Pe 15 noiembrie a început Postul Crăciunului, unul dintre cele patru posturi importante din calendarul creștin ortodox. Acest post are o semnificație profundă pentru credincioșii din România, fiind o perioadă de pregătire spirituală pentru sărbătoarea Nașterii Domnului. În cele 40 de zile de post, până pe 24 decembrie, credincioșii sunt chemați la rugăciune și smerenie.

Postul Crăciunului simbolizează timpul de așteptare și pregătire pentru venirea Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ. Este o perioadă de curățare sufletească și trupească, menită să apropie credincioșii de Dumnezeu și să îi ajute să întâmpine nașterea Domnului cu bucurie și liniște interioară. Prin cele 40 de zile ale sale, Postul Crăciunului ne amintește de postul ținut de Moise pe Muntele Sinai, în așteptarea cuvintelor lui Dumnezeu gravate pe tablele de piatră ale Legii. Astfel, prin post și rugăciune, creștinii se pregătesc să primească în sufletele lor Cuvântul lui Dumnezeu, întrupat și născut din Fecioara Maria.

Un post mai blând

În comparație cu Postul Paștelui, Postul Crăciunului este blând – oferă credincioșilor mai multe zile de dezlegare la pește, vin și untdelemn. În perioada postului, credincioșii trebuie să se abțină de la consumul de produse de origine animală, precum carne, ouă și brânză. În anumite zile, peștele poate fi consumat. Anul acesta, în 2024, principalele zile de dezlegare la pește sunt: 21 noiembrie (Intrarea Maicii Domnului în Biserică), sâmbetele și duminicile din post (cu excepția perioadelor de post aspru), 30 noiembrie (Sf. Andrei) sau 6 decembrie (Sf. Nicolae).

În această perioadă, cei care țin post sunt încurajați să participe la Liturghie și să folosească timpul pentru introspecție, ajutorarea celor în nevoie și împăcarea cu aproapele.

Părintele Vasile Ioana, parohul Bisericii “Sfântul Nicolae Dintr-o Zi” din București, a descris, pentru Digi24, postul astfel: “Fiecare mare sărbătoare este precedată de o perioadă de așteptare. Postul Crăciunului este o perioadă de curățare sufletească și trupească, prin participarea la slujbe, spovedanie și împărtășanie.” În general, preoții spun despre postul Crăciunului că este o perioadă de așteptare și împăcare, similar cu așteptarea poporului din Vechime a venirii Mântuitorului.

Tradiții și obiceiuri

În perioada Postului Crăciunului, credincioșii români respectă o serie de tradiții și obiceiuri străvechi. Una dintre tradiții este colindatul, care, deși începe oficial pe 24 decembrie, pregătirea colindelor este o activitate importantă pe parcursul postului. În multe regiuni, în timpul postului, se face curățenie generală în casă, aceasta fiind asociată cu curățenie sufletului. În această perioadă se evită certurile, în timp ce se intră într-o atmosferă plină de liniște, specifică Crăciunului.

Pentru un post reușit, este recomandat pentru credincioși să-și planifice mesele, adoptând o alimentație echilibrată pe bază de legume, fructe, nuci și cereale. Citirea Bibliei și rugăciunea pot întări legătura spirituală. Cel mai important, însă, este ca postul să fie privit cu bucurie – în loc să fie considerat o obligație dificilă, postul poate fi privit drept o ocazie de creștere spirituală, ce aduce liniște.

“Omul nu este chemat doar în perioada postului să fie blând și bun, ci permanent. Îndemnul meu pentru toți credincioșii este să vină la biserică, să participe la slujbe, să se spovedească, să se împărtășească și să fie buni cu toți cei din jurul lor în fiecare zi”, a adăugat Părintele Vasile Ioana în cadrul interviului acordat celor de la Digi24.

Sursă foto: radiorenasterea.ro

Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Matricei Românești, un scurt mesaj pentru Postul Crăciunului.

Cu bucurie și înaltă considerație pentru semnificația sărbătorii Adormirea Maicii Domnului, Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Matricei Românești, transmite un mesaj plin de căldură și înțelepciune către toți creștinii ortodocși.

Postul Mare este o perioadă importantă în calendarul creștin ortodox, în care credincioșii își pot exprima devotamentul față de Dumnezeu prin post și rugăciune. Dar este acest post un prilej de luptă sau de bucurie?

Potrivit Pr. Asist. Dr. Silviu Tudose, acest post este o oportunitate de a lupta împotriva păcatelor și de a ne apropia mai mult de Dumnezeu. Renunțarea la alimentele de proveniență animală și produsele lactate sunt doar o parte a acestei lupte, trebuie completată și de eforturile noastre de a fi mai buni, mai iertători și mai generoși cu cei din jur.

Deși postul poate fi o provocare pentru mulți, el poate fi și o sursă de bucurie și speranță. În timpul acestui post, credincioșii se pot concentra mai mult asupra credinței lor și pot simți prezența lui Dumnezeu în viețile lor. Rugăciunea și faptele bune sunt importante în această perioadă și pot aduce împliniri.

Mai multe detalii le găsiți în videoclipul de mai jos:

Încheindu-se faza iudaică a procesului Mântuitorului Hristos, Fiul lui Dumnezeu este dus de către iudei la palatul guvernatorului roman al Palestinei, Pontius Pilat, cel care putea să pronunțe sentința de condamnare la moarte. Cu toate că era lipsit de scrupule, așa cum îl înfățișează istoricul Flavius Josephus[1], Pilat nu a văzut nicio vină în persoana Mântuitorului, fiind chiar impresionat de demnitatea Sa și influențat și de alte întâmplări, precum mesajul soției sale, care îi spunea: „Nimic să nu-I faci Dreptului aceluia, că mult am suferit azi, în vis, pentru El” (Matei 27, 19). Însă niciuna dintre încercările guvernatorului roman de a-L scăpa pe Hristos nu a reușit, el lovindu-se de încăpățânarea iudeilor, care în cele din urmă i-au spus: „Noi avem Lege și după Legea noastră El trebuie să moară, căci S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu” (Ioan 19, 7) cât și că: „Dacă Îl eliberezi pe Acesta, nu ești prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului” (Ioan 19, 12). În consecință, Pilat a făcut unul dintre gesturile cele mai celebre ale istoriei, relatat de către Sfântul Evanghelist Matei, anume: „…luând apă și-a spălat mâinile înaintea mulțimii, zicând: Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veți vedea” (Matei 27, 24). Astfel, Mântuitorul era încredințat iudeilor, pornind astfel pe drumul final al Patimilor Sale, pe Calea Crucii.

