Tag

profesor

Când era în clasa a V-a, Daria a început să-și descopere pasiunea pentru fizică. La puțin timp a participat la primele olimpiade. Ținta ei era primul loc, iar acolo n-a ajuns chiar din primul an. Din clasa a VII-a a început să participe la câte două concursuri naționale pe an, iar ulterior a început să reprezinte România și la concursuri internaționale. Acum, după terminarea liceului și a lungului șir de concursuri școlare, Daria se pregătește pentru o nouă etapă: este deja în drum spre Universitatea Cambridge din Marea Britanie.

 

Daria Radu a absolvit Liceul Mihai Viteazul din București ca șefă de promoție. Ea povestește cu zâmbetul pe buze despre toate olimpiadele și concursurile la care a participat. Deși ambii săi părinți sunt profesori de fizică, Daria nu s-a simțit constrânsă să urmeze același traseu. Ba dimpotrivă, părintii au sfătuit-o să-și găsească o activitate care să-i facă plăcere și pe care să o practice cu seriozitate. Și totuși, pasiunea pentru fizică a venit ca de la sine, chiar dacă la început Daria se simțea atrasă de matematică.

 

Daria 4

 

Prima experiență de care își aduce aminte este de la concursul național de fizică Evrika, unde a obținut locul întâi. Succesul a fost greu de gestionat, astfel încât, recunoaște Daria,  ”la faza națională am ieșit mai jos cu 20 de poziții”. Anul următor greșeala nu a mai fost repetată. După multă muncă, Daria avea să revină pe prima poziție la concursuri. A participat an de an la olimpiadele de fizică din România, dar și la concursuri internaționale. Când era în clasa a X-a, a participat la Olimpiada de Științe pentru juniori din Bali, unde a luat argintul, iar după aceea la Olimpiada Europeană de Științe care s-a ținut în Copenhaga.

 

“Eram foarte motivată. Stăteam până seara și lucram”

În urma unui proiect realizat în echipă cu un coleg de la Liceul Tudor Vianu, Daria a participat la concursul Romanian Science and Engineering Fair, ținut la Suceava. Acolo cei doi au luat aurul și s-au calificat astfel să reprezinte România la etapa mondială a aceluiași concurs, cea mai mare competiţie de ştiinţă şi inginerie din lume dedicată liceenilor, organizată în Arizona. Întrebată ce program a urmat pentru a ajunge la aceste performanțe, Daria a spus: “Veneam de la școală, mâncam, mă așezam la masa de lucru, făceam temele pentru școală în maxim două ore și după aceea lucram pentru olimpiadă. Eram foarte motivată. Stăteam până seara și lucram.”

 

Daria 2

 

Viața Dariei nu s-a limitat numai la participarea la concursuri naționale și internaționale. Când era clasa a XI-a, a simțit dorința de a se implica în alte activități. “Mi-am dat seama că am fost la o grămadă de olimpiade, de concursuri, dar parcă îmi mai trebuia și altceva, așa că m-am apucat de voluntariat.” își amintește Daria. ”Pentru început am fost profesoară pentru copiii de la Casa Experimentelor. Acolo veneau copii și părinți care voiau să vadă experimente și să învețe știință într-un mod distractiv. A făcut apoi voluntariat la o biserică din capitală, unde le dădea meditații la matematică copiilor înscriși la școala duminicală.”

 

“Eram copilul ăla cuminte cu olimpiade, dar nu eram mulțumită”

În liceu, a vizitat multe facultăți din București unde prin intermediul olimpiadelor a cunoscut numeroși profesori.“Profesorii mi s-au părut bine pregătiți, dar majoritatea se plângeau că nu au suficiente dotări, nu au acces la diferite proiecte. Plus că simțeam nevoia de o schimbare”, spune Daria, care adaugă că atunci a simțit nevoia să încerce să facă facultatea în străinătate. Și a aplicat la cinci universități din Marea Britanie: Cambridge, Manchester, Bristol, University College London și Imperial College London. Daria a primit câte o invitație din partea tuturor facultăților la care aplicase, dar oferta de nerefuzat a fost cea a Colegiului Pembroke din cadrul Universității din Cambridge. Întrebată în ce a constat testul celor de la Cambridge, Daria a spus: “Mi-au dat câteva probleme. Nu voiau să vadă că am ajuns la răspunsul corect, ci voiau să vadă raționamentul meu, nu să le dau pur și simplu răspunsul. La Cambridge se aplică principiul să înțelegem ce facem.”

