, curajul și armonia nu sunt decât o ecuație, ce calculată corect va rezulta inspirație si reușită. Practic, de cele mai multe ori inspirația, acea sclipire de moment, poate fi cheia succesului, având puterea de a-ți marca definitiv viața. Şi poate că, într-o zi, fiecare dintre noi va avea forța și „starea de tensiune creatoare” necesare pentru a-și risca norocul în schimbul unei posibile reușite.

În final, totul este în realitate un fapt efemer, ce fără culoarea spontaneității și a originalității n-ar avea sens și care, până la urmă, își va afla sfârşitul, însă totul depinde de noi. Noi putem alege cum şi când ne-am autopermis să fim fericiți și inspirați, pentru a începe să scriem și rânduri frumoase în cartea vieții noastre.

Prin urmare… tu când ai intâlnire cu fericirea și cu inspirația?

Foto deschidere: litere folosite odinioară la imprimarea ziarelor, expuse în Muzeul „Casa Mureșenilor” din Brașov

Cătălina Ifrim

Cătălina Ifrim

Elevă în clasa a VIII-a la Şcoala Gimnazială nr. 119 din Bucureşti. Olimpică la Limba şi Literatura Română. Visătoare cu ochii deschişi, trezită din când în când la realitate de către viață
Cătălina Ifrim

Drapelul e Sfânta Treime a României: George Coşbuc, „Tricolorul”

16 Februarie 2018 |
Matricea Românească desfăşoară o serie de autor indispensabilă pentru a înţelege poezia evurilor trecute şi prezente din România, aducându-vi-l mai aproape pe George Coşbuc, cel care, în Fire de tort (1896), ne aminteşte câtă suferinţă, câtă...

Eu cred că veşnicia nu s-a născut într-o sală de sport

8 Decembrie 2017 |
Neam mare. E din neamul mare al licuricilor – omul: un vierme ce se transformă în lumină când iubeşte. ~ Lucian Blaga, Elanul insulei La Lancrăm, locul de suflet şi de odihnă veşnică al lui Lucian Blaga, un lucru te izbeşte mai mult decât pacea şi...