Astfel, guvernatorul Îl încredințează pe Hristos soldaților din garnizoana romană a Ierusalimului, care, potrivit relatării Evangheliilor, Îl duc în pretoriu, unde Îl batjocoresc, îmbrăcându-L în hlamidă roție, punându-i cunună de spini pe cap și bătându-L. Apoi, așa cum cerea legea romană, Mântuitorul este pus să ducă singur brațul transversal al crucii pe care urma să fie răstignit Acest fapt este văzut astfel de către Sfântul Chiril al Alexandriei, care comentează Evaghelia Sfântului Ioan: „Hristos nu poartă crucea cuvenit Lui, ci pe cea care atârnă peste noi și pe care eram datori să o purtăm noi, dacă ne gândim la osânda ce ni se da prin Lege…așa a luat asupra Sa și crucea cuvenită nouă, osândind prin Lege pedeapsa provenită din Lege”[2]. Însă trupul pământesc al Mântuitorului, sleit de chinuri, nu mai face față acesei noi umiliri, drept pentru care soldații îl opresc pe un iudeu, Simon din Cirene, care venea în oraș de la câmp, silindu-l să ducă crucea în locul lui Hristos, până la locul Răstignirii, pe colina Golgotei, înafara zidurilor Ierusalimului.

Aici, după cum arată Sfântul Chiril: „…doi tâlhari au fost răstigniți împreună cu Hristos, viclenia iudeilor uneltind și aceasta. Căci osândesc pe cei nedrepți împreună cu Cel drept, ca să arate, și prin aceasta, cât mai necinstită moartea Mântuitorului…tâlharii sunt un simbol al celor două popoare, adică Israel și neamurile, un semn că și ele vor scăpa de stricăciune împreună cu El”[3]. Și Pilat adaugă batjocurii, punând să se scrie deasupra crucii lui Hristos, în limbile ebraică, greacă și latină, cuvintele „Iisus Nazarineanul, regele iudeilor”. Aceastea nu au fost însă, paradoxal, spre umilirea lui Hristos, ci, după cum arată tâlcuitorul Evangheliei, „prin cele trei limbi scrise deasupra crucii se mărturisea clar Împărăția universală a Mântuitorului nostru prin cele trei limbi mai cunoscute…titlul care-L proclama Împărat era ca un început al mărturisirii limbilor”[4].

Odată săvârșită răstignirea Mântuitorului între cei doi tâlhari, soldații au împărțit între ei hainele Sale, mai puțin cămașa, pentru care au aruncat sorți, împlinind astfel cuvintele Scripturii vechi, care spunea, în Psalmi: „Împărțit-au hainele Mele între ei, iar pentru cămașa Mea au aruncat sorți” (Psalmul 20, 21). Iar arhiereii, aflați de față, Își băteau joc, spunând: „Pe alții i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, și vom crede în El!” (Matei 27, 42). Această împietrire a inimilor evreilor este vădită și de Antifonul al șaselea de la Denia Vinerei celei Mari, care spune că evreii „au pironit pe cruce pe Cel ce le-a tăiat marea cu toiagul și i-a povățuit în pustie; au adăpat cu fiere pe Cel ce le-a plouat mană în pustie de mâncare”[5].Chiar și unul dintre tâlhari Îl lua în râs pe Hristos, dar celălalt îl oprește de la aceasta, spunându-i: „Nu te temi tu de Dumnezeu, că ești în aceeași osândă? Și noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut niciun rău” (Luca 23, 40-41). Prin cuvintele acestea, ce vădesc încredere și smerenie către Dumnezeu cel ascuns, cel din urmă tâlhar a devenit primul cetățean al raiului[6].

Batjocura celor de față a început să se clatine însă, când, la ceasul al șaselea, potrivit Sfintelor Evanghelii, cerul s-a întunecat iar pământul s-a cutremurat, despicându-se și odată cu acestea rupându-se în două și catapeteasma templului. Iar Hristos, potrivit Sfinților Matei și Marcu, a strigat: „Eli, Eli, lama sabahtani!” ceea ce înseamnă „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit” (Matei 27, 46). Acestea sunt ultimele cuvinte ale omului Hristos, care apoi, potrivit Sfântului Evanghelist Ioan, spune: „Săvârșitu-s-a!” (Ioan 19, 30), ceea ce, potrivit Sfântului Chiril al Alexandriei, înseamnă că „venise ceasul să meargă spre a propovădui duhurilor din iad”[7].

Murind Mântuitorul în chiar ziua în care fusese răstignit, după ce o încredințase pe mama Sa grijii Sfântului Ioan, ucenicul Său iubit, care Îl urmase permanent în timpul patimilor, doi dintre ucenicii Săi, Iosif din Arimateea și Nicodim, au mers la Pilat, cerând trupul Fiului lui Dumnezeu, pe care, îmbrăcându-l în giulgiuri și îmbălsămându-l, l-au pus într-un mormânt nou, pecetluit cu o piatră.

Am văzut, așadar, cum Mântuitorul Hristos a  avut parte, în ultimele Sale zile dinaintea Învierii, de întreaga măsură a nedreptății omenești, cum a fost prins ca un tâlhar și dus înaintea unor judecători nedrepți, puternicii lumii de atunci, iudei și romani, care nu au știut până în clipa Învierii și nici atunci că L-au avut înainte pe Împăratul cerului, Care, după cum spune Otpustul zilei de joi: „…din nemăsurata Sa bunătate, ne-a arătat calea cea mai bună de urmat – smerenia – când a spălat picioarele ucenicilor Săi”[8].

