prietenii României

În 1936, la etajul zece al palatului Bar Association din New York, se găsea un petic de Românie. La baza clădirii de pe 5th Avenue trona o plachetă pe care scria: “Birourile Asociației Prietenii României“. Patronajul era asigurat de celebrul avocat William Nelson Cromwell. Asociația a fost vreme îndelungată un promotor veritabil al culturii românești în rândul poporului american.

Un american bogat, admirator al Coroanei României

În 1920, rănile primului Război Mondial începeau să se cicatrizeze. Clădirile bombardate se reclădeau, oamenii își regăseau rudele dispărute, iar amintirea eroilor care s-au jertfit pe câmpul de luptă era mai vie ca niciodată. În acea vreme, principele coroanei, Carol al II-lea, pleacă împreună cu alaiul regal într-o călătorie în jurul lumii. Una din opriri a fost la New York, unde se bucură de o primire călduroasă. Ușile marilor personalități i se deschid larg, printre care și cea a lui William Nelson Cromwell. După dineul dat în cinstea principelui, se încing reprize de discuții care mai de care. Rodul acestora a fost de-a dreptul spectaculos, iar Cromwell decide să pună bazele asociației Prietenii României.

William Cromwell era un avocat american de mare succes și foarte influent

Comesenii au ridicat paharele în cinstea acestei inițiative și s-au declarat entuziasmați. Frenezia nu a durat mult, ceea ce dovedea că mulțimea paharelor de șampanie prilejuise promisiuni necugetate. Încet dar sigur, în perioada care a urmat societatea a început să fie părăsită de membri. Un singur om a rămas fidel, William Cromwell. Îndrăgostit iremediabil de România, acesta a devenit președintele asociației și a început să investească sume considerabile pentru promovarea ei. Numai pentru tipărirea revistei Roumania ce apărea la New York în limba engleză, cheltuia 30 de milioane de lei. Suma îi era accesibilă, dacă avem în vedere că, dintr-un singur proces în care a reprezentat guvernul american, Cromwell primise un onorariu fabulos, 200 milioane de lei. Dacă socotim în banii de azi, ar fi cam vreo 60 de milioane de dolari.

Roumania, revista care s-a vândut ca pâinea caldă în America

William Cromwell a hotărât ca sediul asociației să fie pe al zecelea palier din palatului Bar Association aflat în New York. Acolo, a creat o adevărată oază de românitate, cu o bibliotecă românească, ziare și reviste românești, tablouri ale pictorilor români și multe alte obiecte de artă. Societatea a organizat o serie de prelegeri despre țara noastă, în care au vorbit profesorul Leon Feraru de la Universitatea Columbia și Șerban Durzu, vice-consulul României la New York. Prevederile statutare ale asociației erau “cunoașterea și aprecierea reciprocă în ceea ce privește istoria, literatura, arta, limba, condițiile și realizările poporului American și ale Regatului României.“

Coperta și cuprinsul unuia dintre numerele revistei ”Roumania”

La acea vreme, Cromwell era șeful uneia dintre cele mai mari firme de avocatură din New York. Cu toate că avea un program extrem de încărcat, își făcea timp pentru supravegherea revistei. Era un cititor fervent, nu îi scăpa niciun articol și se ocupa personal de tipărire. A investit în calitate, Roumania apărea în condiții de top. Hârtia era cea mai bună, se folosea cel mai scump tipar, iar colaboratorii erau personalități renumite. Să nu uităm un lucru, revista era color, cu fotografii reproduse pe o hârtie specială, lipirea lor era manuală și costa enorm. Puține publicații se bucurau de asemenea condiții. Numerele speciale dedicate Reginei Maria și Regelui Carol al II-lea s-au vândut ca pâinea caldă. Tirajul a fost de ordinul zecilor de mii, dar americanii le-au epuizat în primele zile.

Cea mai mare recepție organizată vreodată în New York

Succesul editorial ajunge la urechile Reginei Maria. Între 18 octombrie și 24 noiembrie 1926, suverana se află pe continentul american. Printre autografe, urale și poze, are programată o întâlnire cu William Cromwell. Prieten drag al dinastiei române, acesta a dat o recepție la cel mai luxos hotel din New York, Ritz-Carlton. Au participat cinci mii de persoane, iar acea seară a intrat în istorie ca cea mai mare recepție care s-a dat vreodată în metropola lumii noi. 

Instantaneu de la răsunătoarea recepție dată în cinstea României și a Reginei Maria la New York

Magnatul american nu s-a oprit aici. A înființat la București William Nelson Cromwell Society, prin care sprijină distribuirea literaturii Braille în România. Societatea își propunea să înființeze școli și biblioteci speciale pentru persoanele nevăzătoare. Președinția era asigurată de soția conservatorului Alexandru N. Lahovary, Simona, ajutată de numeroase personalități printre care și Maria Brătianu-Pillat, fiica celebrului I.C. Brătianu.

Românii au simțit nevoia să răspundă filantropului american. Pe 16 ianuarie 1926, s-a constituit Societatea Prietenilor din Statelor Unite ale Americii, unde William Cromwell devine președinte onorific. Carol al II-lea îi oferă numeroase distincții, iar ca o încununare a eforturilor de promovare a culturii românești peste ocean, Biblioteca Populară devine Biblioteca William Nelson Cromwell. Simpla rostire a numelui Cromwell stârnea afirmații de genul: “unul dintre cei mai mari și mai folositori prieteni ai României!“ 

În ciuda acestui trecut plin de evenimente memorabile, după Al Doilea Război Mondial, comunismul de inspirație stalinistă a făcut tot posibilul pentru a-l șterge din memoria poporului pe americanul cu inimă de român.

Surse: Ion Munteanu, “Realitatea Ilustrată“, nr. 512 din 11 noiembrie 1936.

Pentru români, generalul Henri Mathias Berthelot va rămâne mereu Taica Burtălău. Trimis aici de Franţa în Primul Război Mondial, el ne-a câştigat pe vecie inimile. Cum şi de ce, explică Silvia Iorgulescu, într-un nou material pe Matricea Românească.

Un entuziast susţinător al cauzei ţării natale în Marele Război, generalul Henri Mathias Berthelot soseşte pe pământ românesc lipsit de entuziasm şi ajunge să susţină, în numeroase instanţe – fără însă a-şi uita datoria faţă de patrie sau poate tocmai de aceea –, cauza românească în faţa unor intransigenţi conaţionali şi terţi aliaţi.

Cunoscând îndeaproape situaţia României şi împărtăşindu-i soarta într-un lung şi dureros periplu de la disperare la triumf, Berthelot izbuteşte, printr-o stranie turnură a sorţii, să rămână, aşa cum însuşi spunea într-o scrisoare, în amintirea generaţiilor viitoare ale poporului român, în timp ce, în memoria propriului popor, nu este decât un ilustru necunoscut.

Destinul i-a dăruit lui Berthelot o a doua ţară, în care este încă rememorat cu simpatie şi recunoştinţă. Cu dreptate? Da, căci numele lui se leagă de misiunea franceză, în fruntea căreia ajunge în România pe 15 octombrie 1916, misiune care a avut ca scop să contribuie cu un ajutor specializat la efortul de război al României şi, ulterior, la reorganizarea armatei române. Pentru România, sosirea misiunii este încă asociată impulsului necesar care a condus ulterior la făurirea României Mari.

Acelaşi destin l-a făcut uitat însă în Franţa. Pe nedrept? Poate. Pentru că, pentru Antantă, reorganizarea armatei române se dovedeşte a fi un pariu câştigat, de vreme ce România a obţinut ulterior victoriile importante de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, de altfel singurele victorii aliate împotriva Puterilor Centrale din anul 1917.

Celebritatea câştigată în ţara de adopţie i-a diminuat – nu neapărat direct şi voit – gloria în propria ţară. Să fi fost o victimă colaterală a modului „uituc” în care este tratat Frontul de Est în istoriografia occidentală? Posibil. De altfel, Berthelot însuşi mărturiseşte, în Notele celei de-a doua misiuni în România, când, în calitate de comandant al Armatei franceze de la Dunăre, trece fluviul pentru a face joncţiunea cu armata română, că în Franţa „s-a păstrat o tăcere deplină şi asupra trecerii Dunării, şi asupra mobilizării române” [1].

