Pasiunea pentru teatru o animă din fragedă pruncie, însă, odată cu trecerea timpului, Ivona Boitan descoperă regia și decide să plece pe această cale. Vine în Capitală unde urmează Facultatea de Teatru, secția regie, apoi viața capătă o cu totul altă traiectorie și se angajează în industria publicității și în televiziune. O întâlnire providențială a făcut-o să revină în teatru, unde a regizat spectacole de mare succes. Cu ele a colindat țara și chiar lumea. Totuși, descoperind Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”, a avut revelația unei noi  perspective, cea de dascăl de religie. Matricea Românească a stat de vorbă cu Ivona Boitan despre începuturi, proiecte și misiunea de a sluji din postura profesorului de religie.

Articolul pe scurt:

• Întâlniri providențiale: ,,Unul dintre momentele care mi-au marcat existența, din foarte multe puncte de vedere, este întâlnirea cu Liceului Pedagogic Ortodox Anastasia Popescu. Toată ideea cu profesoratul a venit din discuțiile despre educație și școala românească, iscate de vizionarea de către elevi a piesei mele Candele Nestinse și a faptului că viitorii mei colegi, profesorii, au apreciat textul în mod deosebit, Liceul transformându-se aproape într-un sponsor al piesei.”
• Destinul teatrului în contextul actual: ,,Teatrul nu are ce căuta online, teatrul este experiență vie. Faptul că putem viziona spectacole înregistrate, sigur ajută, dar emoția teatrului se naște din legătura actorului cu publicul.”
• Ateliere de teatru la Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”: ,,În primul rând copiii trec peste teama de a vorbi în public, se deschid și scapă de trac. Anul trecut am lucrat commedia dell’arte; a fost o atmosferă deosebită. Acum, respectând cerințele de distanțare fizică, am lucrat monologuri și discursuri.“

Modulul ”Actorie pe pâine” ținut de Ivona Boitan în cadrul Liceului Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”

Când drumul pe care mergi te poartă într-o lume nouă

S-a născut în Cluj-Napoca, dar, la vârsta de doi ani, s-a mutat cu familia la Târgu Mureș. De la vârsta de 5-6 ani, Ivona și-a dorit să devină actriță. În trecut, atât tatăl cât și unchiul său fuseseră animați de această dorință, dar, la vremea respectivă, această profesie nu era văzută cu ochi prea buni. ,,Cu timpul, am descoperit că e mai interesant să fii regizor. Perioada facultății a fost foarte interesantă. Erau anii ’90, iar noi, ca studenți, eram foarte implicați din punct de vedere social”, spune Ivona Boitan.

Nu a fost o renunțare la teatru, cât, mai degrabă, o necesitate de a câștiga niște bani pentru a-mi întreține familia

După terminarea studiilor, pronia a purtat-o pe Ivona într-o lume nouă, cea a publicității și a televiziunii. ,,Trecerea a fost oarecum forțată. Nu a fost o renunțare la teatru, cât, mai degrabă, o necesitate de a câștiga niște bani pentru a-mi întreține familia. Cum din teatru nu câștigam suficient, am apelat la această variantă. În publicitate nu am stat prea mult, dar în televiziune am lucrat zece ani în cadrul mai multor departamente de promovare, apoi în producție. Acolo am început să scriu la modul real și mi s-a deschis această cale către scris“, povestește Ivona Boitan.

Reîntoarcere pe tărâmul teatrului

Se părea că îndepărtarea de meleagurile teatrului era definitivă. Ivona credea că va fi nevoită să lucreze toată viața în zona mass media. Dar Dumnezeu a hotărât contrariul. ,,La un moment dat, un fost coleg de televiziune a dorit să facă un spectacol special pentru copii, un musical, mai exact. M-a rugat să-l scriu, pornind de la o carte a mea pentru copii care se numește Magie într-un pahar cu apă. Și a ieșit un spectacol în regim independent care a fost foarte bine primit“, menționează Ivona.