Condamnarea Mântuitorului Iisus Hristos la moartea pe cruce a fost rezultatul unui întreg concurs de împrejurări: saducheii se temeau ca, prin propovăduirea Sa, El să nu-i lipsească de șubreda autoritate pe care o dețineau sub stăpânirea romană; fariseii nu îndrăzneau să ia aminte la lipsurile lor privind viața religioasă, pe care El le vădise lămurit; iudeii așteptau un Mesia pământesc, destinat propășirii lor exclusive, iar Pilat se temea de autoritatea împăratului, odată ce evreii l-au acuzat că nu este prieten al Cezarului dacă Îl va elibera. Prin toate umilințele îndurate din partea oamenilor, Mântuitorul Și-a vădit însă negrăita Sa smerenie și pogorârea Sa cea necuprinsă de minte[9].

Mormântul lui Hristos nu este capătul de drum, ci doar locul de unde a răsărit mântuirea întregului neam omenesc, jertfa de pe Cruce fiind deplină și răscumpărând pentru totdeauna neamul omenesc: „căci patima lui Hristos s-a prefăcut într-un mijloc de biruire a morții și moartea Domnului s-a făcut începutul înnoirii omenirii spre nestricăciune și viață nouă”[10].

Privind duhovnicește, în această săptămână, prin ascultarea și participarea la sfintele slujbe, fiecare dintre noi este dator să urmeze, la rându-i, pilda și cuvintele Mântuitorului Hristos: „Oricine voiește să vină după mine, să se lepede pe sine, să-și ia crucea sa, și să-mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Asemenea Fiului lui Dumnezeu, Care S-a întrupat din nețărmurita Sa iubire de oameni, fiecare dintre noi are, după măsura sa și judecata lui Dumnezeu, de purtat o cruce în viața aceasta. Dar oare cât mai ușor ne este a o purta dacă ne gândim la Cel ce nu era silit să o poarte, dar Care a luat cea mai grea cruce, din iubire pentru noi, și Care așteaptă să ne dea răsplata cuvenită la sfârșitul drumului acestei vieți?

De asemenea, o altă învățătură pe care o putem deprinde din aflarea celor pătimite de către Mântuitorul Hristos pentru lume în această săptămână ne privește pe toți, dar mai ales pe slujitorii altarului: anume, aceea de a nu-L răstigni din nou pe Hristos prin împărtășirea cu nevrednicie și prin nesocotirea prezenței Sale reale în Sfânta Euharistie[11].

Putem spune, asemenea Sfântului Evanghelist Ioan, că: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Patimile sunt dovada vie, palpabilă, a iubirii lui Dumnezeu pentru noi, și un îndemn permanent de a ne spori eforturile pe calea mântuirii, pentru a ne face vrednici de dragostea Sa.

[1] Merril C. Tenney, Studiu al Noului Testament (traducere de Livius Percy), editura Cartea Creștină, Oradea, 2008, p. 81.

[2] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan (traducere de Pr. Dumitru Stăniloae), col. PSB, vol. XLI, editura IBMBOR, București, 2000, p. 1118.

[3] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 1120.

[4] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 1122.

[5] Protos. Petroniu Tănase, Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, p. 117.

[6] Protos. Petroniu Tănase, Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, p. 119.

[7] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 1129.

[8] Protos. Petroniu Tănase, Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, p. 111.

[9] Protos. Petroniu Tănase, Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, p. 116.

[10] Pr. Ion Bria, Iisus Hristos, p. 79.

[11] Protos. Petroniu Tănase, Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, p. 114.

Bibliografie:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, editura IBMBOR, București, 1993;
2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. XXIII, editura IBMBOR, București, 1994;
3. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan (traducere de Pr. Dumitru Stăniloae), col. PSB, vol. XLI, editura IBMBOR, București, 2000;
4. Bria, Pr. Ion, Iisus Hristos, Editura Enciclopedică, București, 1992;
5. Constantinescu, Pr. Ioan, Studiul Noului Testament, editura IBMBOR, București, 2002;
6. Tănase, Protos. Petroniu, Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului, editura Trinitas, Iași, ²
7. Tenney, Merril C., Studiu al Noului Testament (traducere de Livius Percy), editura Cartea Creștină, Oradea, 2008;
8. Wurmbrand, Richard, Cele șapte cuvinte de pe Cruce, editura Stephanus, București, 1990.

Săptămâna Sfintelor Patimi ale Mântuitorului Hristos – partea I

Matricea Românească a avut plăcerea de a-l întâlni pe părintele protos Iustin Petre, stareț al Mănăstirii Sfântului Ioan Casian din Comuna Târgușor, județul Constanța. Este cel care păstorește cu dragoste această mănăstire. Ne-a vorbit despre post, în general, și despre postul cu apa.

Interviu pe scurt:

Ce este postul?

Postul este un instrument extrem de benefic pentru sănătatea trupească și psihică. Din păcate, noi nu suntem foarte conștienți de eficiența acestuia. Există în Rusia o clinică ce funcționează de 30 de ani, de altfel în această țară se fac studii în această direcție de aproape 100 de ani, care vorbesc despre postul terapeutic, despre postul cu apă. La această clinică au fost tratați doar cu apă timp de o săptămână, două sau chiar timp de 40 de zile, oameni de cele mai diverse afecțiuni fizice și psihice.

Ce găsim în scrierile Sfântului Ioan Casian despre post?

Sunt peste 1000 de pagini care s-au păstrat până la noi, scrise de Sfântul Ioan Casian, în care tratează toate subiectele referitoare la ascetică, mistică, morală creștină, inclusiv problema postului. El citează la un moment dat pe un monah Macarie care ne spune: ,,călugărul așa trebuie să își rânduiască posturile ca și cum ar trăi în trup 100 de ani”.

Practici moderne privitoare la post

,,Acum există o tendință în terapiile moderne ca ceea ce ei numesc post intermitent ca fiind extrem de benefic pentru sănătatea trupului și a minții, fiind promovat foarte mult de americani. Această terapie ne spune că omul ca să fie sănătos trupește și sufletește, trebuie să mănânce într-un interval de 3-4 ore în decursul a 24 de ore”.

Cum trebuie să postim?

În primul rând când te trezești să nu dai buzna peste frigider în bucătărie și să aștepți ceea ce se numește flămânzire.

Interviul integral îl găsiți în videoclipul de mai jos.

Reporter și Imagine: Ispas Andrei

Ne aflăm la început de post și ne aducem aminte de cuvintele Sfintei Scripturi cum ne îndemnă Mântuitorul Hristos ca să postim, în predica de pe munte – ,,Iar când postiți nu fiți triști ca fățarnicii… tu însă când postești unge capul tău și fața ta o spală ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție.” Sf. Ev. Matei capitolul 6

Ce este postul?