Dar la fel de adevărat este şi faptul că, încă înainte de plecarea în România, Berthelot căzuse deja într-o semidizgraţie. Ideile sale au contribuit la planificarea manevrei de pe Marna şi, implicit, la victoria „miraculoasă” care a marcat înfrângerea germană în Belgia şi nordul Franţei. La momentul bilanţului însă, i se reproşează lui Joffre, al cărui apropiat colaborator era Berthelot, că rezultatele materiale ale victoriei nu au fost pe măsura efectivelor angajate în luptă şi a sacrificiilor şi că s-a mulţumit cu obţinerea unui succes facil, fără să valorifice deplin reuşita [2]. Berthelot devine astfel ţap ispăşitor, în locul lui Joffre, şi este subiectul unei problematice, dar elegante treceri în „plan secund”.

O misiune şi cinci motive de nemulţumire

Generalul francez care avea să-şi găsească celebritatea pe meleaguri străine nu-şi anticipează însă destinul şi, la părăsirea Franţei – eufemistic vorbind – pentru România,  nu-şi simte deloc inima plină de bucurie.

Este adevărat că motivele nemulţumirii sale sunt numeroase: de la dorinţa de a fi rămas pe frontul francez şi de a fi participat efectiv la lupte, până la vagul misiunii încredinţate; de la lipsa informaţiilor despre prevederile tratatului semnat între Aliaţi şi România, până la situaţia deloc îmbucurătoare a noilor combatanţi est-europeni, care începuseră deja să simtă gustul înfrângerii. Necunoaşterea ţării de destinaţie reprezenta un alt obstacol în primirea cu inima deschisă a misiunii.

Mai întâi că generalul Berthelot este obligat să se „transfere” din centrul nevralgic al concretelor operaţiuni şi decizii de front în miezul unor realităţi cu preponderenţă diplomatice, prin însăşi natura lor vagi şi schimbătoare. Abia numit general de divizie cu titlu definitiv la finalul anului 1915, Berthelot este convocat, în august 1916, la Marele Cartier General francez. Aici, pe 20 septembrie, însuşi Joffre – poate în compensaţia înlăturării forţate din 1914 – îl însărcinează să preia conducerea misiunii militare franceze în România şi îi prezintă o sinteză a exigenţelor sale cu privire la responsabilităţile încredinţate. În instrucţiunile primite i se precizează că va fi trimis în misiune pe lângă Marele Cartier General român, ca reprezentant al comandantului-şef francez, şi că va îndeplini pe lângă Înaltul Comandament al armatei române (ataşat pe lângă rege) rolul de consilier. De asemenea, va avea calitatea de intermediar între Înaltul Comandament român şi comandantul armatei Orientului, generalul Maurice Sarrail, pe de o parte, respectiv şeful misiunii militare franceze la Stavka (Marele Cartier General rus), generalul Maurice Janin, pe de altă parte. Va fi însoţit de un anumit număr de ofiţeri (în februarie 1917, misiunea se compunea din 404 ofiţeri şi 1150 trupă [3] ), cu rolul de instructori/consilieri ataşaţi la comandamentele de mari unităţi sau la serviciile române.

Misiunea va fi aceea pe care veţi şti să vi-o faceţi. Rusia nu vă va vedea cu ochi buni. Cât despre români, rolul de consilier este întotdeauna foarte delicat. Trebuie, mai întâi de toate, să le câştigaţi încrederea şi inimile

Dar aceste instrucţiuni nu menţionează decât termenii generali ai însărcinării primite, ordinul de misiune neconţinând în sine nimic precis. „Misiunea va fi aceea pe care veţi şti să vi-o faceţi. Rusia nu vă va vedea cu ochi buni. Cât despre români, rolul de consilier este întotdeauna foarte delicat. Trebuie, mai întâi de toate, să le câştigaţi încrederea şi inimile.” (Ordin de misiune din 28 septembrie 1916) [4].

Berthelot, omul misiunilor şi al situaţiilor fără echivoc, nu este deloc satisfăcut de vagul coordonatelor împărtăşite. În plus, sfaturile oferite înainte de plecare lăsau să se întrevadă faptul că rolul său militar va fi dublat de unul diplomatic.

Optimist în cele mai dificile situaţii, obişnuit să analizeze cu sânge rece orice provocare şi încredinţat că misiunea va ajuta implicit Franţa şi întregul efort de război aliat, Berthelot rămâne fidel caracterului său. Este, deci, hotărât să-şi ducă la bun sfârşit sarcina încredinţată. În Jurnalul său, în data de 1 octombrie 1916, notează: „Lucrurile îmi sunt încă neclare. Misiunea mea este extraordinară şi poziţia mea în raport cu comandamentul rus şi cu guvernul român nu este deloc precisă. Şi asta va trebui să fac!” [5].

Cât despre Tratatul de alianţă dintre România şi Antantă, ai cărui termeni Berthelot nu-i cunoaşte, dar este indirect îndrituit să-i pună în aplicare, situaţia pe care o are de gestionat este şi mai delicată.

Tratatul, precum şi cele 17 articole aflate într-o convenţie militară anexată, prevăd exigenţe concrete ale părţilor şi manevrele militare ale României şi Aliaţilor. Cu toate acestea, aplicarea prevederilor acestor documente este tragic distorsionată de desfăşurarea reală a evenimentelor.

Pe scurt, în noaptea dintre 27 şi 28 august 1916, armata română trece Carpaţii în Transilvania, începând operaţiile împotriva Austro-Ungariei, în momentul când deschiderea unui al doilea front devenise o necesitate pentru Antantă, iar o victorie în România putea antrena o victorie generală a Aliaţilor. La 17 august deci, Aliaţii şi România semnaseră la Bucureşti un tratat de alianţă prin care, în schimbul dreptului de a redobândi provinciile istorice româneşti de peste Carpaţi şi de a obţine aceleaşi drepturi ca puterile Antantei la negocieri şi la conferinţa de pace, România urma să declară război monarhiei austro-ungare [6]. Conform articolului 1 din anexa la Tratat, intrarea României în război trebuia să survină la opt zile de la o ofensivă aliată la Salonic. Prin articolele 2 şi 3, Rusia se angaja să continue ofensiva de-a lungul frontului austriac, în special în regiunea Bucovinei, şi să trimită o divizie de cavalerie şi două de infanterie în Dobrogea pentru a o acţiune concertată împotriva Bulgariei. România ar fi trebuit să primească un debit zilnic de 300 de tone de material şi muniţie.

În paranteză fie spus, una dintre problemele dificile – încă nerezolvate – pe care Berthelot şi-o asumă după venirea în România este reprezentată tocmai de insuficienţa materialului de război, fără de care nu se putea lupta, problemă care necesita o strânsă colaborare între România şi Franţa. Astfel, Berthelot devine responsabil de operaţiunile de comandă şi de transport al materialului de război francez şi englez în România, scop în care şi întocmeşte, metodic, o listă a produselor solicitate. Durata transportului acestor produse pune de asemenea probleme, din pricina trecerii lor prin Rusia, pe căile ferate sau navale. De aceea,  Berthelot se ocupă personal de acest lucru şi, prin grija sa, se semnează la Petrograd, în 9 martie 1917,  o convenţie prin care Rusia se angajează să expedieze produsele către România. Problemele nu se rezolvă imediat şi nici cu celeritate, iar numeroase inconveniente apar încă, dar un plus de elan este dat prin încheierea acestei convenţii.

Note:

1 Henri-Mathias Berthelot, Memorii şi corespondenţă: 1916-1919, Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 420.

2 Jean-Noël Grandhomme, Berthelot – Du culte de l’offensive à la stratégie globale, ECPAD, Paris, 2012, p. 352.

3 Gheorghe Nicolescu, Contribuţii franceze la reforma structurilor organizatorice ale armatei române în Primul Război Mondial, în Occasional Papers, anul 6, nr. 8, 2007, p. 132.

4 Henri-Mathias Berthelot, op. cit., p. 21.

5 Ibidem, p. 71.

6 Michel Roussin, Sur les traces du général Berthelot, Éditions Guéna-Barley, Paris, 2013, p. 65.

va urma