Candele Nestinse este un spectacol care vorbește despre preoții, poeții și elitele anilor ‘50, care au pierit în pușcăriile comuniste

De la acel spectacol lucrurile au început să se lege într-un mod firesc. ,,Am ajuns să mă întâlnesc cu actrița Ana Calciu și am făcut primul spectacol, Brâncovenii. Terminam un spectacol și apoi începeam altul. De un real succes s-a bucurat spectacolul Candele Nestinse. Cu el am fost de două ori în Belgia, apoi în Anglia. Spectacolul vorbește despre preoții, poeții și elitele anilor 1950, care au pierit în pușcăriile comuniste. Nu am dorit să punem în discuție ideologii, ci să prezentăm destine care au avut un anumit parcurs și care, la un moment dat, au fost deturnate, distruse, de niște oameni care nu au avut capacitatea intelectuală și spirituală de a-i înțelege“, precizează Ivona Boitan.

Spectacolul Candele Nestinse în regia Ivonei Boitan

O nouă provocare, profesor la Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”

Totul reintrase pe un făgaș normal. Turnee, aplauze, însă o nouă provocare a apărut în viața Ivonei. ,,M-am întâlnit cu  Monica Șerbănescu, fondatoarea Liceului Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”, iremediabil fermecată de lumea evocată de spectacolul „Candele nestinse”, piesă pentru care a devenit un adevărat sponsor. Toată ideea cu profesoratul  am discutat-o împreună, încercând să conturăm portretul profesorului de religie pe care îl dorea pentru elevi. Am tot povestit, iar, la un moment dat, dânsa mi-a sugerat să devin profesoară de religie pentru mai multe clase din cadrul liceului“, își amintește Ivona Boitan.

Cred că un profesor de religie bun primește un har, are de îndeplinit o slujire față de Dumnezeu și față de copii

Acum, pe parcursul vacanței de vară, la Liceul Pedagogic Ortodox ,,Anastasia Popescu”, se desfășoară multe proiecte dedicate copiilor. Ivona Boitan organizează atelierul de teatru. Pe final de dialog, am întrebat-o care este aportul acestor cursuri în dezvoltarea celor mici și cum au decurs orele de Religie online. ,,În primul rând, copiii  trec peste teama de a vorbi în public, se deschid și scapă de trac. Anul trecut am lucrat commedia dell’arte; a fost o atmosferă deosebită. Acum, respectând cerințele de distanțare fizică, am lucrat monologuri și discursuri. În ceea ce privește Religia predată online, a fost foarte greu, pentru că Religia nu este o oră de informație. Materiile de real s-au adaptat mai bine în sfera online, dar partea de uman este legată de emoție, de afectivitate. Când le povestești ceva copiilor trebuie să-i emoționezi; este foarte greu să transmiți emoție vorbind într-un monitor. Dar încercăm să recuperăm acum în Școala de Vacanță.“

Mi-e dor de profesorii mei de acasă. Mi-e dor să aud că ”99 nu este 100”, că ”este liber orice gând’’, că ”Harap Alb nu ar fi nimic fără Spân”. Dar nu sunt acasă, sunt aici, și tot ce se întâmplă în sălile de curs de la Jacobs University este unic, surprinzător și antrenant.

Prof. Karen: Cât de bine cunoști tu lumea asta?