 

Daria 3

 

“Eu zic că sunt cea care gândește și rezolvă. Am încercat să reproduc, dar nu pot”

Cu experiența mediilor academice de peste hotare, Daria privește la învățământul din România. Spune că avem profesori bine pregătiți, dar și-ar dori să nu mai existe diferențe de dotări între școlile de la sate și cele de la oraș. “Toți elevii ar trebui să aibă acces la aceleași oportunități” spune Daria. Și mai crede că în liceu ar trebui să existe câteva ore de cultură politică. “Să înțelegem pe ce planetă suntem, ce înseamnă dreapta, ce înseamnă stânga, ce drepturi avem, cum ne putem implica în societate activ. Adică mai sunt câțiva ani, devii major, trebuie să votezi și să înțelegi de ce trebuie să votezi, ce schimbări poți face dacă mergi la vot.”

 

 

Profesorul Ion-Ovidiu Pânișoară știe răspunsul la întrebări de genul ”ce să-i spun copilului meu ca să-l fac să învețe mai bine?”. El este omul pe care ai vrea să-l consulți când vrei să afli cum să treci împreună cu copilul printr-o traumă, așa cum este moartea cuiva drag. Sau să-l întrebi cum să-l pregătești mental pe copil să abordeze examenul de capacitate sau bacul. L-am ascultat acum câteva zile la Liceul ”Anastasia Popescu”, iar mai jos sunt câteva lucruri utile părinților și profesorilor, culese din expunerea sa cu tema ”Comunicare și emoții în școală”. Prof. dr. Ion-Ovidiu Pânișoară este directorul Departamentului de Formare a Profesorilor din Universitatea din București, conducător de doctorat, autor a 20 de cărți de pedagogie și învățare permanentă.

 

Neajutorarea dobândită. Povestea fericită a campionului la bowling

”Neajutorarea dobândită” este punctul în care o persoană, indiferent de vârstă, a trecut prin atât de multe eșecuri, încât nu se mai poate motiva. Mintea îi spune unei astfel de persoane: ”dacă ai încercat de atâtea ori și nu ai reușit, înseamnă că n-are sens să mai încerci o dată”. Cum se iese din neajutorarea dobândită? Prin ajutor extern. Persoana aflată în această situație trebuie motivată printr-un succes, fie el și contrafăcut. Prof. Pânișoară citează cazul celebru al unui părinte al cărui băiat este foarte dezamăgit că nu-i reușește nicio lovitură la bowling. După o seară de antrenament în care bila nu lovește popicele, băiatul vrea să renunțe definitiv. Tatăl îl convinge a doua zi să mai încerce o dată. Băiatul se lasă foarte greu convins, dar prima sa lovitură este câștigătoare: deși el nu-și dă seama, pista de bowling fusese ușor înclinată de către tată, pentru ca bila să meargă în direcția optimă indiferent de calitatea loviturii. Băiatul nu știe asta și nici nu-și dă seama de intervenția tatălui, dar faptul că dintr-o dată are succes îl motivează puternic să continue antrenamentele. Pista este îndreptată la loc de către tată, dar, surpriză!, loviturile băiatului continuă să lovească ținta. Povestea (reală) se termină pozitiv, cu băiatul devenind campion la bowling. Concluzia este simplă: în caz de neajutorare dobândită, persoana în cauză trebuie să capete gustul reușitei, iar astfel să fie motivată să meargă înainte.

 

Viața se schimbă. Ne schimbăm și noi odată cu ea?

  • Se simte din ce în ce mai mult nevoia unei ”diete” de tehnologie: să folosim în mod controlat tehnologia, care altfel ne invadează viața.
  • ”Nativ digital” este o nouă categorie de oameni, respectiv cei care, în relație permanentă cu tehnologia digitală și universul virtual, sunt subiecții unor schimbări la nivel neuronal.
  • Dintotdeauna între adulți și copiii lor a fost o diferență vizibilă. Totuși, noi ne găsim în mijlocul unei schimbări fără precedent. Lumea copiilor noștri va fi cu totul diferită față de lumea noastră. Iar situațiile de viață cărora le vor face ei față vor fi cu totul diferite de cele cu care suntem noi familiarizați. Asta complică mult lucrurile, pentru că în epoca digitală gestionarea emoțiilor este din ce în ce mai dificilă.

 

Profesorul Ion-Ovidiu Pânișoară, la finalul conferinței despre comunicare și emoții

 

Porți pe hainele tale de zi cu zi emoțiile din interiorul tău

Emoțiile din interior se pot citi în culoarea hainelor pe care le porți. Profesorul Pânișoară enumeră succint stările pe care probabil le-am vrea ascunse, dar le trădăm prin limbajul simbolic al hainelor: negrul înseamnă rebeliune, luptă, ”nu-mi place și vreau să schimb”; violet înseamnă vulnerabilitate și nevoia de a fi protejat; verdele înseamnă egocentrism; roșul semnifică implicare și pasiune.

