Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

prezent

Ajunși în sfârșit către secolul nostru, vedem cum tehnologia devenită sistem s-a extins peste tot, la scară globală, mai cu seamă prin tehnologiile comunicării – care sunt și ele extensii ale omului, mai exact extensii ale minții noastre. Nu mai există decât puține locuri din lume lipsite de curent electric, de televizor și de semnal de telefonie mobilă și companiile se străduiesc să le branșeze și pe ele. Așa cum de la unealtă la mașină a avut un salt „ontologic”, și mașina s-a metamorfozat în altceva nou, care nu mai seamănă cu stadiul precedent. Un altceva care nu mai este nici fântâna cu cumpănă a bătrânului chinez, nici motorul lui Corliss. Un altceva care se definește prin puterea incredibilă cu care imersează omul: „pentru a folosi o unealtă, trebuie să mă pot concepe pe mine însumi ca fiind la distanță de unealta pe care o pot apuca sau lăsa, pe care o pot folosi sau nu. […] Acest lucru devine o pură iluzie atunci când creez un macro în WordPerfect cu care îmi organizez notele de subsol. Ca operator, devin parte din sistem” – Ivan Illich[1]. Sistemul devenit global ne pune pe toți în poziția de operatori și de părți componente ale sale, noduri într-o imensă rețea care ne alimentează și pe care o alimentăm 24 de ore din 24. Și ne-a devenit tare familiară imaginea planetei îmbrăcate într-o plasă de semnale electrice, învelite într-o tehnosferă, ca și cum ar fi o mare fotografie de grup, în care nu se vede nimeni.

Cu alte cuvinte, tehnologia a devenit mediul în care trăim astăzi. Dar ce înseamnă că este un mediu și cu ce ne afectează? Neil Postman explică foarte sugestiv natura diferită a mediului tehnologic: se ia un pahar cu apă, iar în el se pune o picătură de vopsea (nu se menționează culoarea, dar bănuiesc că e recomandabilă o nuanță intensă, pentru un contrast viu). Odată ajunsă în apă, picătura se dizolvă încet-încet, colorând-o. Prin această operațiune, ceea ce obținem nu este apă + culoare, ci cu totul altceva – apă colorată. Cele două una s-au făcut, și nici una nu mai e la fel ca înainte. În mod asemănător, spune Postman, atunci când într-o cultură „picurăm” o tehnologie nouă, ceea ce obținem nu este suma „cultură + tehnologie”, ci cu totul altceva – o cultură transformată tehnologic. Tehnologia nu se adaugă pur și simplu la cultură, ci intră într-o anume reacție cu ea, reacție de pe urma căreia nici una dintre ele nu rămâne „pură” și neafectată.

Una dintre consecințe este că acest nou stadiu tehnologic ne propune în mod permanent o ajustare, o transformare. Suntem în paharul cu apă și ne colorăm, indiferent dacă nuanța ne place sau nu. Unealta ori mașina pot fi încă percepute din afară. Mediul, însă, e atotcuprinzător. Poate că de asta, parcă mai pregnant decât oricând, granița dintre interior și exterior devine difuză, iar lumea e în noi la fel de mult cât suntem noi în lume. Pr. Adrian Sorin Mihalache: “lumea ne zidește. […] Conținuturile ei ajung să fie materialul gândurilor și emoțiilor mele, țintă pentru dorințele sau preocupările mele”.[2]

Dimensiunile și forța de pătrundere și de integrare ale acestui sistem mediatic nu se pot compara cu ale nici unui imperiu din istorie, iar posibilitățile pe care le oferă azi tehnologia sunt incontestabil fabuloase și fascinante. Însă există un straniu efect secundar al acestei dezvoltări. El este sesizat de scriitorul SF Arthur C. Clarke, altminteri ateu, în celebra sa butadă: “orice tehnologie suficient de avansată nu mai poate fi deosebită de magie”. Și aici ne amintim că există o veche înrudire a tehnologiei cu magia, care confirmată, printre alții, și de sociologul american Richard Stivers:

Istoric, magia își are rădăcinile în încercarea de a influența natura, care era experiată ca fiind sacră. […] Astăzi, tehnologia este percepută ca fiind o forță mai mare decât cea a naturii, pentru că este folosită cu succes la exploatarea resurselor naturii și la re-crearea naturii. Dacă sacrul este ceea ce noi experiem ca fiind atotputernic, atunci este inevitabil ca tehnologia să înlocuiască natura ca obiect al venerării tacite.”[3] 