Karen S. predă Teorie în Relații Internaționale și Sisteme Politice Comparate. Fiecare curs cere ca studenții să fi parcurs înainte o lectură pentru a putea fi la zi cu tema dată; eu și colegii mei intrăm mereu în sala de curs nerăbdători și curioși: cu toții așteptăm să vedem dacă explicația noastră față de teoria dată și integrarea ei în obiectul studiat este cea potrivită. Karen este neobosită în a prezenta informații și a cere informații. Nu numai că este o cunoscătoare absolută în temele ei, ci este și un profesor care te inspiră ca în fiecare zi să vrei să-ți crești puterea. Cât de bine cunoști tu lumea aceasta? Ce trebuie să știi pentru a crea schimbările pe care le vrei și, totodată, cum afli care sunt schimbările potrivite ce trebuie aduse? Cursurile lui Karen S. adună laolaltă 70-80 de studenți deodată. Și deși sunt atât de mulți, ca printr-o minune, îți arată că te cunoaște atunci când interacționează cu tine și își amintește ce i-ai spus acum 2 săptămâni și îți dă feedback constructiv atunci când te întâlnește pe hol.

Mă trezesc uneori, în timpul orelor, că o analizez și mă simt atât de norocos că învăț cât de important este să inspiri, să pari neobosit, inepuizabil. Atitudinea ei este mereu serioasă și impunătoare, iar nouă ne inspiră mult respect. Și ne transmite că face acest lucru pentru că ne consideră pe toți oameni serioși, competenți și calificați pentru a discuta teorii și probleme cu un anumit grad de complexitate. Îmi construiește un sentiment al datoriei și al vehemenței interioare și mă determină să vreau să fiu competent. Tot limbajul ei nonverbal transmite asta. În fiecare zi, la fiecare curs! Este prima dată când întâlnesc un astfel de profesor.

Frau Inga, profesoara de germană din Finlanda

Luni seară și miercuri seară am cursul de limba germană. Abia aștept să o revăd pe Frau Inga. Ea vine din Finlanda, iar în timpul studenției s-a îndrăgostit de Germania și de un german și a rămas aici, adoptând tot ceea ce înseamnă cultura germană. Ne predă totul temeinic, presărând umor și înțelegere. Nu folosește vreo metodă specială de predare, însă carisma și entuziasmul ei la ora 7 seara (după o zi întreagă de lucru atât pentru ea, cât și pentru noi, studenții) ne ține pe toți atenți și curioși. Sunt pus în situația de a verbaliza propoziții ce mă ajută în viața de zi cu zi. După o lună de cursuri cu Frau Inga, mi-am dat seama că puteam cere sau da indicații fără să trebuiască să apelez la engleză. Mereu vin mândru să-i spun ce și cu cine am mai vorbit în germană, iar bucuria ei când află mă motivează să mă străduiesc și mai tare. Frau Inga nu se supără când îi spui că îți este greu. Zâmbește și îți spune că știe, că te crede și că ai putea încerca un instrument de memorare. Și că este acolo să te ajute. Mi-e dragă Frau Inga și puterea ei de a te ajuta și de a nu te lăsa în urmă. Suntem 12 cursanți și fiecare student simte că este important, ca achiziția sa de azi a fost văzută și recunoscută de profesor, că mâine poate fi mai bine, că are încredere în noi.

Umorul ca formă a cunoașterii

Joi și vineri avem cursul de Filosofie și Scris Academic cu profesorul Eyon R, care încă de la prima întâlnire m-a făcut să realizez nu doar că strălucește în domeniului său, ci și că îmi va face extraordinară plăcere să îl ascult. Întreaga mea clasă este absorbită timp de 4 ore (!) de lecția domnului profesor. El îmbină lecții practice de cercetare și scris academic cu cele de filosofie și teorie a cunoașterii. Pe cele dintâi le explică cu multă empatie pentru noi, studenți care găsim foarte greu momentul și starea necesară pentru a lucra la teme foarte lungi și ne împărtășește din trăirile sale din timpul studenției. Filosofia, foarte dragă mie, o expune folosind exemple apropiate de noi și anticipează perfect subiectele ce creează confuzie. Totuși, cel mai important lucru este simțul umorului. Colegii mei mai mari îmi spuneau înainte să încep cursul că mă voi simți ca la un spectacol de comedie intelectuală și nu puteau avea mai multă dreptate. Este neobosit în a ne răspunde la orice întrebare înainte, în timpul, sau după curs și este un exemplu de om ce caută să se perfecționeze în tot ce face. Mă inspiră de fiecare dată când îl întâlnesc!

