Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

Preacuratele Taine

Sfântul Maslu este una din cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii în care, prin rugăciunile preoților și ungerea cu untdelemn sfințit, se împărtășește credincioșilor harul vindecării trupești și sufletești, precum și iertarea păcatelor.

Denumirea este de origine slavă (maslo = untdelemn), grecii o numesc eleoungere (eucelaion = rugăciunea untdelemnului), iar slavii o denumesc Sviatîi Elea, adică Untdelemn sfânt.

În Biserica romano-catolică se utiliza în vechime denumirea de extrema unctio (ungerea cea mai de pe urmă), pentru că se administra  numai muribunzilor, însă după Conciliul II Vatican ( 1962-1965) s-au apropiat de concepția și de practica ortodoxă și folosesc denumirea de ungerea bolnavilor; în Biserica reformată nu există această Taină.

Deși nu avem în Sfânta Scriptură mărturii directe pentru instituirea Tainei de către Mântuitorul Hristos, avem dovezi clare că Sfinții Apostoli practicau această Taină: „Și ieșind ei (Apostolii) au propovăduit tuturor să se pocăiască. Și scoteau afară demoni mulți și ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi și-i vindecau.” (Marcu 6, 12-13), așa cum Mântuitorul, la alegerea și trimiterea lor: „le-a dat putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată și să tămăduiască orice boală și orice neputință…Și mergând, propovăduiți, zicând: S-a apropiat Împărăția cerurilor. Tămăduiți pe cei neputincioși, înviați pe cei morți, curățiți pe cei leproși, pe demoni scoateți-i; în dar ați luat, în dar să dați.” (Matei 10, 1 și 7-8). Din Sfintele Scripturi aflăm că Mântuitorul Iisus Hristos vindeca pe cei bolnavi care cereau aceasta cu credință, atât ei cât și rudele sau însoțitorii lor. Iată câteva exemple de vindecări:

– Cel bolnav de lepră se ruga lui Dumnezeu, zicând: „ Doamne dacă voiești, poți să mă curățești. Iar Mântuitorul i-a răspuns: Voiesc, curățește-te! Și îndată s-a curățit de lepra sa.”(Matei 8, 23).

– Doi orbi strigau și cereau vindecare, iar Mântuitorul i-a întrebat: „Credeți că pot să fac eu aceasta? Da, Doamne!, au răspuns ei. După credința voastră fie vouă, le-a zis Domnul”(Matei 9, 28-29) și s-au vindecat ochii lor.

– Tatăl unui copil demonizat cerea la început cu îndoială vindecarea fiului său. Iar Domnul i-a spus: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede”. După ce tatăl a strigat cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”, atunci Hristos a izgonit demonul din copil. (Marcu 9, 22-24)

Deci condiția oricărei vindecări minunate în Biserica lui Hristos este credința tare și statornică în harul și mila lui Dumnezeu. Fără acestea, Sfântul Maslu nu vindecă deplin.

Observăm de asemenea, că Mântuitorul a întrebat pe cel ce și-a adus copilul bolnav ca să fie vindecat: „Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Și tatăl a răspuns: Din pruncie”(Marcu 9, 21). Adică mai întâi Domnul l-a „mărturisit” pe cel bolnav și apoi l-a vindecat, știind că o boală veche, sufletească sau trupească, mai greu se vindecă. De aceea și Biserica a rânduit ca mai întâi cel căruia i se face Sfântul Maslu să fie spovedit.

Unde se face slujba Sfântului Maslu?

În biserică (pentru mai mulți) sau în casa bolnavului pentru care se face Maslul, capelă de spital, locul de zăcere, etc., loc unde se pot pregăti cele necesare pentru Sf. Maslu.

Cine poate săvârși slujba Sfântului Maslu?

După predania veche a Bisericii, pentru slujba Sfântului Maslu trebuie șapte preoți, închipuind și cele șapte daruri ale Duhului, numărate de proorocul Isaia (11, 2-3). Numărul acesta simbolic amintește și unele fapte din Sfânta Scriptură a Legii Vechi, din care se vede mila și îndurarea lui Dumnezeu. Astfel de șapte ori s-a plecat proorocul Elisei peste un copil mort pe care l-a înviat (IV Regi 4, 34-35). De asemenea, șapte au fost preoții care au sunat din trâmbițe și de șapte ori a fost înconjurată cetatea Ierihonului, când a fost cucerită de israeliți, la intrarea lor în pământul Făgăduinței (Iosua 6, 13-16). Și iarăși de șapte ori s-a rugat Sf. Prooroc Ilie pe muntele Carmel, până când Dumnezeu a dat ploaie pământului ars de secetă (III Regi 18, 42-45); și tot de șapte ori s-a cufundat în Iordan Neeman Sirianul, când s-a curățit de lepră la îndemnul Sf. Prooroc Elisei ( IV Regi 5, 14).

De cele mai multe ori slujesc Sfântul Maslu trei preoți sau  cel puțin doi. În tot cazul, numai un singur preot nu poate săvârși Sfântul Maslu, căci Sfântul Apostol ne spune să chemăm „preoții Bisericii…”(Iacov 5, 14), iar nu un singur preot. Slujba fiind lungă, îi va fi destul de greu singur ( numai în cazuri de mare nevoie, cu binecuvântare).