Pe de altă parte, în universul nostru din interior viața pulsează în ritmuri pe care adesea nu le înțelegem. Dar limbajul emoției este ceva sădit în noi de milenii. Și astfel putem înțelege de ce o anumită stare este puternică și de durată, iar o alta este timidă sau se epuizează rapid: intensitatea cu care trăim o emoție depinde de importanța pe care ea o are pentru supraviețuire, în contextul evoluției ființei umane. Frica, de exemplu, este importantă și necesară, ea te ajută să eviți pericolul și să-ți salvezi viața. De asta frica durează mai mult decât, spre exemplu, starea de bucurie.

 

Cum să trecem printr-o pierdere grea?

Există 8 etape ale procesului de jelire, fiecare în parte necesară și obligatorie pentru recuperare: negare / protest și furie / tristețe și dor / frica sau sentimentul de groază ori de singurătate / acceptarea mentală și emoțională / formarea de noi atașamente sau reînnoirea relației / iertarea (copiii care nu vor trece prin această etapă vor deveni mai târziu victime sau atacatori) / recunoștința (persoana respectivă ajunge să se simtă bine în propria piele).

 

Pedeapsă, recompensă, putere de convingere

  • Pedeapsa nu este un instrument eficient în educație. De ce? Pentru că pedeapsa este ceva rău, cu care omul totuși se obișnuiește.
  • Recompensa trebuie administrată nu după fiecare lucru bine făcut, ci doar din când în când. În acest fel, copilul va fi motivat să lucreze mereu bine, pentru că după fiecare sarcină bine realizată el se poate aștepta să primească recompensa.
  • De ce ascultăm pe cineva? Există două motive: 1) pentru că spune lucruri interesante, și 2) pentru că ne place ca persoană. Dacă un comunicator nu se face plăcut, nu contează că spune lucruri interesante. Ce spune el nu va fi asimilat de auditoriul său.
  • Școala funcționează dacă avem elevi fericiți.

 

Pentru că învățarea eficientă se face prin joc, prof. Pânișoară a creat un joc prin care emoțiile ies la suprafață, iar părintele găsește o cale în plus către sufletul copilului său

O carte care se adresează mai ales celor mici și care le vorbește prin poezie și desene despre cum să-și identifice emoțiile

 

Frica este bună sau rea?

Dintotdeauna, frica a făcut parte din instrumentele de bază ale adaptării la realitatea imediată. Din acest motiv, frica este bună, pentru că mă ferește, de exemplu, de pericolul de a fi mușcat de un câine agresiv. Totuși, atunci când îmi este frică de toți câinii, inclusiv de pudelii inofensivi plimbați de stăpânii lor prin parc, atunci frica se transformă în anxietate și îmi provoacă răul.

De ce se tem adesea copiii să meargă la școală? Surprinzător, răspunsul nu se găsește în școală, ci acasă: de multe ori, frica de școală a copiilor vine din presiunea pe care părinții o exercită asupra lor. Cerința ”să fii cel mai bun din clasă” crează o apăsare pe care copilul o duce greu. Profesorul ar trebui să acționeze pentru a schimba această stare de spirit a elevului, deși adesea n-o face.

 

 

 

 

Cum ajungi cât mai departe pe drumul către mintea copilului tău? Deschide-i inima, iar apoi vei ajunge la mintea lui – acesta este răspunsul profesoarei Monica Șerbănescu. Iată multe alte sfaturi bune privind relația dintre părinți, copii și profesori, de la fondatoarea și directorul general al Liceului Pedagogic Ortodox ”Anastasia Popescu”.

 

  • Principiul de bază, preluat de la Mama Sica (Anastasia Popescu): profesorii sunt mentorii elevilor, sunt prietenii lor.
  • Învățământul trebuie să pună accent pe dezvoltarea aptitudinilor elevului. Este un adevăr modern și etern, în sensul în care noi ”descoperim mereu roata” și evidențiem drept moderne adevăruri care au fost valabile întotdeauna.

 

Cum arată profesorul perfect?

  • Pentru ca ”școala acasă” să funcționeze, trebuie ca și părintele să fie un bun profesor.
  • Nu ne interesează competența profesorului, pentru că este mult mai importantă latura sa umană. Conținutul intelectual oricum se transmite.
  • Pentru a ajunge la mintea copilului, profesorul trebuie mai întâi să ajungă la inima lui. Nici un copil nu învață decât iubind, iar o materie școlară o iubești prin profesor.

 

Copilul și oboseala: teme sau joacă?