Ce-mi oferă și ce așteaptă de la mine profesorii mei

Profesorii mei nu cer vreodată respect. Îl câștigă, necondiționat, în fiece zi. Simți că au misiunea de a te face un om mereu capabil să înțeleagă și să acționeze. Și că ești un norocos că ești în acea sală. Profesorii mei îți spun că ești un om valoros. Te privesc doar și te validează. Se întorc către tine cu tot corpul când îți vorbesc, îți zâmbesc și te ridică cu acel zâmbet. Pun mereu mare preț pe intervențiile tale și te determină să te pregătești fiindcă valoarea orelor este dată și de contribuțiile tale. Dau feedback punând accentul pe toate părțile pozitive pe care le găsesc. Și îți arată cât și cum poți crește. Profesorii mei îți spun ce ești și ce ai făcut. Și îți spun ce așteaptă de la tine. Își fac timp pentru tine indiferent de programul tău și de dificultățile prin care treci.

Acum am în mână ”The Guardian”. Citesc un articol despre exportul petrolului din Africa de Vest. Săptămâna aceasta prezint proiectul meu despre diferențele între formele de guvernământ dintre Nigeria și Singapore. Sunt pe pajiștea imensă din centrul campusului. Iarba e verde însă stejarii și plopii își pierd frunza. Miroase atat de bine a toamnă și frunzele sunt așa de galbene și roșii încât, dacă mijesc ochii, simt că sunt pe dealurile unui sat muntenesc din România. Uneori mările de dor cuprind fluviile cu sete de cunoaștere.

Când era în clasa a V-a, Daria a început să-și descopere pasiunea pentru fizică. La puțin timp a participat la primele olimpiade. Ținta ei era primul loc, iar acolo n-a ajuns chiar din primul an. Din clasa a VII-a a început să participe la câte două concursuri naționale pe an, iar ulterior a început să reprezinte România și la concursuri internaționale. Acum, după terminarea liceului și a lungului șir de concursuri școlare, Daria se pregătește pentru o nouă etapă: este deja în drum spre Universitatea Cambridge din Marea Britanie.

Daria Radu a absolvit Liceul Mihai Viteazul din București ca șefă de promoție. Ea povestește cu zâmbetul pe buze despre toate olimpiadele și concursurile la care a participat. Deși ambii săi părinți sunt profesori de fizică, Daria nu s-a simțit constrânsă să urmeze același traseu. Ba dimpotrivă, părintii au sfătuit-o să-și găsească o activitate care să-i facă plăcere și pe care să o practice cu seriozitate. Și totuși, pasiunea pentru fizică a venit ca de la sine, chiar dacă la început Daria se simțea atrasă de matematică.

Prima experiență de care își aduce aminte este de la concursul național de fizică Evrika, unde a obținut locul întâi. Succesul a fost greu de gestionat, astfel încât, recunoaște Daria,  ”la faza națională am ieșit mai jos cu 20 de poziții”. Anul următor greșeala nu a mai fost repetată. După multă muncă, Daria avea să revină pe prima poziție la concursuri. A participat an de an la olimpiadele de fizică din România, dar și la concursuri internaționale. Când era în clasa a X-a, a participat la Olimpiada de Științe pentru juniori din Bali, unde a luat argintul, iar după aceea la Olimpiada Europeană de Științe care s-a ținut în Copenhaga.