În unele cazuri se mai pot citi și alte rugăciuni de sănătate pe capul bolnavilor. Iar celor posedați de duhuri rele, adică celor demonizați și epileptici, li se pot citi după Sfântul Maslu și Molitfele Sf. Vasile cel Mare sau ale Sf. Ioan Gură de Aur, pentru izgonirea diavolilor și a farmecelor din oameni. Se obișnuiește ca aceste rugăciuni să fie citite de preoți, care se pregătesc pentru acest lucru, cu multă credință și post. De asemenea, atât bolnavii (și chiar rudele lor), trebuie să fie spovediți, să se roage cu mare evlavie și să postească după putere, pentru a fi miluiți și vindecați de Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, Doctorul sufletelor și al trupurilor.  Fără aceste condiții obligatorii  – credința dreaptă, spovedanie generală, rugăciune multă cu  lacrimi și post, împăcare cu toți și părăsirea definitivă măcar a păcatelor mari (de moarte), din partea celor bolnavi (și chiar a rudelor lor) – Sfântul Maslu și rugăciunile de vindecare și de izgonire a duhurilor rele nu-și ating pe deplin scopul, iar bolnavii se întorc acasă doar ușurați. Nu vom uita că și participarea efectivă cu deplină convingere a preoților (nu doar a bolnavului și a celor ce sunt de față) că cel bolnav poate fi tămăduit are mare valoare: „Mărturisiți-vă  unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că  mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5, 16).

Când se poate face maslu?

Nu sunt zile sau un timp anume pentru săvârșirea Sfântului Maslu. Se face oricând e nevoie. În popor se obișnuiește  a se face mai ales în zilele de post, atât în cele patru posturi, cât și miercurea și vinerea. În aceste zile, creștinii care participă la Sfântul Maslu trebuie să postească până seara, să se roage mai mult și să-și mărturisească păcatele la duhovnic. În cazuri grele de boală și primejdie de moarte, Sfântul Maslu se poate săvârși în orice zi, ori de câte ori este nevoie, chiar dimineața, în casele celor suferinzi, după ce mai întâi bolnavii sunt spovediți bine, (din copilărie de ex.) și împăcați cu toți, spre a lor alinare și iertare. La urmă, cei gravi bolnavi trebuie împărtășiți cu Trupul și Sângele Domnului, ca să fie pe deplin pregătiți pentru marea călătorie spre cer. Aceasta este cea mai bună și cea mai completă pregătire pentru moarte, pe care o oferă Biserica Ortodoxă fiilor ei pe pământ, adică Spovedania, Sfântul Maslu și Sfânta Împărtășanie.

În săptămâna Patimilor se obișnuiește Miercuri, Joi și Vineri, dar mai ales în Sfânta și Marea Miercuri, înaintea Ceasurilor, în amintirea ungerii Mântuitorului cu mir de către femeia cea păcătoasă (Luca 7, 37-38). Atunci se face în Biserici Sfântul Maslu de obște, adică pentru mai mulți bolnavi, cu sobor de mulți preoți. Bolnavul pentru care se face Sfântul Maslu trebuie mai întâi să se spovedească, pentru ca să i se dea, prin Sfântul Maslu, curățire sufletească, adică iertarea păcatelor, dar și tămăduirea trupului de boală (cf. Molitfelnic, Povățuiri de la începutul Sf. Maslu).

În miercurea săptămânii Sfintelor pătimiri, se face Sf. Maslu solemn și în Biserica Sfântului Mormânt, cu șapte mitropoliți, în frunte cu Patriarhul Ierusalimului, în prezența a zeci de mii de pelerini din toată lumea.

Se poate face Sfântul Maslu pentru cei sănătoși?

Întrucât prin Taina Sfântului Maslu se dobândește nu numai tămăduire de bolile trupului ci și iertarea păcatelor, se poate face maslu nu numai pentru cei bolnavi, ci și pentru cei sănătoși și nu numai o singură dată, ci de mai multe ori. Sfântul Simeon al Tesalonicului îndeamnă pe fiecare creștin să se nevoiască a-și face Sfântul Maslu. Deci taina Sf. Maslu vindecă atât trupul de boli, cât și sufletul de păcate, prin ungerea cu untdelemn sfințit. Alte efecte harice ale Sfântului Maslu sunt și acestea: întărește credința în Dumnezeu și nădejdea mântuirii, aduce pace  și smerenie în inimă, pregătește sufletul pentru primirea Sfintei Împărtășanii și marea călătorie spre cer și alungă frica de moarte, unește și împacă pe credincioși prin Harul Duhului Sfânt și ne învrednicește pe toți de sfârșit creștinesc. De aceea Sfântul Maslu se poate săvârși mai ales pentru cei bolnavi, în zilele de post. Iar dacă cel bolnav moare după Sfântul Maslu sau chiar în timpul  slujbei, avem nădejdea că el este întru totul ușurat, scăpat de suferință și iertat de Dumnezeu.

Ce lucruri trebuie la săvârșirea Sfântului Maslu?

Slujba Sfântului Maslu se face înaintea unei mese pe care se pune Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce,  lumânări (de regulă șapte), un vas cu grâu sau cu făină și unul cu untdelemn (materia Maslului), la care se adaugă șapte bețișoare de busuioc înfășurate cu vată, cu care preoții vor unge pe cel bolnav. Ar fi bine să folosim untdelemn de măsline, precum în antichitate, fără să uităm efectele sale benefice, terapeutice, chiar în viața de zi cu zi, mai ales că acum se poate procura mai ușor.

Care sunt părțile cele mai de seamă ale slujbei Sfântului Maslu?

Întâi rugăciunea pentru sfințirea untdelemnului, pe care o rostesc preoții pe rând până se plinește de șapte ori ( toți preoții binecuvintează de fiecare dată împreună). Al doilea, cele șapte Apostole și Evanghelii, urmate fiecare de ectenia întreită și de câte o rugăciune pentru sfințirea untdelemnului și tămăduirea bolnavului. Al treilea, ungerea de șapte ori a celui  bolnav cu untdelemn sfințit, rostindu-se de fiecare dată rugăciunea: „Părinte sfinte, Doctorul sufletelor și al trupurilor… tămăduiește pe robul tău acesta (numele) de neputința trupească și sufletească ce l-a cuprins… (cf. Molitfelnic,  ca formulă a tainei, ca o epicleză, rostită în total de șapte ori).

