A spune că satul argeşean Jupânești reprezintă o așezare unde nu există picior de localnic nerecunoscut chiar și de către vecinul de la câteva case distanță ar reprezenta o descriere palidă a ideii de unitate la care sătenii s-au aliniat încă de pe vremea când Mihai Viteazul se lupta cu domnul Moldovei, Ieremia Movilă.
Străini fiind pe plaiurile Jupâneștiului, părintele Daniel Mazilu, omul la care enoriașul găsește îndrumarea spirituală – dar și mundană – de mai bine de 20 de ani, a fost cel care ne-a dezvăluit, prin poveștile sale cu tâlc, sensibilitatea și onestitatea sătenilor, calități „sădite” în subconștientul lor încă din copilărie, chiar de către oamenii Domnului.
„Pridvorașul de la intrarea în biserică nu este întâmplător așezat acolo, ca un loc de odihnă. Pridvoraşul acela vorbește și răspunde la întrebarea pe care ați adresat-o privind rolul bisericii în viața credincioșilor. În pridvoraș a funcționat prima școală din satul nostru”, sunt cuvintele cu care părintele ne atenționează că spațiul din fața Bisericii de Lemn din Jupânești avea o altă destinație decât aceea de a opri stropii de ploaie sau fulgii de nea: în acel loc se formau oamenii. „Acolo veneau copiii, se așezau pe băncuță și, sub îndrumarea preotului și a dascălului, ei învățau să scrie și să citească. Săraci fiind și nu prea bine organizați, au folosit niște metode foarte interesante. Au învățat să scrie în niște lădițe, niște cutiuțe pline cu cenușă sau cu nisip, puțin umed și bine tasat. Şi, cu bețișorul, au învățat să scrie pe nisip.
În zilele frumoase de vară, se coboară în valea bisericii, se merge 200 metri mai la deal, unde se află o râpă cu un perete vertical de lut nisipos. Acolo scriau cu bețișorul, ca pe tablă. De atunci, și până astăzi, pe oricine întrebați din sat, «Unde se află Râpa Dascălului?», toată lumea vă duce acolo. Ca să citească, ei au folosit cărțile de slujbă din biserică.” Raportată la lungile discuții, fără concluzii, privind manualele sau auxiliarele din școlile românești de astăzi, metoda de predare a dascălilor din secolul XVIII pare o glumă seacă, dar reprezintă dovada unei învățături – încă valabile – pe care contemporanul a uitat-o sau pe care o evită din comoditatea-i periculoasă: unde există voință, orice se poate înfăptui. Chiar și fără tableta conectată la internet. De asemenea, nu numai Nică (Ion) Creangă a învățat – atunci când nu prindea muștele -, să citească folosind ceaslovul bisericii, ci și copiii din Jupânești. „Suntem chiar bucuroși că am avut același manual ca și Creangă”, adaugă părintele zâmbind.
Picturi vechi de sute de ani, impresionante și astăzi
Interesant este că „fiii” satului au învățat să scrie și să citească în biserică după o metodă simplă, dar de efect, bazată pe înțelepciunea și pe fermitatea preotului. Însă adevărata lecție de viață împărtășită era independentă de slovele pe care copiii le buchiseau.
„Picturile din acel pridvoraș nu sunt unele întâmplătoare. Îmi place să le spun picturi didactice. Au fost picturi așezate în fața unor copii de la școală, cu ajutorul cărora preotul să poată preda informații teologice, dogmatice pe înțelesul copiilor mult mai ușor. Și să vizualizeze. Avem în dreapta, cu culori închise, reci, mai respingătoare – tot ce este rău și de ce trebuie să se ferească ei. Iar în stânga avem locul unde ajungi dacă faci bine, Grădina Raiului”, reprezintă un prolog la lecția de religie din secolul XVIII la care aveam să participăm cu emoția și curiozitatea specifică – poate – copiilor vremii.
La o primă vedere, frescele din tinda bisericii, similare cu cele întâlnite și la mănăstirile Voroneț și Humor, nu sunt altceva decât splendide picturi religioase, căzute și ele în ghearele nemiloase ale degradării cauzate de către trecerea inerentă a anilor – sute, în cazul de față. Însă, așa cum a subliniat și părintele Mazilu, în Biserica de Lemn de la Jupânești nimic nu este aleatoriu, iar cele două picturi murale de mari dimensiuni, dispuse de o parte și de alta a intrării în Casa Domnului, reprezintă frapantul „material didactic” al preotului care le preda copiilor învățături teologice și dogmatice. Muralele erau mai mult decât indicate pentru a ajuta copiii să înțeleagă eshatologia. Iar cea predată la Jupânești nu are precedent, întrucât talentul și inspirația zugravului, al cărui nume nu este cunoscut, ne dezvăluie un har divin.
Iadul de la Jupânești duce spre fundul pământului. Pe când, drumul spre Rai urcă – și nu oarecum reprezentat: credinciosul urcă cu îngerul păzitor și cu sfântul pe care l-a cinstit în viață
Deși am luat parte la lecția de religie în veacul XXI, când butaforia se află la loc de cinste, învățăturile și explicațiile părintelui Daniel Mazilu ne-au introdus, încă de la primele cuvinte, „îndulcite” de sunetul ploii, într-o călătorie imaginară parcursă de sufletul omului după ce trece la cele veșnice.