Cu alte cuvinte, tehnologia a devenit atât de omniprezentă și se revendică a fi atât de omnipotentă, încât oamenii se raportează la ea ca la ceva sacru (paradoxal, pretinzând în același timp că este neutră). Din lumea laică, fenomenul nu pare să fie prea vizibil, cu excepția situațiilor în care așteptările noastre de la tehnologie sunt absurde în cel mai strident mod. Însă pentru cei credincioși, adică pentru cei care Îl pun pe Dumnezeu drept cauză absolută a tuturor lucrurilor existente, această turnură este extrem de periculoasă. A strămuta oricare dintre atributele Creatorului către o creatură sau o creație poartă în mod tradițional numele de „idolatrie” și este pur și simplu cel mai catastrofal lucru pe care îl poți face în calitate de creștin.

 

6. THE MEDIUM IS THE IDOL

Avertizările cu privire la idolatrie sunt numeroase atât în Scriptură, cât și în scrierile Părinților și nici una dintre acestea nu lasă de înțeles că idolatria ar fi tolerabilă sau negociabilă. Păcatele lumești – oricât ar fi de numeroase și de oribile – par a fi mai puțin grave decât idolatria, care nu e altceva decât cel mai mare păcat, eroarea supremă și abaterea care nu cunoaște întoarcere: “Închinarea la idolii cei deșerți, care nici n-ar trebui pomeniți, este începutul, pricina și sfârșitul a tot răul”. (Înțelepciunea lui Solomon – 14, 27)

Idolatria este păcatul superlativ, căruia Tertullian îi dedică un întreg tratat, pe care îl începe astfel: „Principala nelegiuire a omenirii, cea mai înaltă vină aruncată asupra lumii, întreaga cauză a judecății este idolatria. Deși orice faptă rea are particularitățile sale, … ea poate fi încadrată în categoria generală a idolatriei.”[4]

Ebraica are mai mulți termeni pentru idoli, care denotă diverse caracteristici ale acestora – mizeria, nerușinarea, oroarea, lipsa de substanță[5]. Printre aceștia, există și doi termeni care accentuează caracterul de obiect material al idolilor.

Unul dintre aceștia este atsavעָצַב – îl găsim, de pildă, în Isaia 48,5 „Ți-am prezis acestea înainte ca să se întâmple şi auzite ţi le-am făcut ca să nu zici: «Idolul meu le-a făcut, chipul cel cioplit şi turnat le-a hotărât!» ”. Interesant, atsav (în forma intensivă) înseamnă a fasona, sensul lui principal fiind însă de a fi întristat, a suferi o durere.

Componenta materială a idolatriei este însă mai explicită într-un alt termen – fasilפְסִיל – pe care îl găsim tradus în românește cu inspirata formulă „chip cioplit”. Aceasta este forma în care îl regăsim în cea de-a doua poruncă – în Ieșirea, cap 20, dar și în Psalmul 77, v. 64, tradus astfel „cu chipurile cioplite i-au stârnit gelozia[6]. Cuvântul provine din verbul fasalפָסַל, care înseamnă „a da formă, a fasona, a ciopli” în sensul cel mai propriu (același verb este folosit și în cartea Ieșirii, când Dumnezeu îi spune lui Moise să cioplească tablele de piatră). Termenul acesta îmi pare foarte util, pentru că ne ajută să nu pierdem din vedere că idolatria are adesea o dimensiune tehnologică. Este adevărat că astăzi expresia chip cioplit nu ne mai spune mare lucru; nimeni nu mai cioplește azi, nici în lemn, nici în piatră – acest meșteșug ține de apusa cultură a uneltelor. Dar, în ciuda acestui fapt, nu ar trebui să ne scape din vedere că, atunci când Scriptura vorbește despre „chip cioplit”, se referă de fapt la un artefact neconcordant cu voia lui Dumnezeu, indiferent de metoda de producere a acestuia. Or, bănuiesc că acesta înseamnă că, atâta vreme cât trăim înconjurați de artefacte, suntem datori să discernem care dintre ele pot fi „chipuri cioplite” ale zilelor noastre. Astfel, mă întreb dacă ar fi exagerat să echivalăm chipul cioplit din lumea veche cu chipurile moderne: „chip fabricat”, „chip montat”, „chip configurat” sau, de ce nu, „chip virtual”?