Ce trebuie să știm despre untdelemnul de la Sfântul Maslu?

Fiind binecuvântat de preoți cu chemarea lui Dumnezeu, cu invocarea Harului sfințitor, acest untdelemn este sfințit și plin de darul dumnezeiesc al Duhului Sfânt, ca și apa Botezului. El are puterea de a sfinți sufletul și de a tămădui trupul, a izgoni bolile, a vindeca rănile, a curăța întinăciunea păcatului și a împărtăși mila și îndurarea lui Dumnezeu.

De aceea untdelemnul rămas de la Sfântul Maslu, ca și făina binecuvântată atunci, trebuie păstrate cu cinste într-un loc ales. El poate fi folosit numai în scopuri curate și evlavioase. Se obișnuiește ca din făina și untdelemnul de la Sfântul Maslu să se facă o turtișoară, din care se dă bolnavului să mănânce. În unele părți, din această făină se fac prescuri pentru Liturghie. Untdelemnul se poate pune în candelă, fie în casă, fie la biserică, folosit în scopuri binecuvântate de tămăduire, etc. ( bețișoarele se pot păstra sau arde).

Părintele Cleopa spunea într-o predică faptul că se fac multe vindecări minunate ale credinței și rugăciunii creștinilor (în comun) prin taina Sfântului Maslu. Aceasta este cea mai puternică  rugăciune și slujbă a Bisericii Ortodoxe pentru bolnavi. De aceea creștinii sunt datori să ceară această taină de la preoți ori de câte ori au bolnavi în familie și să participe la Sfântul Maslu  cât mai mulți dintre ei, pentru că, „rugăciunea credinței va tămădui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate,  se vor ierta lui.”(Iacov 5, 15). Mulți dintre dumneavoastră cred că ați văzut bolnavi vindecați, sau în parte ușurați, prin Taina Sfântului Maslu și prin ungerea cu untdelemn sfințit. Alții ați mers, poate, pe la sfintele moaște și pe la icoanele făcătoare de minuni din țară  și ați văzut și ați auzit de bolnavi vindecați acolo în chip miraculos prin rugăciunea celor din jur. Iar pentru cei demonizați, părintele Cleopa recomanda nu citirea molitfelor, ci rugăciunea întregii obști creștine, Sf. Maslu și chiar Spovedania  celor în cauză (după caz împărtășirea lor).

Sfântul Maslu se face spre întărire în credință, spre sănătate, iar nu spre moartea cuiva cum  consideră unii în mod eronat. Dumnezeu spune: „Eu nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu” (Iezechiel 33, 11).  Sfintele Taine sunt slujbe spre folosul și ajutorul celor vii. ( cf. Iacov 5, 13-15). Sfântul Maslu este slujbă de vindecare dar și pentru iertarea păcatelor celor cărora se săvârșește. Slujbe al căror efect să fie moartea celor cărora li se fac, nu există în rânduiala Bisericii Ortodoxe. Această concepție este eronată, după marii sfinți și teologi ai Bisericii noastre (extrema unctio, de exemplu, la romano-catolici).

Așadar cele mai multe vindecări le-a făcut Însuși Mântuitorul Iisus Hristos cât a stat pe pământ, despre care se scrie pe larg în Sfintele Evanghelii. După Înălțarea Sa la cer și după Pogorârea Duhului Sfânt, a dat această putere de vindecare a bolilor și de izgonire a diavolilor din oameni, Sfinților Apostoli și, prin ei, episcopilor, preoților și tuturor bărbaților sfinți, dintre care unii tămăduiau în chip minunat, harismatic.

Cum îi vindeca Hristos pe cei bolnavi?

În cele mai multe cazuri îi vindeca prin atingerea cu mâna de trupul și de rănile celor ce veneau la El cu credință. Așa a vindecat Domnul pe soacra lui Petru. Numai s-a atins de mâna ei și au lăsat-o frigurile și s-a sculat și Îi slujea Lui (Matei 8, 14-15). Iar când veneau la El bolnavi mulți, Iisus Hristos, punându-Și mâinile pe fiecare dintre ei, îi făcea sănătoși (Luca 4, 40). Prin atingerea cu mâna de ochii celui orb din naștere și prin ungerea cu tină și spalare, l-a vindecat de întunericul orbirii (Ioan 9, 2-7). Prin atingerea cu mâna de veșmintele Domnului, s-a vindecat de curgerea sângelui femeia bolnavă de 12 ani (Luca 8, 43-46).

Aceeași putere a Duhului Sfânt iese din Mântuitorul Hristos și o primim când ne atingem cu credință de El și ne hrănim în chip tainic prin Sfânta Împărtășanie, când ne atingem de Sfintele Icoane, de Sfintele Moaște, de Sfânta Evanghelie, de untdelemnul sfințit de la Sfântul Maslu, de Sfântul Potir și de mâinile și de veșmintele preoților care săvârșesc cele sfinte în Biserica lui Dumnezeu. De aceea credincioșii se ating cu evlavie de toate cele sfinte și le sărută, căci poartă în ele har sfințitor și tămăduitor.

