Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

profesor

Despina Atena Merca este din București, absolventă a Facultății de Limbi Străine, specializarea limba engleză și limba spaniolă și predă la Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu” de mai bine de 15 ani. Deși este o persoană căreia nu-i plac laudele, se mândrește cu rezultatele excepționale obținute de elevii săi la examenele Cambridge și la Olimpiada de Limba Engleză. Consideră că fiecare elev are un potențial unic, o strălucire interioară pe care atât el, cât și cadrul didactic trebuie să o descopere și să o împărtășească lumii, străduindu-se să îi facă pe elevii săi să înțeleagă că există și greșeli și că în fiecare greșeală există învățare și oportunitatea de a înflori din nou.

 

Cum ați ales cariera de pedagog, ce v-a inspirat?

„Poți construi destine!” erau cuvintele pe care bunica mea mi le spunea adesea atunci când o vizitam găsind-o mereu în bucătărie frământând aluatul pentru pâine sau colaci. Copil fiind, nu le găseam cu adevărat înțelesul, dar, în timp, am făcut mereu legătura între meseria de pedagog și aluatul care prindea formă în mâinile bunicii mele.

 

Din punctul dvs. de vedere, care este rolul unui cadru didactic, cât de mult modelează un profesor viitorul unui copil?

Să vezi cum copiii te urmează ca pe un model, că te adoră, că îți desenează inimioare, că te așteaptă să le dai un sfat, să-i îndrumi, să-i vezi crescând, să observi rezultatele muncite și dorite, să te bucuri de succesele lor contribuie la îndeplinirea rolului de cadru didactic. Ce poate fi mai frumos?

 

Care sunt valorile pe care vă propuneți să le înrădăcinați în elevii dvs.?

Mă străduiesc să promovez în rândul elevilor valori precum respectul reciproc, responsabilitatea personală, dorința de învățare continuă, colaborarea în echipă, creativitatea și empatia. Toate aceste valori contribuie semnificativ la ridicarea nivelului stimei de sine care, mi s-a dovedit,  are o mare importanță în creșterea performanței școlare, dar și în viață.

 

Ce ați simțit în prima zi în calitate de cadru didactic?

A trecut destul de mult timp de atunci, dar îmi amintesc foarte bine că aveam emoții mari. Trebuie să recunosc că mă încearcă aceleași emoții la fiecare început de an școlar. Vestea bună este că reușesc să le controlez eu pe ele și nu ele pe mine, așa cum se întâmpla în primii ani de învățământ.

 

Ce ați observat că îi motivează și le trezește interesul elevilor de astăzi?

Simțul umorului, ușurința cu care profesorul își desfășoară activitatea la catedră, sinceritatea și seriozitatea. În plus, proiectele pe care le construim împreună, unde creativitatea dascălului este completată și continuată de cea a copilului. Lectura poate fi și ea realizată în mod creativ și, astfel, sursele de uimire pentru copii se multiplică și îi captivează constant, orientându-i spre învățarea semnificativă.

 

Percepeți anumite diferențe între copiii de acum și cei din generațiile anterioare? Sunt mai curioși, mai implicați, prin ce se diferențiază?

Atunci când ai o pasiune autentică pentru împărtășirea cunoștințelor și dorința de a contribui la dezvoltarea copiilor, nu stai să-i analizezi din punct de vedere al generațiilor pentru că vom găsi multe diferențe. Societatea se schimbă, oamenii se schimbă. Fără această pasiune, nicio activitate, fie ea modernă sau „de tradiție”, nu le va trezi interesul sau curiozitatea elevilor noștri.

 

Care este cartea dvs. preferată și de ce?

Lucrând cu copii, nu am cum să nu-l menționez pe Mark Twain, scriitorul american care prin ,,Aventurile lui Tom Sawyer’’, una dintre cele mai cunoscute și iubite cărți pentru copii, reușește să le trezească curiozitatea elevilor mei pornind de la poznele hazlii pe care le comite personajul principal și mă ajută pe mine să le dezvolt vocabularul și abilitățile de comunicare.

 

Ce v-au învățat elevii de-a lungul anilor?

M-au învățat să-mi pun mereu întrebări și să-mi dezvolt și eu abilitățile de comunicare eficientă, aspect esențial în învățământ, pentru a reuși să mă conectez constructiv cu elevii, părinții și colegii.

 

 

Din punctul dvs. de vedere, pe ce ar trebui să se bazeze relația dintre elev și profesor? Ce stă la baza unei relații puternice și productive?

O relație sănătoasă, aș spune eu, dintre elev și profesor ar trebui să se bazeze pe încredere reciprocă, comunicare deschisă și respect. Dacă profesorul reușește să creeze un mediu sigur și stimulant, dacă profesorul este receptiv la nevoile individuale ale elevilor, este puțin probabil să apară un obstacol în dezvoltarea unei relații sănătoase. O astfel de relație contribuie la dezvoltarea personală și academică a elevului, oferindu-i suportul necesar pentru a-și atinge potențial maxim.

 

Care vă este cea mai dragă amintire din postura de profesor?

Este destul de dificil să aleg o singură amintire, dar îmi vine în minte o fetiță de clasa a doua care, nu demult, a venit spre mine și mi-a spus: „Părinții mei se simt jenați atunci când eu le citesc în limba engleza”. M-am uitat la ea nedumerită și am întrebat-o: „Cum așa? Ar trebui să fie mândri”. Răspunsul vine imediat: „Sunt mândri, dar ei nu au accent și le este jenă să-mi citească și mă pun pe mine să le citesc”. Trebuie să recunosc că este o amintire emoționantă!

 

Ce sfat aveți pentru tinerii care își doresc să urmeze o carieră în învățământ?

Cei care își doresc să urmeze o carieră didactică au posibilitatea de a se implica în programe de voluntariat sau activități care le pot oferi o perspectivă reală asupra mediului școlar. Pot căuta mentori în domeniu, care să îi ghideze, să le ofere sfaturi valoroase și să le împărtășească din experiența lor. Gândul meu ar fi să nu intre nepregătiți în această profesie, care este totuși mult mai mult decât o meserie, implică dăruire, empatie și, să nu ocolim cuvântul, un anume har.

 

Cum încurajăm elevii și cum îi motivăm să își atingă potențialul maxim?

Fiecare elev are un potențial unic, o strălucire interioară pe care atât el cât și cadrul didactic trebuie să o descopere și, mai cu seamă, să o împărtășească lumii. Această descoperire se poate realiza prin abilitatea profesorului în a furniza cunoștințe academice, încuraja pasiunea pentru învățare sau stimula curiozitatea. Să nu uităm că profesorii servesc ca modele de conduită și etică pentru elevi, putând să influențeze pozitiv dezvoltarea emoțională și socială a acestora. Mă străduiesc să-i fac să înțeleagă că există și greșeli și că în fiecare greșeală există învățare și oportunitate de a înflori din nou.

 

La ce fel de activități extrașcolare sau în ce fel de proiecte îi încurajați pe elevi să se implice pentru a-și dezvolta abilitățile lingvistice și competențele interpersonale?

Din punctul meu de vedere, lectura stă la baza dezvoltării vocabularului și stimulării imaginației. Activitățile teatrale îi ajută de asemenea pe elevi să-și îmbunătățească abilitățile de comunicare, să-și dezvolte creativitatea și să devină mai conștienți de limbajul corporal. De aceea, de-a lungul anilor, am apelat frecvent la dramatizarea textelor de studiu, fie doar la nivelul orelor de curs, fie chiar în mici spectacole de sine stătătoare, care au avut un succes real.

 

Aveți modalități preferate de a evalua progresul și performanța elevilor în afara examenelor tradiționale?

Crearea unui portofoliu care reflectă munca și progresul elevilor pe parcursul unui an oferă o perspectivă cuprinzătoare asupra dezvoltării lor. Acest portofoliu se bazează pe povești și activități în scris pornind de la aceste povești. Este o modalitate de lucru prin care copiii devin mai ordonați, mai conștienți că munca lor trebuie respectată, începând chiar cu ei înșiși, nemaivorbind de beneficiul de a avea, de-a lungul anilor un astfel de „document” al propriei evoluții care poate fi oricând și o atestare concretă a pregătirii temeinice.

 

Este vreodată prea târziu pentru a învăța o limbă străină? Cum ar trebui să privească o persoană adultă, trecută de 40 de ani, ideea de a începe să învețe o limbă străină?

Cu toții avem nevoie de un stimul, de aceea, în primul rând ar trebui să găsim un motiv personal, să descoperim ce ne motivează să învățăm limba respectivă. Fie că este vorba de călătorii, conectarea cu comunitatea sau extinderea opțiunilor de carieră, un motiv personal puternic poate crește entuziasmul, dar și șansele de reușită.

Aș spune că învățarea, în general, are drept impuls și susținere factorul emoțional, indiferent de vârsta „învățăcelului”.

 

 

Astăzi, în incinta Liceului Teoretic Waldorf din București, a avut loc un eveniment deosebit în cadrul proiectului “Matricea Românească în Școli – Dezbateri pentru Viitor”. Acest proiect reprezintă o inițiativă ce oferă elevilor de liceu din România o platformă de dezbatere și explorare a temelor relevante pentru dezvoltarea lor intelectuală.

 

 

Participanții au fost încurajați să se angajeze în dezbaterea socratică, o metodă de discuție profundă și interactivă, unde esența temelor este explorată și înțeleasă prin contribuțiile fiecărui participant. Acest cadru a oferit elevilor posibilitatea de a-și exprima opinii, de a-și argumenta ideile și de a înțelege perspective diverse asupra subiectelor abordate.

 

 

Astfel, în atmosfera stimulatoare creată de către Luca Onica și Ispas Andrei Gabriel de la Asociația Culturală Matricea Românească, tinerii au avut oportunitatea de a reflecta și de a împărtăși gânduri despre aspecte importante ale vieții și societății contemporane. Colaborarea lor în organizarea evenimentului a contribuit la atmosfera caldă și deschisă în care elevii au putut să-și exprime ideile și să interacționeze în mod constructiv.

 

 

Dorim să transmitem sincere mulțumiri Liceului Teoretic Waldorf din București pentru găzduirea acestui eveniment și pentru sprijinul acordat în promovarea dialogului și a dezvoltării intelectuale a elevilor. Inițiative precum aceasta sunt esențiale pentru formarea unei generații de tineri activi, implicați și deschiși către schimbare și progres.

 

 

Elevii Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” din Capitală au continuat o tradiție mai veche și s-au reunit și anul acesta, pentru a depune o ghirlandă de garoafe roșii pe umerii statuii lui Mihai Eminescu de la Ateneul Român. Cum a făcut-o adesea, li s-a alăturat și poeta Ana Blandiana, cea care a povestit în scrierile sale despre această tradiție, instituită de scriitorii români în anii sumbri ai comunismului.

 

 

„Faptul că acești copii, faptul că profesorii lor, citind despre această tradiție și inițiativă, au preluat-o și, de 10 ani, vin, în 15 ianuarie, de ziua lui Eminescu, și fac același lucru mi se pare cu adevărat extraordinar. Mi se pare foarte încurajator, în primul rând pentru noi, cei care vedem ideile și iubirile noastre continuându-se”, a declarat poeta pentru Trinitas TV.

 

„Dar ce mi se pare mai important este faptul că protestul de atunci împotriva nelibertății a devenit acum un protest împotriva formelor în care libertatea are tendința să dea cultura la o parte. Ceea ce trebuie să înțelegem este că nu suntem una din cele mai mari țări de pe pământ, dar suntem o țară care prin cultura ei contează.”

 

 

„Liceul Pedagogic «Anastasia Popescu» are, de pe când era încă în școală generală, această tradiție, pentru că am citit împreună cu copiii la clasele a V-a fragmente din «Fals tratat de manipulare» al doamnei Ana Blandiana și am descoperit această tradiție pe care deja scriitorii o instituiseră, ca, în luna ianuarie, să aducă spre statuia de la Ateneu a poetului Mihai Eminescu o ghirlandă de garoafe roșii”, a explicat prof. dr. Monica Șerbănescu, fondatoarea și directoarea liceului.

 

I-am întrebat pe copii dacă sunt de acord să preluăm ideea acestei ofrande și ei s-au bucurat foarte mult atunci. Am făcut un grup mai mic, fiindcă eram și noi mai mici, iar cu anii am stabilit o tradiție: clasele a V-a să vină an de an la Ateneu.”

 

Depunerea ghirlandei a fost însoțită de un moment poetic susținut de elevii claselor a V-a, precum și de liceeni. Andrada Anastasiu, elevă în Clasa a IX-a „Prof. Angela Vasiliu” la Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” a citit Odă (în metru antic) și Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, iar corul a interpretat Imnul liceului, pe versurile poemului „Rugăciune”.

 

Acțiunea omagială s-a încheiat cu vizitarea Ateneului Român. „Era important pentru ei să cunoască și clădirea Ateneului, fiind ziua Culturii Naționale, legătura aceasta între un poet foarte important cum este Eminescu și Ateneul Român, care este un simbol al culturii noastre”, a spus prof. dr. Monica Șerbănescu.

 

 

Gestul depunerii ghirlandei de garoafe roșii la statuia Poetului Național din fața Ateneului Român din Capitală a fost inițiat de un grup de scriitori, printre care Geo Bogza și Ana Blandiana, în anii 1980.

 

Foto credit: Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”

 

 

A ales să se înscrie la Liceul Pedagogic atunci când vârsta din buletin i-a permis și să dea probele vocaționale. Tată îl dorea pădurar, el a vrut să fie învățător. Inspirat sau nu de alt membru din familia sa care deja studia la liceul cu profil pedagogic, cert e că de la acel moment până în clipa prezentă sunt patru decenii distanță de când învățătorul Cîrlig Marian se află în mijlocul elevilor. Este al lor cu același entuziasm cu care a început cariera didactică.

Distins cu premiul Merito pentru metodele pe care le-a îmbrățișat la clasă, pentru știința pe care a adus-o mai aproape de elevi și pentru adaptarea de care a dovedit de-a lungul experienței profesionale, nu se vede în alt loc considerând că meseria sa este o menire. Să-l cunoaștem!

 

 

Cu ce sentimente sau gânduri intrați în fiecare zi în clasă?

În fiecare zi, clasa îmi oferă lumea mea: o lume a inocenței, a unor suflete ce vin la școală cu drag și așteaptă ca școala să le ofere învățare și să le descopere minunile pe care ei le aduc zi de zi. Profesorii noștri ne spuneau că în momentul în care intri în clasă lași la ușa clasei toate problemele tale. Nu este simplu. Sunt, poate, puțin egoist. Am învățat să las totul la ușa clasei și să mă hrănesc și eu din exuberanța și fericirea lor. Am timp să mă gândesc la ale mele seara când ajung acasă. Am învățat că nu trebuie să-i atragem pe copii în visele și problemele noastre. Dacă ești un dascăl adevărat, încerci să te duci tu în visele lor (parafrazare din profesor universitar Dumitru Borțun).

 

Și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici, nu doar invers. Ce v-ați luat frumos pentru suflet de la ei? Pe ce se ghidează relația dumneavoastră cu elevii pe care îi ghidați?

Parafrazez iar, Dacă nu este dragoste și empatie, nu este nimic. Copiii pe care îi avem zi de zi în sala de clasă sunt adulții viitorului. Ce sădim, vom culege. Am învățat că nu sunt un mic „Dumnezeu” în sala de clasă. Copiii mei învață de la mine și eu învăț de la ei. Sunt doar un om ce o perioadă de timp le îndrumă pașii. Fiecare dintre elevii noștri poartă în sufletul lor o parte din noi (bună și constructivă sau o parte întunecată ce nu construiește).

Eu m-am schimbat după fiecare generație de elevi). Fiecare generație m-a făcut mai bun. Când spun mai bun, mă refer la suflet. De aici a venit și partea de update profesional. A fost un gest de respect și de recunoștință față de ei și o parte de construcție umană și profesională pentru mine. Când mă reîntâlnesc cu foștii ei elevi, văd părți frumoase din trecutul meu. Am învățat că un profesor nu predă doar conținuturi. Am învățat că alături de conținuturi se predă pe sine. Am învățat că elevii mei vor fi ceea ce sunt eu.

Ce am învățat? Am învățat inocența și bunătatea lor. Am învățat curiozitatea, creativitatea și gândirea lor critică. Am învățat din spontaneitatea lor. Am învățat să învăț de la copiii mei. Este așa de simplu și de frumos! Numai să ne lăsăm descoperiți puțin și să ne arătăm și noi sufletul așa cum o fac și ei. Copiii noștri ne simt. Simt când mimăm sentimente și profesie.

 

Dacă ar fi să faceți portretul clasei pe care o aveți în prezent, cum ar fi redat în câteva idei?

Este simplu și aici. Copii fericiți că vin la școală. Copii fericiți că au posibilitatea să întrebe. Copii fericiți că sunt respectați. Copii fericiți că încerc să duc învățarea către ei. 17 băieți și 7 fete. Fiecare cu minunile lui sau ei. Fiecare cu așteptări față de mine. Fiecare cu drag de a veni la școală și a descoperi încet-încet cum este învățarea. Fiecare cu personalitatea lui sau ei. 24 de oameni în devenire, 24 de caractere și un colectiv pe care îl construim. 24 de copii ancorați în gândire critică, în folosirea tehnologiei și resurselor digitale în învățare și în formarea gândirii computaționale (au trecut de la folosirea de resurse digitale la realizarea de resurse digitale).

Esența pentru clasa mea: EI SE PREGĂTESC PENTRU VIITOR.

 

Ce reprezintă pentru dumneavoastră meseria pe care ați îmbrățișat-o în viață?

La 14 ani, când m-am dus către Liceul Pedagogic (tata mă dorea pădurar), nu știam către ce mă îndrept. A fost un salt în necunoscut pe baza a ceea ce am simțit eu din exemplele pe care mi le dădea familia (impropriu zis exemple; erau discuții despre verișoara mea mult mai mare care era la Liceul Pedagogic).

