Tag

poveste

Gândul mi-a fugit la un film, văzut de mult, cu Octavian Cotescu și Rodica Mureșan în distribuție; se numea ”O lebădă iarna” și era adaptarea cinematografică a regizorul Mircea Mureșan pentru piesa de teatru a lui Paul Everac, ”A cincea lebădă”. Protagoniștii, Dufy, o balerină care în ciuda talentului său nu reușea să obțină un rol principal în ”Lacul lebedelor”, și Mirea, un inginer ajuns la deplină maturitate, dar măcinat de drame sentimentale și conflict emoțional, erau de fapt doi oameni în fața singurătății și care, cu toată atracția pe care o simțeau unul pentru celălalt, au eșuat în separare.

 

 

Acea apariție aproape fantomatică, plutind în apa neverosimil de limpede a Mării Negre, la acea oră a unei dimineți de septembrie care semăna cu una de iulie, mi-a adus aminte de personajul Dufy, cu singurătatea sa de neînțeles și alegerea atât de nepotrivită de a căuta apropierea unei alte specii, mai degrabă decât compania suratelor sale.

 

6

 

Cea mai veche moschee din România

În această zi de toamnă mangaliotă ce ar fi putut concura cu orice zi de vară, plină de o lumină eterată, inefabilă, o apariție singuratică cu valențe dramatice everacciene, te pune pe gânduri: și dacă acest loc anume de pe malul mării este o matrice ce alege destine aparte și le oferă o istorie diferită de cea liniară, fără să aleagă între oameni și păsări, între comunitatea din satul pescarilor și cea a înaripatelor.

Răspunsul la o asemenea întrebare nu-l poți găsi decât explorând, așa că am pornit în explorare. Și nu puteam face acest lucru decât într-un singur fel, adică din cel mai vechi loc al orașului, de la geamia Esmahan Sultan din Mangalia, ridicată în secolul XVI, mai precis în anul 1575 și care este nu doar cel mai vechi edificiu al orașului, ci și cel mai vechi lăcaș de cult al musulmanilor din România.

Se pare că pentru construcția în sine s-au folosit blocuri de piatră din ruinele anticei cetăți a Calatisului, în timp ce pentru fântâna rituală materialul de construcție a fost extras dintr-un vechi mormânt roman din perimetrul cetății.

Moscheea a fost construită la cererea fiicei sultanului Selim al II-lea, prințesa Esmahan, soția vizirului sultanului, Sokollu Mehmet Pașa. Zidăria este făcută din piese cioplite din piatră îmbinate cu scoabe din oțel turnat la fața locului, fără vreun alt liant, fiind astfel un unicat și din acest punct de vedere printre geamiile de evul mediu din România.

 

5

 

Dacă este să dăm crezare mărturiilor istorice, în anii în care se făceau planurile de construcție pentru moscheea dorită de fiica sultanului Selim, Mangalia nu era un loc orișicare din imperiul în plină expansiune al otomanilor, ci, așa cum îl numea călătorul derviș (istoric și geograf al imperiului) Elia Celebi (1611-1682), cunoscut și sub numele de Mehmed Zilli, o Kaaba – Mecca a pribegilor și sărmanilor, deci un loc special, primitor, o matrice în care erau distilate învățăturile morale și prețuită compasiunea și spiritul de întrajutorare.

 

Ancore lăsate și ancore ridicate

Privind dincolo de zidurile și grădina care adăpostește monumentele funerare ale unei neprețuite istorii medievale cu care se mândrește astăzi Mangalia, pe mare, foarte aproape de gura portului o regată a velierelor andocate în portul turistic, ori venite de pe alte mări și primite în gazdă este în plină desfășurare. De obicei, la această vreme Mangalia se organiza Rotary Club Regatta; dar în 2019 această regată a avut loc în luna iunie, așa că spectacolul la care am asistat noi a fost o etapă (a doua) de Campionat Național organizată de porturile turistice din Eforie Nord, Mangalia și Limanu.