„Exista, înainte vreme, un blestem valabil în toată comuna. Când te supăra cineva, se spunea: «Să te mănânce Iadul de la Jupânești!». Iadul de la Jupânești duce spre fundul pământului. Pe când, drumul spre Rai urcă – și nu oarecum reprezentat: credinciosul urcă cu îngerul păzitor și cu sfântul pe care l-a cinstit în viață.”
Povestirea părintelui începe cu registrul de sus, unde, în colțul din stânga, ne este înfățișată luna, pe care o putem interpreta simplu drept încheierea zilei. „De data aceasta, luna simbolizează sfârșitul vieții, și nu oarecum! Pentru că în continuare îl avem pe Mântuitorul Iisus Hristos, cu degetul arătând spre lună, și cu fața spre toate popoarele pământului. De ce? Avem aici pe evrei, arabi și pe conducătorii spirituali ai celorlalte popoare de pe Pământ. Iar mesajul pe care trebuia să îl înțeleagă copiii de atunci și oamenii de astăzi este următorul – Mântuitorul spune așa: «Aveți grijă! Toate popoarele pământului, la sfârșitul vieții, veți avea parte de Judecata de Apoi!». Aici, Judecata de Apoi este reprezentată foarte interesant. Mâna lui Dumnezeu coboară dintre nori și ține între degete un cântar cu care cântărește faptele bune și faptele rele.
Corpul lipsit de haine reprezintă sufletul omului. L-a pictat lipsit de haine ca să înțeleagă tot muritorul că, în fața lui Dumnezeu, nu poți să ascunzi nici o faptă de-a ta bună, sau rea!
Sub cântar, corpul lipsit de haine reprezintă sufletul omului. L-a pictat lipsit de haine ca să înțeleagă tot muritorul că, în fața lui Dumnezeu, nu poți să ascunzi nici o faptă de-a ta bună, sau rea! Şi a mai așezat, pentru copii, vicleanul diavol, care încearcă să schimbe soarta Judecății cu picioarele, cu mâinile, cu codița și cornițele, agățat de talerul faptelor rele. Şi ia uitaţi acțiunea îngerului păzitor, care vine cu o suliță și o înfige în capul diavolului. Este mesajul pe care trebuia să îl înțeleagă copiii, acela că îngerul păzitor, atât timp cât avem gânduri bune, vine și ne apără în orice situație și în orice moment.” Dacă cei mai mulți dintre noi au aflat la școală despre îngerul păzitor, pentru copiii de astăzi, aceasta ar putea fi o informație străină, în contextul discuțiilor binecunoscute privind susținerea orelor de religie la clasă.
„Avem de asemenea, mai jos, o imagine în care vedem un boier mort, lângă care scrie «bogatul nemilostiv». El a fost păcătos nu pentru că a fost bogat, ci pentru că a fost nemilostiv! De aceea, nici nu-i scrie numele, cum i-l scrie lui Lazăr. A murit bogatul și i-a «ieșit» sufletul. Diavolul a venit să ia ce-i al lui, numai că nu poate, pentru că soția lui se roagă. Uitaţi-o, stă și așteaptă! Este o imagine care ne îndeamnă să ne rugăm pentru cei care nu mai sunt printre noi. Rugăciunea noastră le ușurează drumul. Râul de foc este un drum care, pentru mulți, pare ușor, pentru că e la vale. Aici sunt scrise numele și păcatele pe care le-au făcut cei care au ajuns să parcurgă acest drum. Dar în același timp este atât de înșelător, pentru că e de foc, și ne arde! Și intrăm direct pe ușa Iadului, unde stă acest Satana, Beelzebub, șeful Iadului, cu această imensă cupă a suferinței. O vedeţi cât este de mare? Al treilea și ultimul lucru sfânt din această imagine este îngerul copiilor morți botezați. Ia uitaţi cum, ei fiind îmbrăcați în alb, vine și îi ia şi îi duce fără judecată în Împărăția lui Dumnezeu.”
În timp ce „Sfântul Nicolae” pe care-l ține părintele între degete ne indică fără echivoc soarta sufletului păcătos, noi tăcem, ascultăm și luăm aminte, așteptând totodată explicațiile despre locul unde năzuim cu toții să ajungem: în Împărăția Domnului.
„Întorcându-ne la cealaltă parte, sunt mai multe interpretări, dar cea pe care îmi place să o dau este: găsiți aici o interpretare a Sfintei Treimi, sub formă de cruce. Nu o găsiți niciunde. Eu n-am găsit-o până acum, și m-am tot plimbat.
Iată: avem Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, pe orizontală, dar şi Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, pe verticală – și am format o sfântă cruce din cele trei persoane ale Sfintei Treimi. Maica Domnului, care este străjuită de către Sfinții Arhangheli, oferă cupa fericirii. Faceți comparație între ea și cupa suferinței! Cupa fericirii, pentru credincioșii care se fac vrednici pentru Împărăția lui Dumnezeu. Avem și sfinții și mucenicii bisericii noastre, care sunt străjeri la Grădina Raiului, iar Grădina este ilustrată sub formă de cetate. S-a «pus» un zid imens de cetate, ca să înțeleagă tot muritorul că nu se poate intra aici, decât în urma Judecății și cu binecuvântarea și aprobarea lui Dumnezeu!”