Liceul Pedagogic mi-a construit temelia. Atunci, pe moment, nu am conștientizat acest aspect. Am descoperit mai târziu când îmi dădeam gradele didactice și eram în fața copiilor mei (elevilor mei). Nu am avut nevoie de mult timp să îmi dau seama că acele minuni ce vin în clasă au așteptări. Atunci mi-am dat seama că eu ajut la formarea lor și ei ajută la formarea mea. Au fost și sunt provocări zi de zi în acești 40 de ani. Au fost momente și sunt momente în care mă uit la ce se întâmplă în învățământul românesc și mă întreb de ce vreau să fiu altfel și nu mă rezum la a semna condica de prezență și atât. În secunda următoare vine instantaneu răspunsul: EI SUN VIITORUL, EI VIN ÎN PRIMA ZI DE ȘCOALĂ CU ATÂTEA AȘTEPTĂRI, EI AȘTEAPTĂ SĂ DUCI ÎNVĂȚAREA CĂTRE EI. EI AȘTEPTĂ DE LA DOMNUL ȚI DE LA DOAMNA (ai mei vorbesc de multe ori cu mine cu TU și îmi place așa de mult!)

 

 

Cum vedeți generația de acum prin ochii și inima dumneavoastră?

Fără să vrei (poate uneori chiar în subconștient) faci comparații între generații. Realizez mereu un aspect: fiecare generație este altfel; fiecare generație se formează într-un alt mediu social. Copiii ce vin la școală sunt alții din cinci în cinci ani la ciclul primar. Noi TREBUIE să fim altfel. Aceasta este menirea unui cadru didactic. Reiau ceea ce am mai spus. Nu îi ducem pe copii în visele noastre ci mergem noi în visele lor. Visele noastre nu se intersectează cu visele lor. Ale noastre sunt construcții pe experiențe din trecut și prezent. Visele lor reprezintă viitorul. Hai să mergem și noi către viitor!

Parafrazând din Ken Robinson (O lume ieșită din minți), ar fi o prostie când mergem cu mașina să privim numai în oglinda retrovizoare fără a privi în față prin parbriz și a încerca să ne imaginăm și să ne construim scenarii pentru ceea ce va fi după următoare curbă. Ața și cu demersul didactic și cu învățarea.

 

Dacă ar fi să mă conduceți spre perioada escapadei academice, cum ar suna povestea?

Escapada mea academică nu a fost o escapadă. A fost o muncă constantă. De fapt, eu mi-am continuat studiile universitare mult după absolvirea Liceului Pedagogic. Am făcut-o în momentul în care am simțit că este nevoie de mai mult decât pregătirea pentru gradele didactice. Am simțit că trebuie să îmi fac un update la tot ceea ce știu pentru că am o mare responsabilitate: copiii din fața mea.

Așa am descoperit când acum 20 de ani a intrat primul calculator în viața mea. Am realizat că acesta poate fi o parte din demersul didactic și din învățare și un element indispensabil în viitor. Rezultatul a fost un masterat didactic în tehnologia informației și comunicațiilor în educație la Universitatea București.

Un cadru didactic adevărat se pregătește mereu. Sunt ferm convins că peste 5 ani elevii mei vor fi altfel și îmi fac update permanent.

 

Doar în mediul rural ați lucrat?

Am avut posibilitatea de a lucra și în mediul urban, dar am ales să lucrez în școala care am absolvit clasele I-VIII. Nu mi-am dorit niciodată să plec de aici. A fost mereu o provocare și am simțit mereu că trebuie să dau înapoi școlii care m-a format. Știu ca-s patetic aici, dar așa am simțit eu. Având dublă calificare puteam să trec pe ciclul gimnazial pe disciplina Informatică și TIC. Sufletul meu a fost mereu de învățător. Acolo simt că pot oferi din ceea ce știu.

Eu vreau să construiesc temelii. Îi las pe alții să construiască pereții. Și în aceeași ordine de idei: a lucra în mediul rural este o provocare și o onoare pentru mine.

 

Ce-mi puteți spune despre școala unde aveți catedra? Cum o vedeți prin propriii ochi?

M-am gândit ce ar trebui să răspund aici. Cu proprii ochi o văd ca pe școala unde am absolvit ciclul gimnazial, școala unde am făcut primii pași în cariera didactică, școala unde m-am construit pe mine profesional, școala unde, deși eram coleg cu foștii mei profesori, îi salutam cu sfială, școala unde am fost director timp de opt ani.

Școala DE CARE ÎMI PASĂ.

 

Cine v-a insuflat dragostea față de copii?

Fiul nostru a venit pe lume în 1988. Am dus-o pe soția mea la spital la Oltenița cu un vecin pe 21 iulie. A doua zi, urcând treptele către salonul ei, m-am întâlnim cu un medic despre care știma că este acolo pe acea secție. I-am spus cine sunt, m-a privit și mi-a spus: ,,Domnul Cîrlig, să vă trăiască! Aveai un băiat”. Am mai urcat două trepte și mi s-au înmuiat picioare. Atunci am simțit cum se naște un sentiment nou în sufletul meu. Un sentiment minunat. Așa este și cu dragostea de copii. Îți dai seama imediat dacă ești pentru ei în clasă din prima. Dacă nu simți nimic și ești acolo în continuare, ești un mercenar. Doar atât.

 

Cu ce valori ați plecat în viață și doriți să le dați mai departe?

Voi răspunde foarte scurt: cinstea, cultura muncii, consecvența, respectul, empatia, dragostea pentru oameni.

 

De aproape trei decenii sunteți bucată din sistemul de educație. A fost un drum profesional liniar sau sinuos?

Sunt de patru decenii parte a sistemului de învățământ. A fost un drum profesional liniar. Nu a fost nimic sinuos. De la 18 ani sunt învățător. Asta am făcut mereu și pe această linie mi-am construit toată cariera profesională. Nu mi-am dorit niciodată să fiu altceva. Totul a venit de la sine și toată formarea mea profesională a fost în acest sens. Am știut mereu ce vreau și ce trebuie să fac pentru a fi un învățător care se duce în visele copiilor săi.

 

Doriți ca elevii să înțeleagă cât de importantă este educația. Credeți că este cea mai bună armă a lor în viață?

Nu am să fac apologia educației. Nu este cazul. DA. Educația schimbă societăți. Dacă ne dorim o societate mai bună în care să simțim că suntem respectați ca cetățeni, AVEM NEVOIE DE EDUCAȚIE!

 

 

Realizat de membrii Victor Ovidiu Plutașu și Natalia Ilie

Coordonat de către prof. dr. Bogdan-Florin Romandaș

 

Dincolo de ușile bibliotecii…

În fiecare zi de școală, diverși tineri, cu propriile pasiuni, trec pragul sălii de lectură a colegiului, pentru diferite scopuri. Printre aceștia, se numără și câțiva elevi, de liceu și de gimnaziu, care se întâlnesc deseori, într-un colț al bibliotecii, pentru a descoperi misterele trecutului și pentru a comemora numeroase momente importante ale istoriei României, dar și ale celei universale. Aceia sunt membrii Clubului de Istorie „Alecu Aslan”, despre care sper că veți avea plăcerea de a descoperi cât mai multe povești.

 

Fondare și Performanțe

Pe 6 decembrie 2021, un grup de tineri elevi (format din Victor Ovidiu Plutașu, Andrei Marcu, Alex Andrișca, Ana-Maria Bucur și Andreea Vasilică), coordonat de prof. dr. Bogdan-Florin Romandaș, au pus bazele Clubului de Istorie din cadrul Colegiului Național „Dimitrie Cantemir” Onești care, în ianuarie 2023, a luat titulatura de „Alecu Aslan”.

Acest club reprezintă produsul unei generații strălucite în domeniul istoriei, elevii acestuia participând an de an la Olimpiada Națională de Istorie (ONI): Victor Ovidiu Plutașu (Premiu I la ONI Târgu Mureș 2022 și participare la ONI Râmnicu-Vâlcea 2023), Alex Andrișca (Mențiune la ONI Târgu Mureș 2022) și Natalia Ilie (participare la ONI Râmnicu-Vâlcea 2023).

 

 

Conducerea Clubului de-a lungul timpului

Prima formulă a Conducerii, din Anul Școlar 2021-2022, a fost formată din președinta Ana Bucur, vicepreședinții Victor Plutașu și Andrei Marcu și secretarii Alex Andrișca și Andreea Vasilică. Mai târziu, în Anul Școlar 2022-2023, Conducerea a fost formată din președintele Alex Andrișca, vicepreședintele Victor Plutașu și secretara Ana Bucur. Din ianuarie 2023, reprezentanții actualei Conduceri sunt președintele Victor Plutașu, vicepreședinții Natalia Ilie și Andrei Marcu și secretarele Ana Bucur și Miruna Pelin.

 

Activitățile Clubului de Istorie

Pe lângă performanțe, Clubul de Istorie ia în considerare implicarea și munca în echipă. Orice sărbătoare comemorativă reprezintă un prilej de a organiza diverse activități educative și distractive, de la dezbateri și ateliere până la simpozioane și excursii (Atelierul limbilor uitate, depunerea unei coroane comemorative la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, la mormântul Marelui Domnitor Dimitrie Cantemir, patronal spiritual al școlii noastre) care nu doar că sunt formatoare de amintiri frumoase, dar contribuie și la promovarea colegiului nostru. Printre activitățile întreprinse până acum de club se numără…

 

  1. Atelierele de vară

În vacanța de vară, Clubul de Istorie a avut inițiativa de a organiza o școală de vară pentru cei pasionați de misterele trecutului. La această sesiune de ateliere au fost prezente și câteva invitate de la universități și muzee din Bacău, București și Iași, care au avut plăcerea de a ne prezenta câteva aspecte importante ale fiecărei perioade istorice. Printre acestea se numără Cristiana (Chircu) Murariu, masterantă la Facultatea de Istorie a Universității din București, și doamna profesor Andreea Gabor, de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

 

  1. Concursurile Cantemir

În fiecare an, pentru elevii de gimnaziu ai școlilor din Onești și din apropiere, se organizează interactivele „Concursuri Cantemir”, la toate obiectele de studiu. În anul școlar 2022-2023, Clubul de Istorie s-a ocupat de organizarea Concursurilor de Istorie, având ca tematică viața lui Dimitrie Cantemir, reușind să transforme această responsabilitate într-un succes observat pe chipurile mulțumite ale participanților.

 

 

  1. Hora Unirii

Se pare că, în ciuda vremii răcoroase de ianuarie, spiritul patriotic a luat amploare și la colegiul nostru! Mica Unire de la 24 ianuarie 1859 a fost sărbătorită și anul acesta, de către toți tinerii cantemireni, printr-o voioasă Horă a Unirii.

 

  1. Clubul de Istorie susține elevii basarabeni

În amintirea Unirii Basarabiei cu România, de la 27 martie 1918, clubul nostru a organizat, la Biblioteca „Marin Sorescu” a colegiului, o mini-petrecere cu tort și multă veselie, la care au fost invitați colegii noștri din Republica Moldova, care au ales să-și petreacă anii de liceu la noi. Evident, toți tineri prezenți la eveniment, inclusiv cei basarabeni, s-au bucurat de această reuniune, dar și de mult așteptatul tort de ciocolată!

 

Cu toții avem o datorie: să promovăm valorile noastre naționale și europene, precum iubirea de patrie, combaterea discriminării, incluziunea socială și respectarea diversității culturale și lingvistice. Facem parte cu toții parte din același întreg al societății umane, fiindcă oamenii ar trebui să-și urmeze pasiunile. Acestea ne vor face mai fericiți decât orice altceva (Elon Musk).

 

 

Nu mică ne-a fost bucuria când am primit săptămâna trecută desenele elevilor clasei a IV-a A de la Școala Federico Garcia Lorca din București. Dascălul lor, profesor de pictură Nicoleta Nicolescu, le-a vorbit despre rubrica din Matricea Românească, ,,Desenele lui David” și despre îndemnul lui David Ioan Bulboacă: ,,Dragi copii, eu vă spun să vă urmați dorința de a desena așa cum vă doriți! Dezvoltați-vă talentul și experimentați tot ce vă animă imaginația!”

 

 

Nici una, nici două, talentații copii și-au suflecat mânecile și s-au hotărât să ne dăruiască desene fermecate, care surprind peisaje de iarnă.

În plus, fiecare a dorit să împărtășească cititorilor Matricei, dar și lui David, ce înseamnă desenul și arta pentru ei:

,,Pentru mine, arta înseamnă lucrul fără de care nu mi-aș putea exprima emoțiile în lucrurile făcute de mâna mea…”, ne spune Rareș C.

,,Liniștea și bucuria! Asta înseamnă desenul pentru mine!” mărturisește Rebeca Maria C.

,,Un mod de exprimare extraordinar… asta simt când desenez”, ne scrie Maria Francesca L.

,,Arta mă inspiră, da!” exclamă Andrei Călin U.

,,Prin desen îmi arăt cel mai bine gândurile…”, ne spune Andrei Cristian N.

Andrei P scrie: ,,Gândurile mele creează desenele mele”

,,Când desenez sunt creativă… tot ce îmi trece prin cap se transformă în ceva frumos”, arată Ana N.

,,Desenul e culoare, desenul e bucurie!”, Teona U ne scrie.

Miruna Maria B spune: ,,Creez artă desenând… e un mod de a scăpa de stres, de a îmi lăsa imaginația să prindă contur…”

 

,,Când desenez simt: încredere, iubire, curaj, frumusețe!” mărturisește Ema Z.

,,În desen surprind iarna, dar și bucuria mea!” zâmbește Alin Ș.

,,Cu gândul meu, prin mâna mea, desenul prinde contur…” scrie Alexandru E.

,,Desenând iarna surprind un spirit jucăuș și fericit!” spune Marian M.

,,Desenul? -se întreabă Alexia B.- o viziune creată de imaginație!

,,Desenul nu e creat de mine, ci de emoțiile mele” scrie Sebastian T.

,,Desenul mă exprimă pe mine, ca persoană!” gândește Irina C.

Antonia C. mărturisește: ,,Când creez artă îmi arăt gândurile personale”

,,Arta e deopotrivă relaxare și concentrare!” spune Sara B.

,,Arta?- se miră Sofia Elena F.- e o bucată din inimă!”

Dalyana T. surâde: ,,…sunt mândră când pot să îmi exprim sentimentele desenând, când creez artă…”

,,Arta dezvăluie creativitatea…și, desigur, e un hobby relaxant” realizează Sabrina D.

,,Arta? Desigur, emoție și creativitate la un loc”, răspunde Ștefan A.

Alessia R. este vehementă: ,,Lumea înseamnă artă….peste tot!”

,,Pictura mă ajută mereu să mă descarc, mă ajută să mă pot concentra pe gândurile mele…” scrie Miruna Ș.

,,Arta este pasiune, bucurie, mândrie atunci când lucrurile se întruchipează cum doresc eu…” spune Anamaria E.

 

 

,,Aș desena în fiecare zi… este activitatea mea preferată!” recunoaște Rareș D.

,,Primul artist a fost Dumnezeu, ne-a modelat după chipul și înfățișarea Sa”, povestește profesorul și artistul Nicoleta Nicolescu.

,,Noi îi continuăm munca, actul creației. De aceea copiii noștri sunt atât de buni creatori, ei vin deja învățați!

Eu doar ascult și admir ce au de spus…”

 

Și noi admirăm ceea ce au povestit în culoare talentații pictori!

,,Desenele lui David” îi așteaptă pe copii să se povestească lumii în imagini grăitoare!

 

 

Tema plastica: monocromie, culori reci.

Subiectul: ,,Iarna- peisaj”.

S-au folosit trei tehnici: tehnica simetriei prin îndoire și presare, tehnica stropirii și tehnica aplicării de pată picturală în planuri de vedere pentru redarea adâncimii.

 

 

 

Găsirea direcției în viață este o treabă foarte serioasă. Este una atât de serioasă încât te poate pune pe tine, ca om, la extreme. Ori alegi să duci o viață profesională plină de împliniri, ori ai o traiectorie care, din punct de vedere profesional, nu îți oferă nicio satisfacție și te mai lasă și cu o părere „neadecvată” despre capacitățile tale.

Învățătoarea Alina Hoară spune despre meseria pe care a îmbrățișat-o în viață că e o menire. Nu simte că merge la serviciu, chiar dacă uzura psihică, cu siguranță, își pune amprenta peste ea. Când nu e la școală printre elevi, e la Științescu Hub, acolo unde susține ateliere de robotică. Când nu e printre roboței, scrie proiecte pentru asociație, caută sponsori. Să-i dăm cuvântul!

 

Ce înseamnă pentru dumneavoastră meseria pe care ați îmbrățișat-o în viață?

Meseria mea este de fapt o menire. Nu simt că am un job, un loc de muncă…sunt eu care fac ceea ce pot, cât pot mai bine pentru a îndruma elevii în procesul lor de formare. A fi învățător înseamnă pentru mine a fi eu însămi 😊. Nu aș ști să trag o linie, să separ timpul. Învățător ești tot timpul: dimineața pui în practică tot ceea ce ai gândit, ai pregătit după-masa anterioară. Seara te gândești dacă ai procedat corect, dacă ai atins tot ce ți-ai propus, te frustrezi când nu îți iese ceva, alteori te bucuri de reușitele tale, ale elevilor. Nicio generație nu seamănă cu cealaltă și nici eu nu aplic aceleași metode. Clar am o programă după care mă ghidez, dar am o libertate în predare în a-mi alege metodele, mijloacele de îndrumare a elevilor. Să fii învățător e o mare provocare, este solicitant dar ai și multe satisfacții, ai parte de multă iubire dar și supărări, ca într-o familie.

 

 

Cum sună povestea frumoasei escapade academice?