Plutind asemeni unor păsări acvatice în grupuri strânse sau dimpotrivă în cercuri largi, velierele urmau trasee greu de descifrat altfel decât în logica jocului și prin legile dansului sub razele de soare. Și după o minunată zi plină, ca la un semn, înainte de apus, atunci când soarele scălda în arămiu penele lebedei singuratice și pietrele geamiei, cercurile de veliere s-au desfăcut și în lung șir au intrat în port, navigând către Limanu.

 

4

 

Dar nu erau singurele ambarcațiuni care luau cu asalt gura portului Mangalia. Așa că, în timp ce marinarii strângeau velele și închinau un pahar de șampanie, pescarii din satul Mangalia și din Limanu părăseau portul pentru a-și întinde plasele în apus. Povestea satului de pescari am descoperit-o cu ajutorul unui barcagiu transformat în ghid pentru turiști, care ne-a luat în șalupa lui bucuros să ne spună povești minunate despre Mangalia, despre mare și soare, despre port și șantierele navale și, în cele din urmă, despre noi înșine.

 

Barcagiul cu povești

Pescarii, am aflat, pleacă pe mare la apusul soarelui, când își întind plasele și înainte de răsărit, pentru a aduna captura de peste noapte. Uneori captura este bogată, și atunci pescarii nu au cui să o vândă pe toată, pentru că se întâmplă să fie bogată tocmai atunci când litoralul se golește de turiști și cererea scade.

Sunt și multe zile în care captura este puțină și problemele pescarilor devin mari. Dar niciunul dintre ei, pescarii adevărați, nu s-ar gândi să-și schimbe ocupația, viața până la urmă, din acest motiv, pentru că departe de mare rostul lor pe pământ nu s-ar mai găsi cu niciun chip.

Și tot de la barcagiul nostru am aflat poveștile șantierului naval din Mangalia, cel mai mare al țării, până de curând aparținând unei companii sud coreene, vreme în care lansa la apă câte un vapor lunar și avea aproape 4000 de angajați. Apoi șantierul a fost preluat de statul român, contractele s-au pierdut și aproape 3000 de angajați calificați au plecat peste hotare. Cu dificultate s-a găsit un antreprenor olandez pentru șantier, care avea contracte, dar nu mai existau lucrători. Așa că multe din acele prezumtive contracte s-au pierdut din nou și se fac mari eforturi pentru a aduce noi angajați, mulți dintre ei de prin Asia.

 

7

 

Nici în vremea dictaturii comuniste, atunci când șantierul a devenit cel mai mare al României și avea aproape 7000 de angajați, situația nu a fost mai bună. În acele vremuri muncitorii erau transbordați cu barjele peste canalul Limanu ca să ajungă la muncă pe șantier și, la un moment dat, o astfel de barjă supraîncărcată s-a răsturnat și aproape 90 de oameni și-au pierdut viața. Oficial nu s-a știut nimic, dar dictatorul Ceaușescu s-a deplasat de urgență pe șantier și a dispus construirea podului de peste canal, construcție care s-a înfăptuit cu adevărat în scurt timp, adică în numai șase luni.

Șantierul militar, astăzi practic închis, era de asemenea cel mai mare din România și totodată locul unde s-au produs cele mai multe din navele militare de producție românească aflate astăzi, încă, în serviciu. Dar dacă nu mai este o unitate funcțională, a devenit în schimb un muzeu de neprețuit, doar că încă nevalorificat. În acest șantier găsim navele cu care cuplul Ceaușescu naviga pe mare sau pe Dunăre, adică Rândunica și Egreta, ori prima navă de război intrată în dotarea forțelor navale române, Eugen Stihi, și care a fost folosită în ambele războaie mondiale.

Dar, dacă toate acestea coexistă în Mangalia, nu vorbim oare tot despre o matrice, un leagăn al modernității societății românești, un loc care a produs argumente forte pentru națiune și încă poate să o mai facă?