  • Când am început în școală programul extins până la ora 17.00 sau 18.00, în țara noastră nu exista after-school. Nu văzusem modelul nicăieri. Dar m-am gândit că este ideal ca profesorul să lucreze după-amiaza cu elevul, după orele de dimineață, pentru că el știe cel mai bine care este nivelul de cunoștințe al elevului.
  • La început, în anii 1990, pentru programul extins (de după-amiază) am avut foarte multă respingere din partea forurilor superioare și foarte multă susținere din partea părinților
  • Prefer ca seara, atunci când părintele vine de la serviciu, să stea cu copilul lui și să citească ceva, să iasă la plimbare, să meargă la teatru, să se joace orice – dar fără să fie stresați de teme. Temele sunt de școală, nu trebuie să le fac cu mama.
  • Copilul are nevoie ca părintele său să țină un echilibru între severitate și permisivitate.
  • Cele două mari probleme universale: consecvența și onestitatea.
  • Nu poți elimina ecranele din viața copiilor, dar putem încerca să le limităm.
  • Discernământul de care ai nevoie pentru a distinge între bine și rău, între adevăr și minciună, tot educația ți-l formează.
  • Derulăm două proiecte Erasmus Plus în școală, prin care predăm discipline nonlingvistice într-o limbă străină. Și prin asta le arătăm copiilor că învățăm o limbă străină pentru a transfera cunoștințe din alt domeniu, limba străină nu este un scop în sine.

 

Sfaturi pentru părinți: exigență sau libertate?

  • Exigența părintelui față de copil trebuie să existe de la început. Și tot de la început părintele trebuie să fie iubitor față de copil.
  • Severitate a părintelui față de copil? Depinde, severitate poate însemna asprime, dar poate însemna și rigoare. Adică atunci când nu abdici de la o regulă pe care ai stabilit-o cu copilul.
  • Când stabilim o regulă, ea trebuie asumată de toată lumea, părinte și copil. De exemplu, stabilim că după ce facem ordine, mergem la teatru. Dacă el, copilul, nu face ordine, nici eu, părinte, nu respect ce am stabilit, deci nu mergem la teatru.
  • Este bine ca părintele să știe cât mai mult despre ca face copilul lui la școală. Dar este firească și nevoia copilului de intimitate, iar această nevoie trebuie respectată.
  • Este esențial să fii alături de copilul tău și în felul acesta să fii o mamă bună și un tată bun.

 

La Drobeta-Turnu Severin, totul are-a face cu Dunărea, fluviul care s-a modelat după noi românii – şi ne-a modelat – timp de milenii. Despre aceasta, şi atâtea altele, am discutat cu Elisabeta Hruby, profesor de Limba şi Literatura Română de peste trei decenii, cadru didactic la Colegiul Naţional Traian din Drobeta.

Pe vremea lui Ceauşescu, vapoarele erau închise cu plasă de sârmă, pentru ca oamenii să nu sară la sârbi, fiindcă la Orşova era punct de trecere”, îşi aminteşte pentru Matricea Românească Elisabeta Hruby, profesor la Colegiul Naţional Traian, poate cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ liceal din Drobeta-Turnu Severin. Anii au trecut, Cortina de Fier – şi plasele de sârmă – au căzut, iar azi, plonjonul în vârtejul numit Europa este perfect legal. Şi, cu toate astea, profesorul Elisabeta Hruby a rămas acasă – spre deosebire de mulţi dintre elevii ei.

„Bineînţeles că este dureros să îţi creşti copiii pentru alţii (n.r. din alte oraşe sau din străinătate), dar a fi profesor îţi dă satisfacţii necuantificabile. Este una dintre puţinele profesii în care simţi, efectiv, că îţi aduci contribuţia.”

Şi, într-adevăr, un citat din Petre Ţuţea, peste care dăm pe culoarele liceului unde Elisabeta Hruby şi-a petrecut o viaţă de om, ne reaminteşte tuturor această realitate:

„Mi-ar fi plăcut să fiu profesor. Profesorul este fabricant de oameni. Profesorul seamănă cu un tâmplar care ia un lemn murdar din noroi, îl spală şi face mobilă de lux.”

În curtea liceului, un stejar plantat exact la 1918 e încă o dovadă că profesorii, mai mult decât a construi mobile de lux, sădesc seminţele viitorului. Se moare, e drept, şi cu arma în mână. Dar, de multe ori, şi cu stiloul, căci profesorul este soldat în primul rând al educaţiei.

„Ne dorim să plantăm şi noi, aici, încă un stejar, pentru următorii 100 de ani.” Îmi vine să îi răspund doamnei profesoare că a făcut-o deja: în inimile elevilor care azi, de la Bucureşti sau de aiurea, o poartă în suflet ca pe unul dintre dascălii ce le-au definit existenţa.

Motivele sunt lesne de înţeles. Elisabeta Hruby este un model. „În comunism, după examenul la facultate, eram pregătită să lucrez în fabrică. Îi şi spusesem tatei că de a doua zi merg la treabă, pentru că era o concurenţă uriaşă. Am primit însă telefonul de la Timişoara, care mă anunţa că am intrat. Nu m-aş fi gândit niciodată că voi deveni profesoară. Dar, atunci când am ajuns să predau, nu s-a pus niciodată problema să rămân la Timişoara. Am revenit acasă. Unde să plec?”