Simțeam că mă plafonasem, doream să mă pregătesc și mai bine, aveam nevoie să mă școlesc din nou….Am avut șansa să aprofundez mai bine problemele cu care se confruntă copiii atipici și astfel am ajuns să lucrez cu o mică parte din ei.

 

Sunteți bucată din sistemul educațional românesc. Ce vă dă frumos pentru suflet rolul pe care îl aveți lângă copii?

Reușitele elevilor, inițiativele lor mă bucură cel mai mult. Mereu mă întreb eu la ce le mai folosește școala elevilor din ziua de azi. Încerc să le arăt mereu ce impact au gesturile lor, comportamentul lor asupra comunității. Școala nu se termină când sună clopoțelul la ultima oră. Școala reprezintă un model. Fiecare învățător are personalitatea lui, pasiunile lui care, într-o oarecare măsură, au un impact asupra elevilor. Încerc mereu să le arăt cât de mult bine pot face, deși sunt mici și mă bucură disponibilitatea lor în a se implica în proiecte sociale, în a dezvolta proiecte care să vizeze binele celor din jur. Mă bucur enorm când găsesc părinți care rezonează cu ideile mele și facem o echipă bună, când vin și ei cu idei și le punem în aplicare împreună.

 

Când era fetița Alina acasă? Se juca cu păpușile, intra des în ipostaza unui cadru didactic? Îi plăcea acest joc de rol?

Nu mă jucam cu păpușile prea mult. Stăteam mult pe afară și ne jucam noi copiii între noi. Îmi plăcea să îmi fac păpuși, stăteam la bunici, mergeam cu părinții la lucru. Aveam multe activități și nu îmi amintesc să mă fi jucat de-a învățătoarea. Am descoperit cât de mult îmi place această meserie fiind învățătoare.

Ați ajuns „mare” și vă jucați cu roboții. Care este povestea cu lego? Cum a luat naștere?

Chiar îmi place să mă joc cu roboții, și îmi reproșez că nu am timpul necesar să aprofundez treaba asta. Îți ia mult timp să cauți tutoriale, să înveți să programezi roboții, apoi să cauți metode, cum să le explici elevilor. În 2006 am avut ocazia să particip la un workshop organizat de ESA ( European Space Agency) în Bruxelles și acolo am învățat cum se utilizează roboții în orele de la școală. De atunci am tot urmărit kiturile educaționale de la LEGO. În 2016 am făcut echipă mai mulți profesori și cu ajutorul Fundației Comunitare Sibiu, prin Fondul Științescu a luat naștere Științescu Hub- un spațiu dedicat științelor exacte și astfel am intrat în lumea ONG-iștilor care scriu proiecte, atrag finanțări pentru a dezvolta proiecte educaționale ( în cazul meu) gratuite pentru comunitate.

 

Ce este Științescu Hub? Atunci când nu dau de dumneavoastră la clasă, vă găsesc la clubul de robotică, să înțeleg?

Dimineața sunt la școală, apoi merg la hub. Aproape în fiecare zi am cursuri de robotică fie în hub, fie în școlile unde sunt chemată sau fac pregătire cu copiii care participă la competiții de robotică. Când nu am cursuri, scriu proiecte pentru asociație, caut sponsori.

Științescu Hub este o asociație non-profit înființată de mai multe cadre didactice și oameni implicați în sfera educațională.

 

 

Ce abilități se dezvoltă copiilor prin această activitate?

Robotica este un domeniu de viitor, în plină expansiune, iar copiii nu puteau pierde startul în a învăța să construiască și să programeze roboți. Viitorul devine tot mai tehnologizat, iar școala parcă tot mai ancorată în trecut. Dacă ne uităm la programa actuală la ciclul primar nu există disciplina informatică, TIC sau ceva de genul. Există opționale susținute benevol de unii învățători. Nu s-au alocat fonduri pentru astfel de materiale. Noroc acum cu fondurile PNRAS sau PNRR care permit achiziția de kituri de robotică. Cunosc multe școli din rural care au achiziționat astfel de materiale. Nu știu exact cât se lucrează cu ele, dar este un bun început. Elevii sunt consumatori zilnici de tehnologie, stau pe telefoane și alte device-uri, dar noi prin aceste kituri îi învățăm ceva util. Le dăm ce le place lor, tablete, piese lego apoi îi învățăm programare, limbaje vizuale de programare, mai ales la ciclul primar apoi treptat utilizăm Scratch, Python, C++. Construim roboți utili, îi învățăm să exploreze comunitatea, să caute soluții la problemele cu care se confruntă oamenii. Prin testarea roboților, copiii își dau seama ce greșesc, învață din greșeli, remediază. Inovează și iar testează, colaborează între ei, fac echipă și schimb de idei, își dezvoltă gândirea critică, motricitatea, creativitatea, atenția distributivă, răbdarea, capacitatea de concentrare.

 

Cu ce set de valori doriți să plece în viață elevii dumneavoastră?

Încerc eu să le fiu un exemplu, să îi învăț să aibă răbdare în primul rând, să fie perseverenți, să nu răspundă cu violență la violență, să fie activi în comunitatea lor, să ia atitudine ori de câte ori consideră că sunt neîndreptățiți, să își ajute semenii, să dea mai departe tot ceea ce ei au învățat. Să fie onești și sufletiști, înțelegători.

 

Dacă ar fi să faceți portretul clasei de anul acesta, ce cuvinte ați așeza pe foaie?

Elevii mei sunt mici, sunt în formare, acum descoperă ce puteri au, acum își afirmă personalitățile și încerc să le temperez anumite porniri și să le dezvolt alte aspecte care sunt timid reprezentate. Băieții mei vor să își arate forța, de ce sunt capabili ei și eu încerc să îi învăț să își conserve energia, să o utilizeze treptat 😊… facem fapte bune împreună, ne mai certăm, ne împăcăm, râdem și plângem împreună… ne mai cad și dinții, învățăm să scriem și si să citim.. suntem la început de drum.. explorăm tot ce se poate.

 

Despre școala în care predați, ce ați putea spune?

Este o școală vocațională. Este o școală, un liceu de artă care cuprinde două secții: muzică și artă ( desen, sculptură, grafică), cuprinde toate ciclurile de învățare primar, gimnazial și liceal. Sunt elevi care după ore încep studiul de profil, au 2 ore săptămânal de instrument, ore care se fac unu la unu cu profesorul de specialitate. Au alte 2 ore în plus de teorie muzicală. An de an de Crăciun și de Paște avemun concert al școlii care se ține la Filarmonnica din Sibiu. Cu această ocazie și elevii de la secția plastică își expun lucrările. Este o școală în care orele de matematică au în fundal melodii clasice, zilnic pe holuri se aude muzică clasică, un pian, o vioară care repetă.

 

În 2016 ați primit titlu de profesor Merito. V-a responsabilizat?

Clar te și responsabilizează, dar este și o confirmare că ceea ce faci este bine și că trebuie să continui. Îmi place Comunitatea Merito căci este una vie, efervescentă, mereu se întâmplă ceva nou, valoros pentru educație, colegi care organizează forumuri, ateliere, suntem mereu pe drumuri și mergem unde suntem chemați să împărtășim experiențele noastre de la clasă.

 

 

Ce proiecte ticluiți în perioada aceasta?

Anul acesta am înființat alături de alte colege învățătoare, Asociația Învățătorilor din Sibiu. Prin această asociație organizăm lunar câte o activitate dedicată profesorilor, sau elevilor, ori părinților. Tocmai am aflat că s-a aprobat proiectul propus de mine și colegii mei de la Științescu Hub și Liceul de Artă. Este un proiect care își propune să utilizeze banii primiți de la Fondul Științescu gestionat de Fundația Comunitară Sibiu pentru a le oferi elevilor ateliere despre marile descoperiri ale lumii, despre evoluția motorului și despre inovații ce vor schimba lumea. Îmi pregătesc atelierele pentru forumurile la care vor participa în februarie și martie, prin Comunitatea Merito. Pregătesc copiii atipici și tipici pentru competiția de robotică First Lego League din februarie și împodobesc acasă bradul 😊

 

 

În copilărie, învățătoarea Liliana Anghel a cochetat cu ideea de a se dedica oamenilor din rolul de asistentă medicală. Tot a oamenilor este în prezent toată, dar a oamenilor mici. A îmbrățișat meseria de dascăl și poartă o mare pasiune acesteia. Nici măcar sintagma „ca să primiți un post, ne uităm și la culoarea pielii” nu a îndepărtat-o de copii.

Acum, este învățătoare, profesor metodist pentru învățământul primar și bursier în cadrul programului pentru profesori Teach for Romania. Acest program reprezintă o altă etapă fabuloasă din viața sa profesională, de aceea îi ofer dreptul de a reda mai multe despre sentimentele fidele pe care le poartă frumoasei sale profesii.

 

 

Doamna învățătoare, cum v-a găsit acest an școlar? Cu același entuziasm ați pășit în școală, cel pe care l-ați purtat și cu 30 de ani în urmă, la începuturile dumneavoastră în învățământ?

„Dacă vrem o lume mai bună trebuie să contribuim la crearea ei” spunea Mahatma Gandhi. O școală mai bună nu se face privind de departe. Trebuie să ne implicăm, să facem tot ce ne stă în putință să transformăm școală într-un loc în care elevii să vină cu plăcere, să fie motivați, implicați, activi , să conștientizeze importanța educației în viața lor. Eu îmi doresc o lume mai bună și o școală mai bună așa că, de peste 30 de ani, fiecare început de an școlar mă găsește cu emoții, entuziasm și recunoștință că Dumnezeu mi-a îndrumat calea să am una dintre cele mai frumoase meserii.

 

Ați fost acea fetiță care se juca „de-a școala” și care, ajunsă la maturitate, în fața unei decizii de a urma o școală, ați ales-o pe cea cu profil pedagogic?

Nicidecum. Când eram mică, discuția era să devin asistenta medicală. La serbarea din clasa I am spus eu o poezie despre asistente, iar tatăl meu a spus: asistentă te fac. De atunci, așa a rămas, că o să mă fac asistentă. Până la sfârșitul clasei a VIII-a eu am tot învățat cu gândul acesta. A venit clasa a VIII-a, am dat examen la Liceul sanitar și, din păcate, nu am luat o notă care să îmi asigure un loc la acel liceu.  Am plâns zile întregi, dar nu pentru că pierdusem șansa de a deveni asistentă cat mai degrabă de rușine că am luat notă mică la examen. Ce îmi aduc bine aminte atunci este că părinții mei nu m-au certat deloc. Au fost alături de mine și m-au încurajat că o să fie bine. M-am dus la Liceul Agricol Fundulea și, când am terminat, în 1991, m-am angajat ca profesor suplinitor de matematică. Am constatat că îmi place foarte mult ceea ce fac. Chiar dacă era o diferență de doar 4-5 ani între mine și elevii de clasa a VIII-a, aceștia mă respectau foarte mult, lucram cu drag iar directorul școlii mă încuraja mereu. În anul următor m-am înscris la Colegiul de Institutori din cadrul Universității Spiru Haret. Nu a trecut mult timp până ce toate acestea s-au transformat într-o mare pasiune. Pur și simplu îi iubeam pe copii, știam că nu puteam să fac altceva decât să fiu învățătoare. Am simțit  că aici e nevoie de mine, că aici pot să fiu varianta mea cea mai bună. Cu aceeași pasiune fac asta de peste 30 de ani.

 

Cine v-a insuflat dragostea pentru carte, pentru copii, pentru educație? Cu toții avem modelepe care le luăm ca reper. Dumneavoastră pe cine ați avut ca punct de referință pe plan profesional?

Dragostea pentru carte mi-au insuflat-o părinții mei. Și-au dorit foarte mult să învăț  și m-au încurajat tot timpul. Îmi spuneau : tu ești deșteaptă, poți să înveți să ai un serviciu ușor, să nu te chinui ca noi. ”Lasă fata să învețe!„ auzeam  foarte des de la părinții mei. Apoi, la școală, eu am simțit că toți profesorii mă iubeau. Mi-au dat foarte mult curaj, m-au sprijinit tot timpul. Când eram la facultate, ca să nu mai cheltui banii pe cărți , foștii profesori îmi împrumutau cărțile dumnealor de metodică, mă ajutau cu diferite materiale. Îmi aduc aminte că unul dintre învățători, deși nu îmi predase niciodată, mi-a dat caietul dumnealui cu notițe din liceu. Doamne, l-am, păstrat ca pe o Biblie.

Dar, cred că cel mai puternic stimulent a fost dorința părinților mei ca eu să ajung cineva în viață. Deși își doreau foarte mult să învăț, niciodată nu au pus presiune, nu au fost amenințări de genul ,,dacă nu iei premiul întâi nu mai primești ceva” și nici promisiuni ,,dacă iei premiul întâi îți luăm bicicletă”. Nici nu ar fi putut să facă astfel de promisiuni pentru că nu aveau bani. Pur și simplu au fost consecvenți, i-am simțit alături de mine pe tot parcursul meu educațional. Asta m-a ajutat foarte mult. Cred că asta ar trebui să facă orice părinte. Dacă tu, ca părinte nu ,,vezi” ce face copilul tău un an de zile pentru că ești ,,ocupat” să asiguri ,,premiul” de la sfârșitul anului, nu te aștepta să aibă rezultate prea grozave. Dacă acestea există, sunt cazuri speciale. Majoritatea copiilor au nevoie de atenția părinților lor, de implicarea lor nu de stimulente materiale.

 

 

Dacă ar fi să faceți o retrospectivă a anilor în învățământ, cum ați defini traseul profesional? A fost unul liniar sau sinuos?

A fost și ușor și greu, dar frumos.  În primii ani de predat, când nevoia de sprijin era enormă, directorul școlii a fost omul pe care eu m-am bazat cel mai mult. Un OM de o calitate rar întâlnită, de la care am învățat enorm . Deși eram la început și nu știam prea multe, dumnealui mă încuraja și mă îndruma. Niciodată nu mi-a reproșat că nu știu anumite lucruri. Orice aveam nevoie să știu, nu mă sfiam să îl întreb.

Am fost și la altă școală, un singur an dar a făcut cât zece,  unde directorul mă desconsidera și îmi arăta asta în fiecare zi. Peste ani, a venit la școala unde eu eram director adjunct. Când a aflat, a rămas pur și simplu șocat.

Însă, peste toate acestea, eu zic că a fost un drum frumos. Preocuparea mea principală a fost să învăț, să mă dezvolt, să reușesc să fiu un profesor bun, să fiu un profesor  care aduce în clasă acea garanție că fiecare elev e ajutat să devină varianta lui cea mai bună. Și cred că am reușit.

 

„Ca să primiți un post, ne uităm și la culoarea pielii”. Ce însemnă această afirmație? Ce mărturisiri îmi puteți face?

A fost o experiență pe care nu cred că o voi uita vreodată în viața mea.  Au fost multe momente când m-am simțit nedreptățită, dar acela a fost cel mai crunt pentru că era pentru prima dată când venea de la un adult. Apoi, m-am obișnuit. Mă doare și acum, dar le suport altfel. Am înțeles că nu e o vină să ai pielea închisă la culoare, important e ceea ce faci tu ca om. Și cred că fac destule, că sunt un exemplu bun pentru cei din jurul meu.  Cum am spus mai sus , după ce am terminat liceul, m-am angajat ca profesor suplinitor de matematică. Însă, în vara aceea eu am participat la concurs pentru un post de învățători. Deși am luat o notă destul de mare, 9,65 refuzau să îmi dea post. Inițial, au invocat motivul că nu o să mă prezint la post. Ghinionul meu a fost că doamna directoare de la școala la care eu am solicitat post era în sala și a spus clar că nu mă primește pentru că ”știu eu cum sunteți voi, nu o să vă prezentați la post ”. De fapt , voia să vină altcineva care luase o notă mai mică decât mine. Eu nu țineam morțiș la școala aceea, voiam oriunde doar să pot face naveta. În acel moment a început aventura: mi-au cerut să fac o împărțire, nerelevantă pentru ce se întâmpla acolo dar, probabil, ca să tragă de timp, apoi  a trebuit să dau o declarație că o mă prezint la post. După ce am scris declarația, unul dintre inspectori a citit-o cu mare atenție, poate găsea vreo greșeală. Nu a găsit și atunci, m-a săgetat cu privirea, avea niște ochi albaștri, înfiorători, și mi-a spus pe un ton zeflemitor ,,credeți că posturile de dau așa oricui, se mai ia și după culoarea la față”. Știu că nu e scris corect gramatical dar am vrut să redau exact cum a spus dumnealui. În tot acest timp, posturile se ocupau, s-a ocupat și cel solicitat de mine, spre bucuria doamnei directoare. În final mi-au dat un post pe care nu îl voia nimeni, foarte departe de casa mea. Pentru că era imposibil să stau cu chirie, a doua zi tatăl meu s-a dus la inspectorat să vadă poate se găsește o soluție. Atunci i s-a spus așa ”doamne, uite, am văzut că fata dumitale știe matematică și o să îi dăm un post de matematică la Aprozi”. Aici puteam să fac naveta, mergeam 30 de minute cu trenul apoi 5 km pe jos. Am acceptat dar m-am dus cu inima strânsă având în vedere experiența trăită. Din fericire, directorul m-a primit cu brațele deschise.

 

 

Un om este construit din mulțumiri sufletești, din tristeți, din provocări pe care le depășește. Care să fi fost provocarea cea mai mare în învățământ? Etichetele, poate?

Eu consider că provocarea cea mai mare o reprezintă faptul că nu mergem toți în aceeași direcție: profesori, părinți, comunitate. Nu înțelegem că acești copii sunt ai noștri, că doar împreună reușim să îi ajutăm. Se caută mereu vinovații  și nu soluțiile. Profesorii spun că elevii nu învață, părinții spun că profesorii nu își fac datoria, comunitatea, nepăsătoare la nevoile elevilor, dă vina pe elevi, părinți, profesori. Aici nu mă refer la comunitatea din care vin eu, ci în general se întâmplă asta.

