Tag

procesul amira

Nicolae Amira respiră din ce în ce mai greu, ceva nu era în regulă. Adunase 50 de ani și se lăuda cu o avere impresionantă. Medicii din țară nu-i găseau leac. Fără să mai stea pe gânduri, ia calea străinătății. Cu moartea, nu-i de glumit, avea să-și zică bogătașul bucureștean. Dar, înainte de plecare, își întocmește testamentul prin care lasă o parte din averea mobilă și imobilă Azilului “Elena Doamna”, iar cealaltă parte soției sale, Cleopatra. Surprinzător, tratamentul dă roade. Amira revine acasă, retrage documentul, îl revizuiește apoi îl trimite la Casa de Depuneri. În 1902, îl retrage pentru a doua oară, ca peste șase ani să-l lase în vistieria aceleași instituții. Inevitabilul se produce, iar în 1919, magnatul închide ochii în pace. După el, furtuna. Rudele de sânge, soția, dar și Ministerul Instrucțiunei, se luptă în instanță pentru moștenire.

 

Când averea atârnă pe umeri, iar moartea bate la ușă

Negustorul Nicolae D. Amira, figură proeminentă a Bucureștiului de odinioară, nu se simte deloc bine. Răsuflă greu, ochii i se împăienjenesc, nu are poftă de mâncare, iar amețelile nu-i dau pace. Adunase mai bine de 50 de primăveri și deținea o avere impresionantă pentru acele timpuri. “De, cu boala nu-i de glumit!“, spuse apăsat Amira care angajase cei mai iscusiți medici ca să-i dea de cap. Degeaba, doftoriile nu-și fac efectul, așa că singura soluție era tratamentul peste hotare. Înainte să plece, magnatul se retrage vizibil îngândurat în propria cameră și redactează un testament. Fără descendenți legitimi, Amira lasă o parte din avere Azilului “Elena Doamna”, iar cealaltă parte, soției sale, Cleopatra.

 

Avocatul Longin Heliade Rădulescu, din partea doamnei Cleopatra Amira

Avocatul Longin Heliade Rădulescu din partea doamnei Cleopatra Amira

 

Datat la 18 martie 1885, testamentul urma să fie investit cu o formă mistică de către Tribunalul Ilfov. Tribunalul depozitează documentul la Casa de Depuneri, într-un plic sigilat pe care scria negru pe alb: testamentul marelui Nicolae D. Amira. Da’ ce să vezi, omul nostru se pune pe picioare și se întoarce în țară la 12 octombrie 1888.

 

Uite testamentul, nu e testamentul!

Zapisul rămâne la Casa de Depuneri până în 1894, când Amira hotărăște să-l retragă și să-l păstreze în propria locuință. După trei ani depune din nou testamentul cu mențiunea: testament mistic legalizat de Tribunalul Ilfov la 12 decembrie 1888. Longevitatea de care avea partea îl uimea. După calculele medicilor trebuia să fie demult oale și ulcele. În 1902, îl retrage a doua oară, ei comedie! Abia după șase ani îl repune în vistieria Casei de Depuneri și repetă mențiunea de mai sus.

 

Avocatul Mihail Antonescu din partea Ministerului Instrucțiunei Publice

Avocatul Mihail Antonescu din partea Ministerului Instrucțiunei Publice

 

În timpul primei conflagrații mondiale, România trimite tezaurul, valorile instituțiilor de stat și depozitele Casei de Depuneri, direct în Rusia. Între timp, Amira moare cu gândul că prevederile sale vor fi duse la îndeplinire. În lipsa documentului, statul se găsea în imposibilitatea de a îndeplini prevederile. Abia de-l prohodiseră, că un val de rudenii de sânge manifestă pretenții la o parte din avuție. Cercetările de la casa răposatului au complicat și mai mult situația. Într-un seif s-au găsit:

  1. Un “caiet secret”, în care se aflau mai multe însemnări începând cu anul 1880, până în octombrie 1916. Tot în caiet se găsea evoluția averii, dar și opt însemnări legate de testament.
  2. Un act intitulat “Testament“, care era scris de o mână străină, însă avea mențiunea “copie” și imediat semnătura defunctului.
  3. Un act scris în totalitate de Amira, denumit “preschimbări la testament“, care nu este nici datat, nici semnat și poartă numeroase corecturi. Actul însumează mai multe adăugiri cauzate de mărirea averii.
  4. Două plicuri desigilate și goale. Anchetatorii presupun că în ele fusese depozitat testamentul mistic înainte de a fi depus la Casa de Depuneri.
  5. Două modele de testament, nesemnate. Acestea prezentau mai multe tăieturi, probabil slujiseră drept ciornă.
  6. Ultimul indiciu este un act prin care Amira voiește ca moștenitorii surorilor sale moarte să raporteze la masa succesorială tot ceea ce mamele lor au primit de la el pe când erau în viață.

Ei, și cum nu erau destul de îmbârligate treburile, iaca altă nenorocire. Ministerul Instrucțiunei, în calitate de organ tutelar al Azilului “Elena Doamna”, formulează o cerere de trimitere în posesie. Doamna Cleopatra Amira, ripostează și trimite la rându-i o cerere de intrare în posesie asupra unei pătrimi din avere, cu mențiune că, dacă se va recupera testamentul adevărat, să se respecte dispozițiile lui.

 

Avocatul C. G. Dissescu, cel de-al doilea reprezentan al Ministerului Instrucțiunei Publice

Avocatul C. G. Dissescu, cel de-al doilea reprezentant al Ministerului Instrucțiunei Publice

 

Tribunalul, măcinat de multe dezbateri pe marginea subiectului, a respins cererile celor două parți. La start erau aliniate trei tabere: văduva  însetată de dreptate, Ministerul Instruncțiunei dornic de noi posesiuni și moștenitorii înfometați care jinduiau după bani. Pe baza documentelor găsite în casa lui Nicolae, tribunalul a trimis în posesie pe moștenitorii defunctului, acordându-le execuție provizorie. Cleopatra și Ministerul fac apel și cer suspendarea executării provizorii, dar Curtea de Apel din București respinge cererile.

 

Cronica unui proces de patru ani

Gata cu joaca, urmează procesul. Ministerul și doamna Amira cer ca moștenitorii de sânge să predea legatele lăsate prin testamentul olograf din 15 martie 1885, precum și actele găsite în casa de fier. Încep audierile, dar Ministerul Instrucțiunei nu a putut aduce martori, așa că a decis să mizeze pe cartea prezumțiilor. Tribunalul Ilfov a respins acțiunea și a recunoscut dreptul văduvei de a intra în posesia unei pătrimi din întreaga avere. Sentința nu a adus liniștea mult așteptată. Părțile doreau totul sau nimic, prin urmare fac apel. Curtea admite acțiunile părților, apoi obligă moștenitorii de sânge să predea Ministerului Instrucțiunei, Casei Școalelor și Culturii, toată averea imobilă rămasă după moartea lui Nicolae Amira. La rându-i, văduva trebuia să predea tot mobilierul ce se găsea în casele din strada Clemenții. Totuși, Cleopatra primea dreptul de uzufruct asupra unei jumătăți din venitul net al moșiei Frunzărești și cel integral de pe urma caselor situate pe strada Clemenții numărul 17.

 

Consilierii Curții de Apel București, implicați în procesul Amira

Consilierii Curții de Apel București, implicați în procesul Amira

 

Început în toamna lui 1919 și închis la finele lui 1923, dosarul Amira a însemnat o adevărată provocare pentru justiția acelor vremuri. Curtea de Apel din București a salutat lupta eroică dusă de Cleopatra Amira prin următorul mesaj: “Gestul său larg de renunțare la marile avantaje materiale numai în scop de a respecta ultima dorință a soțului mort, ca o înaltă datorie morală, ce cu atât elan și pietate a fost desvoltat în instanța de apel.“ La rându-i, Ministerul a solicitat Regelui Ferdinand I acordarea unei distincții pentru doamna Amira și a calificat atitudinea ei drept o ”frumusețe antică.”

 

Surse: Biblioteca Marilor Procese, Nr.3, martie 1924