Iată pentru ce părinții își duc copiii la Sfintele Slujbe sau cei sănătoși își duc bolnavii la Sfântul Maslu, ca, prin atingerea de Evanghelie, de Cruce, de aghiasmă și de mâinile și de veșmintele preoților să-și vindece bolile sufletești și trupești, să se izbăvească de patimi, de diavoli, de vrăjitorie, de toată răutatea și să se întoarcă sănătoși și mângâiați la  casele lor. Iar când nu pot fi de față – deși taina prevede prezența primitorului, nu se poate săvârși în lipsa lui – sunt aduse măcar hainele lor, unele lucruri cu cinste și evlavie la Sfântul Maslu să dobândească și aceștia ușurare și tămăduire prin credință, atât a lor cât și a celor ce vin rugându-se pentru ei. Deci simpla aducere de haine, prosoape, batiste, fotografii, etc. nu înseamnă că cei în cauză au participat integral la Sf. Maslu. Și vom fi cu luare aminte ca nu cumva deschizând Sf. Evanghelie deasupra capului celui bolnav (mai ales la sfârșit), să transformăm totul în „ghicitorie”, să compromitem slujirea și valoarea Tainei Sf. Maslu sau a Preoției. De aceea Tipicul Bisericesc și Manualul de „Liturgică specială” (Pr. Prof. Ene Braniște) prevede faptul că Sf. Evanghelie, la sfârșit, să fie deschisă de preotul-protos, nu de cel bolnav (a nu ne folosi de culoarea vinietelor, nici a interpreta ceva, nici a profita de încrederea credincioșilor).

Citind Evanghelia cu vindecarea slăbănogului de 38 de ani, vedem că el era bolnav din cauza păcatelor sale din tinerețe. De aceea, când zăcea bolnav, Domnul l-a întrebat: „Voiești să te faci sănătos? Iar el a răspuns: Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare”. (Ioan 5, 6-7) Scăldătoarea bolnavilor este Sfânta Spovedanie, numită și „al doilea botez”. Iar omul care poate spăla sufletul în această baie este preotul. El este dator, ca duhovnic,  să spovedească pe cei ce așteaptă vindecarea și, numai după mărturisirea lor, să săvârșească slujba Sfântului Maslu, cu multă credință, evlavie și post, apoi împărtășindu-i, după rânduială.

După vindecare l-a întâlnit Hristos în Biserică pe cel ce fusese slăbănog și i-a zis: „Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai greșești, ca să nu-ți fie ceva mai rău!”(Ioan 5, 14) Prin aceste cuvinte, Mântuitorul face atenți pe toți credincioșii care iau parte la Sfântul Maslu să părăsească definitiv păcatele făcute până atunci, ca să nu se îmbolnăvească mai greu după vindecare sau să le fie „mai rău”, adică să moară în păcatele lor, fără pocăință.

Înainte de toate, noi trebuie să cunoaștem limpede un lucru: Dumnezeu nu ne-a creat pentru a pătimi, ci pentru a ne bucura. În care loc anume îl vedem pe om? În rai! După mărturia Sfintei Scripturi, mai cu seamă a Noului Testament, omul a fost hărăzit pentru a moșteni Raiul, nu iadul. Faptul că o mulțime de oameni pier, aceasta nu înseamnă că scopurile lui Dumnezeu față de om au suferit vreo schimbare. Nu, Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8). El nu voiește moartea păcătosului (Iezechiel 33, 11), ci dimpotrivă – voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (I Tim. 2, 4). Plină de învățăminte este următoarea împrejurare când, la Înfricoșătoarea Judecată, Domnul va spune celor drepți: „Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă  de la întemeierea lumii!”, iar celor păcătoși le va spune: „Duceți-vă de la Mine blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolilor  și îngerilor lui”(Matei 25; 34, 41). De aici se vede limpede că după planul cel bun al lui Dumnezeu, Raiul a fost pregătit pentru oameni, iar iadul pentru demoni.

Încercările sunt îngăduite de Dumnezeu chiar și pentru cei credincioși, dar mai ales ca o „pedeapsă” ce cade asupra fiilor celor păcătoși. Suferința urmează păcatului, căci ordinea morală fiind distrusă, trebuie restabilită. Așadar, dacă dorim să fim fii ai lui Dumnezeu, să nu ne așteptăm să fim scutiți de suferință, căci zice Însuși Dumnezeu: Eu pe câți îi iubesc îi mustru și îi pedepsesc; sârguiește dar și te pocăiește (Apoc. 3, 19).  

Dumnezeu l-a așezat pe Adam în Rai. În acest loc minunat al desfătărilor, primul om a fost privilegiat nespus, căci se afla în preajma lui Dumnezeu. Fericirea ne este dată de Dumnezeu. În afară de El sau departe de El nu există bucurie adevărată și trainică. În Împărăția cerurilor, în care Însuși Dumnezeu va domni, nu va fi nicio durere. Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor ( Apoc. 7, 17). Fericirea lui Adam a durat atâta timp, cât el s-a aflat legat lăuntric de Dumnezeu prin har. De unde a început însă pătimirea lui? Din păcat, prin voința liberă cu care a fost înzestrat la creație spre desăvârșire. Îndată ce Adam a păcătuit, a început să pătimească, cu toate că se afla încă în Rai. Păcatul poartă întru sine și pedeapsa.

Diavolul îi pierde  pe cei care îi devin prieteni, împlinindu-i voia. Conștiința îl mustră pe acela care merge împotriva ei și încalcă poruncile lui Dumnezeu.  Înainte ca Dumnezeu să-l izgonească pe Adam din Rai, Adam însuși, înlăuntrul său, îl părăsise, încălcând legea Lui și pierzând harul. El a început să pătimească încă din momentul căderii sale. Prin  urmare, nu Dumnezeu este vinovat de suferința lui Adam, ci însuși Adam. Dumnezeu l-a creat pe om pentru bucurie, pentru fericire, însă el, de bună voie, a ales pătimirea.