Vorbind de discriminare, de etichete, acestea au existat și există. Deși se vorbește tot timpul despre nondiscriminare, se fac cursuri peste cursuri, evenimente, simt discriminarea în jurul meu. Am simțit-o ca elevă din partea colegilor, ca profesor, ca cetățean al acestei țări. Asta e, e în firea unor oameni  să judece. Judecă orice, nu doar etnia. Spun în firea unor oameni pentru că nu e normal să generalizăm, nu toți oamenii sunt rasiști. Soțul meu nu este de etnie, prietena mea cea mai bună nu este de etnie. Am foarte mulți prieteni, oameni care mă admiră, mă respectă și nu sunt de etnie rromă. Dar este clar că cei de etnie, oricare ar fie ea, nu pleacă cu același start. Eu am simțit că a trebuit să muncesc mai mult, să demonstrez ce capacități am față alții care au obținut mult mai ușor anumite lucruri.

 

Dar mulțumirea cea mai mare pe care o purtați în inimă?

Deși drumul meu în viață nu a fost unul tocmai ușor, port multe bucurii în inimă.

Pe plan personal, cea mai mare bucurie este fiul meu. El este tot ce mi-aș fi dorit de la viață, tot ce ar putea o mama să viseze . Este sprijinul și mândria vieții mele. Îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi pentru familia pe care mi-a dat-o.

Pe plan profesional bucuria mea cea mai mare este că am avut impact asupra multor copii. Într-o vară, un părinte a venit să își înscrie copilul la școală. A spus că nu vrea să dea copilul la altă doamnă decât la mine pentru ca eu ”l-am făcut om”. Și nu este singurul părinte care a dorit ca și copiii lor să învețe tot la mine. Mă întâlnesc cu foști elevi  care erau clasa a VIII-a în 1991 și îmi spun Sărut mana, doamna!

 

Ce roluri îmbrățișați în societate în prezent? Sunteți în continuare pe funcția de director al școlii, sau metodist? Ce-mi puteți spune?

De-a lungul timpului am purtat multe pălării. Mi-au plăcut toate pentru că au contribuit la dezvoltarea mea, la ceea ce sunt acum. Am fost director adjunct 10 ani, sunt profesor metodist din 2013, am fost implicată în diferite proiecte în cadrul școlii (ERASMUS, POCU) .

Acum, sunt învățătoare, profesor metodist pentru învățământul primar și bursier în cadrul programului pentru profesori Teach for Romania. Acest program reprezintă o altă etapă fabuloasă din viața mea profesională. Este un program intensiv de leadership ce vizează dezvoltarea unor competențe transferabile, critice pentru un profesor care vrea să faciliteze învățare de tip transformațional. Oricât de multe știam despre acest program, nu m-am gândit   că o să fie cu atât de multă învățare, că o să mă redescopăr, că o să reflectez atât de mult la CINE SUNT EU? A fost locul unde , pentru prima dată, am reușit să îmi asum etnia cu adevărat, să vorbesc deschis fără să fiu judecată. Dimpotrivă eram încurajată să fac asta. De anul acesta sunt și mentor în cadrul programului Teach for Romania și m-am bucurat enorm când am văzut cât de mult am reușit dau celorlalți profesori din experiența mea.

O altă pălărie care îmi place enorm și pe care o port cu mândrie este cea de fondatoare a Asociației SPER – Speranță, Performanță, Educație, Respect. Pentru că mi-am dorit să duc impactul dincolo de sala de clasă, făceam asta și înainte dar la un nivel mic, am reușit să înființez această asociație prin intermediul căreia să ajutăm cât mai mulți copii, părinți și oameni aflați în dificultate.  Eu știu cel mai bine ce înseamnă să primești o mână de ajutor atunci când ai nevoie, ce înseamnă ca cineva să îți dea curaj, să creadă în tine. Asta îmi doresc să fac pentru copiii din Budești, să le dau încredere în ei, să fiu acolo pentru ei , să îi fac să înțeleagă importanța educației. Eu sunt unul dintre exemplele că poți să reușești în viață dacă ai ambiție, dacă tu crezi în tine, în ciuda tuturor dificultăților. Iar fiul meu a înțeles misiunea și este alături de mine în această călătorie. Are job-ul lui dar mă ajută foarte mult la asociație.

 

Cum sunt generațiile de azi față de generațiile de pe vremea noastră?

Consider că nu putem compara generațiile de copii. Predau de 32 de ani, am avut atâtea generații și nu am putut niciodată să spun generația trecută era într-un fel față de cea prezentă”. Fiecare are farmecul ei, frumusețea ei, specificul ei. Depinde de noi, adulții cum reușim să ne conectăm cu ei. Consider că cel mai important e ca noi să intrăm în lumea lor, să îi cunoaștem, să le aflăm pasiunile, să îi înțelegem . Doar așa reușim să ne adaptăm fiecărei generații. Se spune despre copiii de azi că s-au născut cu telefonul în mână, în sensul că știu să îl folosească foarte bine de la o vârstă foarte mică. Noi ce facem? Le interzicem telefoanele. Nu spun să folosim exclusiv tehnologia dar nici să o interzicem pe motiv că ”le strică creierul copiilor”. Aud foarte des asta. Eu consider că ne ajută foarte mult. Mă duc în lumea copilului,  mă folosesc de ceea ce  îi place lui și produc învățare mult mai ușor. În felul acesta îi învățăm și pe copii să utilizeze tehnologia în scop educațional. Nu mică le e mirarea când descoperă că pot folosi telefonul în învățare.

 

Dacă ar fi să faceți portretul copiilor dumneavoastră de la clasă, cum l-ați scrie în câteva rânduri aici, public?

Doamne, îi iubesc de nu mai pot. Sunt copii crescuți în modestie , dar cu inima cât un munte. Sunt copii isteți, curajoși și puternici. Ei chiar au înțeles ce înseamnă să ne respectăm între noi, să ne ajutăm între noi, să fim buni oriunde am merge. Au hotărât să se numească Clasa prietenilor fericiți” . Și chiar așa sunt.

 

Ce sentimente purtați școlii care v-a făcut „om mare”? Ce sentimente purtați școlii în care vă exercitați meseria?

Școala care m-a făcut ”om mare” este aceeași scoală unde sunt acum.  Sunt recunoscătoare tuturor care au fost mereu alături de mine , care au crezut în mine, care mi-au dat o mână de ajutor atunci când am avut nevoie. Sunt recunoscătoare și celorlalți pentru că m-au ambiționat să le demonstrez contrariul a ceea ce credeau despre mine și asta m-a determinat să muncesc mai mult, implicit să mă dezvolt mai mult.  Am fost director adjunct 10 ani, timp în care am muncit enorm. Nu regret nicio secundă pentru că mi-a adus multe satisfacții. Respectul copiilor și al părinților arată că mi-am făcut treaba. Continui să muncesc cu aceeași pasiune pentru că îmi pasă de fiecare copil.

 

Daniela Țepeș deține o sumă de calități care o ajută să facă cinste carierei îmbrățișate. Predă fizică copiilor, deși pe vremea când era elevă nu era prietenă cu această disciplină. Era pasionată de istorie, scria poezii, picta, dansa, făcea teatru și, totuși, un liceu cu profil de matematică-fizică a fost opțiunea sa. Era fascinată de taina numerelor, nu și de fizică. Prima sa notă în liceu la fizică a fost 3, dar fiind conștiincioasă, a negociat cu ea și a îndreptat lucrurile.

Azi, construiește caractere frumoase. Este un profesor echitabil, adaptabil la situațiile imprevizibile, atent la nevoile individuale ale elevilor, responsabil de cele mai nobile suflete, cele ale copiilor. Să o cunoaștem!

 

Cum reușiți să glisați între atribuțiile de acasă și cele de la școală? Cum le împăcați?

Sunt o persoană activă, muncesc între 12-16 ore pe zi și cumva, planificându-mi cu atenție activitățile, reușesc să păstrez un minim echilibru între activitatea profesională și viața privată. Uneori, însă, partea cu viața privată  nu îmi „iese” prea bine.

 

 

Acasă, reușiți să vă detașați de tot de serviciu sau tot rămâneți conectată?

Eu cred că meseria de profesor face parte din categoria meseriilor de la care nu te poți „deconecta” cu adevărat în momentul în care ajungi acasă. Aproape întotdeauna mai rămâne ceva de făcut: de corectat niște teste de evaluare sau teme, de căutat resurse utile pentru lecții, de pregătit fișe de lucru. Apoi  te mai sună un părinte, îngrijorat din varii motive, sau un elev să te anunțe că s-a îmbolnăvit și mâine nu vine la școală. Și când în sfârșit zici, „gata, ora asta e pentru mine” se strecoară un gând legat de ceva ce te-a nemulțumit la școală. Și încerci să înțelegi dacă ai greșit sau unde ai greșit, dacă ai fi putut face altfel, dacă ar trebui să schimbi ceva. Și până îți găsești răspunsurile, ora ta de relaxare s-a cam dus. Când ai copii de vârstă școlară, lucrurile se complică și mai tare. Începi să te uiți la procesul de învățare și cu „lentila de părinte” și întrebările se înmulțesc.

 

Numele dumneavoastră este asociat cu sistemul educațional. Debutul a fost din perspectiva dumneavoastră natural, însemnând că ați vrut mereu să fiți parte din educație și astfel ați studiat pe domeniu?

Ar fi fost frumos să pot spune că am știut întotdeauna că voi fi profesor de fizică, dar nu. În copilărie visam să fiu scriitoare, pictoriță, actriță, ziaristă, arheolog, ofițer criminalist, avocat. Decizia de a  deveni profesor de fizică a fost așa, mai pe ultima sută de metri, la finalul liceului și are legătură cu profilul absolvit, cu prima mea poveste de dragoste, cu prietenii mei din acea perioadă. Dar cred că ceea ce este cu adevărat important, e faptul că nu  am regretat nici  măcar o secundă alegerea făcută! Nici când  am predat cu mănușile pe mână, pentru că atât de frig era în sălile de clasă, nici când unii elevi sau părinți m-au dezamăgit. Și nici măcar  atunci când  nivelul salariului meu era atât de scăzut, încât aveam mereu datorii de la lună la lună.

 

Cum ați putea defini toți acești ani de când sunteți bucată din învățământ?

E greu să găsești o definiție, pentru că  în meseria mea nicio zi nu seamănă cu alta. Zilnic, interacționez cu  cel puțin o sută de elevi și ei nu seamănă unul cu altul. Și nici cu cei din generațiile trecute. Așa că mereu mă confrunt cu noi provocări și  cu nevoia de a răspunde acestora, cât de bine pot eu. Și încerc să mă adaptez, învățând permanent cum să fac asta.

 

 

Ați avea ceva să vă reproșați la catedră?

Nu cred în profesorul perfect. Profesorii sunt oameni și oamenii greșesc. Bineînțeles că fac greșeli, pe care, ulterior, mi le reproșez. Uneori am senzația că am fost prea exigentă, sau dimpotrivă, prea îngăduitoare, că nu am avut suficientă răbdare, sau că nu am valorizat suficient un moment de AHA al unui elev. Dar și greșeala este parte a procesului de învățare.

 

Cât de mult vă place să fiți „doamna”?

Îmi place! Iubesc interacțiunea cu elevii!  Îmi place energia lor!  Iubesc luminița care li se aprinde în ochi când reușeșc să le stârnesc interesul pentru o temă, le iubesc nedumeririle și modul stângaci în care le exprimă, le iubesc curiozitățile și creativitatea. Mă topesc după zâmbetul elevului care spune: „aha, acum are sens!” Îndrăgesc până și momentele în care „ceva” nu merge bine și trebuie, pe loc, să identific și problema și soluția! Și chiar dacă uneori, unul sau mai mulți elevi, mă dezamăgesc și mi-e greu, trec peste asta. Și a doua zi o iau de la capăt, cu încredere și speranță.

 

Învățați copiii de acasă să aibă valori, convingeri bine închegate, principii de viață. Copiilor de la școală ce le transmiteți?

În primul rând, încerc să promovez în rândul elevilor respectul. Eu cred că elevii care  au respect de sine, pot fi mai  responsabili, mai atenți la anturaj, la modul în care își petrec timpul liber, la modul în care  se implică în propria lor învățare și dezvoltare. Respectându-se pe ei înșiși, pot învăța mai ușor respectul pentru ceilalți. Devin  toleranți și mai puțin conflictuali sau violenți și, prin urmare, vor avea șanse mai mari de integrare socială și profesională. Și dacă, pe lângă acestea, învață și respectul față de mediu, atunci, cu siguranță, vom trăi într-o lume mai bună.

Încerc, de asemenea, să-i învăț despre încredere și curajul de a îndrăzni. Și despre. muncă, perseverență și răbdare.

 

Ce ați învățat dumneavoastră de la ei? Se spune că și adulții învață de la cei mici.

Cred că, în primul rând, am învățat să mă uit la mine, ca profesor, prin ochii lor și să gândesc „în afara cutiei”. Am mai învățat să îmi gestionez mai bine emoțiile. În ultimii ani, m-au ajutat să-mi dezvolt abilitățile tehnologice, iar de curând mi-au „făcut cunoștință” cu CHAT GPT.

 

Dacă ar fi să mă luați de mână și să mă conduceți în timpurile copilăriei dumneavoastră, ce aș putea afla despre fetița Daniela? Cum era ea la școală?

Am fost un copil curios  și vorbăreț.  La școală am fost o elevă conștiincioasă. Tratam cu aceeași seriozitate temele la română, la matematică, la desen sau muzică. Am fost pasionată de istorie, am participat la o grămadă de activități extracurriculare, am scris poezii, am pictat, am dansat, am jucat teatru. M-am orientat spre un liceu cu profil de matematică-fizică pentru că îmi plăcea matematica. Prima mea notă în liceu a fost 3 la fizică. Acum mă amuză. Atunci a fost un cutremur. Am urât fizica, am urât profesorul, m-am urât pe mine. Mi-am dat seama, însă, destul de curând, că stă doar în puterea mea să îndrept lucrurile. Am muncit din greu, deseori  până târziu, în noapte. Am lucrat sute de probleme cărora treptat le creșteam gradul de dificultate. Am cerut ajutor colegilor sau profesorului când am întâmpinat dificultăți. Și cumva, oarecum pe neașteptate, prin clasa a X-a, mi-am dat seama că îmi place fizica.

 

 

Cum sunt copiii din generația de azi față de copiii din vremea dumneavoastră?

Poate că cei de azi sunt mai pragmatici decât noi! Dar este doar o opinie personală!

 

Generația de înainte de revoluția citea mai mult? Cum simțiți?

Cred că în fiecare generație, sunt elevi care citesc mult și elevi care nu citesc. Deosebirile între generații sunt legate mai degrabă de ceea ce citesc, de modul în care citesc.

 

Cine v-a insuflat iubirea pentru fizică, pentru această disciplină?

Așa cum deja am povestit, nu e vorba de cineva anume. A fost mai mult o provocare într-un context favorabil. Și multă muncă.

 

Cum îi determinați pe elevi să îndrăgească acest obiect de studiu?

Provocându-i să observe, să se mire, să își pună întrebări, să gândească,  să caute cauza profundă a lucrurilor.

 

Poți să ai în învățământ succes? Sau cum cuantificați dumneavoastră succesul?

Să fii profesor nu e nici simplu, nici ușor. Sunt multe provocări și multe dezamăgiri. Dar sunt și bucurii mărunte, pe care înveți, în timp, să le valorizezi. O lecție reușită, un elev care se bucură că te vede, care îți spune că cel mai mult la școală îi plac orele tale. Un grup care te reține în pauză să te mai întrebe ceva sau să îți arate cum au rezolvat o problemă. Elevi din generațiile trecute care te salută cu respect sau vin să te îmbrățișeze, pentru că nu te-au văzut de mult și le-a fost dor. O stare de bine cu care ieși din clasă după o lecție în care elevii s-au întrecut pe ei înșiși. Un părinte care te oprește pe stradă să îți mulțumească. Nu știu dacă asta înseamnă neapărat succes. Pentru mine, sunt situații care-mi certifică succesul. Succesul e o noțiune relativă.

 

 

Datoria morală a unui cadru didactic este aceea de a contribui la conturarea personalității a celor a căror destine îi sunt încredințate. Ioana Stegariu a îmbrățișat de tânără această responsabilitate frumoasă și prețioasă, dorindu-și chiar de mică să fie unul dintre pilonii importanți din viața copiilor. Se pare că planurile de atunci, din vremea copilăriei sale, coincid cu cele de acum.

A fost inspirată de propria învățătoare pe care a avut-o și care a reușit, prin exemplu, să îi insufle iubirea pentru tot ce înseamnă sistemul educațional. A plecat în călătoria sa academică cu valori și convingeri bine închegate transmise în interiorul familiei sale care, cred cu tărie, au ajutat la formarea și creșterea dezvoltării sale. I-a venit rândul să împărtășească. Nu o face oricum, ci cu multă dăruire și dragoste sinceră față de toți copiii, mai ales față de cei din mediul rural, unde se cunoaște că șansele din comunitățile rurale sunt mai mici.

Ioana e omul care face bine societății. Redă portretul clar și concis al unui dascăl tânăr care și-a găsit un vector în viață.

 

 

Ioana, ce este un profesor pasionat în accepțiunea ta?

Pentru mine, profesorul pasionat este acel om care nu doar transmite un set de informații, ci inspiră elevii și colegii profesori, cultivând dorința pentru învățare, înțelege și de ce crește ca individ.  Un profesor pasionat este acel educator care se dedică cu inima și sufletul meseriei de a învăța și de a ghida elevii.

În accepțiunea mea, un profesor pasionat trebuie să aibă anumite trăsături definitorii: entuziasm contagios (atât în raport cu elevii, cât și cu profesorii), dedicare și devotament, înțelegere profundă a rolului pe care îl deține vizavi de viitorul elevilor, empatie și susținere, comunicare asertivă, inspirare și modelare a caracterului, flexibilitate și adaptabilitate.