“Eram foarte motivată. Stăteam până seara și lucram”

În urma unui proiect realizat în echipă cu un coleg de la Liceul Tudor Vianu, Daria a participat la concursul Romanian Science and Engineering Fair, ținut la Suceava. Acolo cei doi au luat aurul și s-au calificat astfel să reprezinte România la etapa mondială a aceluiași concurs, cea mai mare competiţie de ştiinţă şi inginerie din lume dedicată liceenilor, organizată în Arizona. Întrebată ce program a urmat pentru a ajunge la aceste performanțe, Daria a spus: “Veneam de la școală, mâncam, mă așezam la masa de lucru, făceam temele pentru școală în maxim două ore și după aceea lucram pentru olimpiadă. Eram foarte motivată. Stăteam până seara și lucram.”

Viața Dariei nu s-a limitat numai la participarea la concursuri naționale și internaționale. Când era clasa a XI-a, a simțit dorința de a se implica în alte activități. “Mi-am dat seama că am fost la o grămadă de olimpiade, de concursuri, dar parcă îmi mai trebuia și altceva, așa că m-am apucat de voluntariat.” își amintește Daria. ”Pentru început am fost profesoară pentru copiii de la Casa Experimentelor. Acolo veneau copii și părinți care voiau să vadă experimente și să învețe știință într-un mod distractiv. A făcut apoi voluntariat la o biserică din capitală, unde le dădea meditații la matematică copiilor înscriși la școala duminicală.”

“Eram copilul ăla cuminte cu olimpiade, dar nu eram mulțumită”

În liceu, a vizitat multe facultăți din București unde prin intermediul olimpiadelor a cunoscut numeroși profesori.“Profesorii mi s-au părut bine pregătiți, dar majoritatea se plângeau că nu au suficiente dotări, nu au acces la diferite proiecte. Plus că simțeam nevoia de o schimbare”, spune Daria, care adaugă că atunci a simțit nevoia să încerce să facă facultatea în străinătate. Și a aplicat la cinci universități din Marea Britanie: Cambridge, Manchester, Bristol, University College London și Imperial College London. Daria a primit câte o invitație din partea tuturor facultăților la care aplicase, dar oferta de nerefuzat a fost cea a Colegiului Pembroke din cadrul Universității din Cambridge. Întrebată în ce a constat testul celor de la Cambridge, Daria a spus: “Mi-au dat câteva probleme. Nu voiau să vadă că am ajuns la răspunsul corect, ci voiau să vadă raționamentul meu, nu să le dau pur și simplu răspunsul. La Cambridge se aplică principiul să înțelegem ce facem.”

“Eu zic că sunt cea care gândește și rezolvă. Am încercat să reproduc, dar nu pot”

Cu experiența mediilor academice de peste hotare, Daria privește la învățământul din România. Spune că avem profesori bine pregătiți, dar și-ar dori să nu mai existe diferențe de dotări între școlile de la sate și cele de la oraș. “Toți elevii ar trebui să aibă acces la aceleași oportunități” spune Daria. Și mai crede că în liceu ar trebui să existe câteva ore de cultură politică. “Să înțelegem pe ce planetă suntem, ce înseamnă dreapta, ce înseamnă stânga, ce drepturi avem, cum ne putem implica în societate activ. Adică mai sunt câțiva ani, devii major, trebuie să votezi și să înțelegi de ce trebuie să votezi, ce schimbări poți face dacă mergi la vot.”

Profesorul Ion-Ovidiu Pânișoară știe răspunsul la întrebări de genul ”ce să-i spun copilului meu ca să-l fac să învețe mai bine?”. El este omul pe care ai vrea să-l consulți când vrei să afli cum să treci împreună cu copilul printr-o traumă, așa cum este moartea cuiva drag. Sau să-l întrebi cum să-l pregătești mental pe copil să abordeze examenul de capacitate sau bacul. L-am ascultat acum câteva zile la Liceul ”Anastasia Popescu”, iar mai jos sunt câteva lucruri utile părinților și profesorilor, culese din expunerea sa cu tema ”Comunicare și emoții în școală”. Prof. dr. Ion-Ovidiu Pânișoară este directorul Departamentului de Formare a Profesorilor din Universitatea din București, conducător de doctorat, autor a 20 de cărți de pedagogie și învățare permanentă.