Dar în ochii lui Hristos, fiecare om prețuiește cât o lume întreagă. Cu toate acestea ne putem întreba: Care om nu a cunoscut boala? Cine spune că viața l-a ținut departe de orice suferință trupească? De aceea una din cele mai arzătoare întrebări pe care și-o pune omul este cea a rostului pătimirilor, suferințelor. Mulți își spun: de ce ne-a creat Dumnezeu? Ca să suferim în această lume de felurite boli, scârbe, necazuri, neizbânzi, să suferim din pricina semenilor noștri, a zavistiei celor din jur din cauza răutății vrăjmașilor, etc.?

Pentru cei care nu cred în Dumnezeu, această lume este o vale a plângerii, a petrecerii în felurite necazuri; viața pentru ei este asemănătoare unei simfonii triste, plină de jeluire fără seamăn. Sunt unii care în deznădejdea lor, își spun că n-ar mai exista un alt iad după viața de acum, că iadul ar fi aici, pe pământ. Dacă pentru necredincioși, boala este lipsită de sens, fiind o piedică în năvala lor de a se bucura de desfătările trupești, pentru creștini, boala este un prilej de curățire sufletească, de apropiere de Dumnezeu, de  Izvorul Bunătăților.

Prin urmare, pătimirile pământești, neașezate în lumina nădejdii descoperirii dumnezeiești, conduc către o deznădejde totală. Sfântul Ioan Gură de Aurzicea: Regula pe care trebuie să o urmăm este să suferim cu mulțumire fiecare lovitură a bolii, pentru că acestea ne sunt trimise pentru păcatele noastre. Iar Sfântul Tihon de Zadonsk spunea că: în suferință putem afla dacă credința noastră este vie sau teoretică.   Ca o dovadă amintim că Sf. Serafim de Sarov, către sfârșitul vieții sale, suferea ulcerații deschise la picioare. Cu toate acestea la înfățișare era totdeauna vesel, luminos și zicea: Cum voi răsplăti Domnului pentru că mi-a trimis o boală, pe lângă toate celelalte binecuvântări ale Lui?

Deci oricât de mult s-ar strădui omul să scape de suferință nu va reuși decât dacă transformă suferința într-o perlă a mântuirii sufletului.            

Din păcate noi trăim mitul progresului permanent, mitul tehnologic care ne promite  să ne rezolve totul în chip miraculos. Poate că este un proces tehnologic util, dar noi avem nevoie de afecțiune, de dragoste. Fiecare om de asta are nevoie.

 Însă izvorul iubirii este Iisus Hristos și dacă nu-L avem, dacă nu ajungem la izvor, la sursă, atunci nu avem nici dragoste. Și atunci căutăm alte surse, orice: faimă, bani, adrenalină, desfătări, plăcere, din dorința de a simți că trăim plenar. Și nu putem trăi plenar decât în Iisus Hristos. Omul contemporan caută de fapt cu disperare sensul vieții sale, caută izvorul iubirii, dar nu găsește decât surogate și atunci rătăcește tot mai mult.

Pentru a ajunge din „robia egipteană” în „Țara Făgăduinței”, trebuie traversat un deșert. Tot astfel, fiecare om trebuie să treacă prin deșertul momentelor de necazuri, boli și suferințe. Aceasta este crucea de purtat. Și nu există nicio altă cale spre cer (Țara Făgăduinței) în afara crucii.

Și mai vedem că Dumnezeu nu pedepsește păcatul imediat după săvârșirea lui, căci oamenii ar face binele din frică, și atunci mântuirea ar fi cu de-a sila, iar Dumnezeu ar părea că se teme de rău și își apără stăpânirea. Îngăduind păcatului să-și facă de cap, ne arată atotputernicia ( Părintele Arsenie Boca).

Dar Dumnezeu nu se grăbește să pedepsească răul, așa cum fac oamenii, căci la oameni unitatea de măsură pentru timp este secunda. La Dumnezeu unitatea de măsură pentru timp este mia de ani ( Traian Dorz). Dumnezeu va cere socoteală pentru atâția ani în care ne-a așteptat și nu ne-am pocăit ( Visarion Iugulescu).

 Distinsul profesor-teolog, Teodor M. Popescu, în lucrarea sa Meditații teologice spunea: „Omul smerit este într-adevăr modest și sfios, nu-și iese din firea lui, nu strigă, nu cere, este fără pretenții și fără ambiție, blând, pașnic, răbdător, sincer, îngăduitor, curat și drept. Omul smerit nu este încrezut, nu se laudă singur, nu caută nici laudele altora. Se mulțumește cu puțin, nu cere și nu primește ceea ce nu i se cuvine, stă la urma tuturor, și chiar nedreptățit și păgubit, îndură supărările, bolile și necazurile fără a se plânge și a se răzvrăti…” Frumos, dar greu de îndeplinit cuvânt!

Tot creștinul ortodox trebuie să mai știe că această cruce nevăzută a suferințelor este de mai multe feluri. Un om este orb și rabdă toată viața cu mulțumire această suferință. Altul este surd, altul este mut, iar altul este șchiop și lipsit de putința de a merge. Alții duc cu răbdare crucea căsătoriei, care nu este ușoară, deoarece multe și mari datorii au creștinii căsătoriți. Grea este și crucea celor săraci și necăjiți care trăiesc în lipsuri și se luptă cu multele nevoi ale vieții pământești, mai ales în vremurile pe care le trăim.

Există o concepție greșită privitoare la suferință, potrivit căreia timpul vindecă totul. Singur timpul nu poate face decât să transforme un păcătos tânăr într-un păcătos bătrân. Un cot dislocat care nu a fost tratat la vreme, nu se va vindeca numai prin trecerea timpului. Mai degrabă, brațul întreg va deveni neputincios. Cu alte cuvinte, timpul poate vindeca doar durerea, dacă acesta este petrecut în credință, post, rugăciune, participare în fiecare duminică la Sfânta Liturghie, spovedanie, împărtășanie, iar toate acestea să fie însoțite  de milostenie și fapte bune. Suferința, ori de câte ori este îndurată cu mulțumire  către Dumnezeu, dovedește că Răstignirea și Jertfa lui Hristos nu au fost inutile, ci roditoare.