 

Povestea corabiei englezești scufundată în portul Mangalia

Navigând mai departe pe lanțul de povestiri al barcagiului nostru, am trecut pe lângă satul pescarilor și pe lângă epava scufundată a corabiei Grethe Whitting, inaugurată în anul 1914 pe șantierele britanice Colby Brothers, Lowestoft. Corabia, sub pavilion german, a cărei imagine am reprodus-o mai jos folosind ca sursă presa constănțeană, a ajuns în anul 2008 în Mangalia, după ce a navigat 45 de zile prin Golful Biscaya, Strâmtoarea Gibraltar, Mediterana, ajungând după traversarea Bosforului în Marea Neagră.

Doar că, tocmai aici, și încă în port, corabia s-a scufundat. În ciuda reparațiilor, ea a continuat sa ia apă și, ca un blestem apoi, a fost devastată, jefuită așa că, în cele din urmă, abandonată, s-a scufundat și zace acum în mâl, ca o lebădă imensă eșuată. Nu totul este frumos în Mangalia, nu toate poveștile au aici un final fericit.

 

1

 

Trecând pe lângă cheiul Poliției de Frontieră, o altă poveste tristă aveam să aflăm de la ghidul barcagiu, și anume povestea barcazului turcesc Dardanele 2, surprins de Garda de Coastă cu aproape 90 de refugiați pakistanezi la bord. Nava a fost arestată, pescarii-aventurieri turci reținuți și judecați, iar refugiații plasați în centre specializate, de unde s-au străduit cât au putut să ia calea Germaniei, lucru pe care aproape toți l-au reușit.

 

Din nou cu pământul sub picioare

După ce barcagiul ne-a lăsat din nou pe chei, în portul turistic Mangalia, am decis că explorarea matricei mangaliote poate fi declarată încheiată. Ni s-au alăturat, plutind pe apele portului câteva zeci de lebede, printre ele și cinci sau șase familii cu pui purtând încă pene cernite. Nu știu dacă lebăda noastră singuratică era printre ele, sau dacă, ca un arc peste timp personajul Dufy a reușit să obțină rolul solistei care interpretează atât prințesa devenită lebădă albă, cât și pe cea neagră în baletul lui Ceaikovski.

Îmi aduc aminte că, în filmul lui Mircea Mureșan, la final inginerul Mirea a plecat cu trenul, peisaje triste de iarnă trecându-i prin fața ochilor, prin geamurile vagonului. Un om singur, un final trist. Nu l-am împărtășit. Ne-am depărtat de Mangalia cu sentimente amestecate, este adevărat, dar în niciun caz cu tristețe și, fără îndoială, cât se poate de străini de ideea de însingurare.

 

2

 

Luând calea către inima Dobrogei, spre Adamclisi, locul despre care istoricul Grigore Tocilescu spunea că reprezintă certificatul de naștere, în piatră, a poporului român, am înțeles că, de fapt, nu există o matrice mangaliotă neapărat, ci, dacă este să vorbim totuși despre o matrice, ea este cea în care s-a născut poporul român creștinat, prezentă în întreaga Dobrogea de astăzi, în care s-au format în armonie și musulmanii care împărtășesc încă valorile neprețuite pe care le remarca acum cinci secole călătorul derviș Elia Celebi.

 

Putea fi un general galonat al Imperiului care, la vremea aceea, îi asuprea pe români. Însă soarta l-a vrut unul dintre cei mai mari scriitori ai literaturii române. Matricea Românească are povestea devenirii lui Liviu Rebreanu.

