Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

poveste

Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Matricei Românești, un scurt mesaj pentru Postul Crăciunului.

 

 

22 august – 17 septembrie 2023, Sala Media

Muzeul Național al Țăranului Român

 

Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud, în parteneriat cu Muzeul Național al Țăranului Român, vă invită marți, 22 august 2023, de la ora 17.00, la Sala Media, la vernisajul expoziției itinerante Dincolo de poveste. Graiul straielor moștenite.

 

Cele 36 de piese de port și podoabe tradiționale din patrimoniul a 12 muzee din România, care compun expoziția, își continuă drumul prin țară și ajung la București, la Muzeul Țăranului. Vom avea ocazia de a urmări firul unor povești pentru a vedea ce ne unește, ce ne apropie. Vrem să descifrăm ce mesaje ne transmit strămoșii noștri, să aflăm cum era viața, cum erau acele vremuri.

 

Detalii despre piesele de port și podoabele tradiționale ce fac parte din demersul expozițional se regăsesc în „Z.MEU – Ziarul de muzeu!”, publicație inițiată și coordonată de Gela Neamțu și Mihaela Bolog de la Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud.

 

Acest proiect a fost inițiat de Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud, în parteneriat cu Muzeul Național al Țăranului Român, Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu”, Muzeul Etnografic al Moldovei, Muzeul Viticulturii și Pomiculturii Golești, Muzeul Etnografic al Transilvaniei, Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș, Muzeul de Etnografie Brașov, Muzeul Maramureșean Sighetu Marmației, Muzeul Brăilei „Carol I”, Muzeul Civilizației Dacice și Romane și Colecția Etnografică Marius Matei.

 

Expoziția va putea fi vizitată la Sala Media, în perioada 22 august – 17 septembrie 2023, de miercuri până duminică, între orele 10.00 și 18.00. Intrarea este liberă.

 

Pe când unii adolescenți au preocupări cu prietenii sau în fața calculatorului atunci când stau de vorbă cu timpul liber, Andreea Iordache se ocupă să se perfecționeze în fotografie și face și cu dragă inimă voluntariat, fiind secretara voluntarilor în cadrul Teatrului ,,George Ciprian”.

Reușește să gliseze și să jongleze cu atribuțiile pe care le are ca elevă, punându-le fără doar și poate pe primul loc, cu cele pe care le înfăptuiește din pasiune pentru arta fotografică stradală și cu cele în care este implicată la teatru. La finalul clasei a IX-a a participat la primul său voluntariat. A fost în cadrul proiectului ,,Școala din parc”, organizat de Biblioteca Județeană ,,Vasile Voiculescu” din Buzău. Nu avea nicio așteptare. Până în acel moment nu mai auzise de alt voluntariat la nivelul orașului.

De când a început să guste din acest tip de activități, ea a înțeles cât de mult o ajută în dezvoltarea și formarea sa. Ce carieră vrea să îmbrățișeze pe lângă pasiunile în jurul cărora se perindă, aflăm de la invitata zilei, Andreea Iordache. Cred cu tărie că va avea un start frumos în viață pentru care a meritat ca unele clipe din adolescența sa să fie, poate, sacrificate, dar și pentru că a învățat ce înseamnă responsabilitățile și asumarea lucrului temeinic făcut.

 

 

Andreea, cum arată viața unei tinere? Ce atribuții îmbrățișezi în viața ta?

Am o viață foarte diversă, plină de responsabilități și atribuții, cum ar fi studiile, pasiunile personale, voluntariatul. Fotografia este pasiunea mea principală, îmi place să iau trenul și să merg dintr-un oraș în altul pentru a fotografia clădiri și oameni (street photography). În ceea ce privesc voluntariatul, m-am implicat și încă mă implic activ în orice activitate apare în orașul meu, dar voluntariatul la Teatrul ,,George Ciprian” rămâne cel mai important în sufletul meu. Acolo mă dezvolt în fiecare zi, oamenii de acolo sunt ca o a doua familie pentru mine. Pe lângă toate acestea, îmi ajut și părinții la treburile casei.

 

Glisezi între școală, activități extracurriculare, pasiuni și voluntariat. Ușor sau greu este, frumos și/sau complex?

Nimic nu este greu atunci când faci totul din plăcere. Dacă îți dorești ceva cu adevărat vei reuși să-ți împarți timpul pentru a reuși să le faci pe toate. Este important să existe un echilibru între școală și pasiuni, voluntariat. Mereu îmi spun că trebuie să mă ocup întâi de liceu și să învăț pentru a putea face și restul activităților pe care le am programate în timpul liber.  Mă bucur că nu am fost niciodată pusă în situația de a alege între școală și voluntariat, am norocul că părinții mei mă susțin în tot ceea ce-mi doresc și mă ajută la fiecare pas. Sunt recunoscătoare că pot să-mi îmbin pasiunea de suflet, fotografia, cu voluntariatul la Teatrul ,,George Ciprian”.

 

O pasiune pe care ți-o dezvolți și te apreciez totodată este fotografia. Cum ai descoperit-o?

Acum câțiva ani, am descoperit pasiunea pentru fotografie atunci când am primit un aparat foto de la părinții mei ca dar de Crăciun. Însă, fiind încă un copil, am renunțat rapid după ce am constatat că nu îmi ies fotografiile și nu mă descurc. Cu un an în urmă, în timpul unei excursii la Brașov împreună cu prietenii mei, am împrumutat aparatele lor foto și am realizat că doresc să am propriul aparat de fotografiat pentru a captura momente speciale. După ce am discutat cu părinții mei, m-au susținut și mi-au cumpărat propriul aparat foto o săptămână mai târziu. Am început să fac street photography cu o prietenă în fiecare săptămână, apoi am explorat și fotografia de teatru și de concert. Am fost norocoasă să am în jurul meu oameni care să mă încurajeze și să mă învețe tot ce știu astăzi. Acum, nu-mi pot imagina viața fără fotografie.

 

 

Cu voluntariatul când ai făcut cunoștință? Cum a fost prima întâlnire?

La finalul clasei a IX-a am participat la primul meu voluntariat. A fost în cadrul proiectului ,,Școala din parc”, organizat de Biblioteca Județeană ,,Vasile Voiculescu” din Buzău. Nu aveam nicio așteptare pentru că până în acel moment nu mai auzisem de alt voluntariat la nivelul orașului meu. Cred că bucuria și căldura cu care ne-au primit coordonatorii a fost punctul de plecare pentru tot ceea ce avea să urmeze. Mă bucur de faptul că, la aproape doi ani distanță, activitățile de voluntariat sunt susținute și încurajate mult mai mult.

 

Ocupi funcția de secretar al voluntarilor. În ce organizație și cum te responsabilizează acest rol?

Voluntariatul în cadrul Teatrului ,,George Ciprian” mi-a acordat multe oportunități printre care și cea de secretar al voluntarilor. Sigur, nu este o experiență potrivită pentru toată lumea, mai ales pentru cei care nu au răbdare, dar pe mine mă pasionează ceea ce fac. Responsabilă sunt de mică, îmi place să-mi însușesc atribuții și să duc tot ceea ce am de făcut la bun sfârșit. Sper și cred că acesta a fost unul dintre principalele motive pentru care am primit această funcție.

 

Ești o tânără care știe deja ce domeniu vrea să îmbrățișeze în viața profesională sau gândurile tale încă vorbesc între ele? Spre ce înclini?

Sincer, știu că nu mai este atât de mult timp până ce va trebui să aleg ce voi face cu viitorul meu, dar gândurile mele sunt împărțite. Pe de o parte îmi doresc să continui în domeniul matematicii, informaticii, să merg la Politehnică, la Automatică sau la Facultatea de Matematică. Pe de altă parte, dacă ar fi să mă ghidez după ceea ce fac cu cea mai mare plăcere, probabil aș merge pe contabilitate, management. Toate lucrurile acestea le fac cu mare drag, dar trebuie să-mi dau seama ce-mi doresc să fac cu adevărat.

 

Ce ți-ai luat frumos pentru suflet din activitățile de voluntariat?

Satisfacția implicării în proiecte și empatia față de toți oamenii cu care am ocazia să interacționez cred că sunt cele mai importante beneficii pentru suflet, în urma activităților de voluntariat. Bucuria pe care o văd pe fața persoanelor din jurul meu, mă ajută și-mi dă energie să-mi continui treaba până la bun sfârșit. Mă simt împlinită când realizez aceste activități, simt că fac ceea ce trebuie și că locul meu este acolo.

 

 

De ce ai îndruma adolescenții să facă voluntariat?

Cred că voluntariatul este activitatea care ne dezvoltă cel mai mult. Adolescenți fiind, trebuie să acumulăm cât mai multe informații din domenii diverse, să fim puși în cât mai multe situații diferite. Din punctul meu de vedere, activitățile de voluntariat ne responsabilizează, ne ajută să ne consumăm timpul productiv și ne învață să lucrăm în echipă. Voluntariatul ne ajută să ne îmbunătățim stima de sine, să cunoaștem oameni noi și să avem curajul să ne exprimăm opiniile.

 

Ce ai învățat tu despre viață până la anii tăi?

Viața nu este atât de ușoară precum mi-am imaginat când am fost mică. Toți ne dorim să creștem, să fim adulți și niciodată nu credem când părinții ne spun ,,când o să fii mare, o să-ți dorești să fii iar copil”. Așa a fost și în cazul meu. Odată ce am crescut, au venit responsabilitățile și deciziile cu privire la viața mea. Am înțeles că nu primesc nimic pe gratis și că trebuie să muncesc mult pentru a realiza ceea ce-mi doresc și să nu aștept să-mi cadă din cer pentru că nu se va întâmpla. Nimic nu se poate fără muncă și dedicare. Viața e grea, dar frumoasă. Merită din plin să o trăiești!

 

Ce proiecte ticluiești în viitorul apropiat?

În cadrul voluntariatului la Teatrul ,,George Ciprian”, avem un proiect în desfășurare, despre care nu vă pot spune foarte multe încă, până nu-l vom face public. Totul a pornit de la o idee care nu părea realizabilă, dar cu ajutorul coordonatoarei voluntarilor, Georgiana, care ne susține în orice moment, și a celei mai bune prietene a mea, Ștef, cu care formez o echipă excelentă, am reușit să punem bazele unui proiect, care sperăm noi, să aibă mare succes. Ne dorim să lăsăm ceva în urma noastră următoarelor generații de voluntari, dar și comunității orașului nostru.

 

După ce considerente te ghidezi în viață, Andreea? Sau credințe, valori, idei.

,,Nimic nu este imposibil”. Mereu am asta în cap când vreau să fac ceva, sau când simt că nu reușesc ceea ce-mi propun. Am început să cred în aceste cuvinte, cu și mai multă tărie, după ce am avut oportunitatea să-i iau un interviu actorului Denis Hanganu în cadrul voluntariatului de la Teatrul ,,George Ciprian”. M-a uimit tot ceea ce a avut să-mi povestească și mi-a spus: ,,Cred că indiferent de moment, trebuie să fii pregătit că dacă, cumva, printr-un context fericit, se oprește trenul în gară, să urci în el”. Atunci am înțeles. Am înțeles că trebuie să accept orice oportunitate sau provocare pentru că acestea nu se vor mai întoarce niciodată. Nu trebuie să ratez niciun moment pentru a putea reuși.

 

 

A fost o dată ca niciodată… Așa încep poveștile din Decembrie. Ce a fost atunci? Ei bine, demult-demult, trei prieteni buni s-au vorbit să pornească la drum ca să primească sfatul unui înțelept ce locuia într-un vârf de munte.

Chiar acolo locuia? Da, chiar în vârful de munte!

Au pornit toți trei la drum, împreună; la un moment dat au ajuns la o răscruce, iar fiecare a decis să aleagă o altă cărare pe care să pășească spre a-și atinge țelul.

Și chiar s-au despărțit? Da. Deși dorința lor era aceeași, au ales să meargă pe alte cărări pentru a o îndeplini.

 

 

Primul prieten a ales o cărare abruptă, ce urca însă drept către vârf. Și-a spus că nu îi pasă de pericole; pur și simplu dorea să ajungă în vârful muntelui pentru a primi sfaturi înțelepte cât mai rapid cu putință.

Al doilea prieten a ales o cărare ce nu era la fel de abruptă ca prima; totuși ea nu era lipsită de greutăți: se aștepta tânărul nostru să străbată o strâmtoare periculoasă, în care vânturile te asurzeau și îți împiedicau cu mereu înaintarea. S-a încumetat și a pornit la drum.

Cel de-al treilea prieten a ales o cărare lungă, care ocolea însă muntele și străbătea ținuturi line.

Și au mers, și au mers….

După trei zile, cel care urcase pe calea cea semeață a ajuns în vârf aproape fără puteri, plin de răni, răsuflând cu greutate. S-a așezat să își aștepte prietenii.

Trei zile mai târziu, ars de vânturile puternice care îl amețiseră, a ajuns al doilea prieten. S-a așezat oftând, obosit, lângă amicul lui. Îl așteptau de acum pe al treilea.

După alte zile, tot în număr de trei, a sosit și prietenul ce alesese drumul lin; fața îi era o lumină, îi bucurase sufletul tot ceea ce văzuse și trăise pe calea pe care pășise până atunci. Era mulțumit și fericit.

Erau cam nemulțumiți cei ce ajunseseră primii: drumul lor fusese greu și au avut apoi destul de așteptat; drumul celui de-al treilea părea că a fost plin de armonie.

Ultima bucată de drum au străbătut-o împreună, la pas; au ajuns la înțelept și fiecare a dorit să știe dacă drumul ales a fost cel potrivit.

Bătrânul înțelept a ascultat cu atenție apoi a întrebat:

– Ce ai aflat tu? l-a întrebat pe primul călător.

– Oh, pe drumul mea am aflat că viața este grea, cu multe pericole și încercări, că deseori am parte de suferință și de lucruri ce îmi pot cauza răni, că e musai ca pentru fiecare pas să mă lupt cu mine și cu ce mă înconjoară… Însă am reușit! Și acum întreb: am ales eu oare calea cea mai bună către tine?

– O, da! Ai ales bine, desigur… Iar tu, tu ce ai învățat? întrebă înțeleptul întorcându-se spre al doilea tovarăș.

– Eu am învățat că sunt multe lucruri în viață ce îmi pot fi potrivnice, care vor încerca să mă abată din cale, că uneori pot rătăci drumul și trebuie să stau nemișcat sub puterea urgiei, că pot afla piedici… Însă dacă nu îmi pierd încrederea, voi reuși! Iată, am ajuns la tine, înțeleptule! Te întreb: am ales eu calea cea mai bună către tine, oare?

 

 

– Da! Ai ales bine, desigur… Iar tu, tu ce ai învățat? îl întrebă pe ultimul.

– Eu am aflat cum mă pot bucura de fiecare pas pe care îl fac dacă aleg să am răbdare. Am aflat că, după cum privesc lucrurile, viața poate fi o adevărată încântare, ceva care mă bucură și îmi dă putere, dacă am răbdare să văd fiecare lucru, bucată cu bucată. Am mai aflat că lumina îmi poate bucura ființa dacă îi permit să fie acolo. Spune-mi: am ales eu calea cea mai bună către tine?

– Da! Ai ales bine, fii sigur…

Prietenii au aflat că toți trei au făcut alegeri bune. Însă fiecare a trăit întâmplările drumului pe care a pășit.

Viața fiecăruia dintre noi este rezultatul alegerilor făcute. Deseori ne aflăm la răspântii, luăm niște decizii, iar apoi viața ni se umple cu consecințele deciziilor luate.

Decembrie vine mereu cu povești. Și poveștile sunt cele care ne dau învățăturile cele bune, nu-i așa?

 

Când era mică, cu ajutorul exercițiilor de imaginație, Liliana Chivulescu intra în rolul unui medic. A îmbrățișat și ideea de a lăsa halatul alb pe uniforma de polițistă, tot în folosul comunității să lucreze, dar statura și masa corporală nu au ajutat-o să se înscrie la Academia de poliție. A devenit dascăl pentru copii, dar nu orice dascăl, ci unul care îmbracă hainele bunătății și ale dăruirii, care își fructifică meseria și o practică cu atât de mare dragoste, încât nu se vede făcând altceva, doar dacă sistemul ar forța-o.

Traseul frumoasei sale escapade academice este unul simplu, dar în egală măsură încărcat cu dorința de explorare și cunoaștere. Școala până la liceu a absolvit-o în satul natal, la Picior de Munte. Liceul l-a făcut la Ploiești, patru ani destul de grei, de stat în căminul-internat al liceului. Facultatea în București, simultan cu a fi învățătoare la Picior de Munte. Liliana Chivulescu fugea de la școală la cursuri și se întorcea noaptea târziu sau dimineața devreme din București, ca să fie la școală, cu copiii. Master la Târgoviște și multe-multe cursuri de formare în orice domeniu care a simțit că o pot ajuta profesional. Să o cunoaștem!

 

 

Cine este Liliana atunci când se dezbracă de hainele de dascăl?