Neajutorarea dobândită. Povestea fericită a campionului la bowling

”Neajutorarea dobândită” este punctul în care o persoană, indiferent de vârstă, a trecut prin atât de multe eșecuri, încât nu se mai poate motiva. Mintea îi spune unei astfel de persoane: ”dacă ai încercat de atâtea ori și nu ai reușit, înseamnă că n-are sens să mai încerci o dată”. Cum se iese din neajutorarea dobândită? Prin ajutor extern. Persoana aflată în această situație trebuie motivată printr-un succes, fie el și contrafăcut. Prof. Pânișoară citează cazul celebru al unui părinte al cărui băiat este foarte dezamăgit că nu-i reușește nicio lovitură la bowling. După o seară de antrenament în care bila nu lovește popicele, băiatul vrea să renunțe definitiv. Tatăl îl convinge a doua zi să mai încerce o dată. Băiatul se lasă foarte greu convins, dar prima sa lovitură este câștigătoare: deși el nu-și dă seama, pista de bowling fusese ușor înclinată de către tată, pentru ca bila să meargă în direcția optimă indiferent de calitatea loviturii. Băiatul nu știe asta și nici nu-și dă seama de intervenția tatălui, dar faptul că dintr-o dată are succes îl motivează puternic să continue antrenamentele. Pista este îndreptată la loc de către tată, dar, surpriză!, loviturile băiatului continuă să lovească ținta. Povestea (reală) se termină pozitiv, cu băiatul devenind campion la bowling. Concluzia este simplă: în caz de neajutorare dobândită, persoana în cauză trebuie să capete gustul reușitei, iar astfel să fie motivată să meargă înainte.

Viața se schimbă. Ne schimbăm și noi odată cu ea?

• Se simte din ce în ce mai mult nevoia unei ”diete” de tehnologie: să folosim în mod controlat tehnologia, care altfel ne invadează viața.
• ”Nativ digital” este o nouă categorie de oameni, respectiv cei care, în relație permanentă cu tehnologia digitală și universul virtual, sunt subiecții unor schimbări la nivel neuronal.
• Dintotdeauna între adulți și copiii lor a fost o diferență vizibilă. Totuși, noi ne găsim în mijlocul unei schimbări fără precedent. Lumea copiilor noștri va fi cu totul diferită față de lumea noastră. Iar situațiile de viață cărora le vor face ei față vor fi cu totul diferite de cele cu care suntem noi familiarizați. Asta complică mult lucrurile, pentru că în epoca digitală gestionarea emoțiilor este din ce în ce mai dificilă.

Porți pe hainele tale de zi cu zi emoțiile din interiorul tău

Emoțiile din interior se pot citi în culoarea hainelor pe care le porți. Profesorul Pânișoară enumeră succint stările pe care probabil le-am vrea ascunse, dar le trădăm prin limbajul simbolic al hainelor: negrul înseamnă rebeliune, luptă, ”nu-mi place și vreau să schimb”; violet înseamnă vulnerabilitate și nevoia de a fi protejat; verdele înseamnă egocentrism; roșul semnifică implicare și pasiune.

Pe de altă parte, în universul nostru din interior viața pulsează în ritmuri pe care adesea nu le înțelegem. Dar limbajul emoției este ceva sădit în noi de milenii. Și astfel putem înțelege de ce o anumită stare este puternică și de durată, iar o alta este timidă sau se epuizează rapid: intensitatea cu care trăim o emoție depinde de importanța pe care ea o are pentru supraviețuire, în contextul evoluției ființei umane. Frica, de exemplu, este importantă și necesară, ea te ajută să eviți pericolul și să-ți salvezi viața. De asta frica durează mai mult decât, spre exemplu, starea de bucurie.

Cum să trecem printr-o pierdere grea?