Un distins cuvios al vremurilor noastre spunea: Oamenii senini, care nu au pe conștiință păcate mari și grele, care nu sunt datori nimănui, nu se grăbesc niciodată, se opresc și vorbesc cu fiecare, cu vecini, cu frate, cu mamă. Aceștia au timp și pentru un bolnav și pentru un sărman și pentru un semen care are nevoie de un sfat, de ajutor. Pe când cei care au ceva pe suflet, care sunt cuprinși de patima de a aduna continuu averi, fără măsură, cu lăcomie feroce și sfidare de semeni, aceia sunt bolnavii adevărați ai vremurilor noastre. Cu ei nu poți vorbi normal, ei nu se coboară din rangul lor, nu știu ce este lipsa, nevoia, durerea, ci „petrec în chip strălucit în porfiră și vison”, la mese și desfătări alese, dar ei au ceva pe suflet, îi apasă,  ei evaluează continuu, dar nu după măsura lui Dumnezeu, ci după măsura oamenilor.

Însă omul are toate răspunsurile în sine însuși: despre naștere, despre viață și despre sensul mântuirii sale. Dacă vrea să afle răspunsuri la întrebări fără sens, va fi un nefericit. Dacă vrea să afle răspunsuri la întrebări care țin de credința sa, de profesia sa, de rostul său ca om, va găsi lesne fericirea. Iată cât de mângâietoare pentru suflet sunt aceste versuri: Ceas cu ceas și dor cu dor,/ Slavă urc, slavă cobor, / Prea sunt vreme, prea mi-s trup, / Prea mă frâng și prea mă rup /  Și mi-i teamă c-am să pier, /  Pe drumeagul către cer, / Că-i prea-i, bat-o, lungă cale, / Pân’ la raiurile Tale, / Și-a-nceput în mine Doamne, / Să se-nsere, să se-ntoamne…

Nenorocirea este că mulți oameni nu simt existența văzduhului până ce nu începe să bată vântul. Alții nu se gândesc la lumină până ce nu se lasă întunericul. Așa și mulți creștini, nici nu simt existența lui Dumnezeu, până ce nu se ridică asupra lor viforul bolilor și al suferințelor. Dar:

În grădina largă-a vieții                                    Dar rămâne amintirea

Omul seamănă  cu-o floare,                                Celor buni, care-și iau drumul,

Vine toamna, cade bruma                                   Cum din floarea îmbătătoare

Biruită floarea moare,                                          Ne rămâne scump parfumul!

                                                                                                     

Pentru cele menționate s-a folosit ca bibliografie (notată prescurtat):
  1. Aghiasmatar, București, Ediția 2002;
  2. Învățătura de credință creștin-ortodoxă, București 2000;
  3. Tipicul Bisericesc, București, 1976;
  4. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene,  Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic cunoștințe religiose, Caransebeș, 2002;
  5. Idem, Liturgica specială, București, 1980;
  6. Cândea, Pr. Prof. Spiridon, Taina Sfântului Maslu, în M. A., nr. 9-10, 1964;
  7. Cleopa, Arhim. Ilie, Urcuș spre Înviere, Iași, 1998;
  8. † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe, Foame și sete după Dumnezeu –înțelesul și folosul postului, Ed. Basilica, Buc., 2008;
  9. Manolache, Anca, Sfintele Taine în viața Bisericii, Cluj-Napoca, 2004;
  10. Mihălcescu, Pr. Ioan (Mitropolitul Irineu), Dogmatica iubirii, București, 1988;
  11. Meyendorf, Paul, Taina Sfântului Maslu, Cluj-Napoca, 2011;
  12. Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. I(Galați – 1996) și vol. II(Galați – 2001);
  13. Popa, Pr. Mihăiță, Îndrumar pentru restabilirea sănătății, București, 2009;
  14. Silvestru, Ep. de Canev, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. V, Ed. „Credința strămoșească”, 2001.

În Biserica noastră, tema împărtășirii cu Preacuratele Taine este, şi va fi mereu, actuală. Sub influența nefastă a regimului comunist, care a impus laicizarea tuturor compartimentelor vieții sociale, credincioșii de astăzi trec printr-o criză spirituală fără precedent. Credința a slăbit, oamenilor le este jenă să-şi manifeste deschis religiozitatea, ajungând, din indiferență şi necunoaștere, să nu mai vină la mărturisire, la spovedanie, spre a primi, apoi, cuminecarea cu Sf. Trup și Sânge al Mântuitorului Hristos. Omul contemporan este angrenat într-un sistem industrializat şi computerizat, stăpânit de setea de informație şi cunoaștere, alergând după plăcerile vieţii cotidiene, fără obligații spirituale, îndepărtându-se de valorile credinţei, ale rugăciunii şi ale lucrării faptelor bune ca expresii ale unirii tot mai intense a omului cu Dumnezeu. Unii trăiesc în dezorientare, cu urmări tragice – uneori –, pentru viaţa socială[1]. La toate acestea se adaugă şi literatura zilelor noastre, chiar internetul, mass-media, ce sprijină, cu îndestulare,  îndepărtarea omului de Dumnezeu. Nimeni nu poate fi încântat de starea societății noastre. Ea inspiră îngrijorare. Îngrijorată este şi Biserica – mamă a neamului românesc – , cunoscut fiind că un popor care trăiește după Evanghelia lui Hristos este ,,popor sănătos, creator în toate domeniile, conștient de chemarea lui pe acest pământ” [2].