 

Tânără, dar cu viziuni mărețe. Ce planuri ai pentru tine?

În ansamblu, planurile mele implică creștere continuă, dezvoltare personală și contribuție la dezvoltarea comunității în care trăiesc. Sunt hotărâtă să aduc schimbări pozitive și să îmi urmez planurile cu pasiune și determinare.

 

Ce valori dorești să le insufli elevilor tăi?

Caut să insuflu elevilor mei valori care să nu-i ajute doar în sala de clasă, ci care să îi ajute să devină indivizi echilibrați și etici, niște cetățeni activi și contributivi în societate: curiozitate, respect, empatie, responsabilitate, colaborare, autodisciplină, confidență, perseverență.

 

 

Ce valori ai primit la rândul tău în interiorul familiei tale? Cu ce povețe ai plecat în viață insuflate de ai tăi părinți?

Valorile pe care un copil le primește de la părinți joacă un rol important în dezvoltarea sa personală și își găsesc ecoul și îndrumarea în întreaga viață. La fel este și în cazul meu. Le sunt foarte recunoscătoare părinților în primul rând pentru iubirea și suportul necondiționat. Ei mi-au insuflat dragostea pentru școală, sădindu-mi astfel dorința de învățare, m-au învățat ce este empatia, înțelegerea, respectul și toleranța. M-au ajutat să-mi dezvolt încrederea în propriile forțe și să devin un adult echilibrat din toate punctele de vedere.

 

Ce dorințe avea fetița Ioana când era mică legate de meseria pe care o va alege în viață? Coincid planurile de atunci cu cele de acum?

Am vrut să fiu învățătoare încă din copilărie. Am fost inspirată de propria mea învățătoare. Dincolo de conținuturi m-a învățat cum să învăț eficient, ceea ce mi-a fost un real ajutor ulterior în parcursul academic.

Planurile mele din copilărie, de a ghida elevi în procesul de învățare, s-au materializat. Sper să aduc lumină în mintea și sufletul meu, așa cum am primit la rândul meu.

 

Cum sună frumoasa ta escapadă academică?

Totul a început în satul natal, Vânători, unde am învățat de la grădiniță și până la finalul ciclului gimnazial. Am continuat studiile liceale la Pașcani, unde am făcut naveta zilnic.

Am făcut Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, specializarea PIPP la UAIC Iași, după care m-am angajat. Cu încredere și hotărâre am ales să continui cu un masterat în domeniu, Diadactici aplicate pentru învățământul primar, în cadrul aceleiași facultăți.

 

 

De când faci parte din programul Teach For Romania și ce ți-ai luat frumos pentru suflet în acest timp?

După doi ani la catedră mi-am spus că am nevoie de noi provocări și contexte care să mă ajute să-mi dezvolt competențele. Fac parte din programul Teach for Romania de un an, timp în care am reușit să creez conexiuni profunde cu oamenii din comunitatea Teach, am învățat să gestionez provocările cu încredere, să văd impactul acțiunilor mele. În acest program am fost încurajată să învăț constant și să-mi dezvolt abilitățile de predare, gestionare a clasei și comunicare. Am participat la numeroase ateliere metodice care mi-au arătat să mereu este loc pentru mai bine.

 

De ce ai ales să faci parte din această organizație și să îți dedici toată dragostea și cunoștințele față de copiii din mediul rural?

Sunt la bază un copil din mediul rural. Mi-am dorit dintotdeauna să mă întorc în mediul rural și să produc un impact pozitiv prin activitatea mea. Cred cu tărie în puterea educației de a schimba vieți. Am văzut mereu învățarea ca pe o cale de eliberare și am simțit că pot aduce o schimbare reală în viața copiilor prin oferirea accesului la educație de calitate.

Experiențele mele personale m-au învățat că fiecare copil are un potențial uriaș, indiferent de contextul socio-economic sau familial din care provine. Deseori, copiii din comunitățile rurale nu au aceleași oportunități ca ceilalți, prin urmare, văd învățarea ca pe o modalitate de a deschide uși și oferi șanse pentru un viitor mai bun.

Decizia de a preda în mediul rural nu a avut o legătură directă cu organizația. Ceea ce m-a condus de fapt spre Teach for Romania a fost faptul  am simțit că pot aduce propriile mele abilități și resurse în acest efort colectiv de a transforma sistemul de învățământ și de a oferi șanse egale tuturor copiilor.

În final, aleg să-mi dedic dragostea și cunoștințele față de copiii din mediul rural pentru că sunt de părere că fiecare  copil merită să fie încurajat, susținut și ghidat să își atingă potențialul maxim.

 

Ioana, ce ai învățat de la copii? Se spune că și noi, oamenii mari, învățăm de la cei mici la rândul nostru.

Am învățat multe lucruri importante de la copii în ultimii trei ani, însă cea mai importantă lecție e legată de bucuria din lucrurile simple. Fie că este vorba de un joc nou, de o metodă nouă, o reușită sau un material didactic copiii se bucură sincer. Ei găsesc bucurie în cele mai mici si simple lucruri. Acum apreciez frumusețea din momentele cotidiene și să nu neglijez micile bucurii ale vieții.

 

 

Dacă ar fi să faci un exercițiu de imaginație, unde te-ai vedea peste zece ani?

Peste 10 ani m-aș vedea într-un punct al vieții caracterizat de dezvoltare personală și realizări profesionale semnificative. Dar, indiferent de cum vor evolua lucrurile mă văd încă alături de copii, sprijinindu-i în procesul lor de învățare și dezvoltare. Indiferent de direcția în care se îndreaptă lucrurile în viitor, angajamentul meu față de educație și față de copii rămâne neschimbat. Vreau să continui să inspir și să ajut noile generații să își atingă potențialul maxim, să descopere lumea înconjurătoare și să devină cetățeni responsabili și bine pregătiți pentru viață.

 

Șahul este o pasiune pe care o insufli și copiilor?

Da, șahul este o pasiune pe care o insuflu copiilor pentru că o consider o activitate extrem de benefică pentru dezvoltarea lor. Șahul nu doar dezvoltă abilități logice și strategice, ci are și o serie de beneficii cognitive, emoționale și sociale. Pe lângă timpul alocat acestui sport la școală, o parte dintre elevii mei participă în weekend la antrenamente organizate de Asociația Club Sportiv „Pionii Regelui” și concursuri lunare.

Încerc să transmit și colegilor profesori din toată țara importanța practicării acestui sport la vârstele mici, prin intermediul rolului de formator în cadrul proiectului național „Educație prin șah” furnizat de CCD Ialomița în parteneriat cu Federația Română de Șah.

 

Când ai descoperit jocul minții?

Am descoperit șahul în copilărie, ghidată de tatăl meu. Încă de mică știam să joc șah, dar nu înțelegeam pe deplin valoarea sa. Cu toate acestea, în urmă cu patru ani am avut o revelație în ceea ce privește impactul său, în momentul în care am intrat în contact cu Pionii Regelui. Mai exact când am cunoscut copiii care practică acest sport. Acest club mi-a arătat cât de profund poate influența dezvoltarea abilităților cognitive și a gândirii strategice și m-a inspirat să explorez mai mult această lume.

De atunci am devenit pasionată de șah și am început să împărtășesc beneficiile sale cu alții, copii și adulți, în speranța că vor experimenta valoarea extraordinară a acestui joc minunat cât mai mulți copii.

 

Șahul este o pasiune sau a devenit un mod de viață având în vedere că o parte din familia afiliată datorită căsătoriei tale a fondat Pionii Regelui? Ce poți împărtăși cu noi? Ce rol ai?

În ceea ce privește legătura mea cu șahul și implicarea în clubul Pionii Regelui, pot să împărtășesc cu voi că pentru mine, șahul nu este doar o pasiune, ci un mod de viață și o sursă constantă de inspirație. Îmi place să văd cum acest joc complex îi învață pe oameni să gândească strategic, să ia decizii înțelepte și să dezvolte calități precum răbdarea și concentrarea.

Alexandru și Vlad Stegariu au pus bazele clubului Pionii Regelui cu dorința sinceră de a aduce beneficiile acestui sport comunității. Împărtășesc această viziune și m-am angajat să contribui la dezvoltarea clubului prin promovarea valorilor și beneficiilor jocului de șah. În calitate de voluntar, am avut ocazia de a interacționa cu mulți copii talentați și pasionați de șah.

Am avut bucuria de a-i cunoaște și de a-i ajuta pe numeroși copii care au trecut pragul clubului Pionii Regelui. Prin lecțiile de șah și activitățile organizate, am fost martorul evoluției lor pe tabla de șah, dar și în dezvoltarea lor personală. Am văzut cum șahul îi învață să-și canalizeze creativitatea în strategii de joc, să-și dezvolte abilitățile de rezolvare a problemelor și să-și construiască încrederea în sine.

Faptul că acești copii au venit la club și au luat parte la activitățile noastre a demonstrat că șahul are puterea de a aduce împreună oameni cu interese similare și de a construi comunități solide. În calitate de învățătoare și voluntar, am fost mândră să îi susțin pe acești tineri jucători în călătoria lor de a deveni mai buni atât în jocul de șah, cât și în viață.

În încheiere, am învățat că șahul nu este doar un joc, ci o călătorie de autodescoperire și dezvoltare personală, iar prin clubul Pionii Regelui, am avut șansa să împărtășesc această călătorie cu mulți copii minunați și să îi încurajez să-și urmeze pasiunea pentru șah și să crească învățând din fiecare mutare.

 

 

Meseria de cadru didactic cere multe activități în fișa postului și competențe pe care multe meserii nu le au. Pe lângă faptul că un dascăl trebuie citească programa școlară, să întocmească strategii didactice optime, să întocmească raporturi de evaluare și multe altele, e imperios necesar să poarte în mintea și inima sa multă iubire și afecțiune pentru copii și să se aplece asupra nevoilor individuale ale acestora.

Simona Moacă, învățătoare la Școala Gimnazială „Principesa Elena Bibescu“ din Bârlad, județul Vaslui, a reușit să iasă în evidență prin metodele atipice prin care predă și rezultatele obținute cu elevii la clasă. Se lasă ghidată în procesul de predare-învățare de emoțiilor elevilor săi. Să o cunoaștem!

 

 

Doamna învățătoare, sunteți în mijlocul copiilor și le aduceți bucurie. Nu știu concret de câți ani, dar știu cert că vi se întorc bucuriile. Ce sentimente vă încearcă pe interior?

Meseria mi-a fost aleasă de Dumnezeu. După multe rătăciri și lupte duse cu viață, Dumnezeu a avut grijă să mă reîntoarcă pe calea mea și să îmi arate care este rostul meu. Să fiu învățătoare mă face fericită. Simt că pot lasă ceva în urmă mea, că pot aduce o schimbare în viața unui copil, că, asemeni unui grădinar, pot planta semințele cunoașterii și ale omeniei în grădina mea de omuleți în creștere.

 

Care sunt valorile pe care le insuflați copiilor de acasă, dar și celor de la școală? Cred cu tărie că doriți să plece în viață cu convingeri bine închegate, nu doar cu cunoștințe acumulate la nivel cognitiv.

Întotdeauna am considerat că faptul că sunt mamă mă ajută să fiu un învățător și mai bun. De multe ori mă raportez la copiii mei pentru a-i înțelege  pe micuții mei elevi. Cel mai mult îmi doresc pentru copiii mei de acasă, dar și pentru copiii mei de la școală să fie OAMENI. Oamenii aceia buni și rari care primesc și oferă cu inima caldă, care își doresc să fie ajutați și să ajute în egală măsură. Îmi doresc să înțeleagă că pot face ca lumea să fie un loc mai bun, că ei sunt actorii principali în propria lor poveste și că o pot scrie așa cum le place, dar cu responsabilitate și asumare. Dincolo de cunoștințele acumulate la nivel cognitiv, care sunt deosebit de importante, trebuie să acordăm importantă și competențelor socio-emoționale.

 

 

În funcție de emoțiile elevilor, îmbrățișați un stil de predare. După cât timp v-ați convins că nevoile emoționale primează?

Cred că încă din primul an de învățământ, că necalificat, am acordat atenție emoțiilor elevilor mei. Poate și faptul că am predat în comunități defavorizate m-a ajutat să îmi dau seama că este necesar să îmi adaptez strategiile didactice la specificul clasei. Pe parcurs am dezvoltat o rutină din a ne exprima emoțiile în prima parte a zilei, la „întâlnirea de dimineață”, atunci când ne conectăm unii cu alții, ne exprimăm trăirile, temerile, bucuriile. E important ca fiecare elev să se simtă „văzut”, să știe că nu este judecat ci înțeles și valorizat. Nu le minimizez supărările, iar atunci când există conflicte îi provoc pe ei să găsească soluția potrivită și să se pună în locul celuilalt coleg.

 

Cât le vorbiți despre empatie, prietenie și iubire înaintea descifrării împreună a tainelor citirii și numerelor?

Mult! Pentru că dincolo de planul pe care îl am pe termen lung pentru elevii mei, anul acesta, având clasa pregătitoare, am considerat că este important să realizez și unitatea colectivului, astfel că prietenia, ajutorul, bună înțelegere, echipa, colegialitatea au fost  noțiuni de căpătai în clasa noastră. Avem și o regulă (pe care ei au ales-o) : “Toți pentru unul și unul pentru toți!” și cred că au înțeles ce înseamnă această regulă. Regulile clasei noastre sunt concepute împreună, în prima săptămâna de școală, sunt votate de ei și chiar dacă e greu de crezut, regulamentul nostru este și semnat (și-au pus amprentele pe el, promițând că îl vor respectă) asumându-și astfel că îl vor respecta.

 

Cum sunt elevii de azi față de elevii de odinioară?

Elevii noștri, că și noi, adulții, de altfel, trăiesc într-o lume care îi supune unui continuu proces de adaptare. Pentru că ei să se poată adapta cu succes la lumea în care trăiesc este necesar să realizăm o învățare conectată la realitate. Ei au nevoie să știe la ce le folosește acea informație pe care le-o predai, unde o pot folosi, unde o vor mai întâlni, cât de important este să o știe.

 

Doamna învățătoare, ați avut drumul lin spre învățământ sau care e povestea frumoasei dumneavoastră escapadă?

Drumul meu către învățământ nu a fost lin, a fost că un roller-coaster plin  de evenimente ce au făcut că drumul să fie mai lung. Poate că a trebuit să învăț din fiecare experiență trăită pentru a putea aprecia și mai mult locul în care mă aflu astăzi. Nu a fost ușor, dar m-am reîntors pe calea mea!

 

 

Ați abandona vreodată meseria aceasta?

Niciodată! Simt că aici mi-e locul!

 

De unde motivația aceasta de a crește nivelul clasei? Vă trebuie atât de multe resurse. De unde le luați?

În fiecare zi a vieții noastre trebuie să fim cea mai bună variantă a noastră de până atunci și asta presupune o învățare continuă, pe tot parcursul vieții. Vreau că elevii mei să aibă dorința de a se îmbunătăți continuu, să aspire mereu la a fi mai buni.

 

Care este profilul clasei dumneavoastră? Cum ați defini în câteva idei clasa pe care o conduceți în prezent?

Clasa mea se numește “Floricelele curioase”, titulatura pe care și-au asumat-o cu mândrie. Am considerat că, dacă vor fi curioși, vor descoperi cu ușurință tainele învățării. Viziunea noastră este:

Suntem micii curioși, Buni, isteți și curajoși, Când un mister întâlnim, e loc vrem să-l deslușim. Folosim mereu “de ce?” ca să aflăm ce trebuie. Nimic nu ne va opri, curioși mereu vom fi!

Și îi reprezintă în totalitate această viziune!

 

Ce gânduri transmiteți fiecărei generații?

Mi-aș dori că fiecare copil, din fiecare generație să știe că este important și că contează efortul pe care îl depune în fiecare zi, să înțeleagă că este o picătură dintr-un ocean de bunătate, că este scriitorul propriului român și aș mai adaugă și faptul că, eu, învățătoarea din viață lor, vreau să citesc doar române cu final fericit!

 

 

Azi vorbim despre un om deosebit care nu a ajuns întâmplător să fie bucată din sistemul educațional românesc. Acest om a adus educația muzicală la stadiul normal, acolo unde este privită ca disciplină care poate schimba destine și deschide minți.

Antoaneta Luchian a primit titlul de profesor Merito, dar asta nu înseamnă că nu muncește în continuare pentru a ridica muzica la nivel de rang de artă în rândul elevilor. Continuu învață lucruri noi ca să se adapteze generației și să le transmită sub cele mai inovative metode și procedee.

Alături de sora sa, o altă profesoară la fel de valoroasă din sistemul nostru de învățământ, a creat o platformă în pandemie de educație muzicală cu diverse materiale folositoare la clase. Acel profesor care crede că elevii, datorită muzicii, sunt ajutați să se exprime, este și arbitru în interiorul unor competiții online internaționale (Croația, Franța, Korea, Malaezia). Între timp, la colegiul unde predă din Iași, a înființat clubul de dezbateri „Speak Out. Debate”, la solicitarea unor eleve de la cor.

Despre cât de frumoasă este meseria pe care o îmbrățișează dascălul, dar și despre cât de frumoasă este lumea muzicii când ai un profesor blând și sufletist, aflăm în rândurile de mai jos.

 

Doamna profesoară, sunteți în mijlocul copiilor și le aduceți bucurie. Ce sentimente vă încearcă odată cu începerea fiecărui an școlar?

Chiar dacă a trecut ceva timp de când am pășit pentru prima oară în fața copiilor, la începutul fiecărui an școlar mă încercă aceleași emoții. E o stare asemănătoare cu momentul din copilărie când mă pregăteam să plec în excursie cu colegii de clasă sau în vacanță cu părinții, un amestec de neliniște, curiozitate, entuziasm, bucurie. Pentru mine prima întâlnire cu elevii mei este cea mai importantă pentru că poate deveni momentul definitoriu pentru relația noastră ulterioară. De aceea îmi pregătesc atent primele ore și primele întâlniri cu viitorii mei parteneri de învățare.

