Nevoia copiilor de a inventa basme și povești poate fi privită și ca o metodă prin care aceștia încearcă să înțeleagă lumea din jurul lor. Nu este ușor pentru un copil să înțeleagă complexitatea realității! Poveștile și basmele oferă o structură simplificată, cu început, mijloc și sfârșit, în care problemele sunt mereu rezolvate. Ce bine că ei descoperă că totul se poate rezolva, în final, că orice sfârșit poate fi un început, că ceva trebuie să plece pentru ca ceva nou să vină!

Ascultă povestea creată de copilul tău! Ascult-o cu atenție! Cea mai sigură cale spre inima unui copil este timpul petrecut împreună. Nu cadourile sau promisiunile îi câștigă afecțiunea, ci momentele simple, în care îi acorzi atenție. O plimbare în parc, o poveste înainte de culcare sau chiar un joc improvizat pot crea legături de neînlocuit. Copiii simt când sunt ascultați și înțeleși, iar aceste clipe de conexiune rămân cu ei pentru totdeauna. Prezența ta sinceră și implicată îi arată că este important pentru tine. În final, timpul oferit valorează mai mult decât orice altceva, pentru că în el se construiesc amintiri și se sudează relații durabile.

Povestea are fir bogat, cu ață roșie legat…

Poveștile! Copiii au o capacitate uimitoare de a crea lumi pline de fantezie, populându-le cu eroi, zâne și creaturi fantastice, personaje mari și mici, pline de strălucire! De ce simt ei nevoia să inventeze propriile povești și basme? Ei bine, a crea este esențial pentru dezvoltarea lor emoțională, cognitivă și socială. În primul rând, inventarea poveștilor le oferă copiilor o modalitate prin care își pot exprima și procesa emoțiile. Fiecare copil trăiește un amalgam de sentimente – bucurie, tristețe, frică sau furie – pe care adesea nu le poate exprima direct. Prin povești, ei pot explora aceste emoții într-un cadru sigur și controlabil, dând voce personajelor care trăiesc ceea ce poate simt și ei.

În același timp, inventarea basmelor dezvoltă creativitatea și imaginația copilului. Oare nu este minunat să vezi cum, din mintea lor, iau naștere lumi și locuri fantastice și situații neprevăzute? Aceste exerciții de imaginație le permit să își dezvolte abilitățile de gândire critică și să găsească soluții inventive la probleme, chiar și în viața reală. Astfel, povestea devine un teren de experimentare, unde totul este posibil și unde limitele sunt trasate doar de propria lor imaginație.

Mai mult, inventarea poveștilor îi ajută pe copii să înțeleagă și să interiorizeze concepte morale și sociale. Prin intermediul eroilor și al provocărilor acestora, cei mici învață despre bine și rău, despre curaj și prietenie. Își pun întrebări importante: ce înseamnă să fii un erou? Cum trebuie să reacționezi în fața unui obstacol? Aceste dileme morale devin parte din jocul lor de creație, consolidându-le capacitatea de a lua decizii și de a empatiza cu ceilalți.

Pe de altă parte, nevoia copiilor de a inventa basme și povești poate fi privită și ca o metodă prin care aceștia încearcă să înțeleagă lumea din jurul lor. Nu este ușor pentru un copil să înțeleagă complexitatea realității, iar basmele oferă o structură simplificată, cu început, mijloc și sfârșit, în care problemele sunt mereu rezolvate. Prin urmare, poveștile devin o modalitate prin care copiii dau sens experiențelor lor și găsesc ordine într-o lume uneori haotică.

În final, inventarea poveștilor nu este doar un joc, ci un proces fundamental de învățare. Așadar, oare nu ar trebui să încurajăm această dorință de a crea și de a explora? Pentru că, în spatele fiecărei povești inventate, se află un copil care descoperă lumea și pe sine însuși.

Tu ce faci în seara aceasta, la culcare? Asculți povestea inventată de copilul tău, nu-i așa?

Copiii scriu povești! Și poveștile lor prind viață! Ele trăiesc în ei și în fiecare dintre noi, în tot ce ne înconjoară.

E timpul ca și Poveștile lui David, alături de Desenele lui David, să prindă contur și simțire!
Este timpul acestei povești să zburde în lume.

Poate că este un bun imbold să vă încurajați propriul copil să își descopere talentul de scriitor… Încurajați-l să creioneze personaje și să le dea glas și personalitate. Nu-i așa că este o idee foarte bună?

Copilul tău inventează povești?

Acesta este un lucru extraordinar!

Când inventează povești, copiii își dezvoltă abilitățile de comunicare. Ei învață să-și articuleze gândurile în mod clar și captivant, să-și adapteze limbajul în funcție de audiență și să-și folosească creativitatea pentru a atrage atenția celorlalți. Aceste abilități de comunicare sunt esențiale în viața de zi cu zi și îi pregătesc pe copii pentru succesul în școală și în relațiile interpersonale.

Totodată, inventarea poveștilor îi ajută pe copii să-și dezvolte empatia și înțelegerea socială. Prin crearea și explorarea diferitelor personaje, ei pot învăța să vadă lumea dintr-o varietate de puncte de vedere și să-și dezvolte înțelegerea față de alții. Acest lucru contribuie la formarea unor adulți empatici, capabili să interacționeze în mod pozitiv cu diversele comunități din jurul lor.

(mai multe despre acest studiu, aici: https://around.uoregon.edu)

Poveștile lui David #1

Poveștile lui David #3

Poveștile lui David #4

Când bunicul a văzut-o azi pe Anna, la ieșirea din curtea școlii, inima lui s-a strâns. Micuța era amărâtă tare și suspina.

-Bunicule, eu sunt aici! Dă-mi să-ți șterg lacrimile! Pot să ajut, draga bunicului?

-Of, bunicule, ce pot să fac? Mie îmi ies lucrurile pe jumătate: nici șpagatul nu mi-e drept, nici roata nu îmi iese perfectă la gimnastică, și nici la alergare nu sunt printre fruntași…

Bine, doamna îmi spune mereu că mai bun coechipier decât mine nu cunoaște…. Însă mă uit în jur și mă amărăsc: fetelor tare bine le iese! Și roata, și șpagatul, și alergarea de viteză, de rezistență, și săritura în lungime… Oare, oare eu nu sunt bună????

Bunicul a tras aer în piept și a început să se gândească la o poveste. Una tare potrivită. Strângea mâna mică în mâna lui caldă și se străduia să dea putere prin atingere.

Când a simțit că Anna s-a liniștit, a început să povestească binișor:

Demult, o femeie avea doua vase maaaari pe care le atârna de cele două capete ale unui băț și le căra apoi pe umeri.

Unul dintre vase era absolut perfect și tot timpul aducea întreaga cantitate de apă acasă .

Celălalt vas avea o crăpătură și la sfârșitul lungului drum ce ducea de la izvor până în tinda casei femeii aducea doar jumătate din cantitatea de apă.

 Timp de doi ani asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas și jumătate de apa. Bietului vas crăpat îi era atât de rușine de imperfecțiunea sa și se simțea atât de rău că nu putea face decât jumătate din munca pentru care fusese menit!