Există 8 etape ale procesului de jelire, fiecare în parte necesară și obligatorie pentru recuperare: negare / protest și furie / tristețe și dor / frica sau sentimentul de groază ori de singurătate / acceptarea mentală și emoțională / formarea de noi atașamente sau reînnoirea relației / iertarea (copiii care nu vor trece prin această etapă vor deveni mai târziu victime sau atacatori) / recunoștința (persoana respectivă ajunge să se simtă bine în propria piele).

Pedeapsă, recompensă, putere de convingere

• Pedeapsa nu este un instrument eficient în educație. De ce? Pentru că pedeapsa este ceva rău, cu care omul totuși se obișnuiește.
• Recompensa trebuie administrată nu după fiecare lucru bine făcut, ci doar din când în când. În acest fel, copilul va fi motivat să lucreze mereu bine, pentru că după fiecare sarcină bine realizată el se poate aștepta să primească recompensa.
• De ce ascultăm pe cineva? Există două motive: 1) pentru că spune lucruri interesante, și 2) pentru că ne place ca persoană. Dacă un comunicator nu se face plăcut, nu contează că spune lucruri interesante. Ce spune el nu va fi asimilat de auditoriul său.
• Școala funcționează dacă avem elevi fericiți.

O carte care se adresează mai ales celor mici și care le vorbește prin poezie și desene despre cum să-și identifice emoțiile

Frica este bună sau rea?

Dintotdeauna, frica a făcut parte din instrumentele de bază ale adaptării la realitatea imediată. Din acest motiv, frica este bună, pentru că mă ferește, de exemplu, de pericolul de a fi mușcat de un câine agresiv. Totuși, atunci când îmi este frică de toți câinii, inclusiv de pudelii inofensivi plimbați de stăpânii lor prin parc, atunci frica se transformă în anxietate și îmi provoacă răul.

De ce se tem adesea copiii să meargă la școală? Surprinzător, răspunsul nu se găsește în școală, ci acasă: de multe ori, frica de școală a copiilor vine din presiunea pe care părinții o exercită asupra lor. Cerința ”să fii cel mai bun din clasă” crează o apăsare pe care copilul o duce greu. Profesorul ar trebui să acționeze pentru a schimba această stare de spirit a elevului, deși adesea n-o face.

Cum ajungi cât mai departe pe drumul către mintea copilului tău? Deschide-i inima, iar apoi vei ajunge la mintea lui – acesta este răspunsul profesoarei Monica Șerbănescu. Iată multe alte sfaturi bune privind relația dintre părinți, copii și profesori, de la fondatoarea și directorul general al Liceului Pedagogic Ortodox ”Anastasia Popescu”.

• Principiul de bază, preluat de la Mama Sica (Anastasia Popescu): profesorii sunt mentorii elevilor, sunt prietenii lor.
• Învățământul trebuie să pună accent pe dezvoltarea aptitudinilor elevului. Este un adevăr modern și etern, în sensul în care noi ”descoperim mereu roata” și evidențiem drept moderne adevăruri care au fost valabile întotdeauna.

Cum arată profesorul perfect?

• Pentru ca ”școala acasă” să funcționeze, trebuie ca și părintele să fie un bun profesor.
• Nu ne interesează competența profesorului, pentru că este mult mai importantă latura sa umană. Conținutul intelectual oricum se transmite.
• Pentru a ajunge la mintea copilului, profesorul trebuie mai întâi să ajungă la inima lui. Nici un copil nu învață decât iubind, iar o materie școlară o iubești prin profesor.

Copilul și oboseala: teme sau joacă?