 

Instituirea și rostul Euharistiei

Despre Sf. Euharistie aflăm, din Sfintele Scripturi, că a fost prefigurată în Vechiul Testament[3], iar în Noul Testament, Mântuitorul nostru Iisus Hristos se descoperă ca fiind ,,Pâinea cea vie care s-a pogorât din cer”, Pâinea vieţii veșnice  (In 6, 51-56). Totodată, la Cina cea de Taină, după ce a instituit Sfânta Euharistie, Mântuitorul Hristos le-a poruncit ucenicilor: ,,Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Lc 22, 19). Astfel, din perioada apostolică și până în zilele noastre, membrii Bisericii primesc Trupul şi sângele lui Hristos, în chip euharistic, ca izvor al vieţii veșnice. Spre deosebire de celelalte Sfinte Taine, în Euharistie nu ni se oferă doar Harul dumnezeiesc (cu specificul său în fiecare Taină), ci Însuși Cel Care este izvorul Harului Domnului nostru Iisus Hristos, Euharistia fiind atât Taină şi Jertfă (nesângeroasă), cât şi Ospăț anamnetic (comemorativ, de aducere aminte).

Împărtăşirea tuturor credincioșilor, la Liturghie, era scopul esențial al Euharistiei, în baza cuvintelor Mântuitorului Iisus Hristos: „Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Lc 22, 19). Credinciosul contemporan, însă, nu mai simte nevoia să se împărtășească. El cunoaște, din poruncile Bisericii, că trebuie să se împărtășească de patru ori, sau ,,cel puţin” o dată, pe an[4], socotind că nu merită, nu are demnitatea cuvenită spre a se împărtăși mai des. Trăind în lume, ar fi permanent în contact cu necurăția și nedreptatea, de aceea „ar avea nevoie de o curăție şi pregătire deosebite, de o silință şi pocăință deosebită” [5]. În acest sens, lucrarea Bisericii trebuie să caute să înlăture din suflet ,,tot ceea ce constituie păcat şi imperfecțiune”[6], în vederea conștientizării faptului că „nu se poate concepe Liturghia fără împărtăşirea credincioșilor”[7]. În acest fel, se mărturisește că unitatea trupului Bisericii este asigurată de dumnezeiasca Euharistie, practica Bisericii vechi fiind ca, în aceeași zi, într-un singur loc, să se săvârșească doar o singură Euharistie[8], pentru ca toți credincioşii (pregătiți) dintr-un loc, să se împărtășească la aceeaşi dumnezeiască Euharistie[9], nu pe rând, nu separat, nu în Liturghii private.

 

Euharistia (2)

 

Euharistia – semnificații pastorale

În cadrul Bisericii noastre, arhierei şi duhovnici, prin cuvântări şi scrieri, încearcă să „corijeze o meteahnă pătrunsă în multe parohii: rara spovedanie şi împărtășire a credincioşilor” [10]. Şi aceasta pentru că Liturghia nu reprezintă un cult individualist, ci pentru că ea este slujba publică, obștească, prin care creștinul se integrează în Biserică, Trupul Tainic al lui Hristos (Ef 5, 23), fiind „mădulare unii altora” (Rm 12, 5) şi împreună slujitori ai lui Dumnezeu cu toate puterile cerești care aduc neîncetată slavă lui Dumnezeu[11]. Așadar rămâne preotului, şi oricărui slujitor al altarului, imperioasa datorie de a-i conștientiza pe credincioşi, pentru ca aceștia să fie pregătiți, la Sfânta Liturghie, să se împărtășească mai des decât au făcut-o până acum.

Unirea cu Hristos, prin Euharistie, real şi substanțial, mistic şi sacramental, desăvârșește viaţa creștinului, curăță, „arde spinii tuturor păcatelor noastre” [12], iar Hristos rămâne cu noi, în noi: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, rămâne în Mine şi Eu în el”[13] (In 6, 56). În fluxul acesta de activităţi contemporane, într-o societate tehnicizată şi secularizată, Biserica, prin Sfintele Taine, respectiv prin Euharistie, îl smulge pe credinciosul contemporan din decadența şi regresul moral spre care se îndreaptă „cultura” fără Dumnezeu, şi-l așază pe un alt plan de viețuire: cu Hristos, făcându-l asemenea Lui după har. Acest scop al lucrării Bisericii, de îndumnezeire a membrilor săi, rămâne neschimbat, indiferent de epocă. Tocmai de aceea, Biserica, și prin extensie parohia, nu trebuie confundată cu o asociație, corporație sau altă grupare lumească, şi nici etichetată drept unitate de cult pentru câștig lumesc. Dacă ar fi aşa, şi-ar pierde caracterul de Biserică. Când un preot nu mai citește Sf. Scriptură şi nici opera Sfinţilor Părinţi, atunci există pericolul să dispară orientarea corectă şi scopul vieţii bisericeşti[14]. Biserica, fiind aceeaşi pentru toate timpurile, iar Hristos, capul Bisericii, fiind Acelaşi, ne face

„părtași la propria Sa biruință şi desăvârșire, ne dă din însăşi viaţa Sa dumnezeiască, sfinţindu-ne […] puterile naturale ale sufletului nostru sunt înviorate astfel spre bine, dobândind puterea necesară pentru înfrângerea piedicilor ce stau în calea virtuților şi pentru ferirea de păcatele de moarte” [15].