Când se dezbracă de hainele de dascăl, Liliana este un om obișnuit. Cu familie, casă și gospodărie la țară, deci cu grădină de legume, un pic de livadă, un pic de viță-de-vie, culturi de cereale la câmp, animale de îngrijit. Prin urmare, mult de muncă. Apoi, mentorat pentru învățătorii de la clasa pregătitoare care participă la programul Laborator de literație al Fundației Noi orizonturi, fundație în ale cărei programe sunt implicată pe mai multe „fronturi”: IMPACT, Clubul Meseriilor Rurale, Clubul familiei; parte din echipa de leadership a Comunității Aspire Teachers; participare la diverse evenimente ale Comunității Merito, dar acestea sunt, probabil, tot din hainele de dascăl…. vezi ce greu îmi este să scap de ele? 😊  Și, în puținul timp liber, activități de protejare a mediului împreună cu cei din Asociația de Combatere a Braconajului și Poluării (ANCBP), activități de consiliere educațională și vocațională, plimbări în natură cu prietenii, citit când găsesc clipe de răgaz.

 

Dar cu ce atuuri iese în față învățătoarea? Ce face ea diferit la clasă față de alți colegi de breaslă?

Deja am mai spus acest lucru în interviul pentru Mediaflux: Fără falsă modestie, chiar cred că nu fac ceva diferit la clasă. Programa școlară îmi este și mie ghid la fel ca tuturor cadrelor didactice. Poate faptul că am avut curiozitatea și interesul să caut la diverse cursuri de formare metode noi; poate faptul că am avut curajul să le aduc în clasă, să le adaptez, să le aplic, să le modific astfel încât să se potrivească elevilor mei; poate faptul că mi-am propus să am răbdare să îl cunosc, să îl înțeleg pe fiecare elev în parte, să îl ajut conform nevoilor lui. Ceva diferit cred că fac în ceea ce privește activitățile extrașcolare, cărora le dedic mult timp și multă importanță. Fiindcă acolo totul este fără granițe, este fără constrângeri de timp ori de note obținute la evaluare. Clubul Meseriilor Rurale oferă posibilitatea descoperirii tradițiilor specifice locului natal; Laboratorul de literație și atelierele de Aventură prin lectură contribuie la dezvoltarea abilităților de literație ale elevilor și le deschide orizonturi noi spre lumea cărților; Clubul IMPACT este posibilitatea de a continua activitățile cu elevii mei și după ce au absolvit clasa a 4-a. Sunt profesori și părinți care le spun copiilor că activitățile de voluntariat, de învățare experiențială prin acțiuni civice în comunitate, desfășurate la Clubul IMPACT reprezintă pierdere de timp. Și că greșesc acordând mai mult interes acestora decât conținuturilor școlare. Dar acolo, la Clubul IMPACT, elevii au ocazia să devină creatori și evaluatori ai propriului parcurs de învățare; își stabilesc propriile obiective, își aleg metodele și activitățile de învățare, sunt responsabili pentru rezultatele obținute și contribuie prin munca individuală la rezultatele echipei. Acolo învățarea este ghidată de valori, este centrată pe dezvoltarea caracterului, pe formarea trăsăturilor pozitive de caracter. Și când stau 3-4 ore la o activitate fără să fie obligați, lăsând deoparte telefoanele, rețelele de socializare…. implicându-se în găsirea de soluții pentru problemele din comunitate, ajutându-i pe alții să își depășească dificultățile…. poți zice oare că e pierdere de timp????

 

Se spune că ne luăm drept reper ba profesorii pe care i-am avut atunci când, la rândul nostru, eram elevi, ba un dascăl model în familie de dăm înapoi ceea ce am primit. Pe tine cine te-a inspirat?

Eu am fost norocoasă, să am în familie pe mama profesor și pe sora ei, învățătoare. Și am fost norocoasă să am parte de mulți dascăli speciali de-a lungul parcursului meu de învățăcel: educatoarea mea, învățătoarea mea, mare parte din profesorii din gimnaziu, câțiva dintre cei de la liceu, învățătorii care ne-au primit la practica pedagogică în timpul liceului; din păcate, pe măsură ce am crescut, modelele au fost din ce în ce mai puține, dar sunt câțiva profesori din facultate și unul de la master de la care am adăugat câte ceva în ceea ce sunt eu ca dascăl. Și de la cei pe care îi putem încadra la categoria “Așa, NU” mi-am luat lecții. Apoi, mulți dascăli pe care i-am cunoscut învățătoare fiind, oameni întâlniți la cursuri, la simpozioane, la conferințe; formatorii pe care i-am avut la cursurile făcute în pregătirea mea din domeniul psihologiei,  deci chiar am avut multe surse de inspirație!

 

 

Ce-ți aduci aminte despre tine când erai elevă? Care sunt amintirile cele mai dragi?

Nu am fost niciodată un copil cuminte, dar am fost un copil bine educat. Am fost un elev-copil cu prea multă energie de consumat; un copil care a primit în educația sa valorile: modestie, respect, plăcere de a învăța.

Prima amintire dragă este una de la început de clasa I: știam să citesc când am intrat la școală, dar nu voiam să par diferită de ceilalți copii. Abecedarul acelor vremuri începea cu imagini din povestea “Capra cu trei iezi”. Într-o zi, când ne-am întors din recreație, am găsit clasa întunecată: draperii grele dintr-un fel de catifea bleumarin acopereau ferestrele; pe peretele din fața clasei, o luminiță; doamna învățătoare ne pregătise un film (diafilm) cu povestea aceasta. Primul cadru: titlul și autorul, pe care le-am citit cu voce tare (mergeam la cinema cu părinții mei duminica, știam despre ce e vorba, dar tot entuziasmată am fost de surpriza din acea oră de curs!). Doamna învățătoare m-a întrebat: Tu știi să citești?; am răspuns scurt și timid: Nu. Mi-a zâmbit complice și a continuat să proiecteze filmul și să ne citească replicile ce apăreau pe peretele-ecran. De atunci am știut că am o învățătoare care nu mă va face să mă simt ciudată, diferită.

Dragi îmi sunt amintirile cu lecții în care învățarea teoriei era combinată cu aplicații practice. Alte amintiri dragi sunt cele de la participările la concursuri extrașcolare, în gimnaziu: olimpiade școlare, Sanitarii pricepuți. Pregătirea pentru aceste concursuri însemna activități în afara orelor de curs, în care învățarea teoriei era combinată cu discuții libere, cu glume și mici jocuri.

Și, pe tot parcursul școlarității mele, dragi îmi sunt amintirile cu colegi-prieteni, colegi-parteneri de învățare, de năzbâtii și de joacă. Amintirile din zilele în care chiuleam de la școală pentru a ne juca pe terenul de sport (în gimnaziu) sau pentru a merge la cinema, la un film nou apărut (în liceu). Sunt atât de multe, încât mi-ar trebui timp pentru a scrie câteva cărți 😊

 

Dar prin ochii tăi, cum vezi copiii de azi?

Aș răspunde folosind cuvintele unei colege de-ale unei prietene: „De la Ion Creangă încoace, copiii sunt la fel. Părinții s-au schimbat!”. Aș completa eu: și profesorii s-au schimbat. Copiii de azi sunt la fel de dornici de joacă așa cum sunt copiii dintotdeauna. Da, preocupările și jocurile lor sunt diferite, fiindcă sunt deseori crescuți cu telefonul/ tableta/ televizorul sub ochi. Socializează mai greu, fiindcă nu mai sunt obișnuiți să se joace împreună liberi, nesupravegheați de părinți sau de vreo aplicație. Le plac jocurile făcute afară, în natură; le place să facă lucruri împreună, deși e mult de muncit la a-i învăța să lucreze în echipă. La fel cum e mult de muncit la a le educa perseverența, încrederea în sine, toleranța la frustrare.

Pentru că nici eu nu am fost un copil cuminte, pot să îi înțeleg pe cei mai năzdrăvani dintre ei; însă îmi este greu să accept agresivitatea unora dintre ei, verbală și sau/ fizică, lipsa de respect pentru bunurile comune.

 

Care sunt valorile și convingerile pe care le transmiți și dorești ca elevii tăi să defileze cu ele în viață?

Sunt atât de multe! Nu mi-au ajuns patru ani de învățământ primar, nu îmi ajung nici cei cinci de după introducerea clasei pregătitoare. Unele se formează și pe măsură ce omul se maturizează. Dar, dacă ar fi să fac un top 3, ar fi:

  1. Cele ce țin de umanitate: valorizarea relațiilor sănătoase cu alte persoane, amabilitatea, grija, compasiunea; vorba ceea: “a fi om e din născare, a fi OM e lucru mare” sau “a fi domn e o-ntâmplare, a fi om e lucru mare”;
  2. Cele care vin din cumpătare: modestia, prudența, atenția și grijă în acțiuni, având în minte și posibilele consecințe, gestionarea sănătoasă a emoțiilor, puterea de a acorda a doua șansă ;
  3. Nu în ultimul rând, curaj: a acționa conform propriilor convingeri, cu onestitate, entuziasm și perseverență.

Pe măsură ce cresc și se maturizează, mi-ar plăcea să poarte cu ei în viață optimismul, umorul, recunoștința, echitatea, spiritul de echipă…. Din nou îmi este greu să mă opresc.

 

Care este frumoasa poveste a escapadei tale academice? Ce diplome te recomandă?

Nu aș spune că mă recomandă diplomele. Mama mă voia premiantă I, tata mă voia fericită. Am fost premiantă în școală, bunicul meu din partea mamei se mândrea cu asta și păstra la loc de cinste toate diplomele mele. Duminica și de fiecare dată când era timpul prielnic, tata mă scotea dintre cărți și teme: la cules de flori de primăvară, la cules de fragi, de cireșe, masă la iarbă verde, cinematograf, cofetărie.

Am participat la concursuri extrașcolare și am luat premii, dar nu diplomele mă bucurau, ci participarea în sine. Îmi amintesc cum doamna Margareta Bădoiu, profesoara de limba română din gimnaziu, ne aștepta cu prăjituri la ieșirea de la olimpiadă; iar mama, profesor de biologie tot în gimnaziu, ne lăsa să mergem la film după concursuri; (ca să înțelegeți contextul: pe vremea aceea copiii de la țară ajungeau rar la oraș!); îmi amintesc cum doamna Tania Georgescu, profesoara de pedagogie din liceu mi-a spus că „nota 6 la olimpiada națională este o notă onorabilă”- fapt care m-a făcut să mă duc la acel concurs cu acel optim motivațional, care mi-a permis să iau premiu. Am avut bursă în facultate, dar nu pot să spun că am învățat pentru bursă, că nu îmi era de mare folos, fiindcă am făcut facultatea în timp ce mi-am păstrat postul de învățător.

Traseul este simplu: grădinița, școala primară, școala gimnazială la Picior de Munte, în satul natal. Liceul la Ploiești, 4 ani destul de grei de stat în căminul-internat al liceului. Facultatea în București, simultan cu a fi învățătoare la Picior de Munte; fugeam de la școală la cursuri și mă întorceam noaptea târziu sau dimineața devreme din București, ca să fiu la școală, cu copiii. Master la Târgoviște și multe-multe cursuri de formare în orice domeniu care am simțit că îmi place, că mi se potrivește, că mă ajută să mă dezvolt. Diplomele și certificatele de participare la diverse activități nici nu le iau întotdeauna, din cauză că s-au strâns multe în 31 de ani, îmi e greu să le arhivez și le cam pierd; simt că nu diplomele spun ceva despre mine, ci ceea ce știu, ceea ce fac, cum fac, atitudinea cu care fac.

 

Ce rol mai ocupi în societate, pe lângă cel de cadru didactic la clasele primare?

Nu m-am băgat niciodată în politică, deși am fost invitată de multe ori. Probabil că aș face bine la imaginea unora, probabil că ascensiunea mea ar fi fost mai ușoară și mai fulminantă, probabil că aș fi ocupat funcții importante. Dar nu mi-am dorit. Nici mărire, nici funcții, nici să fiu șantajabilă. E inegalabilă și greu de explicat bucuria reușitei prin forțe proprii; e greu de explicat bucuria de a fi împreună cu copiii, de a-i vedea crescând și maturizându-se.

Dar din 2006 sunt formator, fiindcă mergeam la diverse cursuri de formare la care formatorii citeau un material plictisitor, pe care îl puteam citi și acasă. Am participat și la altfel de formări, cu formatori care nu erau din România, unde am descoperit că se poate și diferit: atractiv, cu impact cognitiv și emoțional; lucrez ca formator pentru Ministerul Educației, ISJ, CCD și diverse ONG-uri atunci când sunt programe de formare cu competențe pe care le am și le pot forma participanților; am propus spre avizare diverse programe de formare, pe care le-am susținut la CCD Dâmbovița de-a lungul mai multor ani. Din 2008 mi-am luat atestatul de liberă practică în domeniul Psihologie educațională, consiliere școlară și vocațională și am creat împreună cu un coleg „Ștefan și Chivulescu”, Societate Civilă Profesională de Psihologie. Din 2010 sunt lucrător de tineret și am colaborat cu mai multe asociații în diverse proiecte de tineret, inclusiv în proiectul TineRețea. Fac voluntariat în organizații de educație și de mediu; tot voluntariat este și coordonarea Clubului IMPACT Imbatabilii din Școala gimnazială nr. 2 Picior de Munte, program de acțiune în comunitate, în care elevii fac lucruri concrete în domenii precum protecția mediului, antreprenoriat, educație, implicare civică – ajutându-i să-și crească încrederea, independența, reziliența și compasiunea; sunt co-organizator al Conferinței Internaționale de Educație Nonformală (INEC), într-o echipă cu oameni- profesori dedicați din Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, din Școala gimnazială Sâncraiu de Mureș.

 

 

Ce înseamnă pentru tine să fii în mijlocul copiilor? Pe ce considerente se bazează relația cu ei?

Să fiu în mijlocul copiilor înseamnă bucurie, energie, entuziasm. Înseamnă confirmarea faptului că fac bine ceea ce fac. Relația cu copiii o construiesc pe reciprocitate în ceea ce privește încrederea, respectul, pe ascultare activă, pe comunicare eficientă. O relație îmbunătățită permanent, fiindcă ofer și cer feed-back onest și constructiv. O bună relație cu copiii înseamnă și o bună relație cu părinții, relație care are nevoie să fie construită pas cu pas și îngrijită zilnic.

Ieri seară eram în Kaufland, la Târgoviște, la cumpărături. La o altă casă, peste vreo trei rânduri erau mama și cei doi băieți gemeni de la o școală din Târgoviște, parte dintr-un grup de copii pentru care cei din Clubul IMPACT au organizat o școală de vară de 5 zile, numită “Plantele vindecătoare și poveștile lor”. M-au văzut, ne-am zâmbit, ne-am Salutat. Apoi am simțit o îmbrățișare: cei doi băieți, împreună cu mama lor, au venit la casa la care mă pregăteam să plătesc, m-au îmbrățișat și voiau să stăm la povești. Le-am cerut îngăduința să plătesc, să nu aștepte ceilalți clienți din spatele meu, apoi ne-ar retras spre ieșire și am stat de vorbă. Casiera zâmbea. Cum să nu simți că ești iubit, apreciat, când copiii și părinții lor se poartă așa, chiar dacă nu îmi sunt elevii de zi cu zi!?! Zâmbetul doamnei de la casa de marcat era în ton cu tot ce simțeam și gândeam eu.

 

Se spune că și adulții învață de la cei mici. Tu ce ai învățat de la ei? Ce ți-ai luat frumos pentru suflet din relația cu aceștia?

Cred că adulții învață de la cei mici doar dacă au deschiderea și înțelepciunea să învețe de la ei. Trebuie priviți, ascultați, provocați să se comunice.

Am învățat să am răbdare, lucru destul de dificil pentru o persoană cu temperamentul meu.

Am învățat să îmi fac timp să le ascult ideile, propunerile și să le ofer timp să le pună în aplicare dacă de acolo pot învăța ceva, chiar dacă proiectarea didactică realizată la început de an școlar, ori la început de unitate de învățare, nu le cuprinde.

Am învățat să mă consult cu ei în luarea unor decizii care îi privesc, fiindcă uneori ei știu cel mai bine ce le-ar fi util, cum le-ar plăcea să se întâmple lucrurile.

Am învățat de la ei când erau mici și învăț de la ei și când cresc: mă întâlnesc uneori cu foști elevi care îmi povestesc despre lucrurile care le-au fost de folos și despre cele care i-au deranjat când erau mici, dar nu au avut curajul să o spună atunci. Mă întreb dacă fac la fel și acum și fac schimbări la mine, dacă este cazul.

Frumos pentru suflet e că oferă atât de multă iubire, că foștii elevi îmi scriu mesaje în care îmi povestesc amintiri dragi, că unii își aduc copiii să le fiu și lor învățătoare.

 

Ce proiecte au stat sub egida „Liliana Chivulescu” de-a lungul anilor la catedră?