Pentru Elisabeta Hruby, limba română este cântec. „Calitatea pe care o admir cel mai mult la limba română? Muzicalitatea. Este o limbă foarte muzicală, foarte poetică.” Asaltul englezei o îngrijorează, însă: „Mi-e greu să spun cum va arăta limba română peste 50 de ani. Cert este că semnele nu sunt bune, că asistăm la o abrutizare ce trebuie stăvilită.”

Vede profesorul Hruby o rază de lumină în acest peisaj – lingvistic, literar – adesea sumbru? „Da. Cu tot respectul pentru clasici, ce reprezintă seva culturii noastre, autorii noştri contemporani sunt egalmente de luat în considerare. Şi voi oferi câteva exemple de opere extrem de valoroase, din literatura română contemporană: Băiuţeii, de Filip Florian şi Matei Florian, apoi Kinderland, de Liliana Corobca – vorbind despre copiii părăsiţi ai României -, Sunt o babă comunistă, de Dan Lungu şamd.”

Absenţa lui Mircea Cărtărescu din această listă mă frapează, pentru că e contra curentului.

„Sigur că nu-l putem ignora pe Mircea Cărtărescu, că nu-i putem ignora proza şi nici lirica… Mulţi copii, când citesc O motocicletă parcată sub stele, spun: Doamna, dar asta nu e poezie! Sunt învăţaţi cu stereotipuri nu întotdeauna benefice.”

Mulţi kilometri de poveşti şi o savuroasă saramură mehedinţeană mai târziu, ne despărţim de profesorul Hruby cu senzaţia că am întâlnit un mare om. Pentru care pot da mărturie mii de copii ai domniei sale, răspândiţi pe tot continentul european, şi nu numai. Sunt tot atâţia oameni care vorbesc o română curată, cam tot atât de curată ca apele Dunării la Drobeta.

Foto deschidere: Ovidiu Iordache

Mult mai gravă decât plagiatul este impostura, o problemă capitală a societăţii româneşti, generalizată şi instituţionalizată. Criza forţei de muncă este legată de aceasta. Avem oameni cu diplomă câţi vrei, majoritatea impostori, care nu ştiu să facă nimic.”

Aşa grăit-a profesorul Marian Popescu, de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, la începutul Şcolii mele Doctorale. Omul ştie ce spune. A fost preşedintele Comisiei de Etică a Universităţii Bucureşti, predă cursul de Etică devenit obligatoriu, de anul acesta, pentru doctoranzi (mai bine mai târziu, decât niciodată), şi e un profesor cu destulă substanţă intelectuală pentru a-l lua în considerare.

Acelaşi Marian Popescu ne recomanda, toamna trecută, o lucrare semnată de Alexandru Dobrescu, intitulată “Corsarii minţii”, publicată acum un deceniu, ce pune pe tapet originile plagiatului în România. Citind-o, veţi descoperi amuzaţi (sau, oripilaţi), că însuşi începutul luptei cu impostura, la noi, a fost o fraudă: prima carte românească despre proprietatea intelectuală, plagiat şi combatarea lui a plagiat, la rându-i, o lucrare franţuzească. Un secol mai târziu de la acest început funest, impostura face ravagii. Nu poţi spera la mântuire când începi Postul Mare cu o vizită la KFC.

Nu poţi spera la mântuire când începi Postul Mare cu o vizită la KFC

Un prieten care lucrează, asemeni altor sute de mii de români, în domeniul IT, îmi mărturisea deunăzi convingerea că „toţi oamenii calificaţi din România au ajuns să lucreze cu străinătatea”, pentru piaţa locală rămânând ca furnizori de servicii, cu precădere, impostorii, a se citi oamenii de slabă / mediocră calificare, şi cu o etică a muncii reprobabilă. Oamenii care uită să îşi seteze ceasul dimineaţa şi nu-şi fac apariţia la întâlniri, sau ratează termenele de predare. Oamenii care fac nazuri la muncă multă, dar cer din start 1000 de euro la angajare, în virtutea, probabil, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.

În acest timp, problemele impostorului sunt multe, chiar dacă efectul Dunning-Kruger îi dă încrederea şi ego-ul umflat al lui Donald Trump.

Impostorul român nu ştie să scrie şi să vorbească corect româneşte, nu ştie nici engleză, dar e prolific în media socială, fără a-şi da seama de penibilul exhibiţiilor sale agramate.

Impostorul român ţine să apară pe scene publice, chiar dacă are probleme evidente cu vorbitul în public. Pentru el, e important să fie acolo, să fie văzut, să se simtă cineva, cu un panou mare în spate, conţinând de regulă sigle celebre, din care vrea să îşi extragă legitimitatea (obicei împrumutat de la şedinţele foto ad-hoc la spider-ele din cluburi).