 

 

Cred cu tărie că doriți ca elevii dumneavoastră să plece în viață cu convingeri bine închegate, nu doar cu cunoștințe acumulate la nivel cognitiv. Care sunt valorile pe care le insuflați?

E o întrebare la care răspund cu mare drag pentru că aduce în atenția noastră relația dintre valori și școala românească. Din punctul meu de vedere, educația fără valori nu este educație. Dacă la nivel primar sau gimnazial discut despre valori prin puterea exemplului, a jocului de rol, la liceu prima lecție de educație muzicală este despre valori personale și universale, despre valoare și non-valoare în artă și implicit în viața noastră cotidiană. Valorile pe care încerc să le insuflu elevilor sunt: angajament, autodisciplină, autodepășire, respect pentru tine și pentru cei de lângă tine, colaborare, adevăr

 

În funcție de nevoile elevilor, îmbrățișați un stil de predare. După cât timp v-ați convins că e necesar să le captați atenția în funcție de interesele lor și nu ale dumneavoastră?

Nu pot să indic exact ora și data când am realizat că ceva trebuie în modul în care predau. Sunt în fața copiilor din 2007. La început predam așa cum mi s-a predat mie. Am avut parte de o pregătire temeinică pe tot parcursul școlarității și am avut totodată norocul să am parte de profesori extraordinari care mi-au devenit repere la care mă raportez în momentele mele de „criză”.

Au existat, însă, trei puncte de cotitură în formarea mea profesională. Primul a fost un curs dedicat profesorilor de educație muzicală din UE desfășurat în UK în 2010. Acolo am văzut concret ce înseamnă educația muzicală centrată pe elev și pe nevoile lui, cum se realizează corect conceptul de project-based learning sau cum poți aduce elementele de tehnică instrumentală în sala de clasă.

Al doilea moment a fost colaborarea cu dirijoarea Connie Fortunato inițiatoarea taberelor Music Camp. Prima mea mea experiență Musica Camp a avut loc la în 2015, la Iași. Timp de 5 zile copii din școlile de masă din Iași participau la două ore de instrument respectiv 3-4 ore de ansamblu coral. La finalul taberei copiii prezentau repertoriul vocal și instrumental învățat în cadrul unui concert vocal-simfonic. Până atunci nu mi-am putut închipui că un copil fără cunoștințe muzicale avansate poate învăța în 5 zile și cânta pe scenă alături de Orchestra Filarmonicii Moldova Iași creații muzicale complexe din literatura universală. Atunci am înțeles ce înseamnă măiestria didactică a profesorului de muzică și tot ce presupune munca profesorului: planificare, livrare, execuție.

Al treilea moment a fost cooptarea în anul 2017 a ansamblului coral pe care îl conduceam în Programul Național Cantus Mundi.

Cantus Mundi este un proiect al Corului Național de Cameră ”Madrigal – Marin Constatin” care susține dirijorii și formațiile corale din România. Asocierea și colaborarea cu artiștii și specialiștii programului mi-a dat curaj și încredere în a lucra mai mult și mai bine cu formațiile corale pe care le coordonez și le-am coordonat în cele trei școli în care activez: Colegiul Național Iași, Colegiul Național ”Costache Negruzzi” Iași și Liceul Universității ”Al.I. Cuza” Iași.

 

 

Cât le vorbiți despre empatie, prietenie și iubire înaintea descifrării împreună a tainei educației muzicale?

O să vă dezamăgesc: nu prea le vorbesc explicit copiilor despre empatie, prietenie și iubire înaintea descifrării tainei educației muzicale. Dar vorbesc mult despre aceste aspecte atunci când analizăm sau cântăm o lucrare muzicală.

Dincolo de elementele curriculare ale disciplinei cred că rolul educației muzicale este de a  te ajuta să înțelegi omul și umanitatea în diferite contexte sociale sau istorice. Vreau să cred că elevii mei înțeleg muzica ca o oglindă a societății, o imagine a unor timpuri trecute sau prezente care înglobează toate stările și frământările umanității. În ora de educație muzicală nu facem decât să ne aruncăm privirea în timp și prin timp fără prejudecăți, cu sufletul deschis către frumos, bine și adevăr.

 

Cum sunt elevii de azi față de elevii de odinioară?

Elevii mei de acum și de odinioară sunt cei mai faini elevi. Evident fiecare generație vine în fața profesorului cu noi provocări, dar dacă ar fi să analizez elevii de azi și de ieri aș puncta faptul că în fiecare an descopăr copii din ce în ce mai muzicali și mai preocupați de dezvoltarea lor artistică. E o bucurie să ai elevi talentați și curioși dar implică mai multe ore de pregătire a lecțiilor pentru că elevul de astăzi nu poate fi păcălit: e informat și atent la lucrurile care îi plac. Muzica e o artă în permanentă schimbare și dezvoltare. Munca profesorului de educație muzicală este mai dificilă decât cea a profesorului de matematică, de exemplu. Teorema lui Pitagora e aceeași de câteva sute de ani dar muzica și-a schimbat cel puțin o dată configurația de când am început acest interviu. Profesorul de educație muzicală trebuie să fie atent la aceste schimbări și evoluții pentru că drumul către ”marea muzică” se face de la ce știe și cunoaște copilul iar rolul profesorului este de al ghida pe copil către creațiile muzicale valoroase din toate genurile și timpurile.

 

Ați știut dintotdeauna că drumul dumneavoastră va fi către învățământ sau care e povestea frumoasei escapade?

Nu. Ba chiar în anii de liceu mi se părea că nu sunt potrivită pentru așa ceva și spuneam că eu niciodată nu voi fi profesoară. Am urmat drumul muzicii din dorința de a deveni solist instrumentist, însă, după prima experiență de lucru cu copiii, mi-am dat seama că destinul meu e de a fi profesor. E ceva în meseria asta care mă fascinează: un amestec de responsabilitate pentru destinele pe care le poți influența, de adaptarea permanentă la nou și situații neprevăzute, de perpetuă dorință de a te perfecționa, de a fi mai bun, mai prezent, mai activ.

 

În ce condiții ați abandona meseria aceasta?

Nu cred că am un răspuns la această întrebare. Am fost întrebată ce aș face dacă aș câștiga o sumă foarte mare de bani și am realizat că nu aș renunța la meseria mea.

 

De unde vă luați zilnic resursele?

Din muzică și de la elevii mei care sunt o sursă inepuizabilă de energie și creativitate.

 

Care este profilul elevilor dumneavoastră? Cum ați defini în câteva idei generația de azi de elevi?

Elevul zilelor noastre e susrprinzător și divers. Un elev aparent apatic te poate surprinde cu autodeterminarea pe care o manifestă atunci când este pasionat de ceva. Majoritatea sunt foarte pragmatici și atenți la tot ce este valoros pentru dezvoltarea lor personală și profesională. Ce apreciez eu la această generație este versatilitatea minții lor, puterea lor de a se adapta la mediu și la schimbare: într-o conversație pot trece foarte ușor de la analiza unui text literat complex la cele mai noi trenduri de pe TikTok realizând conexiuni surprinzătoare.

 

Ce gânduri transmiteți fiecărei generații?

Să își identifice și să își urmeze pasiunile. În vâltoarea lumii contemporane momentele de liniște, de „real you” sunt foarte rare și totodată prețioase. Elevilor mei le spun că atunci când faci ceva care îți place, cum ar fi să cânți la un instrument muzical sunt singurele momente cu adevărat ale tale, în care ești tu cu tine și nimic altceva numai contează.

 

 

Cu ce gânduri ați finalizat acest an școlar?

Cu „gânduri amestecate”. Am terminat anul școlar „pe repede înainte” după o grevă generală justificată. În ultimele zile de școală am avut senzația de lucru neterminat”, o stare neconfortabilă de obiect cârpit. Aș fi avut nevoie de încă o săptămână să mă văd pe îndelete cu toți elevii mei să evaluăm împreună experiențiele noastre de învățare și să sărbătorim împreună victoriile acestui an. Vom încerca să recuperăm aceste momente în anul școlar care vine, însă regretul și sentimentul de neîmplinire rămâne.

 

Cât de mult vă onorează titlul primit recent? Sau vă responsabilizează?

Nu am crezut niciodată că voi primi titlul de profesor Merito. Timp de doi ani am colaborat cu membrii comunității Merito ca profesor partener în proiectul legat de standarde și am admirat competența profesională și personală a profesorilor Merito. A fi profesor Merito este clar o onoare, dar vine la pachet cu responsabilitatea de a te ridica la nivelul colegilor tăi, de a te autodepăși, de a fi un reper pentru alți profesori. Nu pot decât să mă bucur că fac parte din comunitatea profesorilor Merito și sper să nu îi dezamăgesc.

 

Sistemul educațional este mult mai bogat odată cu implicarea nefragmentată a educatoarei Florentina Romanescu. Dascăl premiat Merito în acest an școlar, formează caractere frumoase și își asumă responsabilitatea cu inima deschisă față de cele mai nobile suflete, copiii.

De peste trei decenii se află printre ei. În mijlocul lor, crede că tărie că se simte cel mai bine. Se menține vie datorită profesiei alese. Ceea ce face reprezintă motorul unei vieți încărcate doar cu gânduri senine și pozitive. Găsește zilnic resurse pentru a contribui la o viață cât mai calitativă a copiilor. Se îngrijește cu dragoste de ei, îi educă cu blândețe și-i învață să transforme bucuriile mici în bucurii mari pentru sufletul lor. Să o cunoaștem!

 

 

Să facem un exercițiu: cum e Florentina-omul? Cum e Florentina-omul de la catedră?

Florentina – omul este sensibilă, emotivă, uneori anxioasă, energică, dornică de perfecționare, punctuală, repezită, protectoare, generoasă, sinceră și cu  o mare încredere în oameni.

Florentina – omul de la catedră (în Step nu există catedră, totul este de la egal la egal), educatoarea este curioasă, neliniștită, este tot timpul în căutare de idei de a face lucrurile  interesante pentru copii, nu aleargă după  hârtii, diplome, lucrează în echipă, tratează cu respect copiii și părinții și pe fiecare membru al grădiniței, se frământă pentru fiecare copil, spune îmi pare rău, își ține promisiunile făcute.\

 

Cea dintâi educație o primim în sânul familiei. Cu ce convingeri ați plecat la drum însușite în interiorul familiei dvs.?

Eu am crescut într-o familie de oameni simpli care cumpărau cărți (cele bune care se obțineau greu) și nu mi-a lipsit nicio carte în toți anii de școală. Adormeam, mică fiind, pe poezia lui  George Coșbuc, ,,Mama” pe care mi-o recita tata și pe care nu am uitat-o nici astăzi. (Care Floruța să ți-o spun, zicea tata! Și George nu mai vine, răspundeam eu!)

Am plecat cu respectul pentru muncă și profesie, m-au educat să fiu un om responsabil și corect, mi-au zis că totul se obține prin muncă și eu am văzut pe pielea mea acest lucru;  tot ceea ce am obținut a fost cu efort, nopți nedormite și muncit peste program.

 

De unde pasiunea și dragostea sinceră pentru copii?

Sunt copil unic și toată copilăria mea am tânjit după un frate sau o soră, îmi plăcea să am grijă de verișorii mai mici, finii și copiii de pe stradă, am suferit chiar dacă am fost înconjurată de dragostea și atenția tuturor, îmi lipsea  cu cine să vorbesc, să  mă consult,  să fac șotii, nu că n-aș fi făcut, dar cred că au alt farmec în doi. Și acum îmi este greu…

La școală, în vacanțe, îmi făceam cataloage și ascultam și puneam note. Eram fascinată de doamna mea învățătoare, Valentina Buzoi, eram prima  ei generație și știam că a fost șefă de promoție. Mi-am iubit dascălii, doamna mea educatoare cu care am avut ocazia să fim colege, nu de grădiniță, a venit în grupa mea și le povestea copiilor mei cum am fost eu, stăteau toți cu ochii mari și atenți fascinați de ceea ce povestea despre doamna lor când a fost la grădiniță.

 

Ce se visa să devină micuța Florentina? Cât de des vă închipuiați că sunteți în fața copiilor și le predați, ori le citeați povești?

Am frânturi de amintiri din copilăria timpurie, dar știu sigur că îmi doream tare mult o profesie legată de copii și cărți. De citit, exersam în fața păpușilor și cu cei mai mici cu care mă jucam.

 

 

Ce fel de copilărie ați avut? Sunteți singura din familie care a ales meseria aceasta?

Am avut o copilărie  senină și lipsită de grijă cu părinți implicați care aveau încredere în mine. Părinții mei proveneau din familii numeroase, șase, respectiv opt frați, poate, și de aceea au ales să fiu doar eu. Și-au ajutat frații să își termine școlile, în casă eram mereu cu o mătușă sau un unchi care trebuiau să mă ia de la creșă, cămin,  atunci când nu puteau ai mei și eram tare răsfățată, dar ascultătoare de altfel. Am o singură mătușă, sora mamei care a fost educatoare și cu care, la începutul carierei mele, mă consultam și o fac și acum, când vorbim la telefon,  o vedeam cum își  pregătea  materialele, cum învăța pentru examene. Mi se părea fascinantă munca ei, era educatoare într-un sat și îmi plăcea atmosfera unei grădinițe cu toate lucrurile în miniatură.

 

Ce sentimente vă încearcă atunci când vă gândiți la începuturile carierei?  

Primul meu de învățâmânt a fost la o casă de copii, Casa de Copii cu Deficiențe, unde plângeam în fiecare zi când vedeam copiii aceea neajutorați, ai nimănui, veșnic flămânzi cu nasul murdar, tunși zero și pictați cu albastru de metil peste tot. M-am îndrăgostit iremediabil de un pici blond cu ochi albaștri, ca un înger, Cristian, căruia i-am oferit toată grija și iubirea mea. Îl aduceam acasă, îl vizitam la spital, căci în urma unei neglijențe, a fost opărit de o infirmieră. Îi spuneau ,,Mototolul lui d-na Flori.” Acolo am înțeles că nu poți face această profesie dacă nu iubești copiii, era atâta nevoie de iubire acolo și  personalului nedidactic îi lipsea acest lucru. Am avut sentimentul acela de  durere și neputință, la vremea aceea, că nu am putut schimba mentalitatea celor care lucrau acolo. Eu și colege mele educatoare, cât am lucrat acolo, le-am oferit toată  dragostea .

 

Din ce an vă aflați printre copii?

Din anul 1990.

 

Ce înseamnă a fi educator? Ce înseamnă să fii educator Stepy By Step?

Pentru mine, a fi educatoare, este o bucurie, este cea mai nobilă profesie din lume. Nu cred că te poți încărca cu energie, tinerețe, frumusețe decât în mijlocul copiilor. Chiar dacă te simți stors de energie, dar nu din cauza lor, ci a comisiilor, hârtiilor care, după umila mea părere, au fost introduse pentru a ne bloca creativitatea.  Eu așa simt.  Copiii sunt cei care te împing să înveți zi de zi. Pentru că ei au o mulțime de întrebări care așteaptă răspuns. Ce înseamnă…. ? mi se pune întrebarea aceasta zilnic.

Să fiu educatoare Step by Step a fost o alegere. Mi-a plăcut tare când am vizitat această grădiniță. Veneam după ani și ani de învățământ tradițional, unde nu m-aș mai întoarce niciodată. O educatoare step by step respectă diversitatea, face  individualizare și promovează principiile democratice în educația copiilor. Copiii nu sunt puși în situația de a concura, jocurile sunt de cooperare, evaluarea  este continuă, copilul învață prin descoperire și interacționează mult cu mediul, iar familia și comunitatea sunt încurajate să fie parte din acest proces. Consider că relația cu părintele este cea mai importantă și ne diferențiază de tradițional. Părintele este partenerul nostru egal în educație și participă la activități ca voluntar, în sala de grupă, este prezent la venirea și plecarea copilului. Întâlnirile cu părinții sunt interactive și au tematici diverse.

 

 

Care este povestea Step by Step? Cum ați ajuns să fiți unul dintre pedagogii care implementează această metodă? Povestiți-mi în câteva idei despre perfecționarea dvs. pe această alternativă educațională.

Totul a început în anul 2004, pe când lucram la Grădinița Armatei din Tulcea, ca educatoare, apoi ca director și care în urma reorganizării, a restructurării armatei s-a  considerat că trebuie desființate niște funcții și au ales grădinița care avea foarte mulți copii pentru două grupe. Probabil, a fost inspectoratul  școlar  care nu a dorit să ne preia și așa s-a distrus o unitate de învățământ. A fost o suferință pentru mine, dar și un pas înainte în activitatea mea.

M-am trezit pe 4 octombrie, după începerea anului școlar, în aer. Sigur că loc liber era la o creșă ce aparținea atunci de Grădinița cu PP nr. 3 Step by Step. Așa am început călătoria cunoașterii acestei alternative educaționale. Eram fascinată de grădiniță, de mediul educațional, de cadrele didactice, de atmosfera caldă și primitoare, de munca de echipă.  Am urmat  toate module de formare cu oameni de excepție ai Centrului Step by Step: doamna director executiv – Carmen Lică, Ioana Herseni, Carmen Anghelescu, Cristiana Boca, dar și colege formatoare din grădinița model de training din vremea aceea: doamna director Ana Pantea, Marilena Peiciu, Ghenciu Agafia, Caramilea Elisabeta, Porfiriu Daniela.

După ce am urmat modulele de step, am participat la concursul de titularizare și din anul 2007 sunt profesor  titular în această grădiniță.

 

Preșcolarii cresc armonios și în echilibru alături de dvs. sub îndrumarea Step by Step. De ce să se îndrepte părinții către această alternativă?