 Într-o bună zi, ulciorul cel trist i-a vorbit femeii, lângă izvor:

– Nu mă simt bine pentru că această crăpătură face ca apa să se scurgă pe tot drumul până acasă! Oare sunt bun de ceva?

Femeia din poveste a zâmbit și i-a spus:

– Dar oare ai observat că pe partea ta de drum sunt flori și pe cealaltă nu? Asta pentru că am transformat imperfecțiunea ta într-un avantaj și am plantat semințe de flori pe partea ta de potecă! În fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. Culeg mereu aceste flori și decorez casa cu ele. Ba le și dăruiesc și îi bucur pe alții! Dacă nu ai fi fost așa, n-ar mai exista aceste frumuseți, nu crezi? 

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

– Oh, bunicule, ce frumos ai povestit…parcă este așa, puțin, despre mine….

Bunicul zâmbește cald:

-Fiecare dintre noi avem atuuri și limite. Cel mai important lucru este să ne cunoaștem limitele și să le transformăm în avantaje!

Inima ta caldă și puterea de a-i susține pe toți te transformă într-un coleg ce știe să îi încurajeze fantastic pe ceilalți! Tu vezi ce pot colegii tăi și ai puterea să le spui că fac foarte bine și să îi ajuți să fie din ce în ce mai buni!

Apa hrănitoare a sufletului bun se revarsă peste ei și îi înflorește, pur și simplu! Ai idee ce recunoscători îți sunt toți?

Toți trecătorii pot să vadă că Anna zâmbește cu tot chipul. Și doar inima bunicului răsuflă ușurată, în timp ce ochii bunicului mângâie fruntea nepoatei liniștite.

-Și tu cum erai, mama, când erai mică?

-Tata, spune-mi povești despre tine, când erai tu mic, vrei?

-Mama, ce povești îți spunea ție bunica?

-Tu cum te jucai cu verii tăi?

-La cine mergeai, tata, când îți era frică?

Ne plac poveștile. Suntem concentrați ,,pe povești”

Acele povești, pe care le purtăm în noi, sunt în mare măsură rezultatul poveștilor pe care familiile și comunitățile noastre le spun despre noi- când suntem tineri.

Să vorbim despre copiii noștri

De aceea este atât o responsabilitate, cât și o onoare să vorbim despre copiii noștri cu demnitate și mândrie, atât pentru ei, cât și pentru ceilalți.

Copiii noștri au nevoie să fie văzuți, auziți de noi în fiecare etapă de dezvoltare.

Desigur, nu urmărim idealizarea lor (nu există copil perfect), sau lauda realizărilor lor.

Copiii au nevoie să știe că părinții au o părere bună despre ei și îi aprobă în ceea ce fac. Lucruri pozitive, rostite, îi vor ajuta să își construiască încrederea de sine și vor consolida relația noastră cu ei.

Copiii nu sunt atât de diferiți față de adulți: și noi și ei căutăm consolare, respect, căutăm să fim ascultați, văzuți de către persoanele care ne înconjoară.

Așadar să ne facem timp să le spunem copiilor lucruri pozitive despre ei.

Copiii au nevoie să se simtă importanți și valoroși în ochii noștri, ai adulților. Este extrem de important ca atunci când ne povestesc, să-i ascultăm ochi în ochi, să le urmărim vorbele, poveștile, frământările, să punem întrebări. Doar așa ajungem să ne dăm seama ce se petrece în mintea lor, la ce se gândesc, ce îi frământă.

Să împărtășim!

Este grozav să le spunem copiilor că îi iubim, că ne place mult un lucru pe care l-au făcut, că îi admirăm pentru gestul lor, comportamentul lor, gândul lor bun.

Însă este o adevărată binecuvântare să știe că vorbim și altora despre aceste lucruri.

E tare bine să găsim momente în care să povestim, la telefon, sau într-o întâlnire, lucruri care ne plac mult la copiii noștri. Iar ei să audă asta!

-Vreau să îți povestesc ceva minunat despre nepotul tău, despre fina ta, despre prietenul tău! Uite, eu sunt chiar încântată și aș vrea să știe toată lumea de asta! Uite, crește așa frumos, ajută cu atât de multă plăcere, mă inspiră, mă motivează, mă face să o admir, mă determină să îi urmez eu lui exemplul…

Există un loc în care sunt admirați și iubiți

Oamenii pot judeca, pot pune filtre, pot cere alinieri, pot compara, eticheta; lumea te poate îndurera, te poate pune la colț, rejecta, marginaliza.

Însă dacă tinerii noștri vor ști că există măcar un loc în care sunt văzuți și admirați și iubiți, în care sunt doriți cu adevărat, ei vor fi împuterniciți să răzbată prin tot și toate.

Mereu și mereu, poveștile pe care le spunem despre noi înșine și despre copiii noștri devin căi capabile să lumineze modul în care ei (și noi) mergem înainte în viață.

Când dorim să dăm de Iulia Iordan, știm sigur că o găsim în mijlocul copiilor. Nu de puțină vreme, de vreo 19 ani mai exact. Scrie povești și aduce muzeele mai aproape de copii, deși, paradoxal, mama fiindu-i educatoare și profesoară, nu s-a regăsit mai mult de doi ani cu meseria de educator chiar dacă a absolvit un liceu pedagogic. În traseul său profesional, a îmbrățișat altele. Este educator muzeal și scriitoare, iar tot ce întreprinde este combustibil pentru a-și scoate creativitatea la lumină și de a da prin cuvinte frumos așezate tot ce e mai de preț copiilor, și anume voie să viseze la o lume mai bună.

Ce rol ocupă Iulia Iordan în societate?

Nu îmi dau prea bine seama. Sunt un om așezat într-o lume în care încearcă să se regăsească, dar reușește de puține ori. În același timp, cred că este un sentiment familiar pentru multe alte persoane cu care împart mica mea lume. Societatea noastră românească este un amalgam de oameni și mentalități tot mai diferite, cu fracturi de toate felurile, incoerentă, gălăgioasă și surdă în același timp. Simt mereu o agresivitate în jur pentru care nu cred că nu există nicio scuză reală, cu toate astea, mă străduiesc, așa cum spuneam mai sus să îmi găsesc locul și să fac ceea ce știu cât mai bine. Până la urmă, poate că dacă fiecare am munci cu mai mare tragere de inimă, și lucrurile ar sta mai bine. Există două cuvinte folosite intens în limbajul cotidian românesc: „scârbici” și „românica”. Nimic nu mi se pare mai trist decât să te raportezi așa la lumea ta, adică la propria identitate și la propria viață, până la urmă.

Unde și cum te găsim în prezent?

Meseriile mele, cea de educator muzeal și cea de scriitoare, mă determină să mă mișc foarte mult. Sunt de găsit de cele mai multe ori prin muzee, biblioteci, dar și acasă, scriind, așa cum fac acum. Sunt acolo unde mă simt binevenită să lucrez sau să creez rețele profesionale împreună cu alte persoane. Mă bucur și sunt recunoscătoare pentru fiecare colaborare pentru că nimic nu îmi dă mai mult speranță decât atunci când îi văd pe oameni lucrând împreună.

Cum reușești să jonglezi cu atribuțiile pe care le ai? Ce resurse te pun zilnic pe picioare?