Nu știu să spun dacă proiectele sunt sub egida „Liliana Chivulescu”. Nu sunt o persoană creativă, nu știu să fi avut inițiative fantastice. Dar sunt o persoană de acțiune în echipă. Așa că, de câte ori am găsit o echipă în care să mă simt acceptată și bine primită, m-am alăturat. Am coordonat, cu ani în urmă, echipajele ce participau la concursurile „Sanitarii pricepuți” și „Educație rutieră, educație pentru viață”, ca să duc mai departe tradiția școlii și pentru că, elevă fiind- așa cum am spus- îmi plăceau activitățile extracurriculare. Am pregătit, cu ajutorul surorii mele bibliotecar în comună, elevi care participau la concursurile de interpretare teatrală: recitare, monolog, piese de teatru. Când internetul a ajuns și la noi în comună, prin programul „BiblioNet”, am inițiat proiectul: „Noi și Net-ul la bibliotecă”, unde mergeam cu elevii la sfârșit de săptămână și învățau să folosească un computer plus diverse aplicații pe Internet. Am creat blog-ul „De-ale școlii”, în care împărtășeam din experiențele mele (http://de-ale-scolii.blogspot.com/ ); din păcate, nu am mai avut timp, aproape că am uitat de el. Mulțumesc pentru ocazia de a căuta printre amintiri!

Am creat suportul pentru două cursuri opționale: unul de dezvoltare personală, de autocunoaștere și consiliere educațională pentru clasele I-IV (înainte ca disciplina Dezvoltare personală să fie inclusă în Planul cadru, la clasele Pregătitoare, I și a II-a), celălalt – numit „Natura, prietena mea”, cu o abordare integrată, transdisciplinară.

Când Fundația Noi orizonturi (FNO) mi-a oferit un loc în echipa sa, am început ca formator într-un program numit „Strategii de învățare experiențială” și nu m-am mai dat dusă. Așa s-a născut Clubul IMPACT Imbatabilii, programele „Viața la țară ALTFEL”, „Vânătoarea de comori rurale”, „Laborator de literație”, „Școli cu scLipici”, „Clubul Meseriilor Rurale”, „Clubul familiei”- toate marca F.N.O.

În colaborare cu Asociațiile Think Big și United Way Romania derulăm proiectul „Aventură prin lectură”. Ne ajută mult și cărțile donate de Dedeman, în colaborare cu Proiectul Merito, prin proiectul „Fundație pentru educație. Carte cu carte”.

În 2013 am făcut parte din echipa care a gândit proiectul INEC și, de atunci, contribui la organizarea acestui eveniment. În cadrul Comunității Aspire Teachers am participat la organizarea a trei dintre Caravane, una la Picior de Munte, una la Pucioasa și una la Târgoviște.

 

Ce proiecte ticluiești și în perioada aceasta?

Nu știu dacă voi avea timp să ticluiesc unele noi. Mi-ar plăcea să pot continua cu Clubul IMPACT Imbatabilii, aici proiectele le propun ei, elevii membri ai Clubului. Momentan suntem, ca la fiecare început de an școlar, în faza de (re)construire a echipei. De asemenea, mi-ar plăcea să continuăm activități și proiecte inspirate de ,,Clubul Meseriilor Rurale”. Am deschis ,,Clubul familiei”, am avut deja două întâlniri. Atelierele de literație vor continua, fiindcă încă sunt elevi care încă au nevoie de activitățile desfășurate acolo.

Mi-ar plăcea să găsesc finanțare și sprijin pentru salvarea uneia dintre școlile din sat care a fost desființată și care se degradează continuu; acolo s-ar putea desfășura activitățile de tip afterschool și cele extracurriculare, pentru care nu avem suficient spațiu, s-ar putea crea un spațiu în care copiii și tinerii din sat să aibă alternative de petrecere a timpului liber în mod plăcut și educative totodată.

Am făcut parte din echipa de scriere a proiectului școlii și am obținut o finanțare importantă prin Programul Național pentru Reducerea Abandonului Școlar (PNRAS), mi-ar plăcea să pot contribui și la implementarea acestui proiect.

Îmi doresc să reluăm în format fizic organizarea INEC, care a făcut o pauză anul acesta, după doi ani de on-line. Comunitățile Aspire Teachers și Merito au o mulțime de proiecte în care mi-ar plăcea să mă pot implica. Aș vrea să organizez un Forum Merito, o Cafenea Merito- cafeneaua  sau, mai bine zis, Ceainăria profilor e o idee cu care cochetez de multă vreme.

În același timp, știu că am nevoie de timp și pentru mine, și pentru familie, deci va fi nevoie să fiu atentă la cum le aleg.

 

Dacă nu ar fi fost meseria aceasta, ce altă meserie ar fi îmbrățișat Liliana?

Când eram mică, mă jucam de-a doctorul și credeam că vreau să fiu medic, dar până când am mers cu tatăl meu la serviciu și mi-am dat seama că nu aș putea lucra într-un spital. Apoi, a fost perioada când citeam cărți polițiste și mi-ar fi plăcut să lucrez în poliție, dar nu aveam nici înălțimea, nici masa corporală corespunzătoare pentru a fi admisă la Academia de poliție. Fizica a fost o altă pasiune de-a mea, inspirată de profesorii de fizică din gimnaziu și liceu (Valerică Stoica, respectiv Margareta Tudose) și mi-ar fi plăcut să fiu studentă la Facultatea de Fizică atomică, la Măgurele, să pot descoperi, inventa, construi ceva care să ajute omenirea. Dar în ultimele clase de liceu ni s-a schimbat profesorul cu unul din categoria “așa NU” și mi-a fost greu să mă pregătesc singură, fără feedback-ul profesorului de la clasă.

De când numărul elevilor este în scădere și școlile din sat se tot desființează, de când posturile se împuținează și se intră în restrângere de activitate, mă tot gândesc ce altă meserie voi face dacă va fi să rămân fără post (fiindcă rămânerea pe post e pe bază de dosar, dosarul e pe bază de diplome/ certificate/ adeverințe, iar eu, așa cum spuneam, nu prea le colecționez). Încă nu am răspunsul, dar știu că voi putea face aproape orice, fiindcă așa am făcut de când mă știu, fiindcă așa m-au învățat ai mei, să nu mă tem de munca făcută cu seriozitate și cinstită.

Și îmi aduc aminte de vorbele: ,,Dacă faci planuri pe un an, seamănă grâu; dacă faci planuri pe un deceniu, plantează pomi; dacă faci planuri pentru o viață, învață-i și educă-i pe oameni”. (Eu le-am citit pe o carte poștală, nu știu cui aparțin). Plantez grâu, am plantat și pomi, educ oameni…. Viitorul va fi bun, dacă suntem sănătoși.

 

Actoria este o meserie destul de dificilă, care nu îți dă liniște prea multă, dar, în egală măsură, e plină de satisfacții. Pasiunea pentru această formă de artă te transformă și poate fi îmbrățișată la orice vârstă sau dezvoltată de la o vârstă fragedă. Cu adevărat împlinitor, dincolo de spațiu și timp, e să ajungi să fii aplaudat de o sală întreagă de spectatori și să simți cele mai frumoase vibrații date de jocul actoricesc.

Vlad Udrescu, cel cu care am împărtășit azi idei, este un tânăr actor care promite mult și multe. Aspirațiile sale de pe vremea când era adolescent s-au materializat. Devenirea sa este un rezultat a ceea ce a sădit în sufletul și mintea sa pe când era la liceu. Povestea sa pe cât  de simplă este, pe atât de frumos s-a scris. A dat la actorie în Mureș și București. A ales cel din urmă oraș pentru mai multe uși deschise, dar casa lui este în prezent Teatrul Național din Craiova. Parcursul său a fost unul firesc cu proiecte, roluri, ascensiuni și bucurii la un loc.

 

 

Cum arată sufletul tău în această perioadă, Vlad? Cum te găsesc și unde?

Mă găsești în drum spre Sevilla. Sunt în avion. Am două escale lungi. Una în Bruxelles și una în Palma de Mallorca. Avioanele au întârzieri peste tot. Parcă merg cu CFR-ul. Mă duc să văd spectacolul lui Declan Donnellan, “Viața e vis” de Calderon de la Barca produs de Teatrul Lope de Vega din Sevilla. Fac un pic de turism cultural. Nu am mai ieșit din țară de patru ani. Pandemia, repetițiile, programul haotic m-au împiedicat sa ies. (Cu excepția Chișinăului unde am fost în câteva turnee cu Teatrul Național Craiova). Și mă bucur să revăd un spectacol de-al lui Declan Donnellann (daca nu știți cine e dați un search pe google, e un artist impresionant) cu care am lucrat in primăvara aceasta la producția spectacolului „Oedip Rege” făcut la Teatrul Național Craiova. Am avut o întâlnire foarte frumoasă cu el, atât profesional cât și uman. Îndrăznesc să spun că ne-am împrietenit. Așa că iată-mă în drum să văd un spectacol de-al lui (și al partenerului lui Nick Ormerod) în Spania. Experiența profesională cu acest regizor de mare notorietate, teoretician, pedagog m-a făcut să realizez ca teatrul se poate face exclusiv  cu feedback pozitiv. Declan nu dă niciodată un feedback negativ. Lucrează mereu cu calm, răbdare, înțelegere, îngăduință și mult umor. Întâlnesc câteodată regizori care au impresia că teatrul se face cu “muci, sânge, nervi”. După ce l-am întâlnit pe Declan și am intrat în contact cu metoda lui de lucru, am constatat că un proces de lucru  bazat exclusiv pe conflict e perimat și nenecesar. Nu trebuie sa te dai cu capul de pământ ca să îți iasă un rol. Chiar nu. Am întâlnit cazuri în teatrul românesc în care nervii, crizele și încrâncenarea la repetiții sunt la ordinea zilei. Nu mereu și nu la toate proiectele. Bineînțeles. Dar  ajung să confund crizele astea de la unele repetiții cu o oarecare normalitate. Credeam mai demult că teatrul trebuie făcut cu orice sacrificiu, cu orice fel de efort, cu “muci, cu crize, cu sânge” dar… cu condiția să fie genial. Nu mai cred asta. Genialitatea în artă e o treaba prea subiectivă. Ajung să cred că genialitatea, de fapt, nu există. Ea este dictată de conjuncturi, subiectivism, curente sau noroc. Fac față conflictului în procesul de lucru și pot să îl gestionez. Cu toții putem. Dar categoric se poate și ALTFEL! Hai cu pozitivul și cu plăcerea că de crize cred ca suntem sătui. Lucrul profesional cu Declan Donnellan mi-a confirmat acest lucru.

 

Rețelele de socializare m-au adus a doua oară la tine. Am descoperit că ești un spirit creativ care m-a determinat să întorc fața către tine, mai ales că ai îmbrățișat meseria de actor pe care o practici atât de cinstit. Ce-mi poți mărturisi despre omul din spatele personajelor pe care le joci pe scene?

Omul din spatele personajelor este același cu omul de pe scenă. N-am în spatele cui să mă ascund. Ce vede publicul pe scenă sunt și în viață. E adevărat că publicul spectator mă mai confundă cu personajele pe care le interpretez dar cred că, undeva, calitatea unui actor pe scenă transpare și în viața de zi cu zi. Actorii/actrițele sunt ființe sensibile. Orgolioase uneori. Și avide de recunoaștere. Pardon. De ce vorbesc în numele tuturor?! Nu. Așa sunt eu. Recunosc. Dar sunt și generos. Asta știu despre mine. Nu-s nici mai deștept și nici mai prost decât restul lumii. Doar că am ocazia să fac ceea ce îmi place.  Asta îmi dă bucurie, liniște dar și autosuficiență câteodată. Am satisfacția de a lăsa spectatorul să vadă prin mine. Și asta îmi oferă, nu știu de ce, multă satisfacție. Poate e un soi de narcisism sau poate e, pur și simplu, o mărturisire sau o împărtășire a ceva.

 

Dar despre actorul Vlad ce-mi zici?

Mă critic. Am fost educat… ba nu.. M-am educat cu un spirit critic și cu o voce care spune mereu: “nu faci bine, n-ai făcut destul, nu ești important, n-ai nimic de spus, de arătat, de exprimat”. Metehne proaste dintr-o societate îndobitocită. Le-am preluat și le-am făcut ale mele. N-am putut să discern și să le las deoparte. Na. Cum îți așterni așa dormi. Dar câteodată mai vreau să mă și trezesc și sa fiu mai blând cu mine. Și mi-aș dori în general ca oamenii, în special conaționalii, să fie mai blânzi cu ei înșiși. Feedback exclusiv pozitiv cum ar zice Declan. “Positive empowerment” e recomandarea mea pentru o minte limpede.

 

 

Care a fost momentul când ai avut revelația că vei urma cursuri de actorie și că te vei forma în această nișă?

Nu a fost o revelație. Mi-am spus la un moment dat, la terminarea liceului, că actoria e ceea ce vreau să fac. Habar n-aveam să joc. Nu știam actorie. Aveam doar impresia că știu pentru că făcusem două spectacole cu trupa de teatru a liceului Economic din Târgu Mureș. În realitate mi-a luat aproape zece ani să ajung la un nivel cât de cât acceptabil. Eram copil și credeam că orice e posibil. Foarte bine. Așa trebuia să fie. Pe parcurs însă m-am pierdut. Am pierdut încrederea în mine, în cei din jur, în teatru și în relevanța lui. Acum sunt pe la mijloc. Azi cred, mâine nu mai cred. Ca să revin la întrebare: decizia revelatoare poate am luat-o în liceu, dar am avut constant dubii dacă e decizia bună sau nu.

Coincid planurile atunci când erai mic cu cele de acum?

Da. Cred că da. Am avut momente când am vrut să renunț. Am avut momente când mă gândeam să deschid o spălătorie de rufe pentru studenții din Regie. Eu am locuit în căminul UNATC și aș fi dat orice pentru o spălătorie de rufe pe lângă cămin. Mergem pe la un unchi în Primăverii să îmi spăl hainele. La Mall nu îmi permiteam. Eu nu am fost un student exemplar. Aș spune că am fost mai degrabă mediocru așa că m-am gândit la un moment dat să las prostiile astea artistice și să îmi fac un business. O spălătorie de rufe suna bănos. Făcusem tot felul de calcule. Kilograme de rufe de la studenți raportate la investiția în câteva mașini de spălat. Din fericire am cunoscut teatrul independent din București și asta m-a ajutat să nu mă pierd. Cu toate că acum, dacă stau să mă gândesc, puteam să ajung un patron prolific de spălătorie de rufe. Aș fi salvat mulți studenți/studente de la disperarea de a nu avea unde să își spele kilogramele de rufe la niște prețuri acceptabile.

 

Pe câte scene te-ai plimbat, Vlad?

Am jucat la Teatrul Luni de la Green Hours, la TNB, la Godot, la Comedie, la Nottara, la Cluj – la Fabrica de Pensule, la teatre care acum nici nu mai există (cum e teatrul Mignon), la Foarte Mic, am jucat și în străinătate, dar mi-am găsit casa la Teatrul Național Craiova.

 

Știu despre tine că te-ai perindat prin mai multe orașe. Cum de?

Cred că-mi place să fiu pe drum. Nu știu, Ema, dacă ai avut vreodată acest sentiment că pe drum, în tren spre exemplu, ești acasă. Eu l-am avut. Cred că am simțit asta din cauză că Bucureștiul (când am ajuns aici) îmi părea prea dur iar orașul copilăriei (Târgu Mureș) era un oraș pe care încercam, la acel moment, să îl las în urmă. Mă simțeam bine între lumi. Îmi era bine acolo. Pe drum. În no man’s land. În căutare. În liniște. Cu peisaje verzi pe ferestrele largi ale trenurilor. Asta era pe vremea pe când trenurile nu aveau întârzierile pe care le au acum. Acum CFR-ul are, pentru mine, nostalgia pe care o au unii bătrâni pentru comunism.

 

Dar prima scenă pe care ai jucat și ți-ai arătat abilitățile și talentul care a fost?

În programul „Comedia ține la Tineri” la Teatrul de Comedie. Am lucrat cu Alex Măzgăreanu în spectacolul Romanțioșii de Edmond Rostand. A fost un debut frumos cu o echipă alături de care am păstrat o prietenie frumoasă. Îi aveam parteneri pe Sorina Ștefanescu, Irina Drăgănescu, George Costea, Șerban Gomoi, Gabi Costin. Am și câștigat concursul respectiv iar spectacolul a fost găzduit de Teatrul de Comedie o perioadă.

 

Legătura ta e strânsă de teatrul din Craiova, cel de acasă în prezent? Greșesc sau îmi confirmi curiozitatea?

Da. Printr-o întâmplare, m-am născut la Craiova. Tata e de acolo. Nu am stat la Craiova aproape deloc. Dar cumva, ADN-ul, “chemarea pământului” (ar glumi colega mea actriță Raluca Păun) m-a atras spre Craiova. Mă simt bine acolo. Sunt recunoscător echipei de acolo. Mă simt împlinit. Simt că aparțin. Cred că asta căutam când am fost la concursul de angajare. Să aparțin unui colectiv, unui grup. Mă simțeam adesea singur în lupta mea cu profesia. Teatrul independent e greu, noduros, sărac și foarte pasional.  Este și destul de singuratic. Ești pe cont propriu acolo. Dacă nu dai din coate nu te miști, evident. Ori eu eram în punctul în care căutam ceva mai prietenos. Și mai bine plătit, desigur. Ei bine, prietenos a fost…  bine plătit.. Neh. Cel puțin nu la început.