Postul este înfrânarea de bună voie de la toate mâncărurile sau la caz de boală numai de la unele, de asemenea și de băuturi și de toate cele lumești. Pentru ca să poată creștinul să își facă rugăciunea lui mai cu înlesnire și să îi fie milostiv Dumnezeu și pentru a omorî poftele trupului și a primi harul lui Dumnezeu. Postul este o faptă de virtute, un exercițiu de înfrânare a poftelor trupului și a voinței, o formă de pocăință, deci mijloc de mântuire dar în același timp este și un act de cult, adică o faptă de cinstire a lui Dumnezeu pentru că El este o jertfă, adică o renunțare de bună voie la ceva care ne este îngăduit. Postul este și un mijloc de desăvârșire, un semn văzut al râvnei și sârguinței noastre, spre asemănarea cu Dumnezeu și îngerii. ,,Postul este lucrul lui Dumnezeu căci Lui nu îi trebuie hrana” spunea Sf. Simeon al Tesalonicului. ,,Este viața și petrecere îngerească, pentru că îngerii sunt fără hrană. Este omorârea sau înlăturarea poftelor trupului, că acesta hrănindu-se ne-a făcut morți”, spunea Sfântul.

Care este rostul și folosul postului?

Postul folosește și sufletului și trupului, pentru că întărește trupul, ușurează și curățește sufletul. Păstrează sănătatea trupului și dă aripi sufletului, de aceea în Vechiul Testament îl vedem că îl recomandă rânduiala cea sfântă din vremea aceea: ,,nu fii nesățios întru toată desfătarea și nu te apleca la mâncăruri multe, că în mâncărurile cele multe va fi durere și nesațiul va venii până la îngrețoșare, pentru nesațiu mulți au pierit iar cel înfrânat își va înmulți viața”, aflăm în înțelepciunea lui Sirah la capitolul 37. Mântuitorul Însuși a postit 40 de zile și 40 de nopți în pustiu înainte de a începe propovăduirea Evangheliei, cum vedem la Sf. Ev. Matei la capitolul 4. El ne învață cum să postim și ne spune că diavolul nu poate fi izgonit numai cu rugăciune și cu post la Sf. Ev. Matei cap. 17. Posteau de asemeni Sfinții Apostoli și ucencii lor, ei au și rânduit postul pentru toți creștinii, așa cum vedem în Constituțiile Apostolice în cartea 5-a. Sfinții părinți, laudă și recomandă postul cu stăruință. Spunea de pildă Sf. Ioan Gură de Aur – ,,Postul potolește zburdăciunea trupului, înfrânează poftele cele nesăturate, curățește și înaripează sufletul, îl înălță și îl ușurează.”

De câte feluri este postul?

După asprimea lui postul poate fi de mai multe feluri:

Ajunarea desăvârșită, adică când nu mâncăm și nu bem nimic cel puțin o zi întreagă.

Postul aspru sau uscat, (xirofagia) sau ajunarea propriu-zisă, atunci când mâncăm mai pe seara mâncăruri uscate.

Postul obișnuit sau comun, când mâncăm la orele obișnuite dar numai mâncare de post, adică ne înfrânăm de la cele de dulce.

Postul ușor care are anumite dezlegări, când se dezleagă la vin, la pește, la icre și untdelemn, cum se vede în rânduiala tipiconală la anumite sărbători care cad în cursul posturilor de peste an.

După lungimea lui, de câte feluri poate fi postul?

Poate fi post de o zi sau post de mai multe zile. Posturile de o zi sunt posturile pe care le știm, miercurea și vinerea din fiecare săptămână în amintirea patimilor, Pătimirilor Domnului. Miercurea au făcut sfat cărturarii și arhiereii iudei că să prindă pe Hristos să îl omoare iar vinerea L-au răstignit pe cruce. Așa cum ne arată Sf. Petru al Alexandriei în canonul 15 de ce ținem noi post miercurea și vinerea. Tot în această zi, vinerea, se arată că Adam mâncase din pom, lucru pentru care a fost izgonit din rai spune Sf. Simeon al Tesalonicului.

Tot zi de post avem la 14 septembrie, ziua Înălțării Sf. Cruci în amintirea jertfei Mântuitorului Iisus Hristos pe Sf. Cruce.

Post de o zi avem și în ziua Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul, 29 august, zi de post și de plângere pentru  cel care a fost cel mai zelos propovăduitor și împlinitor al postului și al pocăinței, despre care Iisus Mântuitorul a spus – ,,nimeni dintre cei născuți din femeie nu este mai mare decât Ioan Botezătorul.”

Zi de post, ajunul Bobotezei, 5 ianuarie, post așezat și rămas din vremea când catehumenii se pregăteau prin post și rugăciune pentru primirea botezului de a doua zi, se ajunează în orice zi ar cădea, se arată în canonul I al Sf. Teofil al Alexandriei, iar a doua zi se ia agheasma cea mare de Bobotează.

Cei ce vor să prisosească în evlavie sau să facă anumite făgăduințe față de Dumnezeu pentru diferite pricini pot să postească și în alte zile de peste săptămână cu voia duhovnicului decât cele orânduite de Sfânta Biserică, cea mai potrivită se arată că ar fi ziua de luni. Nu s-ar cuveni să postim sâmbăta sau duminica atunci când nu avem posturi. Postul de bună voie are însă valoare numai dacă păzim și celelalte zile de post orânduite de Sfânta biserică. Sunt și zile când nu se postește miercurea și vinerea și acestea sunt consemnate în calendar cu harți, care înseamnă dezlegare.

Sunt și posturi de mai multe zile din cursul anului. Postul Paștelui, postul Crăciunului, postul Adormirii Maicii Domnului și postul Sf. Petru.