Așadar, avem câteva motive pentru care suntem îndreptățiți să căutăm legăturile subtile dintre fenomenul tehnologic și eroarea idolatră. Nu am fi primii, există câțiva gânditori care au explorat acest teren minat. De pildă, Jacques Ellul – printre altele, filosof, sociolog și teolog – și probabil spiritul cel mai critic și mai radical cu privire fenomenul tehnologic din secolul XX, scria astfel:

Oamenii divinizează device-ul tehnic. Este universal și spectaculos, înfrânge orice tentative de a-l stăpâni, face ceea ce în mod normal am fi numit miracole, și este în cea mai mare parte incomprehensibil. Este, așadar, Dumnezeu”.[7]

Dacă am corela ideea de idolatrie cu ideea de tehnologie în condițiile de astăzi, în care tehnologia a devenit mediu, ne putem întreba: ne înstrăinează tehnologia de Dumnezeu? Ocupă un loc mai important decât El?[8] Îi atribuim caracteristici care înainte erau rezervate doar Lui? Același Neil Postman oferă un răspuns sintetic, într-un paragraf copleșitor:

A vorbi despre dumnezeul Tehnologiei – în sensul în care oamenii cred că tehnologia funcționează, în care se bazează pe ea, în care ea promite ceva, în care oamenii se simt îndurerați când li se interzice accesul la ea, în care se bucură când se află în prezența ei; în sensul în care ei sunt încântați când se află în prezența ei, în care ea – pentru cei mai mulți dintre oameni – lucrează pe căi nebănuite, în care oamenii condamnă pe cei care vorbesc împotriva ei; în sensul în care oamenii o privesc cu admirație, în sensul în care – precum niște convertițiîși schimbă stilul de viață, programul zilnic și obiceiurile pentru a o primi în viața lor. Dacă aceasta nu este o formă de credință religioasă, atunci ce este?[9]

Pentru Postman a fost evident ceea ce nu este deloc clar pentru majoritatea credincioșilor – că relația noastră la tehnologia modernă pare să aibă toate caracteristicile idolatriei. Și nici nu ar putea fi altfel, de vreme ce mulți dintre creatorii de azi sădesc această gândire în „uneltele” pe care le produc. Ceea ce vom vedea mai pe îndelete în episodul viitor…


[1] Ivan Illich, The Rivers North of the Future, House of Anansi Press, 2005, p. 158

[2] Diac. Adrian Sorin Mihalache – Ești ceea ce trăiești. Câteva date recente din neuroștiințe și experiențele duhovnicești ale Filocaliei, Trinitas, 2019, p. 49

[3] Richard Stivers, Technology as Magic. The Triumph of the Irrational, Continuum, p. 2. Sublinierea îmi aparține.

[4] Tertullianus, De Idololatria. Critical text, translation and commentary by J. H. Waszink and J.C.M. Van Winden, E.J. Brill, 1987

[5] https://biblehub.com/topical/i/idol.htm

[6] În Septuaginta, vol. 4/I, NEC – Polirom, 2006, coord. Cristian Bădiliță, Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu, p. 210.

[7] Jacques Ellul, Technological Bluff, citat în Peter K. Fallon, The Metaphysics of Media, University of Scranton Press, 2009, p. 197

[8]Când între noi şi Dumnezeu se interpune ceva ce ne înstrăinează de El, dându-ne în acelaşi timp impresia că pe axa valorilor şi în viaţa noastră ocupă locul cel mai important, acel ceva poate fi numit « idol ». ” (ÎPS Ioachim Băcăuanul), https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/interviu/omul-modern-are-propriile-forme-de-idolatrie-80729.html

[9] Neil Postman, The End of Education. Redefining the Value of School, Knopf, 1995, p. 38. Sublinierile îmi aparțin.

 

 

iPhone, iPad! iDol? Despre idolatria tehnologică
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 2
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 3
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 4
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 5
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – intermezzo
iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 7

Nu trebuie să știi multă istorie pentru a cunoaște importanța acestui an: împlinirea a 100 de ani de la făurirea României Mari. Da, o sută de ani de când chemarea „Noi vrem să ne unim cu țara” s-a concretizat prin efortul unor oameni pentru care patria însemna mai mult decât propria viață. Un secol de la Marea Unire. O spunem cu mândrie, de parcă noi înșine am luptat pentru împlinirea acestui arzător deziderat.

De fapt, noi nu am făcut nimic. Nimic pentru a continua această luptă. Aproape tot ce am câștigat în anul 1918 am cedat în circumstanțele nefavorabile din cel de-al Doilea Război Mondial, dar ce e mai grav decât aceasta e că nu luptăm să păstrăm nici măcar ceea ce ne-a rămas. Nu există tristețe mai mare decât să fii obligat să vorbești altă limbă în țara ta, să fii străin pe propriul pământ. Ne întrebăm atunci: care este rezultatul eforturilor de acum o sută de ani? Unde e de fapt unitatea de țară și de neam?