 

 

Cum de nu te-ai lăsat cuprins total de București? Se spune că o capitală îți oferă mai multe oportunități, îți deschide mai multe uși. Ție nu ți-a făcut cu ochiul?

Așa e. Probabil aș fi rămas dacă îmi găseam ceva remunerat. Dar recunosc că am o anumită teamă în ceea ce privește Bucureștiul. E puțin cam brutal uneori. Nu am renunțat. Joc încă în București. Tocmai ce am scos premiera spectacolului „DUAL” la Teatrelli în regia Letei Popescu. Un experiment teatral pe  care trebuie să-l vezi. E musai. Roxana Lepădat (coordonatoarea proiectelor Teatrelli) face proiecte grozave acolo. Am avut mare noroc de susținerea ei pentru un proiect riscant cum e DUAL-ul, în care îi am ca parteneri pe extraordinarii Mihaela Velicu și George Albert Costea. După „DUAL” am avut un spectacol-lectură la Teatrul Point într-un proiect coordonat de Gabi Sandu unde am avut ocazia să le întâlnesc pe regizoarea Irisz Covacs și pe actrițele Oana Jipa și Paula Trifu. Nu am renunțat la București și nici nu renunț. Are un miez pe care îl mai zgândăresc din când în când.

 

Cu ce te mândrești, Vlad, pe plan profesional?

Am fost nominalizat la premiile UNITER la categoria cel mai bun actor în rol secundar pentru rolurile din spectacolul “Câine cu om. Câine fără om” în regia lui Radu Afrim. Da. Știu. Premii, validări, distincții, bullshit-uri. Dar am avut o lungă perioadă în care îmi pierdusem încrederea în mine. Genul acesta de recunoaștere mi-o dă înapoi. Nominalizarea m-a făcut să fiu mai încrezător în ceea ce fac.

De altfel, publicul bucureștean are ocazia să vadă și “Câine cu om. Câine fără om”  în regia lui Afrim și “Oedip Rege” în regia lui Declan Donnelann în Festivalul Național de Teatru pe 5 noiembrie și 6 noiembrie. E o mare bucurie să putem aduce aceste spectacole în București și garantez o experiență cel puțin intensă la ambele spectacole.

 

Ce signifianță are scena pentru tine? Este locul unde te dezbraci de toate inhibițiile?

E un loc al imaginației și al imprevizibilului. E un loc al cercetării și al descoperirii unor mistere și mai ample. E un loc al jocului. Al orgoliului. Al micimii și măreției ființei umane. Dar parcă mai mult al micimii. E câteodată sumbru și încrâncenat. Un loc complex pe care nu pot pune degetul. Și nici nu încerc.

 

 

Experiențele din copilărie sunt asemenea unei temelii ale unei case, iar atunci când aceasta este construită cu grijă, trainic, casa va fi și ea puternică. Dar ce te faci atunci copilăria ta este marcată de răni? Sunt șanse să te urmărească toată viața? Ce te faci când nici măcar nu cunoști adevăratul sens al cuvântului „casă” și când nici măcar nu te-ai dezvoltat lângă părinții tăi, ca să nu mai vorbim să simți iubire și să primești educația pe care o merită  orice copil din lumea aceasta?

Mihai Ghebrea are o poveste de viață scrisă cu răni, lipsuri, abuzuri, dar nu se plânge. Nu s-a văitat nici când era batjocorit în cele trei casele de copii în care a crescut de la 7 luni. A purtat încrederea că va dăinui chiar dacă a fost crescut de statul român. Știa că singura armă cu care poate supraviețui în lumea aceasta este cartea. Așa a și fost.

În prezent, lucrează în domeniul asistenței sociale în cadrul DGASPC Vâlcea, iar din 2018 a luat sarcina de a se ocupa de casa de copii „Pinocchio”. Evoluția copiilor, adolescenților și tinerilor din centrele de plasament este preocuparea sa principală, deși primii bani i-a făcut din vânzarea unor haine pe care le-a primit într-un schimb de experiență în Danemarca. Poate unii ar fi continuat să facă „bișniță”, dar nu. Mihai a îndrăznit să viseze mult și multe și să răzbească orice ar fi. Când era mic, purta cu el gândul că vrea să apară la TV sau să se audă la radio, iar acest fapt s-a și întâmplat, adult devenind. Să cunoaștem mai multe despre călătoria lui Mihai Ghebrea prin viață în rândurile de mai jos.

 

 

Cine este Mihai Ghebrea văzut prin ochii proprii?

Un tip care-și dorește ca lumea să nu fie prea egoistă, ca cei din jurul lui să fie corecți și punctuali și empatici.

 

Cu ce valori a crescut copilul Mihai devenit adultul frumos de azi?

Nu am avut repere de valori, crescând de la 7 luni în orfelinat. Valorile mi le-a insuflat Dumnezeu și mi-am ales și înmagazinat propriile valori și anume corectitudine față de interlocutori, lucrul bine făcut, nu de mântuială, respect și character. Fără caracter ești nimeni.

 

Cine ți-a insuflat convingeri bine închegate cu care te mândrești în viață având în vedere că n-ai crescut într-o familie normală în care să dăinuiască iubirea, buna educație și buna creștere?

Familia doamnei profesor Stănescu, Rm.Vâlcea și mama adoptivă Emanuela din Suedia sunt principalii factori. Apoi biserica și o parte din educatorii din copilărie.

 

Ce știi despre părinții tăi în ziua de azi? Trăiesc?

Doar mama trăiește. Tatăl e decedat de foarte mulți ani. Mama locuiește în străinătate de vreo 32 ani.

 

I-ai întâlnit vreodată măcar pe unul dintre ei? Dacă da, cum a fost prima întrevedere?

Pe mama am cunoscut-o acum 8-9 ani. A fost o întâlnire emoționantă din partea ei mai mult pentru că își vedea copilul după 35 ani. Eu nu aveam așa emoții pentru că oricum era destul de adult și nu știam cum e să ai o mamă. Eu eram doar curios. Și azi vorbim, dar nu-i spun mamă.

 

Ce sentimente ai simțit atunci și ce sentimente le porți acum?

Sentimentul de abandon l-am simțit cel mai des. Azi știu că e acolo și e bine. Vorbim rar și punctual.

 

 

Spune-mi sincer, i-ai judecat sau i-ai condamnat pentru că te-au părăsit?

Nu am judecat-o, decât că eram curios de ce. Când am cunoscut-o, am înțeles de ce. Dar Dumnezeu a știut să mă pregătească pentru viață așa că nu a fost nevoie să-i port ranchiună.

 

Doar pe tine sau și pe ceilalți frați ai tăi? Câți ați fost în familie?

Din partea mamei sunt doar eu. Nu a mai făcut alți copii. Mai am cinci frați după tată.

 

De la ce vârstă ai intrat tu în centrul de plasament?

La 7 luni am fost abandonat.

 

Prin câte orfelinate te-ai plimbat, Mihai?

Prin trei orfelinate.

 

Nu a îndrăznit nicio familie să te adopte? Ce-mi poți mărturisi?

În clasa I sau a II-a a fost o familie dispusă să mă adopte. Nu am rezistat mai mult de 2 zile. Erau oameni de la țară, din comuna Tomșani, jud. Vâlcea. Aveau alte priorități pentru mine care nu erau pe înțelesul meu atunci. Dar azi,, când mă gândesc a fost o decizie bună că nu am stat în mediul acela. Altul era destinul meu. În schimb, au luat alt copil și azi el, Florin, este preot într-un sat.

 

Știm prea bine câte se mai întâmplă sau se întâmplau înainte de 1989 prin casele de copii. Ai pățit să fii bătut, batjocorit, ocărât de către educatorii care vă asistau sau chiar de colegii de cameră? Ce-mi poți povesti?

În orfelinatele dinainte de 1989 prima legea junglei, cei tari și mari rezistau. Am fost supus, ca și colegii mei, la toate abuzurile posibile. Erai umilit și bătut dacă nu executai tot ce-ți cereau cei mari. Dacă aveai curajul să le spui la educatori era riscul și mai mare, pentru că educatorii plecau acasă, noi rămâneam non-stop cu cei mari care te băteau dacă aflau. Și aflau pentru că tot educatorii le spuneau. Practic nu aveai încredere în nimeni. Eram vreo 30 la grupă și personalul prefera să fie liniște și atunci apelau la cei mari să fie ei comozi la muncă. Eu am fost mai protejat pentru că mergeam la cerșit și le făceam cota de bani și scăpam. Așa am început să învăț și valoarea banului. Mai târziu, o parte din cei mari, după ce am devenit cunoscut, mă rugau să-i ajut cu locuință, serviciu, etc. Și cât am putut i-am ajutat. Unul din ei a zis: „credeam că mă refuzi și aveai tot dreptul, acum mă simt lovit de trăsnet că mi-ai întins o mână de ajutor.” Și plângea. Era căsătorit și avea copii. A fost o lecție pentru el. Dumnezeu e MARE.

 

Ai simțit măcar puțin că ești iubit și susținut, deși nu îți erau membri de familie asistenții educatori?

Iubit de angajați nu pot spune, dor erau mândri de rezultatele mele școlare. Nu era o empatie din partea lor, aveau și ei familiile lor, numai de noi nu le păsa. Au fost câțiva care rezonau cu noi, dar când am crescut și aveam ce subiecte să dezbatem, mai ales politice.

 

Au fost glasuri din partea celor de la centrele de plasament care te descurajau și, poate, îți repetau că n-ai să reușești în viață?

Primeam descurajări, în principal, de la societate. Eram discriminați doar pentru că proveneam din orfelinat, fără să ne cunoască valorile. Și așa eram obligați să muncim mai mult, să dovedim că putem și că suntem mai buni ca mulți copii care aveau familie. Și cei mai mulți dintre noi reușeau. Din generația mea, puțini sunt cei care nu au cel puțin liceul absolvit cu bacalaureat.

 

Îndrăzneai să visezi, Mihai, când erai copil? Ce visai că o să devii când vei crește mare și ce ai devenit?

Visam ca orice copil. În funcție de context, de situația din timpul petrecut la orfelinat, voiam să mă fac la început procuror, să-i pedepsesc pe cei care ne abuzau, apoi am vrut să mă fac prezentator radio-tv, apoi șofer, etc. Mi-am îndeplinit o parte din vis. Am lucrat la radio ca prezentator și voice-over de la 14 ani, la Radio Metronom. Și am stat acolo foarte mulți ani. Între timp, am reușit să-mi iau carnetul de șofer profesionist când aveam deja 18 ani, din prima.

 

 

Cu ce te ocupi, mai concret?

Lucrez în domeniul asistenței sociale în cadrul DGASPC Vâlcea. Mă ocup proactiv de evoluția copiilor, adolescenților și tinerilor din centrele de plasament.

 

Ți-ai transformat povestea de viață tristă într-una de succes. Nu te-ai pierdut, deși mulți care nu cresc în sânul unei familii să „rătăcesc” în viață și o iau pe căi greșite. Tu ai vrut să înveți din greșelile colegilor tăi din orfelinate?

Eu am învățat din propriile greșeli. Nu prea eram atent la ceilalți că le aveam destule pe ale mele. Am fost și sunt ambițios, știu ce vreau și ofer mereu alternative celor cu care interacționez.

 

Cine ți-a insuflat plăcerea pentru carte?

Dumnezeu și nevoia de a fi mereu în față. Spuneam la început că noi din orfelinate trebuia să muncim mult să dovedim că se poate și să demonstrăm că nu suntem diferiți față de cei din familie. Așa că singura soluție a fost cartea. Azi e mai dificil pentru cei care sunt în orfelinate, sunt prea mult tentații din alte direcții și nu sunt atât de motivați pentru a face școală. Au alte priorități, cum  să facă bani mai ușor.

 

Ce ai studiat, Mihai și cum ai câștigat primii bănuți?

Am făcut liceul la Colegiul Energetic din Rm. Vâlcea, apoi Postliceala de Informatică, Facultatea de Drept, Master Management Organizațional și Resurse Umane.

Primii bani i-am făcut în 1991 când am venit dintr-un schimb de experiență din Danemarca și acolo am primit foarte multe haine noi pe care ulterior le-am vândut la un magazine de haine din oraș. Apoi banii câștigați la Radio, făceam spoturi publicitare și voice-over.

 

Ce ocupații ai avut până să ocupi funcția de director la casa de copii „Pinocchio”?

Am lucrat la radio, apoi la Primăria Rm. Vâlcea și din 2005 la DGASPC Vâlcea, educator specializat.

 

De când conduci centrul de copii „Casa Pinocchio”? Care este frumoasa poveste?

Din 2018 am avut sarcina de a prelua acest centru de care se fereau mulți. A fost greu la început cu schimbarea mentalității angajaților. Eu aveam alt mod de lucru. Azi am format o adevărată familie. Angajații au reușit să empatizeze cu copiii și astfel munca lor a devenit mai ușoară și plăcută pentru că lucrau ca acasă, în familie. În cei 4 ani am reușit să-i conving pe copii că școala e cea mai importantă. Iar pentru asta i-am asigurat că le voi oferi tot ceea ce este necesar pentru ca ei să fie concentrați pe școală. Astfel că le-am creat condiții foarte bune de locuit, de îmbrăcat și nevoi personale. Evident și toată infrastructura necesară pentru educație. Și unii din ei au avut rezultate foarte bune. Trei dintre ei au obținut permisul de conducere din prima, avem prima studentă la stat. Le-am insuflat dorința de a face bine și altora și au fost implicate în foarte multe proiecte sociale pentru comunitate. Au derulat proiecte de ecologizare a zonelor afectate. I-am implicat foarte mult în comunitate și asta le-a dat foarte mult curaj. Dar poate cel mai important i-am încurajat să spună ce gândesc și să lupte pentru dreptate. Azi, centrul este închis pentru că se dorește schimbarea destinației clădirii, dar copiii sunt în apartamente de tip social ale DGASPC. Familia Pinocchio există în continuare, chiar dacă casa a fost închisă. A fost un șoc emoțional foarte mare pentru ei. Din păcate, în România, încă primează ideea că acolo unde merge ceva trebuie stricat. Și când vrei să strici ai mereu grijă să găsești motive de ce ai făcut.

 

Ce le promiți copiilor cărora i-ai luat sub aripa ta?

Nu le-am promis nimic deosebit. Le-am spus că atâta timp cât ei se țin de școală, vor avea de câștigat în viață. Însă nu totul depinde doar de mine. Din nefericire, și eu am limitele mele și trebuie de multe ori să apelez la terțe persoane pentru a putea să-i ajut atunci când sunt în dificultate. Și sunt multe persoane fizice, mai ales, dar și firme care încă sunt atenți la nevoile lor.

 

 

Le spui că educația este singura armă cu care pot dobândi în viață?

Așa cum spuneam și mai sus educația este pe primul loc. Dar și mai important este caracterul.

 

Ce-ți iei frumos pentru suflet din timpul petrecut în mijlocul lor?

Poate cel mai important este că mereu sunt empatici cu mine atunci când am zile mai proaste. Sunt respectuoși și cei mai mulți îmi spun tată. Iar când au reușite, vin imediat și le împărtășesc cu mine. Practic, le știu viețile fiecăruia și mă încarc doar cu prezența lor.

 

Cui îi mulțumești tu pentru ceea ce ești azi?

Lui Dumnezeu pentru că a găsit mereu soluții la dificultățile vieții și mi-a scos mereu oameni care să răspundă la nevoile cotidiene.

Ce proiecte ticluiești pentru viitorul apropiat?

Îmi doresc poate să construiesc 2-3 case de tip familial în care să pot crește alte generații de copii. Sunt încă foarte mulți copii care trăiesc la limita sărăciei și pe care, o parte din instituțiile statului, îi ignoră. Din păcate, nu se dorește educație, pentru că atunci când ai un popor needucat îl poți manipula cum dorești în favoarea intereselor personale sau de grup.

 

 

Să ne închipuim că lumea noastră e o masă mare, cu multe feluri de mâncare, sau – mă rog – un bufet suedez, dacă sunteți suedezi sau insistați să vă serviți singuri; nu despre modul de servire e vorba aici. Unele feluri sunt gustoase și arătoase, gătite cu grijă și prezentate cu fason, altele mai din topor și mai fără pretenții; nu despre gurmanzi și gourmeți e vorba aici. Unele feluri sunt eco-bio, altele sunt burdușite de E-uri și monoglutamați, altele – așa și așa; nu despre alimentația publică e vorba aici. În mod ideal, în fața unui asemenea festin, oamenii normali încearcă din multe câte puțin, după preferințe, pasiuni și toleranțe, și cu grijă să nu transforme totul într-o crăpelniță fără cap și coadă și să nu se intoxice. Firește că unii mai nechibzuiți își pun cu vârf și îndesat din toate, firește că alții au alergii sau nu suportă din principiu calamarii, bamele ori mazărea, sau că alții beau cafeaua cu țuică și țuica cu cola – însă e cert că, deși uneori metodele și manierele sunt nepotrivite, scopul rămâne același – de a gusta și de a se bucura de cât mai multe, într-un mod cât mai deplin.