Metamorfoza lui Liviu Rebreanu a fost evocată pentru Matricea Românească de către muzeograful Adrian David, de la Casa Memorială Fanny şi Liviu Rebreanu din Bucureşti:

“Puțină lume știe că Liviu Rebreanu a fost ofițer în Armata Austro-Ungară. El a făcut Liceul Militar. Ar fi vrut să urmeze Medicina, era marele lui regret. Spunea: «Dacă am vreun regret, ăsta este, că nu am urmat Medicina. Cred că aș fi fost un bun medic». Nu avea bani, aşa că a mers pe linia militară. A făcut Academia Militară Ludovika (Ludoviceum) din Budapesta. A fost ofițer detașat la Gyula, în Ungaria. În urma unui incident care a constat în pierderea unei sume de vreo 1000 de coroane la o partidă de poker, bani din gestiunea unității militare,  «banii de popotă», a fost dat afară din Armată, a făcut un pic de arest.

El venise în Regat și fusese arestat la București, căci România era în alianță cu Imperiul Austro-Ungar, prin urmare aveam tratat de extrădare. Liviu Rebreanu a făcut un pic de arest la Văcărești și apoi, până la 6 luni, la Gyula, în Ungaria. A considerat deci că și-a ispășit pedeapsa”, a povestit Adrian David.

În urma unui incident care a constat în pierderea unei sume de vreo 1000 de coroane la o partidă de poker, «bani de popotă», Rebreanu a fost dat afară din Armata austro-ungară, şi a făcut câteva luni de arest

Însă chinurile celui ce urma să devină marele prozator român Liviu Rebreanu nu aveau să se termine aici:

“După ce a început Primul Război Mondial și după ocuparea Bucureștiului (la sfârșitul lui 1916), pe la începutul lui 1918 A. de Herz, un dramaturg nemulțumit de vreo două – trei cronici teatrale defavorabile făcute de Liviu Rebreanu, l-a pârât nemților. Rebreanu considera că își plătise datoriile, adică nu ar mai fi avut treabă cu ei. Atunci, însă, funcționa conceptul de armată a întregului popor – orice bărbat capabil să poarte o armă în mână, în vreme de război, era mobilizat.

Jean Steriadi, îngerul păzitor al lui Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu nu s-a prezentat la mobilizare, la înrolare. Mai mult decât atât, a fost prins în spatele liniilor inamice. Ca fost ofițer, era o sursă inestimabilă de informații. A fost arestat în urma denunțului respectiv și risca și el, ca și fratele lui, Emil (modelul personajului Apostol Bologa din romanul Pădurea Spânzuraţilor, n.r.), să fie executat. A reușit să evadeze, ascunzându-se inițial la Mihail Sorbul, care era cumnatul lui, soțul surorii lui Fanny, și apoi a fost ascuns de Jean Steriadi, în pivnițele Muzeului Kalinderu, unde Steriadi era director. Nemții făceau razii, percheziții la toți cunoscuții, și risca și Steriadi, dacă-l prindeau, să fie executat.”

Rebreanu a fost ascuns de Jean Steriadi în pivnițele Muzeului Kalinderu, unde acesta era director. Nemții făceau razii, percheziții la toți cunoscuții scriitorului, iar Steriadi a riscat să fie executat

Tot pictorului Steriadi îi datorăm, din acea perioadă tulbure, salvarea romanului Ion, care avea să devină un clasic al literaturii române, spune David:

“Mai mult decât atât, după ce socialiștii au reușit să-l treacă, incognito, în Moldova la Iași pe Liviu Rebreanu  (în primăvara anului 1918, n.r.), Steriadi a fost cel care i-a păstrat manuscrisul romanului Ion, pentru că nemții au confiscat tot ce era scris de mână, neştiind română. Au luat tot ce găseau.

Acelaşi Steriadi a fost cel care a îngrijit-o pe Puia, fiica adoptivă a lui Rebreanu, pentru că Fanny plecase, de comună înțelegere cu Liviu, în turneu cu trupa de teatru.

Ce noroc am avut noi, spunea [Niculae] Gheran (autorul ediţiei critice Liviu Rebreanu, în 23 de volume, n.r.), că Armata austro-ungară a pierdut un general capabil, iar literatura română a câștigat un scriitor de geniu!”

Foto deschidere: Portretul scriitorului Liviu Rebreanu, 1946

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:
Corina Moisei

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei
Corina Moisei