În acest an atât de valoros din punct de vedere istoric, suntem mai dezbinați decât oricând. Se pregătesc manifestații pentru celebrarea atât de importantului eveniment de acum 100 de ani, dar nu se iau măsuri pentru îmbunătățirea traiului prezent. Trăim în trecut, rememorând momentele de glorie, dar nu învățăm din greșeli pentru ca urmașii urmașilor noștri să ne rememoreze pe noi. Cine este vinovat de toate astea? Aici apare marea problemă: în loc să întrebăm „cine este vinovat?”, ar trebui să ne întrebăm „oare eu sunt vinovat?” Așa se descoperă o certitudine: fiecare dintre noi este vinovat, direct sau indirect, în primul rând prin acceptarea a tot ceea ce ni s-a părut nedrept.

Trăim în trecut, rememorând momentele de glorie, dar nu învățăm din greșeli pentru ca urmașii urmașilor noștri să ne rememoreze pe noi

În dorința de asigurare a propriului confort, uităm ce este mai important: lucrurile mari se realizează împreună, nu individual. Mulți aleg calea aparent simplă, pleacă în alte țări, renunțând să se mai întrebe ce nu funcționează în propria țară. Realitatea este că această cale nu e deloc simplă: nu e simplu să-ți lași în urmă copiii, părinții, bunicii, locul natal, limba, obiceiurile, istoria. Nu e simplu să fii străin printre străini, dar un lucru e sigur: e mai ușor decât să fii străin printre ai tăi.

O sută de ani de zbuciumată istorie, de schimbări radicale și de lupte pentru libertate. Ce s-a întâmplat cu această dorință de integritate teritorială și cu dorul de unitate? Unde s-au pierdut? Ce e drept, există un sentiment general de nepăsare față de țară. În loc să elogiem excesiv valorile trecute, haideți să le promovăm pe cele ale prezentului. În fond, ele sunt singura șansă pentru o schimbare în bine. Să fie acesta anul în care țara face primul pas spre vindecare, ca după o sută de ani, să se sărbătorească centenarul unei reînvieri naționale.

 

Foto deschidere: Monumentul Eroilor din Parcul Rozelor (Drobeta-Turnu Severin), Ovidiu Iordache

Biblioteca românească din Freiburg, înfiinţată de Virgil Mihăilescu în 1949, este nu doar exponenţială, ci fundamentală pentru exilul românesc. Un gând despre Biblioteca de la Freiburg, semnat de Alex Filimon, la debutul pe Matricea Românească.

Doina este o formă de durere continuă, fără pauze și sincope. Ea are o putere tămăduitoare foarte mare pentru sufletele erodate de timp și de vicisitudinile Istoriei. Ce se uită de multe ori, sau se omite, este puterea doinei de a salva generațiile, de a vindeca trecutul în prezent, și prezentul în trecut. Tinerii sunt puși, astăzi, în fața unei istorii care nu vorbește pe limba lor și nici nu are încă intuiția de a inventa o doină. Biblioteca de la Freiburg este, poate, cel mai potrivit exemplu în acest sens.

Inițial vă veți întreba ce legătură au tinerii de astăzi cu Biblioteca din Freiburg (o adevărată bijuterie a exilului românesc) în afară de clasica apropiere culturală. Aparent, răspunsul ar fi foarte simplu: identitate, cultură românească, spiritualitate, spirit românesc, românitate etc. Însă, pentru cei tineri, acest univers nobil este mai mult abstract, deoarece le lipseste suferința îndelungată, supliciul sufletesc de a fi înstrăinat nu doar de propria țară, ci de propria persoană în genere. Ei au nevoie de o poveste, de o doină a exilului românesc dincolo de o istorie oficială, unde predomină ușor sterilitatea, și de istorisiri disonante ale unor personaje înzestrate cu puțină culoare. Biblioteca nu este o proprietate privată, ci un bun public în sens tehnic. Pericolul intervine când această graniță este încălcată și, într-un sens metaforic, biblioteca se retrage într-un Olimp exclusivist, refuzând să-și ocupe locul în societatea actuală. Tinerii nu vor urca în acest tărâm. Pe ei nu îi reprezintă.

În general, tinerii sunt speriați de măreție, de ideal și vise înalte, dar caută necontenit epicul în viețile lor. Cuvinte precum spiritualitate, spirit anticomunist, pribegie îi sperie. De ce spun acest lucru? Generațiile din trecut nu au găsit cele mai frumoase povești pe care să le dea mai departe actualei generații. În schimb, s-au comportat ca și cum junii de astăzi sunt îndatorați în vreun fel să contribuie la conservarea unei lumi pe care au primit-o de-a gata. Aici apare o distanță ireconciliabilă, o prăpastie abruptă între cele două, o formă de neînțelegere care conduce către un conflict între ,,cei noi și cei vechi’’.