Însă, într-un colț al acestei mese fastuoase s-au proțăpit niște tipi tăcuți, țepeni și-ncruntați, care îți lasă impresia ori că au fost aduși cu forța, ori că au indigestie. Ce au ei în comun e că, din toată abundența revărsată pe masă, ei au ales calea unei stranii austerități: unul are pe farfurie o felie de mandarină, altul a optat pentru un vârf de linguriță cu icre, din care a ales cu multă migală… o (una) icră (!), iar în furculița altuia stă stingheră o măslină foarte mică. De băut – nimic. Firește că toată lumea i-a văzut, unii și-au dat coate, dar în general toți și-au văzut de treabă – nu are nici un rost să strici buna dispoziție a tuturor comesenilor pentru un fleac, mai ales cu atâtea bunătăți în jur.

Doar că la un moment dat, sau ca să zic așa: pe nepusă masă, cel cu felia de mandarină (pe care nici nu o gustase, doar o privise atent mult timp) a declarat cu voce stridentă că, după părerea lui, toată lumea ar trebui să mănânce doar mandarine – mai precis, mandarine feliate, pe care el le cunoaște foarte-foarte bine, întrucât el cu asta de ocupă, cu mandarinologia, mai exact specializarea „mandarine feliate”. Lumea l-a auzit, i-a zâmbit politicos cu obrajii umflați de mâncare, și după aceea și-a văzut mai departe de supe, de fripturi și de salate. Nu mult mai târziu, cel cu măslina s-a pus cu picioarele pe scaun și a strigat că toată lumea trebuie să mănânce doar măsline, mai exact măsline mici – în care el e expert, pentru că are un postdoctorat în micromăslinologie aplicată și toate studiile arată că micromăslinele sunt singurul aliment benefic pentru omenire, mai bine zis, un elixir, o soluție universală și universal valabilă care tămăduiește miraculos toate bolile, inclusiv platfusul și cifoza. Majoritatea a râs și și-a văzut de ospăț, dar de data asta au fost câțiva care – la început discret, apoi fățiș – au dat la o parte tocănițele și checurile și și-au pus câte o măslinuță, fiecare străduindu-se să o aleagă pe cea mai mică și mai scofâlcită. Petrecerea continua, ce-i drept cu mai puțin haz, dar continua.

Însă nu a mai durat mult până când cel cu icra-la-singular a izbit cu pumnul în masă, și toți au împietrit – unii cu furculița înfiptă-n șnițel, alții cu paharul de prosecco la gură. În stupoarea generală, lumina s-a stins și a rămas stinsă câteva clipe, după aceea s-a aprins un reflector, apoi încă două și încă trei, și – ce surpriză! – în capul mesei a apărut ca prin minune un studio TV complet, cu mobilier, camere de filmat și cu prezentator neutru și obiectiv. Între studio și masă, un ecran perfect transparent, cu rezoluție perfectă. Restul mesei rămăsese cam pe întuneric. În studio, omul-cu-icra afirma pe un ton (=accentul, nu peștele) apăsat că din acest moment toți ar face bine să înțeleagă că totul, absolut totul în jur e făcut din icre, pe care el le-a studiat de-o viață împreună cu alți icrologi de top la Acceleratorul de Particre (o instituție de cercetare exorbitant de scumpă, parteneriat public-privat). A mânca altceva e pur și simplu o crimă, iar cine refuză să recunoască acest Adevăr imposibil de contrazis ori va muri în chinuri groaznice, ori va suporta consecințele legii. Celor care vor recunoaște Superioritatea Absolută a Icrei le vor fi oferite privilegii, iar cei mai zeloși vor fi decorați. Ce a urmat e previzibil – mulți s-au înfricoșat, iar din cei puțini care nu s-au înfricoșat s-au conformat de frica pedepselor sau de tentația privilegiilor. Icrologia s-a transformat în icrologism și a triumfat, icrofilia a devenit religia oficială, iar peste tot s-a instaurat icrocrația. Se pare că așa se întâmplă uneori în istorie, după o -logie vine un –ism și, odată cu el, o -filie și o -crație. Și aici la fel – ocazie cu care s-a aruncat enorm de multă mâncare bună…

*

Care-i ideea cu povestea zănatecă de mai sus? Cum probabil că unii dintre cititori au intuit deja, cei care aleg mandarina feliată, micromăslinele sau icra-la-singular seamănă cu ceea ce azi numim cu un respect și o teamă religioase „specialiști”. De fapt, mai precis ar fi să îi numim „hiperspecialiști”, deși cuvântul sună la fel de atrăgător precum am spune „ciorbă de ananas”. Cine ar fi hiperspecialiștii? Fără pretenția unei definiții perfecte, e de ajuns acum să spunem că hiperspecialistul e acea specie de om care alege să explice întreaga lume și după aceea să acționeze asupra ei printr-o perspectivă profesională extrem de îngustă și de ermetică. Pentru că extrem de îngustă, el își depășește ușor sfera de competență, afirmațiile lui publice influențând grav domenii pe care el pur și simplu le ignoră. Pentru că extrem de ermetică, afirmațiile lui au – potențate imens de puterea media – o gravitate sacerdotală, prezentându-se mai degrabă ca niște sentințe decât ca niște observații, ceea ce face ca publicul să îi acorde o încredere deplină, renunțând la propria judecată. Efectul este că mintea publicului se colonizează cu o singură problemă care, pentru că este prost formulată și smulsă de contextul general, devine obsesivă, ocultând orice alte probleme conexe și orice alte abordări de rezolvare din afara hiperspecializării.

Poate vom povesti altădată despre cum ideea hiperspecializării este o eroare care fărâmițează lumea, cum prin prisma ei percepția realității e grav afectată (ca în zicala veche – unui om cu un ciocan în mână, toate lucrurile îi par cuie), cum ultracompetența dobândită prin specializare e adesea sinonimă cu deplina incompetență în orice domeniu din afara specializării, și cum – prin hipersimplificare – este ea indispensabilă totalitarismelor moderne. Până atunci, am simțit nevoia să scriu mica istorioară absurdă pentru că, în calitatea mea de nespecialist care ține musai să nu fie la curent cu absolut tot ce se întâmplă pe glob, mi se pare că au loc niște schimbări în studioul apărut în capul mesei noastre mari.

Vreme de doi ani aproape încheiați, câțiva hiperspecialiști ne-au pus viața pe pauză decretând că – dat fiind că ei se ocupă exclusiv de spitale și de țarcuri – lumea trebuie tratată ca pe un fel de țarcospital. Astfel că în ultimii doi ani nu pare să mai fi existat nimic altceva decât Microbul, Valul și Vaccinul + Masca, Distanța și Măsurile, împlinite în Certificatul cel Magic acum, mai pe final.

Poate că nu văd bine din cauza locului pe care-l ocup la masă (de altfel, nici nu mă uit prea mult înspre capul mesei, am circumstanțe extenuante – sunt prea ocupat să-mi caut blidul pe întuneric), poate greșesc  – dar îmi pare că acum emisiunea asta e pe sfârșite, ratingul a cam scăzut și se impun niște schimbări. Prezentatorul neutru și obiectiv ne spune „rămâneți alături de noi pentru că, după publicitate, urmează o altă emisiune, evident ediție *hiper*specială…”.

Îmi pare că, de-acum, în studioul luminat din capul mesei, hiperspecialiștii în țarcospitale se ridică icnind din fotoliile ocupate de doi ani de zile. A fost greu și pentru ei, meseria asta de profet cu normă întreagă cere anduranță. Nu au un meci de retragere cu stadionul plin ca fotbaliștii faimoși, nu dau un ultim spectacol în uralele tuturor, precum prim-balerinele. Așa e regula – să pleci discret. Și e greu să pleci discret după ce, timp de doi ani, nu ai lăsat pe nimeni indiferent… Câteva secunde după ridicare, pe șezutul fotoliului se mai vede urma imprimată, apoi tapițeria își revine încetișor la forma inițială…

Asistenții de platou (=platou TV, nu platou de servit) nu pierd nici o secundă: șterg mesele, pun pahare curate în care toarnă apa proaspătă („cum să fie? plată? minerală?”) cu care următorii invitați își vor răcori epiglotele încinse. Tehnicienii modifică poziția luminilor, își ajustează camerele și schimbă prompterul. La machiaj se fac ultimele retușuri, fiindcă nimeni nu intră nemachiat în mintea oamenilor. În doar câteva clipe, doamnelor și domnilor, vor intra în arenă alți hiperspecialiști. La fel de sobri, la fel de încruntați, la fel de siguri că ei felia lor de mandarină face cât toată horticultura lumii și că icra lor, icra lor singulară și atotștiutoare, poate explica oceanul planetar.

În puținele minute de pregătire, se mai schimbă câteva vorbe în treacăt – politicos, ca între experți, apoi e gata. Cei vechi – cu ochii injectați de lumina din studio, obosiți și demni ca niște veterani de război mediatic, se pregătesc să iasă pe ușa dincolo de care îi așteaptă lumea reală pe care au încercat, pentru binele ei, s-o cuprindă în statistici docte, s-o îmbrace în profeții sumbre și s-o închidă cu șapte lacăte. Cei noi – proaspeți și siguri pe propriul arsenal de statistici, profeții și soluții la cheie – își dreg vocea și verifică a mia oară dacă nu au vreo scamă nanoscopică pe rever. A veni să spui lumii că iar e de rău cere o morgă și o ținută imbatabile, așa că își mai exersează puțin privirea tranșantă și-și încordează pieptul pe care deja parcă atârnă zeci de decorații. Se va vorbi despre necesități gravissime – digitalizarea, criza energetică, războiul, clima, transformarea finanțelor globale. Mai multe. Sau una singură cu mai multe fețe. Vom vedea, dacă ne uităm.

Liniște în platou. Începem în 3… 2… 1…

Breaking NEWS!…

… Pe ecranul din capul mesei noastre, din capul lumii noastre mari, apare un ins nou, bine îmbrăcat, bine machiat, care se vede că știe ce vorbește. Cu gesturi sigure și precise scoate din buzunar ceva mic și rotund și-l pune pe masă. Și apoi rostește cu glas răspicat:

Aceasta este o bomboană. Mai exact, o bomboană de colivă. În calitatea mea de bombonierolog-colivierolog, vă spun că este imperios necesar ca toată lumea să…

 

 

O mărturisire sinceră: eu, unul, nu i-am înțeles niciodată pe turiștii moderni – adică pe oamenii cărora, dacă stau mai multe zile într-un loc, începe să le sfârâie rucsacul, să le clocotească bocancii, să le apară bubițe verzi pe mâini și o sclipire înfricoșătoare în ochi. Care se topesc din picioare și nu mai pot sta locului și nu vor decât să se ducă și să se tot ducă – nici nu contează unde –  în Mauritius, în Congo Brazzaville, în Insulele Palmipede (nu le căutați, nu există, le-am inventat eu acum), da’ numai să se vadă duși.

Cum firea mea e mai mult de agricultor decât de vânător-culegător, nu am rezonat niciodată la obsesia pentru călătorii. Și cumva, e de înțeles; am văzut destui oameni care – deși se mândreau că au descălecat pe cinci continente – puși în situații de viață banale, s-au împiedicat în propriile șireturi. Destui ale căror experiențe turistice se rezumă la faptul că au mâncat ostropel de varan liliachiu și au dansat cu localnicii tradiționalul jgabananga (mâncarea și dansul tradiționale din Insulele Palmipede care nu există). Destui care se umflă în pene că au ajuns la Citlatepetl, dar nu știu exact în ce județ sunt vulcanii noroioși. Destui care adoră orice e dincolo de Nădlac și disprețuiesc tot ce-i dincoace de Nădlac.

Turism-truism: pentru cei mai mulți dintre turiștii moderni, adevărul unui loc e doar ce încape într-un selfie. Din cei care iau cu asalt aeroporturile, sunt tare mulți care nu călătoresc ca să învețe, ci pur și simplu ca să caște gura pe fundal cu peisaj exotic (se pare că muștele exotice sunt mai gustoase decât cele autohtone), fără să înțeleagă că orice călătorie exterioară are ca punct de plecare și sosire tot inima lor – altminteri punct ușor, prea ușor de ratat și dacă stai pe loc, și dacă umbli brambura. Astfel că, pentru mulți, a călători înseamnă cel mai scump mod de a fugi de sine. Kerosen ars de pomană, bani aruncați degeaba, doru’ lelii și vânare de vânt.

Lumea-i mare și adâncă și înaltă și sublimă. Dar lumea nu e pentru toată lumea. Ca să pricepi că-i adâncă și sublimă, îți trebuie ochi bun, răbdare, prudență și o anumită smerenie. Când condițiile acestea sunt îndeplinite, lumea începe să se arate strălucitoare dincolo de pojghița de banalități cleioase din reclamele la „sejururi”. Atunci nu mai ești turist, ești călător (adică un fel de aproape-pelerin). Asta am învățat-o nu pe pielea mea, ci prin mandat, adică citindu-l de ani de zile pe Brad Florescu, cel mai înrădăcinat călător de care știu.

Ei bine, mă așteptam ca, din sutele de note savuroase și sclipitoare de pe al său tedoo.ro să fi ieșit o carte zdravană, de citit mai ales în vremurile în care granițele (exterioare și interioare) se închid cu zgomot. Dar căile Bradului sunt nebănuite – așa că a ales să-și facă debutul editorial printr-o… carte pentru copii, piatră de pisanie a începutului călătoriei sale în calitate de tată. Vestea m-a bucurat tare, fiindcă așa cum am mai povestit acum vreo două luni pe Matricea  – cu cărțile pentru copii nu e de joacă, nu e bine să ajungă pe mâna oricui, ele sunt treburi serioase, cine nu înțelege asta e turist în propria viață. Iar în lumea noastră plină de ITști și specialiști, nu mai avem prea mulți oameni capabili să spună decent o poveste fără să-și fractureze mandibula, darmite să o caute, să o șlefuiască și să o ofere spre degustare ca pe un vin bun.

Cartea îngrijită de Brad Florescu și împodobită de ilustrațiile subtile ale lui Matei Alexandrescu se numește „Ce a făcut marchizul când a aflat” și abia a ieșit de sub tipar la editura Frontiera. „Marchizul” aduce la un loc 18 povești din toată lumea văzută – din Japonia până-n Etiopia, din Italia până-n China – culese de un călător-vânător-(cu)legător priceput și foarte atent la detalii.

Să începem cu defectele – cartea e mică, mult prea mică, de la așa autor harnic & darnic așteptăm cu nerăbdare o ediție mai dolofană, ceva mai aproape în lungime și lățime de „Cercul mincinoșilor” dacă se poate. Și cam aici închei cu defectele…

…și spun mai departe că poveștile din „Marchiz” le sorbi cu uimire, cu înduioșare sau cu hohote de râs – e o bucurie să redescoperi că oamenii de pretutindeni se miră, se înduioșează și râd înfruntând aceleași minuni, mistere și metehne. Și le admiri ca pe niște mici pietre prețioase cristalizate din marele munte de înțelepciune al culturilor vechi. Și recitindu-le după ce abia le-ai citit, vezi cum înăuntru se sfărâmă niște granițe și se prefac în orizonturi, iar ăsta e semnul că ai pornit în călătorie.

Ce a făcut marchizul când a aflat” e esențială pentru ca cei mici să înțeleagă că lumea celor mari e cum e: nebună și absurdă, balcâză și lălâie. Și-i esențială pentru a înțelege regulile jocului. Și-i esențială pentru ca cei-care-mai-au-un-pic-și-se-fac-mari să nu devină turiști în veacul năuc în care le e dat să crească.

Iar nouă, celor-mari-care-încă-mai-suntem-nițel-mici, stând față-n față cu pandemența zilelor noastre, nu ne rămâne decât să facem exact „ce a făcut și marchizul când a aflat”. Musai.

 

 

Nu sunt un mare fan al poveștilor pentru copii contemporane. De fapt, nu, rectific – nu îmi plac. Mai bine zis, nu prea le sufăr. Le compar fără să vreau cu cele clasice și mi se pare că diferența dintre ele e ca diferența dintre un conac vechi, cu iederă pe ziduri, și un apartament de bloc nou, strâmt și sclipicios, cu vedere la apartamentul nou, strâmt și sclipicios de vizavi.

Poveștile noi nu au nici savoarea, nici ritmul, nici înțelepciunea celor vechi – și e normal, pentru că sunt produsele lumii noastre, care nu mai prețuiește nici savoarea, nici ritmul, nici înțelepciunea. E drept că mai găsești ici-colo prin ele scene bunicele, sau câte o poantă inspirată, dar cam atât. Și da, ilustrații excelente – aici e un semn limpede că suntem într-o epocă a imaginii – rafinamentul tehnic al ilustrațiilor pur și simplu eclipsează cuvintele, ajunse din ce în ce mai butucănoase și nepotrivite. Cel mai adesea, însă, doar banalități în condiții de tipar de lux. Povești muritoare. (Premiul special pentru plictiseală merge către cele care se vor „educaționale” – de genul „purcelușul care nu se spăla pe cap”, „pinguinul care nu vrea să se culce”, „rățoiul care intră încălțat în casă”. Sincer, dacă aș mai fi copil și mi-ar citi mama cărticele așa strepezite, cred că dinadins m-aș lăsa spălat pe cap doar o dată pe trimestru, m-aș culca numai după miezul nopții și aș sări cu bocancii plini de noroi în mijlocul patului, eventual chiar pe cărțile ăstea). După mine, calificativul maxim pe care îl pot primi în general poveștile noi este acela de „mhm… haios”. Dar „mhm… haios” nu înseamnă nici „bun”, nici „folositor”, nici „înțelept” – adică așa cum aș vrea să crească cei mici, ai mei și ai tuturor.

Și totuși, în maldărul de maculatură colorată se mai găsesc și excepții – cărți care nu doar că îi răsfață pe pitici cu o poveste delicioasă, dar care te obligă pe tine, părintele, să le recitești și să le pui la macerat în cămara minții, eventual pe raftul cu povești zen și pilde vechi[1]. Una dintre ele se numește Gruffalo, e scrisă de Julia Donaldson și a apărut în românește acum vreo trei ani, la editura Cartea Copiilor, în traducerea fabuloasă a lui Florin Bican. Îmi permit să povestesc puțin această poveste minunată, fără pretenția de reclamă și fără teama de „spoiler”. Cu siguranță, comentariul meu nu va ține loc de bucuria de a citi textul integral, de multe-multe ori.

Povestea începe așa: un șoricel simpatic merge „prin codru-ntunecos”. Nu știm unde, nu știm de ce, și probabil că nici el nu știe sau, de fapt, poate nici nu contează. Merge și atât. Mă rog, nu merge prea mult – numai primul vers, căci deja de la al doilea îi sare în față o vulpe care, total indiferentă la drepturile și libertățile șoriceilor, îi propune – diplomatic, voalat, subtil – să ia prânzul la ea. La ea în burtă, mai exact.

Ce ar putea face șoricelul în situația asta? Dacă ar fi un șoricel tipic, ar fugi. Și ar fi mâncat. Dacă ar fi un șoricel laș, ar implora îndurare plângând cu lacrimi de… șoricel. Și ar fi mâncat. Dacă ar fi un șoricel prost, s-ar lăsa mâncat fără alte comentarii. Dar șoricelul nu e nici tipic, nici laș, nici prost. Cu îndrăzneală calmă, adăugându-și un surâs pe botic, se scuză politicos ca un lord englez că momentan nu poate onora generoasa invitație, că îl așteaptă la masă chiar… Gruffalo. Buf! La un răspuns atât de imprevizibil, vulpea e scurtcircuitată: „– Gruffalo? Care Gruffalo? Ăsta cine mai e oare?”. Aici începe contraatacul șoricelului: Gruffalo, stimată vulpe, e un monstru „cu colți cumpliți, cumplite gheare și măsele, tot cumplite, pe cumplite maxilare”! Cu alte cuvinte (ale mele), un dement sângeros, un criminal în serie, care mai are și o slăbiciune nebună pentru… „vulpe proaspătă la tavă”! Izbită de acest mesaj de interes public, vulpea e îngrozită și o ia la sănătoasa. Șoricelul surâde pe sub mustăcioară și ne șoptește într-un aparte că vulpea e tare bleagă, neștiind că acest Gruffalo e doar un animal imaginar.

Șoricelul își continuă apoi drumul în „codru-ntunecos”. Nu merge mult și dă peste alt prădător. De data asta, bufnița – care îi propune, tot cu maniere desăvârșite, să bea un ceai cu ea (deducem, desigur, că șoricelul ar urma să joace rolul biscuitelui de muiat în ceai). Șoricelul, la fel de neclintit ca prima dată, îi răspunde că, din păcate, are o obligație: merge să-și bea ceaiul cu însuși Gruffalo. Poanta, evident, se repetă punct cu punct. Bufnița întreabă intrigată cine mai e și Gruffalo ăsta, iar șoricelul o informează că e vorba de o dihanie turbată, oribilă și pe deasupra și pasionată – ce coincidență! – de… carnea de bufniță-n aspic. Probabil fiind alergică la aspic, bufnița își cere scuze de deranj și, fâl-fâl, dispare.

Și pentru că trei e cu noroc, la câțiva pași, șoricelul dă nas în nas cu șarpele care, bineînțeles, îi propune și el o masă copioasă. Rețeta șoricelului funcționează ireproșabil și de această dată: auzind că misteriosul Gruffalo e crud, mare, urât și mai e și gourmet (se pare că se dă în vânt după șarpe gătit proaspăt la capac), reptila se face nevăzută sub un buștean. Din nou, șoricelul îi deplânge prădătorului prostia de a nu ști că Gruffalo e doar un animal imaginar.

 

 

Povestea s-ar putea opri aici, și tot ar fi multe de învățat. Însă merge mai departe, luând o turnură splendidă:

Satisfăcut probabil de cele trei victorii pe linie, șoricelul are imediat parte de o surpriză colosală: drept în față, pe cărare îi apare… însuși Grufallo, „animalul imaginar” (!) pe care șoricelul l-a tot pomenit ca să-și scape pielea – și acum iată că a apărut de-a binelea: bâzdâganie infernală, spaima codrului, urâtanie cu neg pe vârful nasului și țepi purpurii țâșnindu-i din cocoașă. Firește, lui Gruffalo îi e foame și, deși cântărește peste o tonă în viu, nu ar refuza o gustărică pe bază de cărniță bio & fresh de șoricel, așa, de aperitiv. După o clipă de derută, micul chițcan găsește soluția – magistrală în simplitatea ei: îl anunță sec pe marele prădător că ceea ce vrea să facă e o imprudență fără seamăn, deoarece – deși poate că nu pare – el, minionul cu coadă lungă, e cel mai fioros din pădure; cu alte cuvinte (tot ale mele): campionul en-titre, baronul local, capo di tutti capi el e și altul nu. Și e gata să-i demonstreze asta cu vârf și îndesat. Gruffalo, parte amuzat, parte intrigat, acceptă și îl urmează. De aici victoria e asigurată. Cei doi se apropie de ascunzișul șarpelui. Cu ton ferm de procuror cu experiență, șoricelul îl strigă pe șarpe. Șarpele, probabil bucuros că își va lua revanșa, iese repejor – doar că, în loc de un șoricel fraged și vulnerabil, dă nas în nas cu însuși Gruffalo, despre care „știa” deja cât de crud e și ce regim alimentar are. Șoc și groază, în mintea șarpelui se împletește poticnită singura explicație: e clar, rozătorul i-a spus lui Gruffalo unde se poate găsi șarpe bun de gătit „la capac”. Nu mai poate decât să implore mila șoricelului și să se retragă umil pe sub bușteni. De partea cealaltă, Gruffalo a rămas încremenit – într-adevăr, a văzut cu ochii lui cum un șarpe cere mila unui șoarece! E de necrezut, dar e incontestabil. Firește, scena se repetă identic și cu bufnița și cu vulpea: ambele pică în capcana șoricelului și cad „în genunchi” cerându-i îndurare ca unui zeu. Iar Gruffalo, sărman tolomac, rămâne pur și simplu năucit – nicicând nu s-a pomenit ca șerpii, vulpile și bufnițele să plângă în fața unui chițoran, deci șoarecele n-a mințit – e într-adevăr cel mai fioros din pădure. Din acest punct, micul manipulator nu mai are decât o singură mișcare până la șah-mat. Cu același ton aristocrat de conte de Chițshire, declară oficial că i s-a făcut foame și că îi e o poftă teribilă de o… plăcintă de Gruffalo. Cu spaima pe care numai un torționar ajuns victimă o poate încerca, Gruffalo o ia la fugă mâncând (doar) pământul. Epilogul: șoricelul găsește o nucă și începe să o ronțăie liniștit, lăsându-ne pe noi, cititorii, să căutăm miezul poveștii…

… Pentru că unde se termină povestea, acolo începe cugetarea. Iar mica istorioară ne lasă cu multe învățături: că nu trebuie să ne pierdem cu firea când ajungem față în față cu cei care vor să ne facă rău, că ești victimă doar dacă te comporți ca o victimă, că inteligența și subtilitatea sunt mai bune decât fuga, că există situații în care nu doar că e permis, dar e esențial să minți, că e bine să fii politicos și cu dușmanii ș.a.m.d.

Dincolo de lecțiile enumerate mai sus, mie mi-a luat ceva mai mult timp ca să-mi dau seama de un lucru simplu, dar fundamental: șoricelul, spre deosebire de toți șoriceii din toate poveștile și desenele animate de azi, nu are emoții. E tare atipic pentru că azi, după chipul tehnologiilor de comunicare dominante bazate pe imagine și flux, emoția a ajuns ridicată la rang suprem, în detrimentul rațiunii, transformându-ne pe toți în șoricei speriați. Astfel, protagonistul cu botic simpatic ne dă o lecție prețioasă, în contra vremurilor. În fața tuturor pericolelor și capcanelor, e senin și detașat ca un călugăr, tocmai de asta situația i se arată perfect clară, și la fel și rezolvarea – pentru că nici o emoție nu îi tulbură reacțiile.  E de dorit să împrumutăm ceva din seninătătea lui acum, când suntem mitraliați cu știri, clipuri și imagini care vor în primul rând să ne impresioneze, să ne sperie, să ne tulbure, să ne provoace reacții rapide, fără vreo judecată.

Iar lucrul care mie îmi pare a fi cel mai prețios din toată povestea e următorul: șoricelul (adică omul, să fie clar) e vânat și de realitatea din afara lui, și de ficțiunile produse înăuntrul lui. Și/sau invers – de realitatea dinăuntrul lui, și de ficțiunile din afara lui. Pericolul e permanent, atacurile vin valuri-valuri, „codru-ntunecos” nu este altceva decât viața noastră. Vulpea, șarpele, bufnița nu sunt altceva decât cei care ne vânează în lumea reală, în orice fel posibil – din zbor, sau târâș, sau fățiș – prin impozite, prin coduri QR, prin manipulare mediatică, prin orice fel de constrângeri abuzive. De partea cealaltă, Gruffalo nu este altceva decât partea noastră monstruoasă – sufletul nostru atunci când e crud, excesiv, pătimaș, vicios, sadic și ignorant și care ni se arată câteodată față-n față în toată oribilitatea lui. Între aceste două feluri de întuneric suntem prinși fiecare dintre noi, mai mici și mai ridicoli decât un șoarece dintr-o poveste pentru copii.

Ce e de făcut? Să disperăm, să fugim, să plângem? Șoricelul nostru înțelept nu face nimic din toate acestea – oricare dintre aceste strategii e un drum direct spre moarte. Soluția lui – singura posibilă – e păstrarea echilibrului dintre realitate și ficțiune, dintre dușmanii de afară și cei de dinăuntru, care oricum nu dispar decât ca să apară din nou, dar pot fi ținuți la distanță. Prea multă realitate oribilă și agresivă, prea tiranic cotidianul? Retrage-te înăuntrul tău. Dar nici înăuntru nu e prea mult de stat, dacă acolo începe să dospească Grufallo-ul personal. Prea multă fantezie, prea multă iluzie, prea multe idei fără rădăcini, prea multă indiferență față de ceea ce e concret? Fă un duș rece: ieși în lumea reală, palpabilă. Și tot așa, ori de câte ori e nevoie, cu liniște, grijă și calm desăvârșite, dans elegant pe sârma subțire dintre excesul de activitate (care dă în prostie pătimașă) și excesul de contemplație (care dă în indiferență lașă). Numai cu această bună măsură putem să ne ținem departe prădătorii, fie ei reali sau imaginari, dinăuntru sau dinafară, și să găsim răgaz să mai ronțăim câte o nucă – despre care unii zic că ar fi simbol al înțelepciunii…

Ceea ce urez tuturor șoriceilor mari și mici din acest „codru-ntunecos” care e lumea de azi. Inclusiv mie.


[1] Abia recent am aflat de pe wikipedia că, de fapt, faimoasa poveste a lui Gruffalo este o adaptare după o… veche poveste chinezească.

 

 

Mișcare, lectură, ieșiri cu prietenii, cu alte cuvinte, o copilărie fericită și lipsită de griji. Dar în anul 2016 o durere la picior nu-i dădea pace. După un timp, a crescut în intensitate, motiv pentru care au trecut pragul doctorului. Problema depășea competența medicilor din Iași. Au urmat drumuri la București, investigații, analize, iar în cele din urmă a fost pus diagnosticul: cancer osos. Maya avea doar opt ani la aflarea veștii. Au urmat luni de chimioterapie, tratamente, care s-au soldat cu amputarea piciorului stâng. Acum, Maya este complet refăcută și uimește prin tot ceea ce face. Este olimpică la limba română și engleză, se dă cu  snowboardul de aproape doi ani, înoată de patru ani, iar în viitor vrea să devină chirurg ortoped.

 

Interviul pe scurt:

Când viața îți socate în cale un diagnostic crunt: “Sincer nu cred că realizam atunci cât de grav este. Știu doar că eram supărată și agitată pentru că așa erau și părinții mei. Când am aflat diagnosticul eram cu sora mea. Mama a stat tot timpul cu mine la spital, iar tata venea și el odată la două trei săptămâni. Cred că ce m-a motivat să lupt în continuare au fost părinții și sora mea, știam că trebuie să fiu puternică pentru ei.”

Pe placa de snowboard cu proteza: “Prima dată pe placă mi-a fost atât de frică încât tremuram din toate încheieturile. Neavând stabilitate pe picior aveam tendința să mă las mai mult pe dreptul ceea ce nu era deloc bine. Prima săptămână am stat numai cu nasul în zăpadă.”

Puterea de a merge mai departe: “Faptul că acum patru ani stăteam la pat într-un salon de spital și acum sunt pe pârtie în vârf de munte dând ce e mai bun. După ce m-am îmbolnăvit mi-a dat seama că lucrurile se pot schimba într-o fracțiune de secundă și este bine să ne bucurăm de tot ce avem în jurul nostru indiferent de cât de mici ar fi acele lucruri.”

 

 

Dacă viața te provocă, lupți

Născută pe meleaguri ieșene, Maya este un copil care debordează de energie, talent, ambiție și muncă. Înainte ca destinul să o provoace la luptă, tânăra visa să devină profesoară de înot. Când nu se preocupa de școală era ba la alergat, ba cu prietenii, citea, cu alte cuvinte, lucruri normale pentru acea vârstă. Prin anul 2016 au început să apară dureri la laba piciorului.  A urmat o vizită la medic, care le-a asigurat că nu au de ce să se îngrijoreze. După un timp, durerea a crescut în intensitate, motiv pentru care au trecut din nou pragul medicului. Problema depășea competența doctorilor din Iași. Au urmat drumuri la București, investigații, analize, iar în cele din urmă a fost pus diagnosticul: cancer osos. “Sincer nu cred că realizam atunci cât de grav este. Știu doar că eram supărată și agitată pentru că așa erau și părinții mei. Când am aflat diagnosticul eram cu sora mea. Mama a stat tot timpul cu mine la spital, iar tata venea și el odată la două trei săptămâni. Cred că ce m-a motivat să lupt în continuare au fost părinții și sora mea, știam că trebuie să fiu puternică pentru ei”, spune Maya Păduraru.

 

,,Tot timpul am fost o fire competitivă și am vrut să fiu în top, să fiu cea mai bună versiune a mea”

 

Au urmat luni de chimioterapie, tratamente, iar în cele din urmă amputarea piciorului stâng. Cum a fost acel moment? “La început nu mi-am dat seama cât de mult se va schimba viața mea și nu cred că eram destul de pregătită pentru asta deoarece nu mi s-a spus dinainte. Momentul în care am înțeles cât de diferită sunt a fost când am ajuns acasă și am văzut cum mă tratau ceilalți și cum se uita lumea la mine prin oraș.” Procesul de vindecare a fost grăbit și de psihicul Mayei. “Tot timpul am fost o fire competitivă și am vrut să fiu în top, să fiu cea mai bună versiune a mea, iar asta a ajutat în lupta cu boala. Starea ta psihică contează foarte mult în procesul de vindecare. Sunt momente în care singura persoană care te poate împinge de la spate ești chiar tu. Momente în care trebuie să te încurajezi singur și să-ți dai motive să lupți pentru că trebuie să ieși învingător.”

 

 

Din spital direct pe placa de snowboard

Au urmat optsprezece cure de chimioterapie în urma cărora analizele Mayei începeau să se îmbunătățească. După un timp a revenit la Iași, a început să se recupereze încet, dar sigur. Iubește foarte mult școala, nu degeaba e olimpică la română și engleză, iar momentul când a putut reveni în bancă a fost trăit cu sufletul la gură. “Colegii au fost tot timpul drăguți cu mine și m-au ajutat în toate. La început erau mai grijulii și nu mă lăsau niciodată singură, dar după ce au văzut că mă descurc se comportau cu mine ca și cu un copil normal.” Dragostea pe care a regăsit-o din partea colegilor nu a s-a reflectat și în societate. Obișnuiți să pună etichete și să emită judecăți false, oamenii au stigmatizat-o. “S-a întâmplat să vreau să-mi fac prieteni și când au văzut că nu sunt ca ei m-au evitat, iar chestia asta mă afecta foarte mult înainte. Dar am realizat că pur și simplu ei nu sunt învățați să accepte acest lucru”, lămurește Maya Păduraru.