Postul Crăciunului

Este postul de înaintea Nașterii Domnului. Ține 40 de zile, de la 15 noiembrie până la 25 decembrie, ziua Nașterii Domnului, CRĂCIUNUL. Lăsăm sec în seara de 14 noiembrie, ziua Sf. Ap. Filip și ziua Sf. Grigore Palama. Iar dacă această zi de 14 cade miercuri sau vineri începem postul cu o zi mai înainte. Este așezat pentru a ne pregăti cuviincioasa întâmpinare a Nașterii Domnului și  închipuie noaptea sau întunericul necunoștinței în care trăia omenirea de dinainte de venirea Mântuitorului Hristos, înainte de întruparea Lui. Când patriarhii și drepții legii vechi așteptau venirea Lui cu post și rugăciune. Așa și noi așteptăm venirea lui Hristos, sărbătoarea Crăciunului, în felul acesta cu post și rugăciune. Ne aduce aminte în deosebi de postul de 40 de zile, a lui Moise în pustiu înainte de primirea Legii, Tablelor Legii, cum vedem la Ieșire cap 34.

Se dezleagă la peste în ziua de 21 noiembrie, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. În ziua cea din urmă a Crăciunului se ajunează, adică nu se mănâncă nimic până la ivirea luceafărului de seară care închipuie steaua magilor, apoi mâncăm mâncare uscată. Sunt și zile în această perioadă când se poate mânca, dezlegare în anumite zile pe care le aflăm în calendar, în cartea de rugăciuni și în învățătura ortodoxă. De exemplu dacă în zilele de luni, miercuri și vineri prăznuim vrem un sfânt mare însemnat în calendar cu cruce neagră, mâncăm untdelemn și bem vin, iar de va cădea hramul bisericii sau sărbătoare însemnată în calendar cu cruce roșie atunci se dezleagă și la peste. Marțea și joia mâncăm pește și bem vin, numai dacă în aceste zile cade vreun sfânt mare, hramul sau sărbători cu roșu.

Învățătura Sfintei noastre biserici ne arată că ființa noastră este dotată cu un potențial spiritual biologic și ne ridică prin har pe treptele desăvârșirii ale asemănării cu Dumnezeu, este o lucrare și această lucrare de desăvârșire morală se desfășoară sub semnul renunțării voluntare ale ostenelilor și nevoințelor. La partea de nevoințe pe care o aduce credinciosul în formarea sa duhovnicească se adăugă harul divin prin sfintele taine și astfel prin împreună lucrare a acestora se realizează desăvârșirea morală creștină. Să nu uităm că Împărăția lui Dumnezeu se ia prin stăruință, aflăm în Sfintele Scripturi. Sf. Ap. Pavel spunea – ,,să ne luptăm lupta cea bună ca buni ostași a lui Hristos care nu se încurcă în treburile vieții.” Ne îndemnă să ne dezbrăcăm de omul cel vechi, de faptele trupului pentru a ne îmbrăca în omul cel nou, care este în Hristos și apoi să gustăm din roada duhului care este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția, cum aflăm în Epistola către Gălăteni la cap. 5. Trăind în felul aceste ne îndreptăm viață și trăim cu Hristos și în Hristos, în omul cel nou, al harului și al duhului.

,,Postul ocupă un loc de seamă în viața creștină.”

Scopul postului este dublu: religios și moral

În sens religios postul este un act de cult, de cinstire adus lui Dumnezeu, este o dăruire a ființei noastre lui Dumnezeu o jertfă izvorâtă din iubire, pe care vrem să o arătăm lui Dumnezeu. Dumnezeu este iubire. Jertfă adevărată este când te oferi pe tine trup și suflet, de aceea nu dai nimic până nu te dăruiești pe tine, adică nu dau ce am ci ceea ce sunt. Idealul este desăvârșirea morală în Iisus Hristos. În acest sens energiile, puterile noastre trupești și sufletești trebuiesc orientate spre scopul vieții noastre creștine, aceasta o realizăm spiritualizând viața noastră, instinctele noastre. Eliminând poftele, patimile care ruinează trupul și sufletul. Instinctul de hrană este canalizat spre realizarea idealului moral creștin  prin aprinderea voită de la mâncare pentru un anumit timp prin postire. Postul se realizează printr-un efort moral, prin stăpânirea de sine, este un act de voința un efort sufletesc înconjurat cu un efort trupesc. Este dovada unei vieți în care nu predomina instinctele și partea spirituală. Înainte de a posti trebuie realizată o înfrânare morală, se realizează altfel spus postul intern sau sufletesc de la toată răutatea, postul de la vorbe, de la tot ceea ne nu ne este folositor.

Viața omenească are o structură dihotomică, trup și suflet, ca atare la desăvârșirea morală trebuie să participe întreaga ființă a credinciosului, în acest caz postul sufletesc și trupesc se îmbină în felul acesta formând o unitate organică.

În Biserica noastră Ortodoxă rugăciunile pentru cei morți sunt într-o strânsă legătură cu cinstirea sfinților. Cultul morților face parte din capitolul eshatologic, al învățăturii noastre de credință, cu privire la moarte, a sufletul omenesc și la viața de dincolo de mormânt.

Învățătura creștină cu privire la cultul morților și îndeosebi cu privire la rugăciunile pentru cei răposați se bazează pe Sfânta Scriptură, pe Revelația divină și Tradiția sfântă a Bisericii.

Cu privire la moarte, fenomen universal și inerent naturii umane, Biserica creștină învață că ea a survenit, a intrat în lume în urma păcatului strămoșesc (Romani V, 12), dar ea nu înseamnă o distrugere completă a ființei umane, ci numai o despărțire a sufletului de trup[1]. Trupul se întoarce în pământul din care a fost luat, precum spune Sfânta Scriptură: ,,În sudoarea feții tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ai fost luat, că pământ ești și în pământ de vei întoarce.”(Facere III, 19). Sufletul, însă, se întoarce la Dumnezeu, de la care și-a primit existența, precum ne dă mărturie aceeași Carte Sfântă: ,,Și ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, care l-a dat” (Ecclesiastul XII, 7). Deci trupul este muritor, iar sufletul nemuritor, veșnic, precum ne descoperă Mântuitorul nostru Iisus Hristos: ,,Nu vă temeți de cei care ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă”(Matei X, 28), iar despre învierea morților, Mântuitorul afirmă că toți sunt vii dincolo de moarte: ,,Eu sunt Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov. Nu este Dumnezeul morților, ci al viilor, că toți trăiesc întru El.” (Matei XXII, 32). Sufletul este mai de preț decât trupul și decât orice alte bunuri materiale: ,,Ce ar da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu VII, 36-37).