Tinerii au nevoie de o poveste, de o doină a exilului românesc dincolo de o istorie oficială, unde predomină ușor sterilitatea, și de istorisiri disonante ale unor personaje înzestrate cu puțină culoare

Am menționat de ireconciliere deoarece nici una dintre generații nu are unghiul de abordare potrivit. Pe de o parte, generațiile de aur se autoproclamă titanii, păstorii și pionii de sacrificiu ai lumii în care cu toți trăim, pe de altă parte generația tânără, cu o sensibilitate mai mult tehnologică decât culturală, nu îi înțelege. Sunt ferm convins că Biblioteca din Freiburg nu ar muri încet într-o obscuritate a opiniei publice dacă ar avea ceva – sau nișcai, cum spunea Alexandru Paleologu – activitate virtuală. Stiu că mulți interpretează această idee ca fiind un adevărat sacrilegiu. Ar fi frumos între timp să salveze și o bibliotecă românească aflată în spațiul intelectual german.

Orice bibliotecă are nevoie de o poveste. Ea supraviețuiește istoriei cu povești, cu oameni, și are o memorie proprie. Fără o doină a exilului românesc, Biblioteca de la Freiburg va pieri pe limba ei. Cuvintele în sine au o memorie proprie şi vie. Istoria se mai poate încurca în oralitatea evenimentelor, însă cuvintele trăiesc independent de fapte, oferind şi mai multă certitudine când istoria se îngălbenește printre rândurile vremii.

Domnule, fă o bibliotecă românească!

Biblioteca Românească din Freiburg este expresia granitică a forţei Cuvântului în istorie, Cuvânt ce se transformă în „slovă”, „slovă” ce se transformă în „carte” şi „carte” ce se tranformă în „tezaur”. Acest lanţ trofic îmbogăţeste povestea Bibliotecii Române din Freiburg, împământenind-o ca o mărturisire a exilului românesc care îşi reface universul cultural de acasă. Istoricul Matei Cazacu surprinde sorgintea acestui început de exil românesc mărturisind că „după război, venind în Freiburg [Virgil Mihăilescu n.a.] în zona de ocupaţie franceză, a întâlnit un ofiţer francez de origine română care i-a spus: Domnule, fă o bibliotecă românească! Ideea era să-i mai aduni pe români în jurul unei cărţi, a unei discuţii, mai o lacrimă despre ţară”. Virgil Mihăilescu, protagonistul acestei descrieri, după doi ani de pribegie prin Germania, hotărăşte împreună cu un grup de refugiaţi români să organizeze o bibliotecă românească, în spiritul dezideratului „unitate prin cultură”, în spiritul nevoii de refacere a universului românesc, şi sub semnul militării libere faţă de regimul de la Bucureşti.

O astfel de poveste trebuie împărtășită generațiilor tinere. Și nu trebuie să ne mire când vor ”share-ui” povestea Freiburgului pe Facebook. Atunci vom ști că am câştigat ceva ca societate și ca oameni. Până atunci, sper doar ca decalajul inter-generațional să nu se transforme într-o gaură neagră pentru cultura română!

 

Foto deschidere: europalibera.org

prezent

iPhone, iPad, iDol. Despre idolatria tehnologică – ep. 6

5 august 2022 |
Ajunși în sfârșit către secolul nostru, vedem cum tehnologia devenită sistem s-a extins peste tot, la scară globală, mai cu seamă prin tehnologiile comunicării – care sunt și ele extensii ale omului, mai exact extensii ale minții noastre. Nu mai există...

Un secol al zădărniciei?

2 iulie 2018 |
Nu trebuie să știi multă istorie pentru a cunoaște importanța acestui an: împlinirea a 100 de ani de la făurirea României Mari. Da, o sută de ani de când chemarea „Noi vrem să ne unim cu țara” s-a concretizat prin efortul unor oameni pentru care patria...

Tinerii au nevoie de o doină a exilului românesc

21 iunie 2018 |
Biblioteca românească din Freiburg, înfiinţată de Virgil Mihăilescu în 1949, este nu doar exponenţială, ci fundamentală pentru exilul românesc. Un gând despre Biblioteca de la Freiburg, semnat de Alex Filimon, la debutul pe Matricea Românească. Doina...

 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează