Kogălniceanu era o personalitate uimitor de complexă. Dar dacă a avut o trăsătură dominantă, aceea a fost talentul său diplomatic, căruia cu greu i se poate găsi un corespondent în istoria românilor.
Guvernul Kogălniceanu era numit ”fabrica de legi”
Era adept al evoluționismului social și al reformelor „blânde și graduale”. Afirmarea sa deplină a început în timpul domniei principelui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), la a cărui alegere în ambele Principate a contribuit major și căruia i-a ținut discursul de primire la București.
În decursul primilor cinci ani de după Unirea Principatelor, Mihail Kogălniceanu s-a aflat aproape permanent în cercul puterii, deținând demnitățile de membru al Comisiei Centrale de la Focșani, președinte al Consiliului de miniștri de la Iași și, între 1863-1865, de prim-ministru al țării. Aceasta din urmă a fost probabil cea mai fecundă perioadă a activității sale în sprijinul statului român, guvernul său fiind numit de către Titu Maiorescu, cu umor, dar și cu apreciere, „fabrica de legi”.
El a avut inițiativa desemnării Bucureștiului drept capitală
Între primele inițiative ale sale din această perioadă se numără alegerea Bucureștiului drept capitală a țării, decizie motivată, în viziunea sa, de poziția geografică și comercială a orașului, de prezența legațiilor străine și de existența unei clase de mijloc în afirmare, ce reprezenta principalul motor al modernizării țării.
De altfel, Mihail Kogălniceanu a căutat permanent să îmbunătăţească situaţia burgheziei în formare printr-o politică economică protecţionistă, conştient fiind că această clasă de mijloc va avea principala contribuţie la susţinerea finanţelor ţării. Totodată, el s-a arătat foarte lucid în privinţa metodelor prin care economia românească urma să prospere, după cum se arată într-un comunicat oficial al guvernului din această perioadă: „România, fiind înainte de toate agricolă şi comercială, cea mai de seamă înlesnire ce se poate face acestor ramuri ale activităţii naţionale este crearea căilor de comunicaţie şi a lucrărilor de utilitate generală şi locală”. Drept urmare, în timpul guvernării sale Mihail Kogălniceanu a dezvoltat puternic infrastructura ţării, sprijinind construirea de drumuri şi poduri, iniţiind primele proiecte feroviare, înfiinţând o şcoală de ingineri în acest domeniu şi, în domeniul comunicaţiilor, operând fuziunea dintre serviciul poştal şi cel telegrafic.
Principiu de bază: proprietatea naște civilizație
Însă cele mai importante reforme promovate în timpul ministeriatului său de către Kogălniceanu au fost reprezentate, în mod neîndoielnic, de legea electorală și de cea agrară. În privința celei dintâi, principalul ei scop era sporirea numărului de alegători, pentru a oferi o voce politică şi claselor sociale dezavantajate până atunci, prin scăderea censului. Astfel s-a asigurat, practic, votul universal masculin și s-au luat în calcul și dorințele reprezentaților țărănimii, Kogălniceanu fiind, potrivit afirmației unuia dintre biografii săi, „cel care a dat pentru prima dată în istoria României o reprezentare politică ţărănimii”.
Tot în sprijinul acestei clase sociale, care alcătuia majoritatea populației Principatelor, a fost înfăptuită și reforma agrară. Aceasta a necesitat eforturi substanțiale din partea domnitorului, cât și a primului ministru, mai ales din cauza opoziției marilor moșieri conservatori, care începuseră să se bucure de avantajele economiei capitaliste și doreau să mențină aservirea țăranilor. Kogălniceanu a dat însă dovadă de o determinare implacabilă, fiind conștient de faptul că „proprietatea este cel mai puternic instrument de civilizaţie şi dacă vroim serios să ne civilizăm ţara trebuie să avem cât mai mulţi proprietari”.