Familia mea este motorul meu. Funcționează ca un perpetuum mobile, fără combustibil. Nu poluează, doar alimentează permanent mișcarea mea și a lumii mele. Apoi sunt multe alte lucruri: oamenii cu care colaborez, lucrurile pe care reușesc să le creez singură sau alături de ei, feedback-ul celorlalți, consumul de artă în afara muncii, atunci când pot să-i fac timp în programul meu, proiectele pe care le pot continua, scrisul.

Ce ai învățat de la copii având în vedere că te afli în mijlocul lor de la 19 ani?

Cred că am învățat mai multe decât pot pune în cuvinte. Să mă îndoiesc de axiome, să îmi curăț permanent privirea, să rămân curioasă, să am curajul să pun emoția înaintea rațiunii, să am încredere în intuiție, să privesc de jos, nu de sus, să îmi fac prieteni ușor, să recunosc atunci când nu știu ceva, să întreb, să mă bucur pentru fiecare nimic, să privesc oamenii în ochi (aici mai am un pic de lucru) etc.

De ce un liceu pedagogic? Ai „profitat” de diplomă și ai lucrat ca educatoare?

Nu mi-am dorit să urmez liceul pedagogic. Familia m-a convins să urmez acest liceu, mama mea fiind educatoare și profesoară. Dar acum, privind în urmă, îmi dau seama că a fost o experiență extraordinară. Petreceam aproape toată ziua la școală, cântam în cor, la chitară, desenam, făceam foarte mult sport etc. Tot mama m-a convins apoi să-mi dau titularizarea și definitivatul ca educatoare. Aveam 19 ani și studiam Filosofia la zi. Evident că nu a durat. După doi ani mi-am dat demisia. Eram o ciudată, mă ascundeam printre copii, îmi era frică de directoare care, pentru a întreține un soi de autoritate, mereu găsea ceva de reproșat fiecăruia în parte, nu doar mie, o atmosferă de lucru pe care încă o găsim prin școli, din păcate. Era și începutul anilor 2000, când grupele de copii erau supraaglomerate. Eu aveam 45 de copii înscriși la grupă în anul în care mi-am dat demisia. Dimineață cântam „Înfloresc grădinile”, făceam colaje după natură la grupa mică, iar după amiază interpretam teoriile lui Parmenide la seminarul de Filosofie Greacă. Nu am făcut față, iar experiența din „sistem” a fost așa de traumatizantă, încât mi-am jurat că nu mă mai întorc niciodată în educație. Dar lucrurile au luat o întorsătură amuzantă în doar câțiva ani.

Ce ai dorit prin activitățile pe care le-ai întreprins să le insufli la rândul tău copiilor?

Deși am văzut că uneori unele dintre cărțile mele sunt incluse în categoria „cărți educative”, nu îmi propun să transmit musai un mesaj, o morală, o învățătură. Nu vreau să transmit altceva în afara plăcerii de a descoperi alte gânduri, alte minți, alte lumi. La fel și în privința activităților care însoțesc poveștile mele.

În ceea ce privește zona de educație muzeală, se poate vorbi de fiecare dată de alte ținte, în funcție de spațiu, de vizitatori, de moment. Însă, chiar și acolo lucrurile se simplifică atunci când privim în ansamblu: încerc de fapt să le arăt celorlalți prin povești și interactivitate că muzeele sunt despre ei, despre fiecare dintre noi, că nu sunt străine de prezent, că arhivele colective nu se află prea departe de memoria personală.

Cum îți poți defini traseul profesional?

Norocos. Aș putea spune că în ciuda faptului că am fost mereu timidă și nesigură tocmai când îmi doream mai mult să vorbesc, a faptului că mi-am  început perioada de adult activ într-un mediu profesional în care nu m-am regăsit sau că am picat la Facultatea de Jurnalism, acolo unde îmi doream cel mai mult să intru, lucrurile s-au schimbat parcă singure pe parcurs. Am ajuns într-un punct unde nu mi-aș fi dorit neapărat să ajung sau unde nu m-aș fi gândit că o voi face. Iar aici am simțit că este locul meu. Este adevărat că eu cea care visa să fie jurnalistă și cea care sunt acum mai semănăm doar un pic. Această împlinire, aceea de a practica două meserii pe care le iubesc și care îmi oferă o grămadă de lucruri de făcut, nu exclude frustrarea și neîmplinirea. Pentru că nu e ca și cum aș trăi într-o țară care să prețuiască educația și cultura. Însă deocamdată simt că are sens fiecare mic lucru pe care reușesc să îl duc la bun sfârșit.

Care este povestea primei cărți? Cine ți-a dat curaj?

Pe vremea aceea aveam un blog și mult timp liber. Eram în concediu de maternitate cu primul copil, primeam cărți de la câteva edituri și scriam recenzii copilăroase alături de fetița mea, care între timp a devenit cel mai profesionist cititor din familie. Câțiva prieteni buni m-au convins în acea perioadă să le arăt textele mele risipite prin mail-uri editorilor de la Cartea Copiilor care își doreau atunci să publice autori români și lucrurile s-au legat apoi ușor. Dintr-un imbold spontan, le-am spus că admir foarte mult munca unei ilustratoare. Cum o cheamă?, m-au întrebat. Cristiana Radu, le-am răspuns. Nu mi-a venit să cred când au invitat-o la următoarea întâlnire să lucram împreună. Le sunt recunoscătoare și editorilor și Cristianei pentru „Călătorie printre ierburi și lumină”, prima mea carte.

Inspirația de unde vine? Când ești cel mai creativă?

Cred că inspirația vine din gânduri care încearcă să fugă de noi, dar noi reușim cumva să le prindem. Ca să ajung să fiu creativă, îmi trebuie timp și liniște. Rar le găsesc, dar și când o fac, se poate spune că trăiesc un soi de mulțumire intelectuală și sufletească pe care nu o mai simt în alte contexte.

Ce îi învață pe copii, Iulia, poveștile? Tu ce ți-ai luat frumos pentru suflet?

Te pot învăța multe lucruri poveștile, dar nu cred că acesta este sau ar trebui să fie scopul lor explicit. O astfel de scriere programatică fracturează relația copilului cu povestea. Povestea devine brusc text, obligație, ceva de bifat. Cred că literatura este specială pentru că ne face loc în mintea altcuiva și ne face să ne simțim bineveniți acolo. Ne face loc și în lume, măcar aparent, apropo de prima ta întrebare. Iar aceste lucruri sunt mai importante decât orice morală.

Ce îți place cel mai mult la meseria pe care ai îmbrățișat-o? Se încălzește sufletul scriind?

În ambele meserii îmi place procesul de creație, oamenii pe care îi strâng laolaltă ideile, ceea ce iese în final, fie că este vorba despre o carte, un atelier, o expoziție și reacția publicului de la final pe care mereu o aștept cu emoții de toate felurile.

Ce carte nu ar trebui să lipsească din lectura obligatorie a unui copil?

„Minunea” de R. J. Palacio este o carte pe care o recomand foarte des. Îmi place foarte mult cum autoarea joacă în mod intenționat roluri foarte diferite între ele. Este o poveste spusă pe voci, în urma căreia nu poți rămâne indiferent sau indiferentă.