 

,,Prima săptămână am stat numai cu nasul în zăpadă”

 

Chiar dacă a trecut prin boală Maya nu se menajează. Aleargă, merge cu bicicleta, cu rolele, înoată, iar de ceva ani face și snowboarding. Am fost curios să aflu cum a pornit pasiunea pentru acest sport de iarnă. “Eram la prietena mea Gabriela în Ploiești, când ne-a sunat mama și ne-a spus că a vorbit cu tehnicianul care mi-a făcut proteza. Acesta fusese contactat de paralimpicul la snowboarding Mihăiță Papară, care l-a rugat să vorbească cu câteva fete cu amputație pentru că voia să facă un camp de snowboarding dedicat persoanelor cu dizabilități. Normal că nu am putut refuza și de atunci mi-am dat seama că a doua mea iubire este snowboardingul. Prima dată pe placă mi-a fost atât de frică încât tremuram din toate încheieturile. Neavând stabilitate pe picior aveam tendința să mă las mai mult pe dreptul ceea ce nu era deloc bine. Prima săptămână am stat numai cu nasul în zăpadă, dar după m-am apucat de exerciții fizice acasă, mi-am întărit musculatura, am mai căpătat un pic de  încredere în proteză și asta m-a ajutat foarte mult la următoarele campuri”, precizează Maya.

 

 

Viitorul sună bine

Se antrenează pe unde și când poate, mânată de un singur gând: participarea la Paralimpiada din 2026. Cu toate acestea, școala este în prim plan pentru că în viitor vrea să devină chirurg ortoped. Maya îmi vorbește despre depășirea limitelor, despre curaj, boală și perseverență, cu o maturitate extrem de rară la copiii de vârsta ei. O întreb ce o motivează să meargă mai departe și ce lecții a tras din câte a trăit până acum. “Faptul că acum patru ani stăteam la pat într-un salon de spital și acum sunt pe pârtie în vârf de munte dând ce e mai bun. După ce m-am îmbolnăvit mi-a dat seama că lucrurile se pot schimba într-o fracțiune de secundă și este bine să ne bucurăm de tot ce avem în jurul nostru indiferent de cât de mici ar fi acele lucrurile. Consider că o persoană cu dizabilitate înseamnă de multe ori ambiție și determinare. O persoană cu dizabilitate a dat de valorile vieții și vrea să ajungă cât mai departe indiferent de lipsa pe care o are”, conchide Maya Păduraru.

 

Sabina îi spunea Marei o poveste: o poveste frumoasă, cu palate de cleștar, cu prieteni care la nevoie se cunosc, cu Ilene Cosânzene, cu zmei-paralei și zâne bune. Povestea aducea în fața ochilor și trădări și zboruri și prăbușiri și susținere. Și Mara se minuna și întreba și desțelenea. Pentru că așa se întâmplă cu toate poveștile: încântă și bucură și pun pe gânduri și desțelenesc!

 

 

-Mama, cum îi pot eu ajuta mereu pe alții? Cum știu că eu trebuie să cer ajutor? Îi pot ajuta chiar pe toți? Ce fac dacă vreau să ajut dar nu pot?

-Ei, asta este o altă poveste! Hai să îți explic: vezi tu, ție îți place să fii lângă cei dragi, cu tot sufletul. Ba ești acolo chiar și lângă cei pe care îi știi puțin. Mai toți vin spre tine și îți caută compania, te sună să îți spună de rău dar și de bine, își pun capul pe umărul tău, nu-i așa? Ești acolo pentru sfaturi, pentru alinare și mai ales am observat că ești acolo să asculți. Și dai, și dai timp, și dai energie. Și să știi că într-o zi există posibilitatea să nu mai poți da!

-Cum așa????

-Cum ai putea dărui tu, când cupa emoțiilor tale este goală?

 

Noi dăruim din noi, cu drag și cu atenție, atunci când avem de unde.

Să știi, Mara, că îmi place mult comparația următoare: suntem o cupă, o cupă în care revărsăm și din care revărsăm sentimente și emoții. Când cupa noastră este plină de tot ce e bun, avem de unde da: dăruim mângâiere, dăruim răbdare, dăruim cuvinte bune și dăruim gânduri ce alină. Este tare bine să ne ținem cupa plină! Trebuie să și  știm să primim în cupa noastră, să ne-o umplem la timpul cuvenit sau să îi lăsăm pe cei din jur să picure bine și bun în cupa sufletului; e bine să învățăm să primim!

Cum altfel putem dărui din noi? Eu am învățat, draga mea, că neînțelegerile, furia, lipsa de răbdare reprezintă rezultatul unor cupe cu fundul uscat. Nicio picătură nu mai este acolo. Suntem uscați în emoții, bate austrul și crivățul în inimile noastre.

-Mama, și cum pot să pun energie în cupa aceasta din care mie îmi place așa mult să dăruiesc?

 

Energia din cupa emoțiilor

-Uită-te pe cer și uită-te la culorile din verdele pădurii! Uită-te la muguri și la flori plăpânde. Sufletul îți va revărsa picuri în cupa ta. Ascultă muzica ce îți place. Dansează. Sună-ți prietena dragă. Recitește poezia ce te însuflețește. Parcurge cu ochi vii dialogul dintre personajele pe care le iubești. Spune-ți propoziții pline de recunoștință, amintește-ți binele. Cupa ta se va umple, pic cu pic. Și caută, la rândul tău, oameni dispuși să toarne licori dătătoare de energie și de iubire spre tine.

 

Ochii Marei sclipiră. Simțea că a înțeles, știa ce are de făcut și în inima ei se așeza cupa de cleștar din Palatul Copilăriei, acolo unde Binele e pus pe tron pentru că el învinge întotdeauna!

 

 

Povestea începe așa:

A fost o dată, ca niciodată, un mic băiețel ce mergea mereu, în vacanța de Crăciun, cu trenul, la bunici. Îi plăcea tare mult călătoria -care era scurtă- și îi plăceau foarte mult peisajele și locul lui de la geam (mereu stătea la geam!). Anul acesta se simțea mare și important; le-a cerut părinților săi să îl lase să meargă singur cu trenul la bunici. Ei îl vor conduc pe peron și bunicii îl vor lua din gara de sosire. Ce mare lucru? A crescut acum și se descurcă.

Zis și făcut! În dimineața plecării, băiețelul, cu căciulița, fularul și mănușile noi, a fost condus în gara cea mare și aglomerată de părinții săi. Avea totul pregătit: biletul și apa și gustarea și ciocolățica. Mama îi repeta cu căldură ce are de făcut. ,,Da, da, spunea băiatul sigur pe el, nu știi că știu? Mi-ai mai spus de 1000 de ori totul!”

Când mai erau câteva momente și trenul s-ar fi pus în mișcare, tatăl i-a strecurat fiului ceva în buzunarul de sus de la geacă și i-a spus: ,,Dacă îți este greu pe drum, folosește-te de ce ți-am dat!”

Fluierul s-a auzit, roțile au scrâșnit și trenul s-a pus în mișcare.

Eiiii, de acum, băiatul nostru stătea la geam. Singur. Lumea forfotea în jur, priviri ciudate și cercetătoare păreau că îl împung. Cineva începea o ceartă la mica distanță de el iar șeful de tren a comentat ceva ce nu i-a plăcut când i-a vizat biletul. Nu se putea concentra spre peisaje. Sufletul i se strânsese și colțurile gurii i-au coborât. A strâns ochii și două lacrimi mari i s-au rostogolit pe obraji.

Deodată și-a adus aminte de vorbele tatălui: parcă îi pusese ceva în buzunar. Parcă. Cu degete tremurânde a scos o hârtiuță mica. A despăturit-o și a citit cu privirea împăienjenită: ,,Sunt în ultimul vagon”.

Îmi place povestea aceasta. Am auzit-o acum ceva timp și i-am simțit importanța.

Părinții își vor lăsa copiii să își desfacă larg aripile, să zboare atunci când ei o cer. Le vor transmite că au toată încrederea în ei și în decizia lor. Le vor valida avântul și dorința de a fi ,,pe picioarele lor”.

Vor fi totuși în ,,ultimul vagon”, ori de câte ori trebuie, pregătiți să deschidă brațele, să cuprindă frici, temeri, îndoieli, lacrimi. Vor fi ,,acolo”, la ,,bază”, la locul în care poți să te umpli de sevă, să îți reîncarci bateriile, să te reevaluezi, să te scuturi, să te luminezi.

Crăciun Fericit!

În drumul nostru prin Moldova am avut plăcerea să îl cunoaștem pe arhimandritul Iezechiel Ariton, starețul Mănăstirii Florești din județul Vaslui. Am fost primiți cu o căldură sufletească de nedescris și am avut bucuria de a cunoaște o poveste de viață admirabilă.

Ctitoria acestui monument este la 1590. ,,Prima biserică a fost întemeiată de către Cârstea Ghenovici, vornic al Țării de Sus. Biserica a fost făcută din lemn și a populat-o cu maici. Maica Florentina a fost prima stareță a acestui așezământ monahal, de unde își trage denumirea satul Florești. Vornicul Țării Moldovei a dat bisericii un tetraevangheliar de aur care se găsește la Muzeul Național din București. A mai dăruit o Sfântă Evanghelie în foița de aur, are 375 de foi și este la muzeu.”

La doi metri adâncime se găsește fundația vechii biserici. ,,Pe fundația bisericii din jurul anului 1700, au făcut o altă biserică care o dăinuit până la 1820. S-a început acest monument care nu s-a terminat datorită legii secularizării averilor mănăstirești. Biserica are un stil gotic. A fost construit un pod de lemn deasupra și acoperișul. Nu au fost finalizate nici clopotnița și nici casa de lângă. La 1820 au început consecutiv lucrările la aceasta. Catapeteasma este dintr-un păr african, realizată la Viena. Cel mai vechi lucru din această mănăstire este icoana Maicii Domnului care nu se știe în ce an a fost făcută. Se spune că la 1749 Ecaterina Mavrocordat suferea de o boală, mai precis de lepră și s-a  atins de icoana Maicii Domnului și s-a vindecat. Maica Domnului are o salbă unde sunt peste 200 de piese formate din bijuterii, cruci și diferite obiecte ce reprezintă donații ale domnitorilor și ale oamenilor. Aceasta se care se află la muzeul din Vaslui.”

Icoana Maicii Domnului

În data de 21 noiembrie 1991 este trimis de la Episcopia Romanului și Hușilor la această mănăstire arhimandritul Iezechiel Ariton, iar în decembrie 1997 vine ieromonahul Ioan Irineu Bocîncă. ,,Când am venit în 1991 la Florești, pe vremea Preasfințitului Eftimie, biserica era ruptă de la jumătate și plină de porumbei, geamurile sparte. După secularizare, biserica a fost dată satului și era înconjurată de un gard, deoarece după acest gard se aflau 60 de bolnavi psihic care stăteau în casa de lângă biserică, fără foc, neavând încălzire. Am stat cu ei trei ani- din 1991 până în 1993, când au fost mutați în altă clădire unde au avut condiții mult mai umane. Aici nu aveau nici un medic. Toți lucrătorii erau din sat de aici.” Hramul acestei biserici este Sfântul Proroc Ilie și la paraclis Adormirea Maicii Domnului, iar în momentul de față sunt șase măicuțe și doi preoți – ,,o familie”, așa cum ne spune părintele.

Ce sentimente aveți? Ce v-a determinat să continuați activitatea aici?

,,Am un sentiment de bucurie, dar nu mai am acel sentiment de luptător pe care l-am avut la început. Pot spune că într-o anumită măsură nebunia m-a făcut să merg mai departe”, ne spune râzând părintele. ,,Gândiți-vă că erau 60 de oameni cu probleme psihice, mi-au creat diferite probleme, de exemplu mi-au aruncat mașina în iaz, m-au bătut. Eu la început, când am venit aici dormeam într-un solar deoarece lumea de atunci nu mă voia în sat, am stat doi ani acolo. În mănăstire trebuie să fii în primul rând în slujba lui Dumnezeu, un ostaș al Său. Să îți placă rugăciunea, să îți placă apropierea de Dumnezeu. Mi-aș dori râvna pe care o aveam la început. Trăim bucuria sufletelor care vin acum, înainte trăiam pentru ceea ce făceam, ziduri, acum trăiesc bucuria dacă zidesc un suflet, dacă atenuez ura şi răutatea dintre două persoane care se urăsc. Mă bucur dacă pot să îl dăruiesc pe Hristos. Vorbim mai puțin de suflet, noi trebuie să dăruim dragoste, bucurie, de multe ori suntem triști. Haideți să intrăm în sufletele oamenilor că degeaba avem o biserică atât de mare dacă este goală.”

,,Noi, biserica, trebuie să fie o flacără mai vie ca oricând. Trebuie să îi apropiem de Hristos, El este lumina lumii. Oricine vine să ne deschidă ușa trebuie să vadă și umanul din noi, ceea ce Dumnezeu ne-a învățat. Am fost generația de sacrificiu, 30 de ani de la revoluție ne-au fost de ajuns, am ridicat ziduri, s-au reînființat mănăstiri. Toate aceste lucruri au fost făcute pentru oameni.”

,,Lucrul bun poate ai senzația că te umilește ca persoană, dar spiritual creștem.”

Viitorul satului românesc

,,Observ că tinerii trec pe lângă mine mă salute și atât! Nu frecventează, nu deschid ușa bisericii să aprindă o lumânare pentru tata sau mama care a trecut la cele veșnice. În zilele de astăzi majoritatea tinerilor caută o viață mai bună în străinătate și nu mai au timp de această trăire spirituală. Trăim aceasta dramă, din păcate.”

Veșmânt preoțesc din muzeul Casa Egumenească
Revitalizarea satului

,,Acum cred că cu această ispită (Pandemia), este un moment bun să ne aducem aminte de ceea suntem. Ca să vedem ceea ce suntem trebuie să ne ducem la mormânt și să vedem ce a fost acela sunt și eu, ce sunt eu a fost și acela. Cred că satul românesc nu va avea o dezvoltare în următorii ani, deoarece  tendința oamenilor este de a se așeza în mediul urban. La oraș trăiești ca să muncești, însă la sat muncești ca să trăiești, muncești în grădină ca să îți procuri hrana în gospodărie. Observ însă că mulți de la oraș migrează către sate și vin cu obișnuita de acolo, adică de a cumpăra de la magazine. Din 12 vaci din acest sat, mănăstirea are 6. Nu văd nicio explozie în revitalizarea satului și mai mult în dezvoltarea sa.”

Muzeul (Casa Egumenească)

În anul 2002 au început lucrările de restaurare la Casa Egumenească și au durat până în decembrie 2008. Au fost făcute modificări destul de ample precum demolarea acoperișului, decapare și cămășuirea pereților (exterior, interior) și în 2003 am început construirea paraclisului pentru perioada de iarnă.

Casa Egumenească (muzeu)

,,Aici ne-am dorit să facem un muzeu unde să punem piese care de-a lungul istoriei au fost găsite în mănăstire, astfel le-am adunat aici, gândindu-mă cumva că reușim să facem un muzeu. Acest muzeu este consacrat Preasfințitului Părinte Episcop Iacob Antonovici care este din zona noastră, și care în 1916 a făcut o monografie, cea a mănăstirii Florești și după aceasta monografie am refăcut o parte din biserică, aceasta fiind punctul nostru de plecare.”

Interviu realizat de Andrei Ispas

Gândul mi-a fugit la un film, văzut de mult, cu Octavian Cotescu și Rodica Mureșan în distribuție; se numea ”O lebădă iarna” și era adaptarea cinematografică a regizorul Mircea Mureșan pentru piesa de teatru a lui Paul Everac, ”A cincea lebădă”. Protagoniștii, Dufy, o balerină care în ciuda talentului său nu reușea să obțină un rol principal în ”Lacul lebedelor”, și Mirea, un inginer ajuns la deplină maturitate, dar măcinat de drame sentimentale și conflict emoțional, erau de fapt doi oameni în fața singurătății și care, cu toată atracția pe care o simțeau unul pentru celălalt, au eșuat în separare.

 

 

Acea apariție aproape fantomatică, plutind în apa neverosimil de limpede a Mării Negre, la acea oră a unei dimineți de septembrie care semăna cu una de iulie, mi-a adus aminte de personajul Dufy, cu singurătatea sa de neînțeles și alegerea atât de nepotrivită de a căuta apropierea unei alte specii, mai degrabă decât compania suratelor sale.

 

6

 

Cea mai veche moschee din România

În această zi de toamnă mangaliotă ce ar fi putut concura cu orice zi de vară, plină de o lumină eterată, inefabilă, o apariție singuratică cu valențe dramatice everacciene, te pune pe gânduri: și dacă acest loc anume de pe malul mării este o matrice ce alege destine aparte și le oferă o istorie diferită de cea liniară, fără să aleagă între oameni și păsări, între comunitatea din satul pescarilor și cea a înaripatelor.