De altfel, nemurirea sufletului și dăinuirea lui în viața de dincolo de moarte, este adevărul fundamental prin care stă sau cade cultul morților și rugăciunile pentru morți. Mai mult, nemurirea sufletului (individuală) este strâns unită, după învățătura creștină și bazată pe revelația divină cu aceea de conștiință. Omul după moarte este în deplinătatea vieții sale sufletești, este conștient, bucurându-se sau suferind după felul cum a viețuit pe pământ, după cum vedem pe bogatul nemilostiv dincolo de moarte. (Luca XVI, 22-31).

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne descoperă că, toți cei morți vor fi judecați și răsplătiți în conformitate cu faptele pe care le-au săvârșit în viață. Chiar și în Vechiul Testament învățătura despre judecata întregului neam omenesc este evident afirmată. Astfel, Psalmistul David spune: ,,Iar Domnul rămâne în veac; gătit-a scaunul Lui de judecată; și El va judeca lumea; cu dreptate va judeca popoarele” (Psalm IX, 7-8). De asemenea și în Ecclesiast vedem ,,Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui! Acesta este lucrul cuvenit fiecărui om căci Dumnezeu va judeca toate faptele ascunse, fie bune, fie rele” (Ecclesiastul XII, 13-14).

La Domnul nostru Iisus Hristos judecata și răsplătirea omului după moarte, învățătură de bază a doctrinei sale. Ea străbate ca un fir roșu toată învățătura sa. ,,Dar zic vouă: Tirului și Sidonului le va fi mai ușor în ziua judecății, decât vouă” (Matei XI, 22). Sau: ,,Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Matei XVI, 27; XXV, 31-46). O afirmă și Sfinții Apostoli, ca o dogmă fundamentală a creștinismului. ,,Pentru că (Dumnezeu) a hotărât o zi în care va să judece lumea întru dreptate” (Fapte XVII, 31). Sau ,,Căci toți ne vom înfățișa înaintea judecății lui Dumnezeu” (Romani XIV, 10; II Corinteni V, 10; Evrei IX, 27). Biserica noastră a sintetizat dogma despre judecata de apoi (universală) în articolul din Simbolul Credinței: ,,Și iarăși va să vină (Domnul Hristos) cu mărire să judece viii și morții”. Iar, după judecată, toți vor primi răsplata conform faptelor pe care le-au săvârșit.

Însă cunoaștem că învățătura ortodoxă prezintă două judecăți, după săvârșirea din viața omului: judecata generală, obștească care va fi precedată de a doua venire a Mântuitorului Hristos. Despre aceasta din urmă se spune că la venirea Domnului toți cei morți vor învia, iar cei vii se vor schimba într-o clipă (I Corinteni XV, 51) și vor ieși în întâmpinarea Mântuitorului. Astfel, îmbrăcați în trupuri spiritualizate, vor fi judecați, într-o atmosferă de măreție și frică, fiind recompensați spre fericire sau chinuri veșnice (Matei XXV, 31-46). Deci, este vorba despre judecata universală de la sfârșitul lumii.

Însă, cu privire la rugăciunile pentru cei morți trebuie accentuată, fiind de o mare importanță, judecata particulară. Căci rugăciunile celor vii pentru cei decedați spre a li se ușura, starea dincolo de moarte, sau chiar iertarea completă, după cum vedem în Viețile Sfinților, se săvârșesc de Biserică după judecata particulară, între judecata particulară și cea generală (de apoi, la Parusie).

Judecata particulară este atestată în Sfânta Scriptură. Astfel Sfântul Apostol Pavel spune: ,,Este rânduit o dată oamenilor să moară, iar după aceea, să fie judecata” (Evrei IX, 27). Întrucât în cuvintele acestea Sfântul Apostol Pavel nu pune nici un interval de timp între moarte și judecată, urmează că el exprimă prin ele ideea că sufletul îndată după despărțirea de trup este supus judecății particulare (cf. Teologia Dogmatică și Simbolică, vol. II, E. I. B. M. O. București, 1958, p. 941); Parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, unde fiecare după moarte este răsplătit (Luca XVI, 19-31), evident după judecată, este o dovadă a acesteia (cf. II Petru II, 4-9).

Și Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă precizează că există judecata particulară, deosebită de judecata de apoi (obștească). Nici drepții, nici păcătoșii n-au primit răsplata desăvârșită a faptelor lor (după judecata particulară), totuși nu sunt toți în aceeași stare și nu se trimit în același loc (Mărturisirea Ortodoxă, partea I, întreb. 61, p. 63).

Judecata particulară se săvârșește imediat după moartea omului, de către Domnul Hristos, în prezența îngerilor buni și răi, dintre care unii îl apără, iar ceilalți (diavolii) îl acuză. Evident, rolul hotărâtor îl are Mântuitorul Hristos, ca drept judecător[2]. (A se vedea și Învățătura de Credință Ortodoxă, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2002, pp. 159-161).

Judecata particulară este provizorie. Ea se face deocamdată asupra sufletului decedatului și nu asupra sufletului și trupului (înviat) care se va efectua la judecata obștească. Se mai numește provizorie căci soarta unora dintre păcătoșii pedepsiți pentru pedeapsa iadului nu este definitivă, pentru că ea poate fi modificată în bine prin rugăciunile Bisericii. Numai după judecata cea din urmă, universală, păcătoșii vor fi în munca veșnică a iadului.

Totuși, după judecata particulară sufletul decedatului se bucură în rai sau suferă în iad, în mod diferit după faptele săvârșite în viață. ,,În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt” (Ioan XIV, 2) se aplică la rai dar și la iad, adică se referă și la fericirea drepților din rai și la suferința păcătoșilor din iad (Romani II, 6-7).

Starea sufletelor după moarte și după judecata particulară este o stare de fericire sau nefericire, o stare conștientă (Luca XVI, 19-31). Cei buni se bucură de o serie de bunuri cerești, viețuind în lumină, în comuniune cu Dumnezeu, cu sfinții, iar păcătoșii sunt mustrați de conștiință, departe de Dumnezeu lipsit de dragoste și lumină . Însă, felul fericirii și nefericirii după judecata particulară este deosebit de acela de după judecata generală de la sfârșitul lumii.