Impostorul român are un CV în care centrul de greutate e permisul de conducere categoria B, cu o lungă listă de locuri de muncă obscure sau, cel mai adesea, fictive. Impostorul român ţine, însă, să aibă un CV lung, cu de toate.

Impostorul român are un CV în care centrul de greutate e permisul de conducere categoria B. Impostorul român ţine, însă, să aibă un CV lung, cu de toate

Impostorul român e om de echipă. Asta până distruge echipa din interior, primul scop cu care pleacă la drum în semi-maratonul lui către şefie.

Impostorul român cere 2500 de euro unui patron de restaurant care-i solicită, telefonic, un tavan fals, doar pentru că e din Dorobanţi, şi numai 750 de euro când acelaşi om pretinde că e din Militari (caz real, pe care îl atest). Pentru că impostorul român umblă cu ocaua mică, iar suprapreţul e singura lui idee creativă, în viaţă.

Impostorul român crede cu tărie în următorul principiu: “Dacă clientul nu era prost, nu lucra cu noi!”

Impostorul român e blestemul patronului român (care nu mai are de unde alege grâul din neghină, pentru că totul e neghină), e spaima oamenilor de la Resurse Umane (asta, în rarele cazuri când nu sunt şi ei impostori), e flagelul sistemului românesc de pensii.

Şi lista ar putea continua. Învăţaţi-vă copiii să nu fie impostori. Învăţaţi-i că e mai bine să fie mai puţin, cu onestitate, decât mai mult, înşelând viaţa şi pe cei de lângă ei. It only goes so far, zice englezul. Românii spun, mai plastic: undeva, tot ţi se înfundă, ca impostor.

La zece ani de la dispariţia lui Dan Grigorescu, intelectual român de excepţie, specialist în comparatism / literatură comparată, pionier în iconologie şi ekphrastică, Matricea Românească îi cinsteşte memoria.

Aceste aserţiuni personale referitoare la paradoxurile noţiunii de cultură în spaţiul occidental în modernitate şi postmodernitate au fost inspirate de activitatea şi scrierile, devenite deja puncte de reper în orice bibliografie actuală a comparatismului şi a studiilor de artă şi literatură universală, scrise de profesorul, criticul de artă şi comparatistul Dan Grigorescu, unul dintre promotorii studiului iconologiei în mediul universitar românesc.

Comparatismul românesc se remarcă printr-o istorie bogată şi o evoluţie constantă. Cunoscută mai ales în domeniul universitar, literatura comparată este promovată îndeosebi de specialişti ai literaturii universale, ai studiilor literare, ai teoriei literaturii şi ai studiilor de istorie a artelor vizuale. Comparatismul este un domeniu al sintezelor şi al paralelelor culturale, dar care conţine deseori trimiteri la tot ce înseamnă fundamentele unei culturi: mentalitate, imaginar, coordonate politice, economice. Dacă şcoala comparatismului românesc cunoaşte numele unor Tudor Vianu, Alexandru Dima, Edgar Papu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi alte numeroase nume intrate deja în panteonul culturii româneşti, astăzi putem vorbi în mod clar de o generaţie nouă, cea a deceniilor ’70-’90, cu continuităţi în anii 2000 care sunt nume consacrate şi de referinţă în spaţiul cultural contemporan. Ne referim aici la personalităţi precum Romul Munteanu, Cornel Mihai Ionescu, Irina Mavrodin şi, în mod deosebit, la Dan Grigorescu.

Profesorul, criticul literar, criticul de artă, academicianul Dan Grigorescu este astăzi un nume de referinţă în domeniul literaturii comparate, al iconologiei şi al istoriei artei.

Comparatismul este un domeniu al sintezelor şi al paralelelor culturale, dar care conţine deseori trimiteri la tot ce înseamnă fundamentele unei culturi: mentalitate, imaginar, coordonate politice, economice

Dan Grigorescu – istoric literar, eseist, critic literar, traducător, profesor de literatură comparată, critic de artă și istoric al artei a urmat Colegiul „Sfântul Sava” din București (1942-1950), apoi secția de filologie germanică a Facultății de Filologie din cadrul Universității din București, obținând diploma de licență în limba și literatura engleză în anul 1954. Lucrează ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1954-1958), este muzeograf la Muzeul de Artă al României (1960-1963) și redactor-șef la Editura Meridiane (1963-1968). A fost șeful Catedrei de literatură comparată la Facultatea de Litere din București între 1980 și 1984 și după 1990. A fost unul dintre discipolii academicianului Tudor Vianu. În anul 1969 își susține doctoratul cu teza Shakespeare în cultura română modernă. În perioada 1970-1971 este detașat ca lector în S.U.A., unde a ținut cursuri de istoria și cultura României și de literatură comparată la universitățile din Seattle, Portland și Los Angeles, iar între 1971 și 1974 a fost numit director al Bibliotecii Române din New York. Însemnările din acești ani americani, conținând meditații asupra culturii și societății americane contemporane, vor fi reunite în volumul Marile canioane (1977). A prezentat sute de vernisaje ale unor artiști plastici contemporani din România și a semnat mai multe monografii ale acestora la Editura Meridiane, unde a fost redactor șef al Sectorului de artă plastică, teatru, cinema. A devenit redactor șef la revista  Arta în 1987. A deținut și funcția de director al Institului de Istorie și Teorie Literară George Călinescu al Academiei Române și a fost un colaborator apropiat al Institutului de Istoria Artei din cadrul Academiei Române.