Ce carte ai în acest moment pe noptiera din dormitor? De ce ai recomanda-o?

Am mai multe începute, aștept vacanța ca să mă pot bucura de ele. Una dintre cărțile începute este „Tot mai multă splendoare” de Alina Purcaru pe care mi-am cumpărat-o de la Târgul de Carte Gaudeamus.

Cu ce sfat vii către tineri scriitori?

Să scrie atunci când simt că au ceva de spus, să scrie asumat, să nu își cenzureze vocea pentru că oricum o vor face ceilalți, după publicare să se bucure de cartea lor ca de un miracol, dar să caute și moduri în care să o apropie de cititor. În opinia mea, publicarea unui text implică și o anumită doză de responsabilitate, față de cuvântul scris, față de originalitatea creației literare, față de cititor, față de copaci etc.

Este meseria de scriitor una frumoasă, dar cronofagă?

Aș putea spune că este cronofagă pentru că eu scriu încet. Însă nu ar fi drept față de scris. Atunci când reușesc să scriu așezat, așa cum îmi place mie, nu contra-cronometru, abia atunci simt că timpul îmi aparține. Scrisul îmi dă așadar timp de fiecare dată. Este singurul care are răbdare cu mine și nu se teme de ceas.

Fabule: o istorie

Când vorbim de fabule, este bine să ne adâncim puțin și în istoria acestei opere plină de învățătură pentru mici și mari. Se pare că mesopotamienii dădeau naștere poveștilor folosindu-se de animale personificate, cărora le subliniau comportamentul; se satirizau astfel năravuri, greșeli, mentalități sau deprinderi.

Esop, ,,sclavul din Frigia” sau ,,înțeleptul Lydiei” prin multă înțelepciune, dă fabulei amploarea pe care o știm și azi. ,,Părintele fabulei” se presupune că a trăit în secolul al VI-lea în Grecia Antică și a devenit fabulist renumit în ciuda condiției sale umile.

La Roma, fabulele erau folosite ca material de învățare în special pentru tinerii din școala elementară.
Creatorul fabulei ca specie a literaturii latine a fost Fedru. Termenul latin de ,,fabula”, ca și echivalentul lui grecesc ,,apologos”, desemnau mai ales o narațiune pigmentată cu dialoguri între personaje. Sensul inițial al acestui cuvânt latinesc este acela de „discuție, conversație”, fapt care explică de ce fabula este atât de des ,,pusă pe scenă”. La Roma, o fabulă încorpora în medie cincisprezece-douăzeci de versuri, care cuprindeau o scurtă narațiune, aproape de dimensiunile epigramei și o „morală”, o concluzie explicită. Această concluzie conferea speciei literare respective un caracter pedagogic, de învățătură.
Succesul ieșit din comun al fabulelor lui Jean De La Fontaine (1621-1695) va inspira multă lume în scrierea acestora: nobili, clerici, magistrați, vânzători, toți își încearcă norocul în a crea fabule. Însuși Napoleon Bonaparte va creiona una, iar scrierea va fi bine primită.

La Fontaine subliniază componența fabulei: prima parte redă întâmplări folosindu-se în special de animale, elemente ale naturii și, mai rar, de oameni.

A doua parte, morala, exprimă învățătura, este situată la finalul fabulei și este o bucățică din profunzimea populară, închegată sub forma unui proverb. Morala cuprinde reguli de conduită pe care trebuie să le respectăm pentru a trăi în armonie, sfaturi pentru cei aflați la început de drum, fixarea unor lucruri dezamăgitoare din societate, comportamente umane nedrepte sau nejustificate.

Racul, broasca și o știucă (de Alexandru Donici)

Racul, broasca și o știucă

Într-o zi s-au apucat

De pe mal în iaz s-aducă

Un sac cu grâu încărcat.

Și la el toți se înhamă:

Trag, întind, dar iau de samă

Că sacul stă neclintit,

Căci se trăgea neunit.

Racul înapoi se da,

Broasca tot în sus sălta,

Știuca foarte se izbea

Și nimic nu isprăvea.

Nu știu cine-i vinovat;

Însă, pe cât am aflat,

Sacul în iaz nu s-au tras,

Ci tot pe loc au rămas.

Așa-i și la omenire,

Când în obște nu-i unire:

Nici o treabă nu se face

Cu izbândă și cu pace.

Musca la arat (de Alexandru Donici)

De la arat un plug

Venea încet spre casă

Și, la un bou pe jug,

O muscă se-așezase.

Iar ei, spre-ntâmpinare,

O altă muscă-n zbor

Îi face întrebare:

– De unde, dragă sor’?

– Și mai întrebi de unde!

Ei musca îi răspunde

C-un aer supărat.

Au nu pricepi ce facem?

Nu vezi că noi ne-ntoarcem

Din câmp, de la arat!

Spre laudă deșartă

Mulți zic: noi am lucrat,

Când ei lucrează-n faptă,

Ca musca la arat.

Să ne bucurăm de ceea ce fabulele dăruiesc, să ne bucurăm de ele dăruindu-le copiilor noștri și redăruindu-le copiilor din noi.

Pentru a afla mai multe despre istoria fabulei, putem cerceta articolul ,,Fabula, istoria fabulei”, sursa www.qdidactic.com. Site-ul GoKid oferă acces la peste 200 fabule, ordonate atât alfabetic, cât și după numele autorului.

Istorisiri, fabule, povești cu tâlc

Istorisiri, fabule, povești cu tâlc – partea II

Copiilor le plac istorisirile.

Mai mult decât orice.

Ascută cu drag tot ce le dăruim, cu har, în povestiri mari sau mici.

Poveștile le captează atenția și îi ajute să-și dezvolte imaginația și limbajul și îi ajută să înțeleagă. Cei mici pot învăța ceva nou din orice povestioară. Totuși, fabulele, poveștile cu tâlc, cu morală, îi învață despre valori parcă altfel.

Fabula, acest tip de operă epică, are o lungă istorie care provine din antica Mesopotamie. Are un rol moralizator și un rol ce formează, atrage atenția și face să sune în mintea copiilor un clopoțel de argint! Cu siguranță fabula trebuie să facă parte obligatoriu din viața celor mici.

Poveste alegorică, în versuri sau în proză, fabula aduce în prim plan animale, plante, fenomene ale naturii și lucruri personificate care satirizează anumite defecte ale oamenilor, cu scopul de a le îndrepta, desigur; este mereu interesantă povestioara în sine însă și morala din final.

Se spune că prima fabulă creată în adevăratul sens al cuvântului, în care apare și o morală, este ”Privighetoarea și eretele”, povestită de Hesiod, în lucrarea sa din secolul al VIII-lea înainte de Hristos. Esop este cel care a devenit pentru noi toți părintele fabulei și un adevărat izvor de inspirație pentru talentați scriitori de mai târziu, cum ar fi Jean de la Fontaine, Grigore Alexandrescu, Anton Pann.

Să ne reamintim câteva fabule ce îi vor încânta pe cei mici și mari, deopotrivă!