Viața conștientă de după moarte nu se mai poate schimba după voința omului. Adică, el nu-și mai poate schimba caracterul, din bun să devină rău sau invers. Dincolo de mormânt această schimbare nu mai este posibilă. ,,Legați-l de picioare și de mâini și-l aruncați în întunericul cel mai din afară” (Matei XXII, 13). Deci sufletul nu este liber să înceapă o viață nouă. Doar viața de pe pământ este timpul de pregătire, iar cea de dincolo este răsplata, ,,recolta” aceleia de aici.

De aceea situația celor morți, hotărâți prin judecată chinurilor iadului nu se mai poate modifica prin propria lor voință ci numai prin rugăciunile celor vii, ale Bisericii. De aici, necesitatea rugăciunilor pentru cei morți.

De altfel, rugăciunile pentru cei morți existau și la păgâni, care se manifestau prin diferite practici mortuare: jertfe pe morminte și alte obiceiuri. Aceste rugăciuni existau și la evrei. Convingerea existenței vieții dincolo de mormânt și a necesității de a veni în ajutorul celor răposați (repauzați) reiese din îndemnurile de a săvârși fapte de milostenie pentru vii și pentru morți deopotrivă: ,,Dărnicia ta să atingă pe toți cei în viață și chiar morților fă-le parte de dărnicia ta” (Înțelepciunea lui Sirah, VII, 35). În același sens vorbește și Tobit, când, fiind pe patul de moarte, dădea sfaturi fiului său: ,,Fii darnic cu pâinea și cu vinul tău la mormântul celor drepți, dar păcătoșilor să nu dai” (Tobit IV, 17). Noemina, soacra lui Rut, auzind că Booz a îngăduit nurorii sale să strângă spice din țarina lui, l-a binecuvântat zicând: ,,Binecuvântat este el de Domnul, care n-a lipsit de mila Sa nici pe cei vii, nici pe cei morți” (Rut II, 20).

Locuitorii Galaadului au înmormântat trupul lui Saul și al fiilor săi, au plâns, s-au tânguit și au postit pentru Saul și cei din casa lui Israel care căzuseră de sabie în lupta cu Filistenii (II Regi I, 12). Profetul Ieremia poruncește că pentru cei ce l-au părăsit pe Dumnezeu să nu se frângă pentru ei pâine de jale, ca mângâiere pentru cei morți (Ieremia XVI, 7-11). Iar Iuda Macabeul a rânduit să se facă rugăciuni pentru cei morți în luptă, spre a fi sloboziți de păcate: ,,Și întorcându-se la rugăciuni, s-au rugat pentru păcatul ce s-a făcut ca de tot să se șteargă…Foarte bun și cuvios lucru pentru socotința învierii morților…Drept aceea, sfânt și cucernic gând a fost că a adus jertfă de curăție pentru cei morți, ca să se slobozească de păcat” (II Macabei XII, 42-46). Faptele de milostenie pentru sufletul celui răposat sunt expresia legăturii dragostei care-i unește și, în același timp a binecuvântării lui Dumnezeu.

În învățătura creștină, rugăciunile pentru morți au o fundamentare și mai precisă. Prin venirea în lume a Domnului Hristos, El a întemeiat Biserica Sa, din care fac parte toți creștinii, atât cei vii, cât și cei morți. ,,Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim, iar dacă murim, pentru Domnul murim. Deci și dacă trăim și dacă murim ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit și a înviat Hristos, ca să stăpânească și peste morți și peste vii” (Romani XIV, 8-9).

Creștinii formează un singur tot, Biserica, o entitate, un organism viu, un trup. ,,Așa și noi, cei mulți un trup suntem în Hristos și fiecare suntem mădulare unii altora” (Romani XII, 5). Deci, în Biserica creștină între cei vii și cei morți nu este un zid despărțitor, ci constituind un singur organism viu, Biserica – cea una, sunt solidari împreună. ,,Căci dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună și dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună” (I Corinteni XII, 26). Uniți în aceeași credință (Efeseni IV, 5) și viețuind în același trup tainic al lui Hristos, membrii Bisericii își dezvoltă între ei dragostea creștină, cea mai mare poruncă a Mântuitorului. ,,Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi unul pe altul să vă iubiți” (Ioan XIII 34, 21-13; Romani XIII, 9-10; I Corinteni XIII). Iar Sfântul Evanghelist Ioan arăta că dragostea față de Domnul se concretizează și se vădește în iubirea aproapelui (I Ioan IV, 20; Iacov II, 15-16).

Într-adevăr, prin iubirea față de aproapele noi dorim semenilor binele moral și material; iar binele spiritual cel mai înalt este, fără îndoială, mântuirea sufletului, dobândirea împărăției lui Dumnezeu. Deci, rugăciunea spre îndreptarea celui rătăcit, pentru iertarea păcatelor lui fie viețuind în lume, fie în viața de după moarte este un act de iubire creștină. Rugăciunea este folositoare pentru semeni, căci spune Sfântul Iacov: ,,Rugați-vă unul pentru altul, ca să vă vindecați, căci mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov V, 16), Sfântul Apostol Pavel adaugă: ,,Pentru că știu că aceasta îmi va fi mie spre mântuire, prin rugăciunile voastre și cu ajutorul Duhului lui Iisus Hristos” (Filipeni I, 19)

Rugăciunile făcute cu credință pentru noi și pentru semeni, fie vii sau adormiți, sunt eficiente, au rezultat, căci Mântuitorul a spus: ,,Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide” (Matei VII, 7). Sau: ,,Și toate câte veți cere, rugându-vă cu credință, veți primi” (Matei XXI, 22; Marcu XI, 24; Ioan XIV, 13). Mai mult, Domnul Hristos și Apostolii Săi răspund faptic la rugăciunile ce li se fac și ajută pe acei pentru care sunt rugați. Astfel Domnul Hristos vindecă pe sluga sutașului (Matei VIII, 5-13), pe fiica cananeencei (Matei XV, 22-26), pe tânărul lunatic (Matei XVII, 14-18), înviază pe fiica lui Iair (Matei IX, 23-25). Toate aceste minuni Domnul Hristos le săvârșește datorită rugăciunilor celor apropiați. De asemenea și Sfântul Petru înviază pe Tavita la rugăciunile credincioșilor apropiați ei (Fapte IX, 40-41).