Răspunsul la o asemenea întrebare nu-l poți găsi decât explorând, așa că am pornit în explorare. Și nu puteam face acest lucru decât într-un singur fel, adică din cel mai vechi loc al orașului, de la geamia Esmahan Sultan din Mangalia, ridicată în secolul XVI, mai precis în anul 1575 și care este nu doar cel mai vechi edificiu al orașului, ci și cel mai vechi lăcaș de cult al musulmanilor din România.

Se pare că pentru construcția în sine s-au folosit blocuri de piatră din ruinele anticei cetăți a Calatisului, în timp ce pentru fântâna rituală materialul de construcție a fost extras dintr-un vechi mormânt roman din perimetrul cetății.

Moscheea a fost construită la cererea fiicei sultanului Selim al II-lea, prințesa Esmahan, soția vizirului sultanului, Sokollu Mehmet Pașa. Zidăria este făcută din piese cioplite din piatră îmbinate cu scoabe din oțel turnat la fața locului, fără vreun alt liant, fiind astfel un unicat și din acest punct de vedere printre geamiile de evul mediu din România.

 

5

 

Dacă este să dăm crezare mărturiilor istorice, în anii în care se făceau planurile de construcție pentru moscheea dorită de fiica sultanului Selim, Mangalia nu era un loc orișicare din imperiul în plină expansiune al otomanilor, ci, așa cum îl numea călătorul derviș (istoric și geograf al imperiului) Elia Celebi (1611-1682), cunoscut și sub numele de Mehmed Zilli, o Kaaba – Mecca a pribegilor și sărmanilor, deci un loc special, primitor, o matrice în care erau distilate învățăturile morale și prețuită compasiunea și spiritul de întrajutorare.

 

Ancore lăsate și ancore ridicate

Privind dincolo de zidurile și grădina care adăpostește monumentele funerare ale unei neprețuite istorii medievale cu care se mândrește astăzi Mangalia, pe mare, foarte aproape de gura portului o regată a velierelor andocate în portul turistic, ori venite de pe alte mări și primite în gazdă este în plină desfășurare. De obicei, la această vreme Mangalia se organiza Rotary Club Regatta; dar în 2019 această regată a avut loc în luna iunie, așa că spectacolul la care am asistat noi a fost o etapă (a doua) de Campionat Național organizată de porturile turistice din Eforie Nord, Mangalia și Limanu.

Plutind asemeni unor păsări acvatice în grupuri strânse sau dimpotrivă în cercuri largi, velierele urmau trasee greu de descifrat altfel decât în logica jocului și prin legile dansului sub razele de soare. Și după o minunată zi plină, ca la un semn, înainte de apus, atunci când soarele scălda în arămiu penele lebedei singuratice și pietrele geamiei, cercurile de veliere s-au desfăcut și în lung șir au intrat în port, navigând către Limanu.

 

4

 

Dar nu erau singurele ambarcațiuni care luau cu asalt gura portului Mangalia. Așa că, în timp ce marinarii strângeau velele și închinau un pahar de șampanie, pescarii din satul Mangalia și din Limanu părăseau portul pentru a-și întinde plasele în apus. Povestea satului de pescari am descoperit-o cu ajutorul unui barcagiu transformat în ghid pentru turiști, care ne-a luat în șalupa lui bucuros să ne spună povești minunate despre Mangalia, despre mare și soare, despre port și șantierele navale și, în cele din urmă, despre noi înșine.

 

Barcagiul cu povești

Pescarii, am aflat, pleacă pe mare la apusul soarelui, când își întind plasele și înainte de răsărit, pentru a aduna captura de peste noapte. Uneori captura este bogată, și atunci pescarii nu au cui să o vândă pe toată, pentru că se întâmplă să fie bogată tocmai atunci când litoralul se golește de turiști și cererea scade.

Sunt și multe zile în care captura este puțină și problemele pescarilor devin mari. Dar niciunul dintre ei, pescarii adevărați, nu s-ar gândi să-și schimbe ocupația, viața până la urmă, din acest motiv, pentru că departe de mare rostul lor pe pământ nu s-ar mai găsi cu niciun chip.

Și tot de la barcagiul nostru am aflat poveștile șantierului naval din Mangalia, cel mai mare al țării, până de curând aparținând unei companii sud coreene, vreme în care lansa la apă câte un vapor lunar și avea aproape 4000 de angajați. Apoi șantierul a fost preluat de statul român, contractele s-au pierdut și aproape 3000 de angajați calificați au plecat peste hotare. Cu dificultate s-a găsit un antreprenor olandez pentru șantier, care avea contracte, dar nu mai existau lucrători. Așa că multe din acele prezumtive contracte s-au pierdut din nou și se fac mari eforturi pentru a aduce noi angajați, mulți dintre ei de prin Asia.

 

7

 

Nici în vremea dictaturii comuniste, atunci când șantierul a devenit cel mai mare al României și avea aproape 7000 de angajați, situația nu a fost mai bună. În acele vremuri muncitorii erau transbordați cu barjele peste canalul Limanu ca să ajungă la muncă pe șantier și, la un moment dat, o astfel de barjă supraîncărcată s-a răsturnat și aproape 90 de oameni și-au pierdut viața. Oficial nu s-a știut nimic, dar dictatorul Ceaușescu s-a deplasat de urgență pe șantier și a dispus construirea podului de peste canal, construcție care s-a înfăptuit cu adevărat în scurt timp, adică în numai șase luni.

Șantierul militar, astăzi practic închis, era de asemenea cel mai mare din România și totodată locul unde s-au produs cele mai multe din navele militare de producție românească aflate astăzi, încă, în serviciu. Dar dacă nu mai este o unitate funcțională, a devenit în schimb un muzeu de neprețuit, doar că încă nevalorificat. În acest șantier găsim navele cu care cuplul Ceaușescu naviga pe mare sau pe Dunăre, adică Rândunica și Egreta, ori prima navă de război intrată în dotarea forțelor navale române, Eugen Stihi, și care a fost folosită în ambele războaie mondiale.

Dar, dacă toate acestea coexistă în Mangalia, nu vorbim oare tot despre o matrice, un leagăn al modernității societății românești, un loc care a produs argumente forte pentru națiune și încă poate să o mai facă?

 

Povestea corabiei englezești scufundată în portul Mangalia

Navigând mai departe pe lanțul de povestiri al barcagiului nostru, am trecut pe lângă satul pescarilor și pe lângă epava scufundată a corabiei Grethe Whitting, inaugurată în anul 1914 pe șantierele britanice Colby Brothers, Lowestoft. Corabia, sub pavilion german, a cărei imagine am reprodus-o mai jos folosind ca sursă presa constănțeană, a ajuns în anul 2008 în Mangalia, după ce a navigat 45 de zile prin Golful Biscaya, Strâmtoarea Gibraltar, Mediterana, ajungând după traversarea Bosforului în Marea Neagră.

Doar că, tocmai aici, și încă în port, corabia s-a scufundat. În ciuda reparațiilor, ea a continuat sa ia apă și, ca un blestem apoi, a fost devastată, jefuită așa că, în cele din urmă, abandonată, s-a scufundat și zace acum în mâl, ca o lebădă imensă eșuată. Nu totul este frumos în Mangalia, nu toate poveștile au aici un final fericit.

 

1

 

Trecând pe lângă cheiul Poliției de Frontieră, o altă poveste tristă aveam să aflăm de la ghidul barcagiu, și anume povestea barcazului turcesc Dardanele 2, surprins de Garda de Coastă cu aproape 90 de refugiați pakistanezi la bord. Nava a fost arestată, pescarii-aventurieri turci reținuți și judecați, iar refugiații plasați în centre specializate, de unde s-au străduit cât au putut să ia calea Germaniei, lucru pe care aproape toți l-au reușit.

 

Din nou cu pământul sub picioare

După ce barcagiul ne-a lăsat din nou pe chei, în portul turistic Mangalia, am decis că explorarea matricei mangaliote poate fi declarată încheiată. Ni s-au alăturat, plutind pe apele portului câteva zeci de lebede, printre ele și cinci sau șase familii cu pui purtând încă pene cernite. Nu știu dacă lebăda noastră singuratică era printre ele, sau dacă, ca un arc peste timp personajul Dufy a reușit să obțină rolul solistei care interpretează atât prințesa devenită lebădă albă, cât și pe cea neagră în baletul lui Ceaikovski.

Îmi aduc aminte că, în filmul lui Mircea Mureșan, la final inginerul Mirea a plecat cu trenul, peisaje triste de iarnă trecându-i prin fața ochilor, prin geamurile vagonului. Un om singur, un final trist. Nu l-am împărtășit. Ne-am depărtat de Mangalia cu sentimente amestecate, este adevărat, dar în niciun caz cu tristețe și, fără îndoială, cât se poate de străini de ideea de însingurare.

 

2

 

Luând calea către inima Dobrogei, spre Adamclisi, locul despre care istoricul Grigore Tocilescu spunea că reprezintă certificatul de naștere, în piatră, a poporului român, am înțeles că, de fapt, nu există o matrice mangaliotă neapărat, ci, dacă este să vorbim totuși despre o matrice, ea este cea în care s-a născut poporul român creștinat, prezentă în întreaga Dobrogea de astăzi, în care s-au format în armonie și musulmanii care împărtășesc încă valorile neprețuite pe care le remarca acum cinci secole călătorul derviș Elia Celebi.

 

Putea fi un general galonat al Imperiului care, la vremea aceea, îi asuprea pe români. Însă soarta l-a vrut unul dintre cei mai mari scriitori ai literaturii române. Matricea Românească are povestea devenirii lui Liviu Rebreanu.

Metamorfoza lui Liviu Rebreanu a fost evocată pentru Matricea Românească de către muzeograful Adrian David, de la Casa Memorială Fanny şi Liviu Rebreanu din Bucureşti:

“Puțină lume știe că Liviu Rebreanu a fost ofițer în Armata Austro-Ungară. El a făcut Liceul Militar. Ar fi vrut să urmeze Medicina, era marele lui regret. Spunea: «Dacă am vreun regret, ăsta este, că nu am urmat Medicina. Cred că aș fi fost un bun medic». Nu avea bani, aşa că a mers pe linia militară. A făcut Academia Militară Ludovika (Ludoviceum) din Budapesta. A fost ofițer detașat la Gyula, în Ungaria. În urma unui incident care a constat în pierderea unei sume de vreo 1000 de coroane la o partidă de poker, bani din gestiunea unității militare,  «banii de popotă», a fost dat afară din Armată, a făcut un pic de arest.

El venise în Regat și fusese arestat la București, căci România era în alianță cu Imperiul Austro-Ungar, prin urmare aveam tratat de extrădare. Liviu Rebreanu a făcut un pic de arest la Văcărești și apoi, până la 6 luni, la Gyula, în Ungaria. A considerat deci că și-a ispășit pedeapsa”, a povestit Adrian David.

În urma unui incident care a constat în pierderea unei sume de vreo 1000 de coroane la o partidă de poker, «bani de popotă», Rebreanu a fost dat afară din Armata austro-ungară, şi a făcut câteva luni de arest

Însă chinurile celui ce urma să devină marele prozator român Liviu Rebreanu nu aveau să se termine aici:

“După ce a început Primul Război Mondial și după ocuparea Bucureștiului (la sfârșitul lui 1916), pe la începutul lui 1918 A. de Herz, un dramaturg nemulțumit de vreo două – trei cronici teatrale defavorabile făcute de Liviu Rebreanu, l-a pârât nemților. Rebreanu considera că își plătise datoriile, adică nu ar mai fi avut treabă cu ei. Atunci, însă, funcționa conceptul de armată a întregului popor – orice bărbat capabil să poarte o armă în mână, în vreme de război, era mobilizat.

Jean Steriadi, îngerul păzitor al lui Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu nu s-a prezentat la mobilizare, la înrolare. Mai mult decât atât, a fost prins în spatele liniilor inamice. Ca fost ofițer, era o sursă inestimabilă de informații. A fost arestat în urma denunțului respectiv și risca și el, ca și fratele lui, Emil (modelul personajului Apostol Bologa din romanul Pădurea Spânzuraţilor, n.r.), să fie executat. A reușit să evadeze, ascunzându-se inițial la Mihail Sorbul, care era cumnatul lui, soțul surorii lui Fanny, și apoi a fost ascuns de Jean Steriadi, în pivnițele Muzeului Kalinderu, unde Steriadi era director. Nemții făceau razii, percheziții la toți cunoscuții, și risca și Steriadi, dacă-l prindeau, să fie executat.”

Rebreanu a fost ascuns de Jean Steriadi în pivnițele Muzeului Kalinderu, unde acesta era director. Nemții făceau razii, percheziții la toți cunoscuții scriitorului, iar Steriadi a riscat să fie executat

Tot pictorului Steriadi îi datorăm, din acea perioadă tulbure, salvarea romanului Ion, care avea să devină un clasic al literaturii române, spune David:

“Mai mult decât atât, după ce socialiștii au reușit să-l treacă, incognito, în Moldova la Iași pe Liviu Rebreanu  (în primăvara anului 1918, n.r.), Steriadi a fost cel care i-a păstrat manuscrisul romanului Ion, pentru că nemții au confiscat tot ce era scris de mână, neştiind română. Au luat tot ce găseau.

Acelaşi Steriadi a fost cel care a îngrijit-o pe Puia, fiica adoptivă a lui Rebreanu, pentru că Fanny plecase, de comună înțelegere cu Liviu, în turneu cu trupa de teatru.

Ce noroc am avut noi, spunea [Niculae] Gheran (autorul ediţiei critice Liviu Rebreanu, în 23 de volume, n.r.), că Armata austro-ungară a pierdut un general capabil, iar literatura română a câștigat un scriitor de geniu!”

Foto deschidere: Portretul scriitorului Liviu Rebreanu, 1946

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Corina Moisei

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei
Corina Moisei

Postul Crăciunului

23 noiembrie 2023 |
Adrian-Cătălin Bulboacă, președintele Matricei Românești, un scurt mesaj pentru Postul...

Dincolo de poveste. Graiul straielor moștenite

21 august 2023 |
22 august – 17 septembrie 2023, Sala Media Muzeul Național al Țăranului Român   Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud, în parteneriat cu Muzeul Național al Țăranului Român, vă invită marți, 22 august 2023, de la ora 17.00, la Sala Media, la...


Poveste despre cărările vieții

14 decembrie 2022 |
A fost o dată ca niciodată... Așa încep poveștile din Decembrie. Ce a fost atunci? Ei bine, demult-demult, trei prieteni buni s-au vorbit să pornească la drum ca să primească sfatul unui înțelept ce locuia într-un vârf de munte. Chiar acolo locuia? Da,...


Confesiunile lui Vlad Udrescu despre actorie, cu dragoste

21 octombrie 2022 |
Actoria este o meserie destul de dificilă, care nu îți dă liniște prea multă, dar, în egală măsură, e plină de satisfacții. Pasiunea pentru această formă de artă te transformă și poate fi îmbrățișată la orice vârstă sau dezvoltată de la o...


Ultima noapte de pandemie, întâia noapte de ce se vede la tv

1 februarie 2022 |
Să ne închipuim că lumea noastră e o masă mare, cu multe feluri de mâncare, sau – mă rog - un bufet suedez, dacă sunteți suedezi sau insistați să vă serviți singuri; nu despre modul de servire e vorba aici. Unele feluri sunt gustoase și arătoase,...

Ce a făcut marchizul când a aflat

14 ianuarie 2022 |
O mărturisire sinceră: eu, unul, nu i-am înțeles niciodată pe turiștii moderni – adică pe oamenii cărora, dacă stau mai multe zile într-un loc, începe să le sfârâie rucsacul, să le clocotească bocancii, să le apară bubițe verzi pe mâini și o...


Maya Păduraru, fetița care învis cancerul, iar acum se pregătește pentru Paralimpiadă. ,,Tot timpul am fost o fire competitivă și am vrut să fiu în top, să fiu cea mai bună versiune a mea”

27 septembrie 2021 |
Mișcare, lectură, ieșiri cu prietenii, cu alte cuvinte, o copilărie fericită și lipsită de griji. Dar în anul 2016 o durere la picior nu-i dădea pace. După un timp, a crescut în intensitate, motiv pentru care au trecut pragul doctorului. Problema depășea...

Cupa de cleștar din Palatul Copilăriei

24 martie 2021 |
Sabina îi spunea Marei o poveste: o poveste frumoasă, cu palate de cleștar, cu prieteni care la nevoie se cunosc, cu Ilene Cosânzene, cu zmei-paralei și zâne bune. Povestea aducea în fața ochilor și trădări și zboruri și prăbușiri și susținere. Și...

Poveste de Crăciun

23 decembrie 2020 |
Povestea începe așa: A fost o dată, ca niciodată, un mic băiețel ce mergea mereu, în vacanța de Crăciun, cu trenul, la bunici. Îi plăcea tare mult călătoria -care era scurtă- și îi plăceau foarte mult peisajele și locul lui de la geam (mereu...