De aceea şi Sfântul Simeon al Tesalonicului (+1429), când recomanda ca măcar la 40 de zile să se împărtășească un bun credincios, zicea: „de se va păzi pe cât se va putea, (creștinul) să se apropie şi mai des de Cuminecătura cu Hristos, iar de se va putea, chiar în toate duminicile, mai ales cei bătrâni şi cei bolnavi, pentru că aceasta ne este viaţa şi tăria” [16]. În Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă (1642), se găseşte îndemnul ca nu numai „de patru ori pe an”, ci „cei ce sunt înaintaţi în cuvioșie şi cucernicie să se mărturisească în fiecare lună […] şi să se împărtășească cu Sfintele” [17], pentru că „dușmanul sufletului nu îndrăznește să vatăme pe cel ce ştie că îl are pe Hristos, locuind într-însul” [18].

 

Bibliografie

[1] Pr. Toma Stoica, „Televizorul – o cetate a Sodomei”, în: Vestitorul Ortodoxiei, XIV (2002), 285, pp. 4-5.

[2] Gheorghe Vasilescu, „Biserica şi starea societății de azi”, în: Almanah bisericesc, Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor, (1995), p. 206.

[3] Melchisedec, regele Salemului, l-a întâmpinat pe Avraam cu pâine şi vin (Fc 14, 18); jertfa lui Avraam (Fc 22, 1-18); mielul pascal (Iș 12, 5-11) etc.

[4] A se vedea Carte de rugăciuni, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2007, p. 168. De asemenea, Învăţătura de credinţă creştin ortodoxă, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1952, p. 338, cât și celelalte ediții.

[5] Alexandre Schmemann, Euharistia – Taina Împărăției, trad. de Pr. Boris Răduleanu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 233.

[6] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 190.

[7] Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi…, vol. I, p. 191.

[8] A se vedea Prot. Prof. Dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia-Hristos în mijlocul nostru, trad. de Pr. Prof. Ioan I. Ică, Deisis, Sibiu, 2004, p. 14.

[9] Prot. Prof. Dr. Gheorghios D. Metallinos, Parohia…, p. 14.

[10] P.S. Andrei Andreicuț, „Dreapta Judecată”, introd. la Arhim. Ioan Iovan, Sfânta Împărtăşanie, Alba-Iulia, f.a., p. 5.

[11] Liturghier, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 140. A se vedea şi Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1972, p. 170. Liturghia unește cerul cu pământul, şi de aceea creștinul nu se simte singur, se simte unit „cu tot universul creştin, cu apostolii, cu sfinții, cu frații în Hristos, cu morţii şi cu viii” (Prof. Dr. Iorgu Ivan, „Învățăminte şi foloase duhovniceşti pentru cei care participă la Sfânta Liturghie”, în: Îndrumătorul Pastoral, Arhiepiscopia Bucureştilor, Bucureşti, 1981, p. 254). În fiecare Liturghie, „există şi se simte Biserica întreagă, de pretutindeni şi de totdeauna” (Prof. Dr. Iorgu Ivan, „Învățăminte şi…”, p. 254). Sfânta Liturghie este „slujba la care noi ne rugăm împreună cu îngerii, cu sfinții şi cu cei pentru care facem pomenire (cei adormiți în Domnul)” (Pr. Conf. Dr. Vasile Gordon, Mergând, învăţaţi… (Predici), Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2001, p. 222). Cu alte cuvinte, slujba liturgică poate fi numită „teologia populară ortodoxă” (Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, „Funcţiunea catehetică a Liturghiei”, în: Studii Teologice, II (1949), 1-2, p. 23).

[12] Conform rugăciunii Sfântului Simeon Metafrastul (+940), a treia după primirea dumnezeieștilor Taine. A se vedea Liturghierul, p. 369.

[13] În Ortodoxie, credincioşii se împărtășesc atât cu Trupul, cât şi cu Sângele Domnului, spre deosebire de credincioșii romano-catolici care, pe fondul ,,teoriei concomitenței”, se împărtășesc doar cu ostia, împărtășirea cu ambele elemente fiind rezervată doar clericilor. Cât despre pâinea dospită (ἄρτος), spre deosebire de azima apuseană, sunt studii documentare care certifică adevărul Bisericii Ortodoxe. Joi seara, Mântuitorul nu a sărbătorit Paștele iudaic, ci un Paști special, Paștile creştin. Instituind atunci Sfânta Euharistie, Mântuitorul Hristos nu a folosit azimă (ἄζυμος), ci pâine dospită, după cum menționează sfinții evangheliști. Ca atare, practica Bisericii noastre Ortodoxe este cea adevărată, practica Bisericii primare, elementele euharistice sfinţindu-se prin rugăciunea de invocare, de chemare a Duhului Sfânt (epicleză).

[14] A se consulta capitolul „Parohia astăzi ca spital duhovnicesc”, din lucrarea Prot. Prof. Dr. Gheorghios Metallinos, Parohia-Hristos…, p. 23.

[15] Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat…, pp. 324-325.

[16] Sfântul Simeon al Tesalonicului, Despre slujba îngropării, apud Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, „Împărtăşirea la Sfânta Liturghie privită sub aspectul spiritualităţii creştine”, în: Biserica Ortodoxă Română, LXXX (1963), 9-10, p. 969.

[17] Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, „Împărtăşirea la Sfânta Liturghie…”, p. 970. A se vedea şi Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe. 1642, trad. de Prof. Alexandru Elian, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, p. 87.

[18] Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe. 1642, p. 88. În același sens, Sf. Ioan Gură de Aur (+407) îndeamnă: „ca nu cumva, rămânând departe prea multă vreme de împărtășirea Ta, să fiu prins de lupul cel înțelegător-nevăzut” (Liturghier, p. 322).

 

 

TAINA SFÂNTULUI MASLU - puncte de vedere liturgice -

5 ianuarie 2021 |
Sfântul Maslu este una din cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii în care, prin rugăciunile preoților și ungerea cu untdelemn sfințit, se împărtășește credincioșilor harul vindecării trupești și sufletești, precum și iertarea păcatelor. Denumirea...