Așa înclin să cred, mă onorează și mă obligă acest lucru. Mi s-a confirmat încă o dată că mă iubesc copiii, părinții mă respectă și că facem o echipă bună împreună. Părinții caută omul din instituție, nu instituția în sine, pe de o parte.

Pe de altă parte, suntem o grădiniță cu tradiție, cu valori cu rezultate deosebite, în centrul orașului, cu o curte generoasă cu clase frumoase, cu o echipă de oameni care sunt într-o formare profesională continuă și care tratează părinții ca parteneri egali în educație. Părinții vorbesc în parc despre ceea ce se întâmplă la grădiniță și compară. Dacă au avut un copil, îl aduc aduc și pe al doilea, al treilea, chiar vin cu prieteni, rude. Am impresia că toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Rezultatele copiilor din grădinița noastră, la ciclul primar și gimnazial, ne situează pe primele locuri.

 

Pe ce principii se bazează această alternativă? Cu ce este diferit sistemul acesta față de cel tradițional?

Educația individualizată.  În alternativa Step by Step cadrele didactice caută să se asigure că orice copil achiziționează și dezvoltă aptitudini fizice, cognitive, emoționale, etico-morale, artistice, teoretice, sociale și practice pentru a participa la o societate democratică.

Cooperarea și colaborarea au drept scop verificarea demersurilor și experiențelor individuale de descoperire a lumii și valorizarea lor. Predarea este orientată în funcție de necesitățile copilului. Învățărea se produce prin descoperire, acceptându-se și încurajându-se moduri personale de-a înainta în formarea deprinderilor și în cunoaștere (exemple: scrisul cu mâna stângă, moduri individuale de exprimare și cunoaștere, încurajarea experimentelor de descoperire, etc)

În alternativa Step by Step, învățarea se face în ritmul propriu al copilului. Când e vorba de ritmul de dezvoltare al copiilor, este esențială respectarea stadiului individual al dezvoltării fiecărui copil, al atenției de care e capabil fiecare copil pentru achiziția corectă, și înțelegerea completă a sarcinilor și a modalităților de rezolvare a lor.

Individualizarea este facilitată și de organizarea clasei în centre de activitate. Step by Step îl încurajează pe copil a învăța și a înțelege.

 

Centrele de activitate

Organizarea sălii de grupă sau clasă Step by Step este un element esențial în individualizarea educației. Copiii învață în Centre de activitate – zone delimitate ale sălii, dotate cu material didactic specific fiecărei activități, în care un număr mic de copii rezolvă, individual sau în grup, sarcini adecvate nivelului lor de dezvoltare. Într-o clasă, există un centru de Alfabetizare / de Știință, de Matematică, de Artă (și centru de Audiții) de Construcții, Nisip și apă. Există aici un ,,Scaun al Autorului” pe care fiecare copil devine personajul principal, locul de unde își prezintă ideile și rezultatele și, apoi, le discută cu ceilalți, primind observațiile și sugestiile acestora.

 

Participarea părinților

Alternativa Step by Step consideră părinții ca primii educatori  ai copilului, parte din procesul de învățare. Părinții sunt invitați să participe efectiv la grupă, la procesul de educație în colaborare cu cadrul didactic. Prezența unui părinte un fapt firesc, nici festiv, nici perturbator. Proiectele tematice în care un părinte aduce elemente din sfera lui de activitate îl transformă în personaj principal în educație.  Învâțământul tradițional desparte principial educația școlară de cea din familie, părinții fiind simpli supraveghetori ai îndeplinirii lecțiilor și se comunică doar rezultatele unor evaluări – adesea din perspectivă unilaterală.

 

Formarea continuă

Centrul Step by Step oferă periodic sesiuni de formare și perfecționare pentru cei implicați în acest proces: în primul rând, cadrelor didactice, dar și directorilor, inspectorilor și părinților. Centrul Step by Step acordă asistență tehnică permanentă școlilor, cadrelor didactice și părinților din alternativa Step by Step.

 

 

Învață altceva copilul față decât ar învăța într-o clasă obișnuită?

Urmăm  aceeași programă, doar că diferența constă în metoda de formare a acestora care derivă din principiile Step by Step. Cu toate că stilul de lucru într-o clasă Step by Step pare mai tolerant, democratic  având în centru motivarea copilului pentru descoperire, cultivarea responsabilității personale și a capacității de-a decide, insuflăm valori copiilor ca: încrederea în sine și încrederea în propriul talent, curiozitatea, ascultarea, gândirea critică, expresia de sine, creativitatea, respectarea diversității, bucuria și responsabilitatea.

 

Se spune că ce sădești, culegi. Evident că munca, pasiunea și efortul și-au spus cuvântul și s-au făcut vizibile. Ce le transmiteți tuturor generațiilor pe care le-ați avut și copiilor?

Fiecărei generații în parte, le-am transmis cu sufletul, ochii și brațele, cât sunt de importanți pentru mine, la momentul respectiv. I-am iubit ca pe copilul meu, mai mult timp am petrecut cu ei, decât cu fiul meu, chiar și numele – l-am ales după unul dintre copii. Fiecare are loc lui în inima mea și chiar dacă m-au uitat, (primele generații, poate,  dar nu contează, eu îmi aduc aminte de fiecare, le mai țin minte și numele în proporție de 80%, și anul. Știu că au crescut frumos, sunt mândră de ei, sper să fi contribuit și eu la formarea lor ca oameni și le mulțumesc pentru toți acești ani. Ei m-au ales să le fiu educatoare, am crescut și am învățat împreună, m-au provocat să fiu mai bună ca ieri și să mă schimb eu cu fiecare generație.

,,Aș vrea să nu uite să viseze, să nu renunțe de la primul obstacol, să își  asculte inima și să își  facă  părinții, mândri de ei… Dar cel mai important este ca ei să fie mândri de realizările lor, convinși că au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a reuși, că au fost și sunt corecți, inimoși și buni pentru a aduce o schimbare în bine în lume.

Mulțumesc, copiii mei, pentru momentele speciale petrecute împreună, pentru surprizele făcute, pentru că m-ați lăsat să intru în mintea și în sufletul vostru, pentru că am copilărit alături de voi, am râs, am plâns, ne-am susținut, ne-am încurajat, ne-am jucat, am descoperit, am învățat, am evoluat!”

 

 

 

Într-o lume în continuă evoluție și schimbare, discuțiile despre meseriile trecutului și prezentului pot aduce în prim-plan inovațiile aduse de tehnologie. Cu toate acestea, ne punem întrebarea: care sunt meseriile viitorului? Cum se vor transforma domeniile de activitate și cine va deține puterea asupra lor? În evenimentul organizat în data de 9 Mai de către comunitatea CUIB, am explorat aceste întrebări alături de patru tineri ce se pregătesc pentru domenii diferite. Maria Stanca, Luca Onică, Alexandru Rădulescu și Theodor Proca.

 

Acest eveniment a fost moderat de Monica Mocanu, profesor și co-fondator al Teleskop, această discuție își propune să aducă în fața noastră perspectivele și cunoștințele a patru invitați excepționali. Fiecare dintre ei aduce cu sine o experiență unică și o perspectivă diferită asupra meseriilor viitorului.

 

 

Haideți să o cunoaștem pe doamna Monica Mocanu, profesor de matematică și instructor de debate, cu o pasiune remarcabilă pentru educație și dezbateri publice. Fondatoarea aplicației Teleskop și inițiatoarea proiectului “Romania Publică”, ea își dedică timpul pentru a inspira elevii și studenții să-și dezvolte abilitățile de gândire critică și comunicare. Prin inovație și creativitate, ea a adus schimbări semnificative în procesul educațional, fiind recunoscută pentru contribuția sa prin nominalizarea la Gala Merito.

 

Cine este Monica Mocanu?

Deși jobul meu de bază este cel de profesor de liceu, aș putea spune că îl împart în lista de importanță cu alte preocupări. Am fost implicată mulți ani în mișcarea de debate, am condus asociația națională de profil și am inițiat cluburi de debate în școlile unde am lucrat. Poate unul din lucrurile cu care mă mândresc cel mai mult este faptul că am contribuit, alături de colegii mei, la introducerea materiei de dezbateri și argumentare în școli, ca materie opțională. Ca profesor, încerc să țin un ochi deschis la elevii mei și altul la felul în care pot să pun la treabă priceperile acumulate de-a lungul celor aproape 30 de ani de activitate ca profesor. Așa că de câțiva ani am fondat un start-up în zona Edutech (Teleskop) alături de o echipă curajoasă, prin care aducem feedback-ul dar și analizele de date calitative mai aproape de deciziile din școli și din clase. Sunt interesată de mecanismele prin care societatea se poate moderniza sănătos și de ingredientele necesare acestor procese. Având deja o perioadă mai mare în care am observat și am participat la dezbateri publice (educaționale sau din societatea civilă) pot să remarc diverse modificări/creșteri/descreșteri, și pot spune că în această perioadă calitatea dezbaterilor de la noi nu e deloc satisfăcătoare și asta se vede și în slăbirea democrației din ultimii ani. (măsuri legislative luate pentru interese de grup, slabă consultare publică, lipsa dezbaterilor publice din campaniile electorale, lipsa conceptului de asumare politică a unor decizii). Ca să concluzionez, sunt un profesor pasionat de dezbateri și de felul în care putem lua în școli decizii/politici educaționale bazate pe dovezi. Sunt în același timp antreprenor în zona de edutech. Și da, sunt pasionată și de politică.

 

Părerea dumneavoastră despre evenimentul organizat de comunitatea CUIB, este necesar să cunoaștem această latură a inteligenței artificiale?

Evenimente cum a fost seria de dezbateri de la Cuib ar trebui să reprezinte normalitatea. Din păcate, se întâmplă în societatea noastră din ce în ce mai rar. Îi felicit pe organizatori atât pentru modul în care au propus și organizat această serie referitoare la meserii și provocările asociate, cât și pentru felul în care au strâns în jur această comunitate de prieteni inimoși și deschiși la dialog. Dialogul despre AI este unul absolut necesar, atât datorită felului în care automatizarea/tehnologizarea/AI au în ultimii ani impact puternic asupra mersului societății (simplificând, prin dispariția unor joburi și apariția altora), cât și datorită felului în care previziunile atenționează asupra unor accelerări majore a schimbărilor din societate. Întâlnirea în care am dialogat amical despre AI este un lucru sănătos, așadar, pentru mica noastră comunitate.

 

Cum credeți că tehnologia AI va influența procesul de predare și învățare în educație și care sunt cele mai importante beneficii și provocări ale acestei schimbări?

În educație, în acest moment, impactul este la început. Mai precis, sunt mulți elevi care încă nu au aflat, însă sunt și elevi și profesori care folosesc sisteme de tip ChatGpt, aceste “motoare” care se antrenează pe date imense și pe tipuri diverse de respondenți pentru a genera răspunsuri precise și a dialoga cu subiecți umani. În toată lumea, universitățile și centrele de cercetare își pun problema despre cum să administreze acest gen de “producție intelectuală” și dacă ea se încadrează sau nu în sistemul clasic de plagiat. Discuțiile sunt în toi și pentru moment sunt universități care au introdus deja reglementări specifice, altele care au schimbat sistemele de examinare pentru a reduce impactul unor denaturări ale unor proiecte scrise cu acest tip de ajutor. În opinia mea, ChatGPT are deja impact, care desigur poate ușura munca profesorilor (dacă aceștia aleg să-și ușureze munca folosind la proiecte), dar poate îngreuna anumite decizii de tip evaluare. Suntem, aș putea zice, chiar în mijlocul taifunului, dar sunt sigură că vom trece cumva peste prin acțiuni de reglementare legală dar și de practică.

 

Ce impact ar putea avea tehnologia AI asupra carierei și dezvoltării profesionale a educatorilor și cum ar putea aceștia să se pregătească pentru această schimbare?

Aici cred că, pentru început (în România cel puțin), nu văd un impact prea mare, în afară de o pregătire mai ingenioasă pentru examene. Pe de altă parte, eu personal sunt adeptul utilizării cu măsură a tehnologiei/digitalului în procesul de predare/evaluare, măcar pentru faptul că lucrurile importante de la clasă sunt în sistem clasic (și la noi în România încă nu au intrat încă în rutina comună a profesorilor. Mă refer la oferirea de feedback individual fiecărui elev, la evaluările sumative (fără note) care ar merita să fie făcute mai des, la procesul de reflecție care ar merita încurajat în clasă și în afara ei, la întărirea autonomiei în învățare și a metodelor, dar și la renunțarea la diverse practici cum ar fi sancționarea prin notă a indisciplinei, ca să dau un simplu exemplu). Mai precis, cred că au fost de-a lungul ultimilor 10-15 ani tot felul de valuri de introducere a tehnologiei/digitalului în școli, viziunea mea este că, dacă acestea fac viața ușoară profesorilor, atunci merită accesate, fără să se renunțe la lucrurile de bază care țin de felul în care putem face învățarea mai relevantă. În plus, impactul unor anumite schimbări nu se poate măsura decât după o anumită perioadă de timp. Noi nu am măsurat încă ce s-a produs datorită pandemiei și, în general, nu suntem obișnuiți să măsurăm lucrurile importante. Profit de ocazie ca să menționez că Teleskop, la care lucrez alături de colegii mei, începe deja să facă asta, pe indicatori de învățare și analize de date calitative.

 

Ne puteți da un exemplu când AI v-a ajutat sau nu a putut să facă acest lucru?

Eu folosesc ChatGpt pentru diverse interogări (de pildă, am aflat cum arată sistemul de plată după performanță, denumit și Pay Merit în alte sisteme educaționale, pentru a fi mai bine pregătită pentru un debate cu un coleg). De asemenea, la Teleskop, pilotăm acum un sistem prin care AI poate genera niște pattern-uri ale unor serii de răspunsuri mai ample (sute sau mii de răspunsuri) pe anumite tipuri de formulare. Mai precis, platformele digitale încep să testeze tipul de sprijin pe care AI îl poate oferi tocmai prin administrarea rapidă a unor volume mari de informații/date.

 

Un sfat pentru cei tineri!

Rutine sănătoase, standarde înalte, prieteni cu care vă puteți contrazice cu inimă deschisă, oameni de încredere în preajma, ajutor pentru cei care nu se pot apăra singuri, umor. Cine muncește, lumea te vede, vorba domnului Hagi, proaspăt campion cu echipa lui.

 

Pe Iustina Tudor o găsim ca artist plastic, asistent universitar, respectiv profesor formator în cadrul cursurilor și atelierelor de desen și creație pe care le organizează. Este o bucată din sistemul educațional ce contribuie calitativ la dezvoltarea și creșterea laturii creative a elevilor și studenților.

Totul a plecat din propriile nevoi care nu au fost acoperite la timp de către cei pe care i-a avut ea în fața catedrei. Întâmplările și situațiile negative din care a gustat fără să-și dorească în vremea copilăriei, au determinat-o să devină versiunea cea mai bună a profesorului pe care, din nefericire, nu l-a întâlnit.

Am înțeles de la Iustina că e parte din tot ceea ce a găsit în drumul său, iar alegerile pe care le-a făcut în viață au complotat la formarea sa. A știut să-și  extragă doar elementele constructive, cu ele defilează și le dă mai departe din iubire și respect pentru meseria pe care a îmbrățișat-o.

 

 

Iustina, care este povestea frumoasă a escapadei tale academice?

Totul a început treptat cu fiecare experiență pe care am avut-o de-a lungul anilor cu profesori care aveau mai mult sau mai puțin talent pedagogic, de la care am învățat pe rând de-a lungul anilor. Fiind un copil care avea o inteligență emoțională crescută, însă în același timp o dificultate în parcurgerea situațiilor mai puțin familiare, în primii ani de școală am amintiri neplăcute cu privire la interacțiunea cu colegii și învățătoarea. Răspunsurile mele erau în mare parte emoționale sau lipseau cu desăvârșire atunci când nu reușeam să citesc un cuvânt din abecedar sau eram prezentată ca exemplu negativ chiar de către învățătoare în fața clasei pentru manifestările mele emoționale. Astfel de experiențe am tot avut și în școala generală, iar mai apoi la liceu și chiar facultate, deși erau la o altă scară, ele au pus în prim plan în numeroase momente lipsa de profesionalism și dedicare a profesorilor. Cred cu tărie să toate aceste experiențe m-au împins spre a-mi dori să devin cea mai bună versiune a profesorului pe care mi-aș fi dorit să îl am încă din copilărie.

 

Ce rol ocupi în societate acum și cât de mult îți place ipostaza în care te găsesc?

În acest moment sunt artist plastic, asistent universitar și profesor formator în mediul fizic și online în cadrul cursurilor și atelierelor de desen și creație pe care le organizez și le coordonez.

 

Artist și profesor, două apelative care sunt tangențiale în cazul tău. Care sunt atribuțiile pe care le ai în cadrul academiei tale?

Academia NIUSSbyIustinaTudor își propune să ofere cea mai frumoasă experiență educațională pe care un copil sau adult o poate avea, contribuind atât la dezvoltarea laturii artistice, cât și la creșterea stimei de sine, a îndemânării, îmbunătățirea comunicării și orientarea cursanților către găsirea soluțiilor și organizare.

 

 

Când s-a născut ideea unui spațiu de a împărtăși și altora tot ceea ce ți-ai însușit tu de-a lungul anilor?

Ideea a venit treptat, cu 3 ani în urmă atunci când pandemia a determinat și în mediul academic predarea online a atelierelor de desen și design pe care le susțineam. Atunci am realizat că nu trebuie să mă limitez doar la studenți, am conștientizat că sunt mult mai mulți copii și tineri care au nevoie de o persoană care să îi ghideze în parcursul lor într-o manieră distractivă și educativă.

 

Dedicarea, talentul, informațiile, timpul tău se apleacă asupra căror persoane? Doar elevi?