Comemorare Dan Grigorescu legendă comparatism literatură comparată iconologie ekphrastică interior

Foştii învăţăcei i-au adus un omagiu profesorului Dan Grigorescu, pionier în iconologie şi ekphrastică, la 10 ani de la dispariţia sa dintre noi

Fin cunoscător al avangardei, este coordonator al unui Dicționar al avangardelor dar si al unui Dicționar alfabetic al literaturii americane, premiat cu medalia de aur a Asociației Criticilor Americani. A scris numeroase studii de specialitate despre cei mai importanți pictori români contemporani. Este autorul unor lucrări despre Expresionism și Pop-Art, al unei Introduceri la literatura comparată și al unor dicționare de artă plastică și de literatură americană.

Este unul dintre traducătorii lui William Shakespeare în limba română, a coordonat prima ediție critică a operei lui Shakespeare din România, a scris numeroase studii de istoria artei, literatură comparată, pentru a nu cita decât o mică parte din numeroasele studii, cărţi, prefeţe şi prezentări. A fost membru al Academiei Române din 2004.

Cărţi precum Aventura imaginii, Constelaţia Gemenilor, Povestea artelor surori sunt esenţiale astăzi în conturarea conceptelor şi a metodelor de analiză a operei de artă în raportul ei cu alte arte, cu texte, cu spaţii civilizaţionale, iar lectura lor este obligatorie alături de cea a operelor lui Erwin Panofsky pentru a înţelege ce înseamnă iconologie.

Când l-am cunoscut pe profesorul Dan Grigorescu la cursurile de literatură comparată ale Facultăţii de Litere, acesta era printre studenţi o adevărată legendă.

Nu exista posibilitatea să fii un absolvent de Litere fără să fi frecventat cursurile sale. Am înţeles repede cauzele acestei legende: fiecare curs al sau era o părticică dintr-o enciclopedie culturală. Trebuia să te pregăteşti serios, să citeşti mult, ca să poţi ţine pasul cu volumul de informaţii primit la cursuri. Avea şi aura unui profesor exigent, serios şi pretenţios cu studenţii săi, era neiertător şi critic când observa lacune de cunoştinţe, dar tocmai această exigenţă a sa era resimţită ca necesară, iar cursurile sale, cele opţionale în special, erau frecventate cu asiduitate de un număr mare de studenţi, la care se adăugau foşti studenţi, doctoranzi şi o mulţime de cunoscători ai cărţilor sale celebre.

Adevărata valoare a profesorului Dan Grigorescu se vădea cănd vorbea despre două domenii în care a avut rolul de întemeietor: iconologia şi ekphrastica. Lucrările sale Aventura imaginii, Constelaţia Gemenilor si Introducere în ekphrastică sunt cărţi de referinţă în domeniu. Prin aceste volume, Dan Grigorescu şi-a propus să depăşească limitele comparatismului teoretizat de Arnold van Tieghem şi să promoveze specialităţi noi, moderne, metode de cercetare care făceau carieră in spaţiul occidental.

Când l-am cunoscut pe profesorul Dan Grigorescu la cursurile de literatură comparată ale Facultăţii de Litere, acesta era printre studenţi o adevărată legendă

Format la şcoala de anglistică a Universităţii Bucureşti, Dan Grigorescu este un deschizător de drumuri şi în domeniul studierii formelor culturale ale lumii americane. Înainte de ’90, a scris o serie de cărţi absolut esenţiale despre cultura şi civilizaţia americană, cu un vădit caracter documentar şi enciclopedic, într-un moment când informaţii despre spaţiul american erau greu de găsit în România. Cărţi precum La nord de Rio Grande, Înainte şi după Columb, Arta americană, la care se adaugă în anii ’90-2000 o istorie literară, un dicţionar al scriitorilor americani, monografii, traduceri, recenzii şi prefeţe sunt resurse necesare în bibliografia oricărui cititor / receptor al literaturii americane.