Vulpea și strugurii

„O vulpe era extrem de înfometată. Deodată a văzut niște ciorchini delicioși de struguri atârnând de o viță și a vrut să-i prindă cu gura. Nu a putut ajunge la ei pentru că erau foarte sus; s-a îndepărtat, spunând:

-De fapt nici nu-mi plac, sunt foarte verzi … ”

Copiii vor înțelege, desigur, cât de des renunță unii oameni la lucruri pe care le doresc dând vina pe ceva exterior, găsind o scuză. Învățătura fabulei subliniază că oamenii nu pot sa se bucure de ceva la care nu pot ajunge sau la care nu au acces, consolându-se cu gândul că acel lucru probabil nici nu merita atenția lor. Este bine ca băieții și fetele să rețină că atunci când își propun ceva, când au un ideal înalt, dăruirea, sacrificiul, hotărârea contează în atingerea lui.

Porumbelul și furnica

„A fost odată o furnică care, însetată, mergea să bea apă la râu. Cu toate acestea, odată ajunsă acolo, ea a fost dusă de curentul amețitor al apei. S-ar fi înecat, probabil când un porumbel, care era cocoțat pe o ramură de copac din apropiere, a observat -o și s-a repezit să o salveze. După ce a pus-o în siguranță, furnica recunoscătoare a promis că într-o zi îl va ajuta ea pe porumbel, deși este atât de mică.

Timpul a trecut și într-o zi a venit un vânător. Văzând porumbelul pe o creangă de copac, și-a pregătit arma pentru a-l ochi. Furnica, ce se afla în apropiere, a văzut scena și s-a grăbit să-și îndeplinească promisiunea. L-a ciupit pe vânător de călcâi. Acesta, iritat, a aruncat arma. Porumbelul a profitat de ocazie pentru a zbura, și astfel viața lui a fost salvată”.

Prin această fabulă copiii află despre gesturile generoase, despre respectarea cuvântului dat și despre importanța oricărei ființe, indiferent de dimensiunile ei.

Pornim în luna august să dăruim povești cu tâlc, fabule pline de învățăminte, pentru copiii voștri și pentru copiii din voi!

Istorisiri, fabule, povești cu tâlc – partea II

Istorisiri, fabule, povești cu tâlc – partea III

Motto: „Un televizor poate schimba multe într-o familie. În primul rând, poate schimba percepția asupra lumii. De asemenea, un televizor este ideal pentru divertisment și informare și nu în ultimul rând, este o unealtă recreativă pe care oamenii o folosesc de zeci de ani.” – www.recomandari-specialisti.ro

Dragi cititori, vă rog să luați asta ca pe o mărturisire publică, cu o mână pe inimă și cu alta pe tastatură și pe cana de cafea concomitent:

Prin prezenta, subsemnatul-cu-domiciliul-în…-identificat-cu-CI-seria-numărul-CNP… recunosc următoarele:

• că n-am TV în casă de vreo 16 ani and counting… (punct asupra căruia voi reveni mintenaș);
• că am radio, dar e blocat pe România Muzical;
• că intru pe facebook rar, numai de pe laptop, și atunci citesc în diagonală și dau like-uri stângace. (Insta m-a lăsat instant rece, iar tiktok nu vreau, că niciodată nu mi-au plăcut ospiciile).

Nu regret nici unul dintre punctele de mai sus, dar – pentru a nu fi acuzat de anacronism, obscurantism sau lipsă de flexibilitate – fac o promisiune solemnă:

Promit să redevin cetățean model, conectat la realitate și bine informat. În acest scop, nu doar că îmi voi cumpăra TV cu banii jos dar îmi voi face și abonament premium și voi plăti 7 ani și 7 luni în avans, dacă mi se îndeplinește o condiție – una singură: dacă un singur post de știri, unul singur din grilă, va avea opțiunea de no-news (sau, mai neaoș: neștiri) – pe care o și brevetez acum, în speranța unei îmbogățiri mai rapide decât din bitcoini.

Ce înțeleg prin no-news? Dacă ar fi să dau o definiție mai cu moț academic, aș spune așa: înțeleg prin opțiunea de no-news disponibilitatea unei emițător de informații televizate de a adapta cantitatea de informații livrate în funcție de gradul lor de relevanță socio-culturală, nu în funcție de necesitatea tehnică de a ocupa un segment de timp fixat în prealabil.

Sau spus mai simplu: știrile trebuie să fie ca zarzavaturile autentice din piață – sezoniere și finite (și preferabil locale – fiindcă oamenii, în puțina dar esențiala viață fizică ce le-a rămas, sunt locali, trăiesc local și gândesc local). Deci nu căpșuni în decembrie, nu mere în mai, nu știri non-stop. S-a înțeles acum? Ca la piață când te duci și tanti îți arată lada goală, cu niște urme de pământ pe ea și-ți zice cu satisfacția omului care și-a dus treaba la capăt: nu mai am, maică, am dat toți morcovii. Sau chiar ca la supermarket, când e raftul gol și șefii de magazin pun un anunț cu „ne pare rău, produs indisponibil”. Sunt gata să devin fanul dedicat al acelui post TV la care, din când în când, știrile se ter-mi-nă și devin indisponibile până vin altele, al acelui post TV care uneori îmi va spune „nu mai e știri, șefu’, sa dat tuate”!

Vă dați seama cum ar fi să vedem măcar o dată un intro din ăla de jurnal de seară, cu muzică dramatică, cu colaje cu războaie, politicieni și indicele bursier, și după el să vedem cum apare prezentatorul. Dar prezentatorul să nu mai fie îmbrăcat impecabil, să nu mai fie atât de serios și țeapăn și mai ales să nu mai aibă privirea aia de… prezentator TV care anunță dezastrul în toate filmele cu bombe și cataclisme. Din contră, să îl vedem într-o altă lumină: e îmbrăcat lejer, are o privire umană, iar într-un colț al mesei se întrevede o sticlă desfăcută, semn că și cameramanul s-a relaxat. În studio e cam dezordine, ca la o întâlnire la tine acasă cu prieteni pe care nu i-ai văzut de mult. Iar burtierele nu mai sunt aliniate frumos, perfect paralel. Le vezi atârnate, hâite pe marginile ecranului, întortocheate și colorate ca niște panglici de petrecere. Cuvintele de pe ele, pe care odinioară le urmăreai cu ochii ficși, ca de pe prompter, ca să afli și mai multe știri pe lângă știrile pe care deja le mitralia prezentatorul de pe prompterul lui, cuvintele cele grave din care se compuneau breaking-news-urile s-au sfârâmat și s-au prefăcut în șaradă jucăușă: „… EDINTELE A DECL… REȘTE CU ATENȚ… JORARE RIDIC… STĂRI… ENȚĂ. AM GLUMIT ȘI NOI… ULȚI ANI!”

Și din acest decor convivial și informal, prezentatorul ne spune calm, zâmbind cuceritor: „Bună seara, doamnelor și domnilor! Astăzi nu avem nici o știre care să merite atenția și timpul Dvs. Puteți oferi atenția și minutele Dvs. celor apropiați, unei cărți, unei grădini, unui lucru de mână. Ne vedem data viitoare când vom avea o știre. Până atunci, vă urăm la revedere și o seară cât mai plăcută!”. Și să mai țină câteva secunde, până îl vedem că își scoate microfonul și mai schimbă o vorbă cu colegii de platou și apoi gata; ecranul să se înnegrească – sau, hai, pentru nostalgici, să apară mira.

(Și de ce nu, la fel și pe marile noastre site-uri media. Să intru și să văd că ultima știre e de acum 3 săptămâni și, la header, un mesaj: „Momentan nu sunt știri – nici de ultimă oră, nici de penultimă oră, mai avem câteva de antepenultimă oră rămase, dar au prins mucegai, nu vă sfătuim”. Așa și releele umane numite influenceri să scrie o postare de genul: „iubitzii, azi nu am de ce să vă influentzez, azi stăm relaxaaați”+ poză cu pisică & haștag #nonews #vedetivadetreaba. )

Râdem, glumim, dar cred că acum mai e limpede: dacă televizorul e „un instrument de informare”, așa cum pretinde toată lumea, iar informațiile din lumea noastră sunt virtualmente nelimitate, el trebuie să fie simultan și un instrument de filtrare*. Iar dacă este și „un instrument de filtrare”, filtrarea trebuie să fie calitativă și selectivă până la capăt, nu să filtrăm neesențialul nelimitat al cotidianului doar ca să ne încadrăm în trei sferturi de oră fix, zi de zi (și asta la posturile TV generaliste, nu la posturile „specializate pe știri” – care sunt aberante prin însăși „natura” lor).

Problema este că TV-ul nu e un „simplu instrument” și nu trebuie tratat ca un „simplu instrument” – și în general termenul de instrument e unul dintre cele mai confuze, mai confuz decât cuvinte precum „democrație”, „ideologie” sau „politicile verzi”, și chiar mai confuz decât președintele în funcție. TV-ul nu este un instrument, pentru că nu e nici sapă, nici greblă, nici cazma**. TV-ul este un mediu și, după cum știe oricine a căutat măcar puțin să înțeleagă ce este, cum este și ce face un mediu, mediul nu este niciodată neutru – este mereu purtătorul unor idei care nu sunt explicite și care, desigur, nu se regăsesc în contractul cu furnizorul.

Așadar, ce idei ne livrează televizorul prin caracterul neîntrerupt al știrilor? Iată câteva dintre ele:

1. Ideea că tot timpul pe lume se întâmplă ceva incredibil de important. Privită prin prisma (era să scriu: plasma) acestei idei, lumea arată ca un maratonist de sufragerie a cărui bandă de alergare s-a blocat pe viteza cea mai mare, iar el trebuie țină pasul cu ea, gâfâind, icnind și împiedicându-se-n șireturi. Menținută în galop cu știri „de maxim interes”, lumea e smulsă din țâțâni și mulsă de energie. Televiziunea este vectorul global al stresului, iar stresul este maioneza care leagă întreaga lume. Suntem globali și omogeni pentru că ne stresăm cu privire la aceleași probleme, pe care le privim la aceleași ecrane, cel mai adesea din aceleași puncte de vedere, pentru că suntem toți în priză – în aceeași priză. Stresați din toate colțurile lumii, uitați-vă!, ne transmite subtil televizorul. Și noi ne uităm, cu patimă și înfocați, ca și cum ochii noștri s-ar fi contopit într-un singur ochi imens, reflectându-se în ochiul lui full-HD.

Nu e absolut nimic stabil în lume, ne transmite televizorul. Văzută prin el, lumea este un perpetuum mobile care cere din partea noastră un perpetuum videre.

Și mulți dintre noi acceptă să intre în joc. Ceilalți stau pe margine și chibițează – dar dacă, totuși, sunt zile întregi în care nu se întâmplă absolut nimic important, în care toată lumea își vede de treabă, se nasc câțiva copii, câțiva bătrâni trec dincolo, adulții merg ziua la muncă, dar vin seara acasă? Zile în care – neincredibil! – aici plouă, dar prin alte părți – nesenzațional! –  nu plouă? Mai are rost să ne stresăm sau putem trăi și fără?

2. Supremația simbolică a știrilor. Știrile nu dorm, ele sunt perpetue, emisia e 24/24. Dobândind această stare de veghe permanentă, știrile nu mai au nimic omenesc, ele nu mai par a fi „de la oameni pentru oameni”. Știrea cu Ș-mare e trans-umană, ea nu doarme, ea veghează neobosită, doar omul muritor și neputincios și neștiutor doarme sau se preocupă de altceva (a refuza să te uiți la știri echivalează cu a nega această supremație, a ocoli să te conectezi la Izvorul Cunoașterii și a comite un act de frondă amendat prompt de mediahabotnici: „Cum să nu te uiți la știri? Cum să nu fii informat?”).

3. Din această supremație simbolică germinează o altă idee – știrile dobândesc monopolul semnificativului: pentru că se arată a fi supreme, peste voința și gândirea oamenilor de rând, ele devin axiologice, ele stabilesc ce este important și ce nu. Sigur că în lumea asta mare au loc permanent tot soiul de întâmplări, grave sau ridicole, mărețe sau imbecile, însă nici una dintre acestea, dacă nu este televizată sau măcar televizabilă, nu este considerată a fi semnificativă. Ceea ce este, în fond, o idee neomenesc de jignitoare – numai un nebun poate crede că ceea ce-i esențial în viață este televizabil și merită transformat în știre.

Eliade scria că, pentru omul religios, ceea ce este sacru este real și ceea ce este profan este ireal. Parafrazându-l, am putea spune că știrile stabilesc realul – ceea ce merită atenția noastră – deci ceea ce există cu adevărat. Deci tot ce nu se difuzează, nu există. De asta – dacă te-ai văzut la TV (chiar dacă ești cel care s-a băgat în cadru 2 secunde prin spatele reporterului și eventual ai arătat la cameră semnul victoriei), ți-ai câștigat confirmarea că exiști și, cu ea, un drept mic la o mică nemurire.

4. Știri infinite = o singură Știre. Când există televiziuni întregi dedicate exclusiv știrilor, când după un jurnal începe altul, când dai știri în neștire și când emisia lor nu cunoaște răgazul și nu se oprește cum nici cascada Niagara nu se oprește vreodată – poate că nu e chiar nepotrivit să vorbim de o singură Știre, cu multiple fațete, adică de o Ființă mitică***.

Dacă acceptăm această viziune, e mai ușor de înțeles de ce toate știrile de succes sunt SENZAȚIONALE-N-O-SĂ-ȚI-VINĂ-SĂ-CREZI-INCREDIBILE-INCENDIARE-BREAKING-NEWS! Pentru a-și confirma supremația, Știrea trebuie să fie esențialmente nelumească, absurdă, monstruoasă – adică să fie lipsită de vreo bună măsură, de vreo justă proporție, de vreo legătură de formă (nu de conținut) cu omul.

De-asta e atât de ușor pentru știriști ca din nimic să facă orice, din țânțar armăsar și dintr-o aluniță cancer cu metastaze. Și să fie și crezuți.