Proiectul meu se adresează cu precădere copiilor începând cu vârsta de 6 ani. Avem colaborări și cu adolescenți și adulți, însă pentru a se bucura de toate beneficiile acestei experiențe este bine ca părinții să identifice din timp pasiunea copilului către pictură și desen și să îl ghideze de la cele mai fragede vârste.

 

Condu-mă, te rog, spre începuturile tale căci vreau să-mi faci împărtășiri despre întâlnirea ta cu arta. Cum s-a întâmplat?

Pasiunea pentru arta vizuală s-a manifestat de la vârsta de 4 ani de când desenam pe toate foile din casă și una din educatoarele de la grădiniță a remarcat înclinația mea artistică și le-a recomandat părinților să mă înscrie la un curs de desen, lucru care s-a și întâmplat 2 ani mai târziu. Am fost nelipsită de la atelierele de pictură și desen o lungă perioadă de timp, mai exact 4 ani, iar apoi părinții m-au înscris la liceul de artă. Ulterior, am urmat cursuri de grafică și design susținute de Universitatea de Arte din București, U.S.A.M.V.B. și Universitatea Politehnica.

 

 

A devenit o alegere și o pasiune din dorință proprie sau dorință ticluită în sânul familiei?

Atât pasiunea cât și înclinația artistică mi-a aparținut în totalitate, însă am avut marele noroc că am fost încurajată și susținută constant de către părinții mei să urmez acest drum.

 

Cât de mult influențează societatea statutul artei în prezent?

Din păcate, societatea în care trăim ne dorește insensibili la emoții, să ne reprimăm tot mai mult dorința de exprimare sub diferite forme și să ne îndepărtăm de cel mai familiar mediu în care am evoluat, natura.

 

Cum se raportează cei din jur la arta pe care o creezi tu? Ce simți din partea lor?

Arta pe care o creez este apreciată prin faptul că pune în prim-plan natura și relația dintre om și natură. Acea conexiune puternică care ne leagă de sensibilitatea și emoțiile noastre și care se manifestă în cele mai simple lucruri-atunci când privim păsările zburând pe cer sau când ascultăm frunzele în bătaia vântului.

 

 

Cum te raportezi tu la arta digitală? Tu ai înțeles că ajungi să transmiți arta și bucuria pentru această formă de artă doar dacă îmbini cu tehnologia modernă?

Arta digitală, dar și cea tradițională reprezintă pentru mine exprimarea cu ușurință a emoțiilor transpuse în idei, concepte, schițe, iar mai apoi lucrările finale. Este minunat să folosim tehnologia cu scopul de a accentua nevoia omului modern de a se apropia de cel mai confortabil mediu în care poate trăi, sânul naturii.

 

Arta înseamnă talent, înseamnă pasiune, înseamnă plăcere. Ce mai înseamnă pentru tine?

Pentru mine arta vizuală reprezintă evoluție prin educație și emoții. Este una din primele forme de exprimare a copiilor încă de la cele mai fragede vârste și este de datoria noastră să o cultivăm și să o promovăm în rândul copiilor și adolescenților.

 

Ai întâlnit voci negative care te sfătuiau să alegi un drum în viață, poate, mai pragmatic?

Sigur că da, cum spuneam mai devreme am întâlnit aceste voci cu precădere în rândul profesorilor pe care i-am avut de-a lungul timpului. Un aspect de luat în calcul este că adevărații influenceri care își pun amprenta asupra dezvoltării, preferințelor și alegerilor noastre nu sunt cei de pe rețelele sociale, ci sunt profesorii și învățătorii. Atunci când părinții iau decizii în privința educației copilului trebuie să privească în perspectivă care ar putea fi consecințele colaborării dintre copil și profesor pe termen scurt mediu sau lung. Să acorde atenție modului în care copilul se simte înainte și în timpul activității.

 

 

Ce proiecte ticluiești în perioada următoare?

În toamnă voi lansa prima mea expoziție de pictură în ulei care pune în prim-plan protagoniștii basmelor românești și relația lor cu natura, iar în curând voi lansa cursul de artă digitală în cadrul academiei mele.

 

Pentru unii, catalogul este un instrument de nelipsit din mână, dar pentru dascălul Cătălin Zaman este un obiect de care, de cele mai multe ori, se lipsește în fața elevilor săi. Chiar și de metodele de predare cu care a fost obișnuit în anii de generală ai săi, atunci când educația era puternic ancorată în comunism.

A fost profesor premiat Merito în 2021 după ce, la Evaluarea Națională, patru dintre elevii săi au obținut nota 10 la limba română, disciplina pe care o predă, și alți 10 elevi au luat note peste 9. Crede cu tărie că munca sa trebuie continuată, chiar și îmbunătățită.

Este împământenit în satul Clondiru, satul unde s-a născut. Cea mai mare satisfacție pe lângă familia pe care și-a întemeiat-o alături de soția sa, tot cadru didactic, este cea în care își exercită meseria și își urmează drumul profesional chiar în locul natal. Școala în care predă, văzută prin ochii și sufletul său, este spațiul pe care-l numește „acasă”, cel mai frumos loc din lume. Să facem cunoștință cu profesorul Cătălin Zaman!

 

 

Sunteți bucată din sistemul educațional românesc. Ați dorit să fiți un altfel de profesor. Datorită profesorilor pe care i-ați avut la rând sau din cauză?

O foarte mică și neînsemnată bucată. Am dorit încă de pe băncile facutății să reprezint altceva pentru elevii mei, orele să arate altfel, relația profesor-elev să fie altfel, actul de predare să fie altfel. M-am gândit că dacă elevul vine cu drag și fără teama de a fi sancționat, se va schimba totul. N-a fost chiar așa, iar lucrurile concrete de care m-am lovit au fost adevărate ziduri pe care a trebuit să le escaladez împreună cu elevii mei.

Am fost elev de generală în anii `90, educația era puternic ancorată în comunism. Cred că lipsa comunicării între elevi și profesori a fost dintotdeauna un minus al sistemului. Chiar și astăzi se mai întâmplă asta, deși îmi place să cred că în cazuri izolate. În facultate, în schimb, am găsit un mediu modern care m-a pregătit, m-a șlefuit și m-a format cu adevărat, mi-a întărit toate aspirațiile pe care le aveam și am înțeles că acesta este drumul meu pe care trebuie să-l urmez cu consecvență.

 

Dascălul Cătălin Zaman se lipsește de catalog, de predarea rigidă, de memorarea materiei. Ce v-a determinat să personalizați metodele de predare-învățare?

Sunt un dascăl care recunoaște că a învățat zi de zi de la elevii săi. Am privit permanent evaluarea ca pe un feedback, așa cum și este, de altfel. În momentul în care rezultatele nu au fost corespunzătoare, am schimbat imediat ceva la mine. Nu sunt genul de profesor care să dea vina pe elevii săi și să-și asume merite doar când rezultatele sunt bune. Câștigăm sau pierdem împreună, pentru că acolo, între acei patru pereți noi trebuie să armonizăm cumva totul. Și, în plus, sunt efectiv mâhnit să aud că încă se mai practică metoda dictării, 50 de minute de dictare doar ca să treacă timpul. Nu ne putem plânge că avem elevi analfabeți funcțional, o bună parte din vină este la noi.  Ca să vă răspund la obiect, copiii, ei m-au determinat și mă determină permanent să adaptez, să schimb, să revin atunci când simt că ceva nu este cum trebuie.

 

Ați fost declarat profesor Merito în 2021. Nu ați dorit acest titlu, pur și simplu s-a întâmplat. Pe merite, evident. Cu ce a mai venit acest titlu? Poate și mai multă responsabilitate față de elevi?

După episodul Evaluării Naționale 2020, am simțit că  viața a fost infinit de bună cu mine, iar cariera mi-a oferit satisfacții la care nici nu visam. Vorbeam cu soția, cadru didactic și ea, sfătuitorul meu în orice problemă, și îi spuneam că nu cred că voi mai trăi emoții și sentimente ca acelea din ziua rezultatelor. Și în două săptămâni a sunat telefonul de la Merito. Gala Merito a fost un moment unic, efectiv și acum resimt emoțiile și cât de special m-am simțit în acea seară.

Desigur, a fost un premiu care a arătat că am făcut bine ceea ce am făcut, că munca mea a fost apreciată, dar trebuie continuată și, obligatoriu, îmbunătățită. Am resimțit cumva o presiune o perioadă, însă m-am regrupat și mi-am spus că nu trebuie să fac decât ceea ce fac în mod obișnuit. Așteptările au fost mai mari, atât din partea elevilor, cât și din partea comunității.

Titlul acesta m-a adus, însă, într-o rețea de profesori extraordinari, cu care am legat prietenii și de la care învăț permanent. Este o comunitate de învățare extraordinară care îți oferă resurse nebănuite.

 

 

Cu ce gând intrați zilnic la clasă?

În cariera unui dascăl cel mai mare pericol cred că este autosuficiența, gândul că ai realizat multe și că este suficient asta. Îmi repet zilnic că n-am realizat nimic și încerc zilnic să mă motivez să fiu un profesor mai bun, un profesor altfel, de care elevii noștri au atât de multă nevoie. Îmi doresc zilnic să fiu mai bun decât cel care am fost ieri, iar lecțiile mele să fie mai bune decât cele din anii trecuți. De aceea, niciodată nu folosesc aceleași fișe de lucru de la un an la celălalt, niciodată nu folosesc aceleași teste, niciodată nu abordez aceleași metode. Încerc mereu să reinventez și să mă reinventez.

 

Cât de importantă a fost triada elev-profesor-familie în decursul acestor ani? Cât de important este parteneriatul cu familia, dar și cu comunitatea?

Nici nu este posibilă o educație de calitate dacă eliminăm această triadă. Elevii sunt oglinda noastră, a profesorilor. Oricât de tare doare asta, sunt și momente în care conștientizez că am eșuat, însă caut soluții, permanent. Am avut parte de o comunicare specială, mulți dintre foștii mei elevi îmi sunt astăzi prieteni, ei și familiile lor. Pentru că relația mea cu ei nu se încheie la capătul celor patru ani de gimnaziu. Și să știți că este foarte motivant să știi că ai susținerea părinților.

 

Cum este școala în care predați și ce înseamnă pentru dumneavoastră?

Școala în care predau…Este Humuleștiul sufletului meu. Eu sunt acasă, acolo am crescut, am fost elevul școlii. M-am întors după 8 ani de pauză să încerc să îi ajut pe copiii de acolo, din satul meu natal, poate cel mai frumos loc din lume pentru mine. Pentru că acolo mă simt acasă. De aceea mi-a fost greu și să plec de acolo, este singurul meu loc de muncă, am refuzat constant să plec și tot constant am realizat că am ales soluția corectă. Am fost un încăpățânat și am crezut în copiii mei până la capăt. Sunt 18 ani de muncă și nu știu dacă mă credeți, dar îmi știu toți elevii cu nume, prenume, locul în care erau în bancă, nota de la Evaluare, ce sunt astăzi și multe alte aspecte. Nu am încetat să mă interesez de ei, pentru că fiecare are locul său în inima mea.

 

Ce sentimente vă poartă având în vedere că vă întâlniți zilnic cu soția în cancelarie?

Între timp s-au mai schimbat lucrurile. Soția s-a transferat la o școală din oraș, dar nu a fost rău cât am fost împreună. Vorbim mult despre școală, despre copii, nu ne rupem de mediul în care lucrăm, pentru că școala înseamnă enorm pentru amândoi. Am ales meseria asta din toată inima și încercăm să o facem amintindu-ne zilnic de motivele care ne-au adus aici. Soția mea este cel mai bun profesor pe care îl cunosc eu.

 

Sunt valori pe care dorim prin propriul exemplu, prin îndemnuri să le transmitem copiilor mereu. Care sunt cele pe care doriți la rând să le dați mai departe elevilor de la clase? Ce le spuneți mai mereu și credeți că e necesar să țină cont în viață?

Le spun mereu să aibă încredere în ei și să-și urmeze visul, indiferent care este acela și cât de departe poate fi  într-un anumit moment. Să nu renunțe nici în momentele grele și să creadă în forțele lor. Pentru mine e o onoare să lucrez cu copiii, iar la final de gimnaziu, le spun chiar și asta, că a fost o onoare să lucrez cu ei. Indiferent de meseria pe care o vor alege, să fie cei mai buni, pentru că așa le va fi bine. Fie că vor ajunge intelectuali sau muncitori, să fie cei mai buni, să fie căutați, să nu fie superficiali, să fie corecți, onești și, dacă viața le oferă mult, să nu uite să-și împartă celor care nu au avut norocul acesta. E un sentiment incredibil să poți să-l ajuți pe cel de lângă tine. Le mai spun să rămână modești, indiferent unde îi va duce viața și să-și amintească că acolo, în acele patru săli de clasă, este un om mărunt și neînsemnat care se gândește la ei și pe care îi așteaptă oricând pot ei să se întoarcă.

 

Dar fiicei dumneavoastră?

Beca este visul sufletului meu. Eu sunt, poate, un tată atipic, mi-am dorit fetiță cu toată ființa mea. Și când mă gândeam cum va fi fata mea, exact ca Beca arăta, exact ca Beca se comporta. Îi spun că oriunde plec, mă voi întoarce la ea. Oricât aș fi de ocupat, seara avem momentul nostru, spunem povești, pe care trebuie să le inventez conform dorinței ei…gen: „Spune-mi povestea cu fluturașul, căprioara și tăietorul de lemne!”.

 

 

Apropo de ea, a fost Rebeca, poate, un stimulent care a contribuit la schimbarea perspectivei dumneavoastră de a preda și de a vă apropia de elevi?

Întotdeauna am fost apropiat de elevii mei. Dar Beca, da, m-a făcut poate să fiu mult mai înțelegător, să-i privesc prin ochi de părinte. Este clar o diferență. Și Beca m-a învățat multe, așa cum m-a învățat fiecare elev pe care l-am avut. Aș vrea, ca peste ani, când privește către mine, să fie mândră de ceea ce am realizat, chiar dacă fiecare realizare la școală înseamnă, din păcate, timp mai puțin cu ea. Dar Beca este prezentă în fiecare activitate a mea, fie că vorbim de timp liber sau de timp pentru școală. Corectez cu ea alături, proiectez cu ea alături, vorbesc foarte mult cu ea și ea mă întreabă foarte multe, fiind foarte curioasă.

 

Aveți emoții la Evaluarea Națională sau sunteți statornic pe elevi și pe potențialul lor cognitiv?

Mult mai multe decât elevii mei. Oricum sunt un emotiv de fel, în ciuda tuturor cunoștințelor pe care le transmit elevilor, știu că rezultatul poate depinde de atât de multe lucruri care pot părea nesemnificative, de la emoții la inspirația de moment, de la concentrare la starea de sănătate. Îmi place să-i pregătesc pe elevi și pentru toate aspectele care nu țin neapărat de ceea ce scriu pe foaie. Și am emoții, pentru că mi-aș dori ca fiecare să-și atingă potențialul maxim și să fie mulțumit cu nota pe care o obține.

 

Unde ar trebui să fie schimbarea în educație în accepțiunea dumneavoastră? La nivel macro sau micro?

Sunt schimbări care ar trebui să vină de peste tot. Și tot vorbim despre ele de 30 de ani și ele tot nu apar. E aceeași Mărie, dar cu altă pălărie. Și este păcat, pentru că există calitate în Educație, există oameni care se implică, există familii implicate, elevi cu o disponibilitate mare de a învăța…Trebuie și instrumente. Dacă aș răspunde la întrebarea aceasta, ne mai trebuie două numere de-ale revistei.

 

 

Interviu cu Despina Merca, profesor de limba engleză: “Mă străduiesc să-i fac pe elevi să înțeleagă că există și greșeli și că în fiecare greșeală există învățare și oportunitate de a înflori din nou.”

29 februarie 2024 |
Despina Atena Merca este din București, absolventă a Facultății de Limbi Străine, specializarea limba engleză și limba spaniolă și predă la Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu” de mai bine de 15 ani. Deși este o persoană căreia nu-i plac laudele, se...

Matricea Românească în Școli #1

28 februarie 2024 |
Astăzi, în incinta Liceului Teoretic Waldorf din București, a avut loc un eveniment deosebit în cadrul proiectului "Matricea Românească în Școli - Dezbateri pentru Viitor". Acest proiect reprezintă o inițiativă ce oferă elevilor de liceu din România o...

O ghirlandă de garoafe roșii pe umerii statuii poetului național

22 ianuarie 2024 |
Elevii Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu” din Capitală au continuat o tradiție mai veche și s-au reunit și anul acesta, pentru a depune o ghirlandă de garoafe roșii pe umerii statuii lui Mihai Eminescu de la Ateneul Român. Cum a făcut-o adesea,...

Cîrlig Marian sau portretul unui învățător care dă înapoi ce a primit școlii care l-a format: „Am știut mereu ce vreau și ce trebuie să fac pentru a fi un învățător care se duce în visele copiilor săi”

19 decembrie 2023 |
A ales să se înscrie la Liceul Pedagogic atunci când vârsta din buletin i-a permis și să dea probele vocaționale. Tată îl dorea pădurar, el a vrut să fie învățător. Inspirat sau nu de alt membru din familia sa care deja studia la liceul cu profil...

Clubul de Istorie „Alecu Aslan”

15 decembrie 2023 |
Realizat de membrii Victor Ovidiu Plutașu și Natalia Ilie Coordonat de către prof. dr. Bogdan-Florin Romandaș   Dincolo de ușile bibliotecii… În fiecare zi de școală, diverși tineri, cu propriile pasiuni, trec pragul sălii de lectură a colegiului,...

Dăruind desene fermecate...

13 decembrie 2023 |
Nu mică ne-a fost bucuria când am primit săptămâna trecută desenele elevilor clasei a IV-a A de la Școala Federico Garcia Lorca din București. Dascălul lor, profesor de pictură Nicoleta Nicolescu, le-a vorbit despre rubrica din Matricea Românească,...