Deci, pe baza credinței și a rugăciunilor celor vii pornite din dragoste de aproapele sunt îndreptățite și rugăciunile pentru cei morți, pentru ca Domnul Hristos cu mila și cu harul Său să ajute și să ușureze chinurile celor păcătoși. Acestea sunt, de fapt, rodul iubirii noastre ce dăinuie peste hotarele vieții pământești.

Așa precum noi înălțăm rugăciuni către cei aleși, către sfinți ca să intervină la Dumnezeu prin rugăciunile lor pentru noi cei din Biserica luptătoare, cei vii, tot astfel bazați pe aceleași temeiuri, apelăm la Dumnezeu, Domnul Hristos și Sfinții Săi pentru ușurarea și iertarea celor adormiți.

În literatura patristică, ȋn lucrările Sfinților Părinți aflăm de asemenea mărturii, dovezi ce confimă practicarea rugăciunilor pentru cei răposați din cele mai vechi timpuri. Astfel Tertulian (+240) spunea: ,,Noi facem rugăciuni pentru cei morți în fiecare an la ziua morții lor” (De corona militis, c.3).

Sfântul Chiril al Ierusalimului (+386): ,,Noi ne rugăm pentru Sf. Părinți și episcopi adormiți și în general pentru toți cei mutați înainte de noi, crezând că e de foarte mult folos sufletelor pentru care se face rugăciunea atunci când stă înainte jertfa cea sfântă și înfricoșată” (Cateheza a V-a mistagogică, nr. 9)

Sfântul Ioan Hrisostom (+407): ,,Nu în zadar s-a orânduit prin Apostoli ca să se facă, înaintea înfricoșătoarelor taine pomenirea celor morți” (Omilia a III-a la ep. către Fil., n. 4).

Cu o deosebită claritate ne vorbesc despre pomenirea morților ,,Constituțiile Apostolice” (cartea a VIII-a). Aici (cap. 12, 13, 41, 42) aflăm atât rugăciuni pentru cei răposați la săvârșirea Liturghiei, cât și indicarea zilelor în care se cuvine a ne ruga și pomeni pe cei morți. Iar din Liturghia Sfântului Iacov (ruda Domnului), din care citează și Sfântul Chiril al Ierusalimului (în cateheza a V-a mistagogică), menționăm în mod deosebit: ,,Doamne, Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, pomenește pe cei binecredincioși pe care i-am pomenit și pe toți aceia pe care nu i-am pomenit, de la dreptul Abel până în ziua de astăzi. Însuți odihnește-i pe ei în locașurile celor vii, în împărăția Ta, în locurile plăcute ale raiului, în sânurile lui Avraam, Isaac și Iacov, strămoșii noștri, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinul, unde este lumina feții Tale și luminează totdeauna” (ν. Λειτουργἰαι τῶν άγ. Πατέρον Ιακόβον, Paris, 1560, apud Pr. Ioan Ionescu – Amza, Rostul Parastaselor, Tipografia ,,Cugetarea”, București, 1937, p. 34).

Într-o cuvântare pentru cei răposați, Sfântul Ioan Damaschin (+749) a concentrat mărturisirile părinților bisericești de până la el astfel: ,,Păzitorii și martirii cuvântului, care au învins înconjurarea pământului, ucenicii și dumnezeieștii apostoli ai Mântuitorului, nu în zadar și fără cuvânt au instituit de a ne aminti – în timpul jertfei sfintei și preacuratei Euharistii – de cei repauzați, morți în credință. Acest îndemn de atunci și până în zilele noastre a fost cu tărie și evlavie păstrat în Biserica Apostolică și sobornicească a Domnului nostru Iisus Hristos, care domnește de la o margine a pământului și până la alta și se va păstra în ea până la sfârșitul veacurilor”. (Apud Pr. Ioan Ionescu – Amza, p. 42).

Deci, în ortodoxie, mântuirea nu este numai un act personal. Noi ne mântuim unii prin alții și invers, prin comuniune, prin conlucrare cu harul divin. De aceea nu slujim și nu ne rugăm numai pentru mântuirea noastră ci pentru ,,mântuirea tuturor.” Deci, iubirea și dreapta credință stau la baza rugăciunilor pentru cei morți, credința în nemurirea sufletului și în făgăduința Mântuitorului Hristos că ne va împlini rugăciunile și  pentru semenii noștri care sunt în suferințele iadului. Mai mult, noi știm că Domnul nostru Iisus Hristos a eliberat, a scos din iad pe drepții Vechiului Testament (I Petru III, 19) și are putere de a scoate din iad pe păcătoșii vrednici de acest dar, mai cu seamă prin rugăciunile pentru ei din cadrul Sfintei Liturghii dimpreună cu parastasele.

[1] ,,Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii” (Înțelepciunea lui Solomon I, 13)

[2] Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata (Evrei IX, 27)

Rugăciunile pentru cei răposați partea II-a

Bibliografie selectivă – alături de cea prezentată în text:

ALEXA, Nicolae, Pr., „Temeiurile dogmatice ale rugăciunilor pentru cei morți”, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1978;

CONSTANTINESCU, I., Pr. Prof., „Rugăciunile pentru cei morți”, în Glasul Bisericii, nr. 7-8;

DEHELEANU, P., Prot. Dr., Manual de Sectologie, la cap. XVI, Rugăciunile pentru morți, Tipografia Diecezană, Arad, 1948;

IONESCU-AMZA, Ioan, Pr., Rostul parastaselor, Tipografia ,,Cugetarea”, București, 1937;

IOANICESCU, Ioan Pr., „Rugăciunile pentru cei morți”, în Mitropolia Olteniei, nr. 1-2, 1975;

MITROFAN, Pr., „Viața repauzaților noștri și viața noastră după moarte”, trad. din franțuzește de Iosif Mitropolitul Primat, București, 1891, Ed. a II-a 1899;

PETREUȚĂ, I., Pr. Prof., „Rugăciunile pentru morți”, Oradea, 1973;

PETREUȚĂ, I., Pr. Prof., „Rugăciunile pentru morți”, Tipografia Diecezană, Oradea 1933; PRESCURE, Vasile, Arhim. Prof., În duhul credinței și al evlaviei ortodoxe, la cap. XVI, Rugăciunile pentru cei morți, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2006;