5. Fiind mitică (cu accentul pe primul i, preferabil), Știrea are un timp mitic, care înghite bietul nostru timp omenesc. De asta, un „breaking news” poate interveni oricând, întrerupând orice emisiune și orice activitate, sfâșiindu-le ritmul și arătându-le, de fapt, profana insignifianță. Breaking-news-ul este pocnitul din degete al regizorului care oprește întreaga piesă, este șaptele care taie toate cărțile de joc, este supremul mandat de percheziție a conștiinței telespectatorului. Breaking-news: știrile care sfărâmă. Ce sfărâmă? Ritmul și succesiunea firească al întâmplărilor, tihna sufletului, coerența minții.

Există o tiranie nebună a timpului în producerea și livrarea știrilor: știrile nu cunosc decât o singură viteză – cât mai repede. La fel și timpul de consum al știrilor, timpul omenesc, timpul ce ni s-a luat, se topește instantaneu: o știre „dată pe post” este deja expirată, arde ca un rug cu flacără mare și fascinantă, dar după aceea locul de pe ecran și din mintea noastră rămâne pustiu și gol și trebuie umplut repede, atât de repede încât știrea nu mai are timp să „se așeze”, să fie cântărită și judecată. Pentru că știrile nu se fac pentru a fi cântărite și judecate, se fac pentru a fi crezute. Iar drept-credincioșii lor, din tot șuvoiul de adrenalină narativă, nu vor rămâne nici cu idei, nici cu fapte, nici cu teme de meditație. Rămân doar cu urgența. Urgență pe care, molipsiți de la TV, o vor purta în inimi pentru tot restul zilei. Sau până la următorul booster de știri.

Acestea sunt cinci dintre motivele pentru care mă declar ante factum fanul fidel al postului TV cu opțiunea de no-news / neștiri + eventual prezentator mai răruț că-i mai drăguț. Firește că un asemenea post TV nu va exista vreodată, însă doar a-l gândi ca fiind posibil ar putea să ne reamintească lucrurile simple pe care l-am uitat când ne-am apucat de telecomandă: că știrile ar trebui să fie pentru lume, nu lumea pentru știri. Că oamenii au nevoie nu de breaking-news, ci de waking-news. Și că lucrurile importante se întâmplă mereu în afara televizorului, cu o singură condiție: tu să nu îți muți viața în televizor.

Așa că, până la puțin probabila semnare a contractului pentru acest post TV, rămân cu certitudinea că televizorul (cu tot cu copiii lui de siliciu) este cel mai mincinos dreptunghi pe care l-a inventat omenirea. Ca să zic așa, un nedreptunghi, adică o figură alcătuită numai din unghiuri (de vedere) nedrepte. Și, poate că mai țineți minte de la școală, un unghi care nu e drept are mari șanse să fie obtuz. Ceea ce nu doresc nimănui.

*

*Filtrarea există deja: știrile oferite sunt deja alese, dar niciodată nu știm nimic despre criteriile ideologice ale acestei selecții – criteriile nu sunt niciodată expuse, ca baremul la examene sau ca fișa postului la angajare.

** Și, în treacăt fie spus, nici acestea nu sunt chiar întru totul simple instrumente, decât pentru mintea modernă – dar asta e discuție separată.

*** În Să înțelegem media, bătrânul McLuhan descrie astfel mitul: „Mitul chiar este viziunea fulgerătoare a unui proces complex care în mod normal se întinde pe o perioadă lungă de timp. Mitul este contracția sau implozia oricărui proces, iar viteza instantanee a electricității conferă dimensiune mitică obișnuitei acțiuni industriale și sociale din ziua de azi. Noi trăim mitic, dar continuăm să gândim fragmentar și pe planuri singulare”.

Nu am timp

Nu am timp de nimic așa cum mi-aș dori eu.

Luni este o zi cu 2 cursuri și 2 proiecte ,,în fașă”.

La cursul de franceză discutăm fie despre istoria orașelor din care venim, fie despre istoria artei și arhitecturii.

Profesoara mea pentru cursul despre Relații Internaționale este româncă. În niciun caz nu pot dezamăgi! Cursurile sunt spectaculoase, invitații sunt persoane pe care nu mă gândeam că le voi întâlni vreodată, iar eu ar fi bine să dovedesc că îmi fac treaba la înălțime.

Marți este o zi ,,liberă”, în teorie (doar în teorie!). Diminețile sunt pline ,,cu organizare” și lucruri administrative. După-amiaza înseamnă ore investite pentru pregătirea discursului pentru dezbaterea săptămânală de miercuri. Marți e despre treburi cu cap și coadă (și ar fi bine să le găsesc pe amândouă!)

Miercuri? Oare cum va fi și această miercuri? Începem cursul de oratorie cu unul dintre profesorii ce se află în primele locuri în viața mea academică. Învățam să fim cei mai buni oratori ai viitorului, învățăm să nu fim niciodată luați prin surprindere de vreo întrebare, învățăm cum să fim bine pregătiți atunci când vrem să ne facem vocea auzită. Dezbatem cele mai greoaie și complexe teme ale lumii noastre, într-o sală de curs în care sunt reprezentate 6 continente. Ne strângem mâinile la sfârșit și ne felicităm. Vom putea rămâne așa? Doar oameni ai acestei lumi? Vom putea păstra omenia să ne curgă prin vene și în viitor? As vrea ca răspunsul să fie DA.

Miercuri mai este și despre franceză și terminațiile verbelor, însă este și despre pregătire pentru joi. Pentru cele două cursuri de joi materia nu există decât cu 2-3 zile înainte. De ce? Materia de joi este dată de știri. Starea relațiilor internaționale, statutul țărilor în dezechilibru, tranzacții care dau peste cap balanța lumii… Trebuie să fiu pregătit să spun ceva despre fiecare, timp de 4 ore, joi. Toți colegii mei pregătesc informații despre întreaga lume și în timpul cursului iau zeci de notițe despre noi surse, persoane de interes, cărți și tehnici de socializare.

După fiecare joi parcă descopăr altă și altă fațetă a lumii.

Vineri, limba lui Voltaire insistă că trebuie învățată, mai bine și mai bine….

Apoi, în ultimul curs din săptămână, discutăm cum vor arăta sistemele de energie ce ne vor ghida viitorul. Cursul se lungește mereu după timpul alocat de două ore; ne conducem profesorul până la apartamentul lui, pentru a putea dezbate și pe drum și afla cât mai multe.

Nu știu cum, dar colegii mei par să aibă mai multe ore în zi ca mine. Așa să fie? Deși mă frământ deseori, îmi amintesc repede că nu am stat niciodată undeva, în viață, fără un motiv. Și merg înainte.

Pare ciudat să ai mereu senzația că nu ai timp: o fugă nebună prin oameni, cunoștințe noi, popoare, culturi, idei vechi, idei noi, invenții, toleranță, înțelegere. Oare cum voi merge și la Conferința despre management în crize internaționale, și la cina clubului de economie, în timp ce cercetez surse pentru eseul pentru săptămâna viitoare?

Apuc rar să stau lângă mine și să vorbim ,,amândoi”:

– Cum ți-a fost azi?

– Știi tu, bine. Doar că nu prea am timp.

– Nici eu nu prea am timp.

– Să dai un anunț la Gazetă.

– Tu, acolo, ai găsit timp?

– Nu, dar poate tu ai noroc!

Anunț la mica publicitate:

Tânăr serios, caut o oră în plus, pe a 25-a.

Dați-mi de știre dacă știți cum se face.