De unde s-a luat pământul necesar pentru împroprietărirea țăranilor
Un prim pas pentru înfăptuirea acestei reforme a fost reprezentat de promulgarea, la anul 1863, a legii secularizării averilor mănăstirești. Principalul scop al acestei inițiative a fost reprezentat de oprirea exploatării terenurilor deținute de către mănăstirile închinate Bisericilor Ortodoxe din cuprinsul Imperiului Otoman dar, pentru a atenua protestele acestora, ea s-a extins și asupra posesiunilor mănăstirilor pământene. Astfel, în urma aplicării acestei legi, aproximativ 25% din suprafața arabilă a țării a reintrat în posesia statului, devenind disponibilă pentru viitoarele împroprietăriri.
Rămânea însă problema convingerii opoziției conservatoare a marilor proprietari de pământuri de a vota legea agrară. Prin aceasta, țăranii urmau să primească loturi de pământ pe baza statutului lor, urmând să le achite în decurs de 14 ani. Deoarece majoritatea boierilor nu au putut fi convinși de necesitatea acestei măsuri, ba chiar au înaintat o moțiune de cenzură împotriva guvernului, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a luat hotărârea de a dizolva Adunarea parlamentară a țării, la 2 mai 1864, și să promulge o nouă Constituție, numită Statutul desvoltător al Convenției de la Paris, cu sprijinul lui Mihail Kogălniceanu. Aceasta îi conferea puteri sporite principelui și a permis, în cele din urmă, împroprietărirea a mai bine de jumătate de milion de familii țărănești.
Cuza l-a destituit din fruntea Guvernului
Deși Alexandru Ioan Cuza a fost cel dintâi căruia i s-a asociat popularitatea pentru această realizare istorică, Mihail Kogălniceanu are un merit cel puțin egal. Inclusiv sprijinirea politicii autoritare a domnitorului Unirii de către primul ministru a avut, în cele din urmă, rezultate benefice, așa cum nota istoricul Alexandru D. Xenopol: „Doar după 2 Mai vor fi cu putinţă chemarea dinastiei străine şi Constituţia din 1866”, acesta fiind momentul obţinerii deplinei autonomii interne a României.
Ulterior, relațiile dintre Cuza și Kogălniceanu s-au răcit, primul ministru fiind demis de către domnitor la începutul anului 1865. Cu toate acestea, el a refuzat să se opună deschis acestuia și nu a luat parte la „monstruoasa coaliție” care l-a înlăturat de la domnie, în data de 11 februarie 1866. De altfel, după acest moment activitatea lui Mihail Kogălniceanu a intrat într-un relativ con de umbră, fapt motivat astfel de către unul dintre biografii săi: „activitatea politică de înfăptuitor a lui Mihail Kogălniceanu a luat sfârşit pe măsură ce s-a creat noul stat, din etapă în etapă, aşa cum el îl visase în Dorinţele din 1848”.
Kogălniceanu este cel care a anunțat independența României
O ultimă şi grăitoare contribuţie a lui Mihail Kogălniceanu la consolidarea poziţiei internaţionale a României este reprezentată de activitatea sa ca ministru de Externe, în timpul Războiului de Independenţă (1877-1878), purtat de ţara sa, alături de Rusia, împotriva Imperiului Otoman, suzeranul ei de facto până atunci. În răstimpul acestui conflict, Kogălniceanu a fost acela care a anunţat cel dintâi independenţa naţională, în celebrul său discurs din 9 mai 1876: „Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare”. De asemenea, tot el va fi cel care, împreună cu Ion C. Brătianu, a reprezentat interesele române în cadrul Congresului de la Berlin, la anul 1878, obţinând oficial recunoaşterea independenţei ţării sale din partea puterilor europene, iar ulterior, din 1880, fiind primul ministru plenipotențiar al statului român la Paris.
Mihail Kogălniceanu are fericirea de a fi putut contempla, înaintea morţii sale, survenită la 1 iulie 1891, înfăptuirea majorităţii dezideratelor pe care el le ilustrase mai întâi în Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova, la anul 1848, după cum el însuşi afirma: „am avut fericirea să ajung să văd că din acele 35 de articole, 31 sunt realizate, şi la realizarea lor am luat şi eu parte”. Înalta postură de care se va bucura permanent Mihail Kogălniceanu în istoriografia românească se datorează în mare parte faptului că el s-a făcut expresia naţională a unor realităţi create de istorie, fiind un om care a corespuns nevoilor, sufletului şi aspiraţiilor vremii sale.