Anul acesta, cu ocazia împlinirii a zece ani de la dispariţia profesorului Dan Grigorescu, foştii săi studenţi şi doctoranzi i-au adus un omagiu prin organizarea unui Colocviu dedicat domeniului atât de vast al iconologiei, domeniu în care Dan Grigorescu şi-a adus o contribuţie majoră şi pe care l-a promovat în spaţiul culturii româneşti.

Iată ce mi-a declarat fiul regretatului nostru Profesor, într-un interviu realizat via e-mail:

Precum poate ştiţi, tatăl meu, profesorul Dan Grigorescu, a fost fascinat de toate aspectele legate de înţelegerea culturii universale. Interesele lui diverse în literatura şi arta plastică l-au îndreptat, aproape inevitabil, către domeniul iconologiei. Deşi iconologia se dezvoltase substanţial în alte ţări, în momentul în care tatăl meu a pornit să o aprofundeze, în România era foarte puţin cunoscută.
 
Dan Grigorescu s-a stins din viaţă acum zece ani. Dacă ar fi fost încă în viaţă, cred că ar fi fost încântat să vadă că interesul pentru acest domeniu continuă, mai ales prin foştii lui studenţi.

De-a lungul vieţii lui, tatăl meu a fost, printre altele, redactor de carte, critic de artă, redactor de reviste, muzeograf şi director de instituţii culturale. Cred că, deşi toate aceste poziţii şi funcţii i-au dat satisfacţii (şi, evident, bătaie de cap), când a avut de ales între aceste preocupări şi cea de profesor la Universitatea Bucureşti a ales-o întodeauna pe cea din urmă. A îndrăgit profesia sa de dascăl.

Considera că şi-a petrecut cei cincizeci de ani ca profesor ca făcând parte dintr-o comunitate intelectuală mai mare, care depăşea limitele prezentului. Vorbea şi scria întotdeauna cu respect şi admiraţie despre profesorii lui de la Liceul Sf. Sava (ca Simion Vărzaru sau Nicolae Lungu) şi de cei de la Universitate (ca Tudor Vianu sau Ana Cartianu). Le era profund recunoscător pentru tot ce îl învăţaseră. Apropo, dacă sunteţi interesaţi de gândurile tatălui meu despe cei ce i-au fost profesori, vă sugerez să citiţi volumul său autobiografic, “Drumuri printre amintiri,” apărut la câteva luni după moartea sa.

Dan Grigorescu vorbea cu tot atâta plăcere despre studenţii pe care îi avusese de-a lungul timpului şi despre realizările lor. Considera că face parte dintr-o profesie şi generaţie care trecuse prin multe momente grele, dar care îşi împlinise în ciuda greutăţilor importanta datorie de a stabili o punte între valorile culturii româneşti de mai demult şi cele care urmau să vină.

Ştiind toate aceste lucruri despre tatăl meu, sunt convins că nu l-ar fi bucurat nimic mai mult decât să vadă că cei ce vă aflaţi la această conferinţă, unii dintre dumneavoastră, din câte înţeleg, foşti studenţi de-ai lui (sau poate studenţi de-ai studenţilor lui), continuaţi o tradiţie intelectuală bogată de literatură comparată şi istoria culturii dar, totodată, îmbrăţişaţi un domeniu relativ nou: cel al iconologiei.

Pentru aceasta, eu vă mulţumesc.

Alexandru Grigorescu

Profesor de Relaţii Internaţionale

Loyola University Chicago

 

Foto deschidere: ramniceanu.com

Elevă olimpică la fizică, admisă la patru universități din Marea Britanie. Daria Radu: ”Pe mine m-au ajutat profesorii. Cred că poți să dai peste un profesor bun și la ultima școală dintr-un sat”

30 Septembrie 2019 |
Când era în clasa a V-a, Daria a început să-și descopere pasiunea pentru fizică. La puțin timp a participat la primele olimpiade. Ținta ei era primul loc, iar acolo n-a ajuns chiar din primul an. Din clasa a VII-a a început să participe la câte două...

Elisabeta Hruby, profesor Limba şi Literatura Română, din Drobeta-Turnu Severin: "Dunărea este drumul fără pulbere ce leagă România, în cursa spre mare" / "Avem o literatură română contemporană de excepţie"

28 Iunie 2018 |
La Drobeta-Turnu Severin, totul are-a face cu Dunărea, fluviul care s-a modelat după noi românii - şi ne-a modelat - timp de milenii. Despre aceasta, şi atâtea altele, am discutat cu Elisabeta Hruby, profesor de Limba şi Literatura Română de peste trei...

Omagiu profesorului Dan Grigorescu

19 Iunie 2018 |
La zece ani de la dispariţia lui Dan Grigorescu, intelectual român de excepţie, specialist în comparatism / literatură comparată, pionier în iconologie şi ekphrastică, Matricea Românească îi cinsteşte memoria. Aceste aserţiuni personale referitoare la...