Tot caut timp.

În fiecare zi.

Îmi trebuie timp mai mult pentru că nu îmi ajung orele.

Zilele sunt scurte.

Minutele nu stau.

Secundele mele au aripi.

Caut timp.

Știu că au făcut-o și alții.

Poate o să-mi iasă.

Echipa Matricea Românească a avut plăcerea de a cunoaște oameni deosebiți din localitatea Sângeorz-Băi, județul Bistrița-Năsăud. Am descoperit o parte din cei care duc tradițiile românești mai departe.

Când ați început să coaseți?

De la vârsta de 13-14 ani, prima dată am început să coasem prosoapele și după aceea am cusut restul, tot ce se vede aici.

Mai merg tinerii îmbrăcați în straie tradiționale la biserică?

Da, se mai duc. Eu mă duc în toate duminicile.

Cât durează confecționarea unui costum?

Cam 6 luni; începeam iarna și le terminăm la Paști. Prima dată se croiesc și după aceea se coase cu acul și ața, direct pe pânză. Este mult de muncă.

Țesăturile – moștenire de familie

De micuță m-a învățat mama să lucrez la d-astea, mi-a plăcut bineînțeles și îmi place așa mult să lucrez și ce îmi place iese bine.

La povești cu domnul Leon

Născut la acest număr și nu mi-am schimbat niciodată adresa. Unde m-am născut am petrecut copilăria, adolescența și acum cu pași siguri înspre bătrânețe.”

Multe alte detalii puteți vedea în videoclipul de mai jos.

Reporter și Imagine: Ispas Andrei

Adolescența este furtuna perfectă pentru provocarea relațiilor cu părinții.

Exact asta crede și Marica! Este într-o furtună care se dezlănțuie în 5 zile din 7. Fiul ei adolescent pare că nu o aude, pare că nu o ia în seamă, pare că face totul pe invers. I se îneacă toate corăbiile de 3 ori pe zi  și pare că merge din greșeală în greșeală. Ar vrea să vorbească în fiecare zi cu el dar se lovește de un zid: ,,iar vrei să îmi ții teorie????- o întreabă. Vrea să îi spună cuvinte calde și încurajări și să îi amintească de momentele în care el strălucea: se simte respinsă sau repede dată la o parte. Marica are nevoie de un umăr pe care să se sprijine. Ce e de făcut?

Ce e de făcut? Iată:

1. Nu-i rușinați!

Adolescenții nu iau mereu decizii mulțumitoare pentru lumea adulților. Amintiți-le mereu cu fermitate și totodată cu multă căldură despre natura neadecvată și nefericită a alegerilor lor. Evitați din toate puterile să îi rușinați. Este important să își identifice greșeala și este important să renască având stima de sine încă în picioare. Nu îi faceți să se simtă pe ultimul loc. Este doar o fază ceea ce trăiesc și întreprind stâlcit acum. Va trece.

2. Spuneți-le că nu sunt proști, ci doar se dezvoltă, testează, exersează

Îi aud pe adolescenți blamându-se des: ,,Sunt cel mai prost!” ,,Cât de prost pot fi?!” ,,Prost, prost, prost!” Amintește-i adolescentului tău că el doar învață acum, doar încearcă, doar se străduiește. Vor fi multe gropi în calea lui și vor fi multe culmi de urcat. Și multe creste de pe care va cădea, indiferent cât de mare i-a fost strădania să ajungă acolo. Este  greu. Le este greu. Ar trebui să vorbim cu adolescenții noștri despre schimbările hormonale, cerebrale și fizice care le afectează și le vor afecta comportamentul și modul în care experimentează viața. Este eliberator pentru ei să știe că nu sunt proști, ci doar se dezvoltă, exersând, încercând, reușind, eșuând. Poate fi util pentru ei și le spunem cu putere că lucrurile vor deveni mai ușoare odată ce vor trece de pragul de 20 ani.

3. Alintați-i cu cuvinte iubitoare

Iubiți-i și alintați-i!

Oricât de frustrantă și de provocatoare poate fi această fază, ei tot tânjesc după cuvinte calde ce îi fac să se simtă ocrotiți și apărați, văzuți și susținuți. ,,Orice ar fi, te iubesc!”- este ceva ce merită spus, amintit, scris pentru că de multe ori adolescenții se află într-o închisoare imensă, într-un deșert enorm și văd doar acuze, etichetări și singurătate la tot pasul.

4. Nu uitați: a le ține teorie e ca și cum ai vorbi în fața unui perete gol

Lucrurile nu se mai leagă acum: poveștile nu mai capătă rădăcini în copiii tăi adolescenți. Orice sfat aduce ochi dați peste cap și e interpretat ca o critică. Merg mai bine, parcă, povestirile despre ce a pățit x și y: ,,X a făcut așa și a pățit asta…ohhhh!” Este vital să gândim înainte de a vorbi, să cumpănim vorbele și tonul. Riscăm să nu fim nici auziți, nici ascultați, nici urmăriți. Căutați metoda prin care ceva ajunge la mintea și sufletul lor, nu vă sabotați relația și nici dăruirea de zi cu zi.

5. Faceți din casa voastră un loc sigur pentru prietenii lor

Copiii tăi au nevoie de un trib la adolescență: adu tribul la voi și fă-i pe copii să se simtă în siguranță, copleșiți de bun și bine, auziți, ascultați, mângâiați. ,,Adu-i pe toți în casă!”- așa vom ști ce modele securizate și nesecurizate sunt în jurul fiilor și fiicelor noastre, vom putea acționa, îndrepta, îndepărta, apropia, spre binele lor și al nostru.

6. Bombardați-i cu povești despre oameni buni

Spuneam mai devreme că povestirile sunt ascultate: așa că povestește întâmplări despre bărbați și femei care au un nume, care au reușit și care s-au poticnit și au eșuat în anii tinereții și cărora nu de puține ori chiar le-a fost greu. Dar au izbândit și iată-i acum cum dăruiesc din ceea ce sunt și ceea ce au și iată-i cum au știut să iasă din greșeli sau să își îndrepte greșeli. Cu toții și-au asumat și au răspuns de propriile lor acțiuni.

7. Iubiți-i așa cum sunt, nu pentru ceea ce credeți că ar trebui să fie

Adolescenții, de multe ori, nu sunt ceea ce vrem noi să fie ei. Și iată-i cum ne miros uneori dezamăgirea. Pentru că ei pot mai mult, nu-i așa? Sau au cap de matematician, sau minte de poet, chiar pot dar nu vor și noi așteptăm zi de zi ca această prelungirea a noastră, a doua șansă ce ni s-a dat nouă, părintelui, să strălucească, să se împlinească, să ne împlinească, să ne răzbune! Iubiți-i pentru ceea ce au ei acum de dăruit, o zi mai mult, o zi mai puțin, iubiți-le părul și alegerea și lacrimile, și neputința.

Vă amintesc că ei sunt mult mai vulnerabili decât credem noi că sunt. Trebuie să îi iubim, mai ales dacă ei nu se pot iubi sau respecta pe ei înșiși – încă.

Marica are o listă acum pe care o va studia și o va deschide din când în când, să nu uite…Și lista ta e lângă tine?