• Când am început în școală programul extins până la ora 17.00 sau 18.00, în țara noastră nu exista after-school. Nu văzusem modelul nicăieri. Dar m-am gândit că este ideal ca profesorul să lucreze după-amiaza cu elevul, după orele de dimineață, pentru că el știe cel mai bine care este nivelul de cunoștințe al elevului.
• La început, în anii 1990, pentru programul extins (de după-amiază) am avut foarte multă respingere din partea forurilor superioare și foarte multă susținere din partea părinților
• Prefer ca seara, atunci când părintele vine de la serviciu, să stea cu copilul lui și să citească ceva, să iasă la plimbare, să meargă la teatru, să se joace orice – dar fără să fie stresați de teme. Temele sunt de școală, nu trebuie să le fac cu mama.
• Copilul are nevoie ca părintele său să țină un echilibru între severitate și permisivitate.
• Cele două mari probleme universale: consecvența și onestitatea.
• Nu poți elimina ecranele din viața copiilor, dar putem încerca să le limităm.
• Discernământul de care ai nevoie pentru a distinge între bine și rău, între adevăr și minciună, tot educația ți-l formează.
• Derulăm două proiecte Erasmus Plus în școală, prin care predăm discipline nonlingvistice într-o limbă străină. Și prin asta le arătăm copiilor că învățăm o limbă străină pentru a transfera cunoștințe din alt domeniu, limba străină nu este un scop în sine.

Sfaturi pentru părinți: exigență sau libertate?

• Exigența părintelui față de copil trebuie să existe de la început. Și tot de la început părintele trebuie să fie iubitor față de copil.
• Severitate a părintelui față de copil? Depinde, severitate poate însemna asprime, dar poate însemna și rigoare. Adică atunci când nu abdici de la o regulă pe care ai stabilit-o cu copilul.
• Când stabilim o regulă, ea trebuie asumată de toată lumea, părinte și copil. De exemplu, stabilim că după ce facem ordine, mergem la teatru. Dacă el, copilul, nu face ordine, nici eu, părinte, nu respect ce am stabilit, deci nu mergem la teatru.
• Este bine ca părintele să știe cât mai mult despre ca face copilul lui la școală. Dar este firească și nevoia copilului de intimitate, iar această nevoie trebuie respectată.
• Este esențial să fii alături de copilul tău și în felul acesta să fii o mamă bună și un tată bun.

La Drobeta-Turnu Severin, totul are-a face cu Dunărea, fluviul care s-a modelat după noi românii – şi ne-a modelat – timp de milenii. Despre aceasta, şi atâtea altele, am discutat cu Elisabeta Hruby, profesor de Limba şi Literatura Română de peste trei decenii, cadru didactic la Colegiul Naţional Traian din Drobeta.

Pe vremea lui Ceauşescu, vapoarele erau închise cu plasă de sârmă, pentru ca oamenii să nu sară la sârbi, fiindcă la Orşova era punct de trecere”, îşi aminteşte pentru Matricea Românească Elisabeta Hruby, profesor la Colegiul Naţional Traian, poate cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ liceal din Drobeta-Turnu Severin. Anii au trecut, Cortina de Fier – şi plasele de sârmă – au căzut, iar azi, plonjonul în vârtejul numit Europa este perfect legal. Şi, cu toate astea, profesorul Elisabeta Hruby a rămas acasă – spre deosebire de mulţi dintre elevii ei.

„Bineînţeles că este dureros să îţi creşti copiii pentru alţii (n.r. din alte oraşe sau din străinătate), dar a fi profesor îţi dă satisfacţii necuantificabile. Este una dintre puţinele profesii în care simţi, efectiv, că îţi aduci contribuţia.”

Şi, într-adevăr, un citat din Petre Ţuţea, peste care dăm pe culoarele liceului unde Elisabeta Hruby şi-a petrecut o viaţă de om, ne reaminteşte tuturor această realitate:

„Mi-ar fi plăcut să fiu profesor. Profesorul este fabricant de oameni. Profesorul seamănă cu un tâmplar care ia un lemn murdar din noroi, îl spală şi face mobilă de lux.”

View this post on Instagram

"Mi-ar fi plăcut să fiu #profesor. Profesorul este fabricant de oameni. Profesorul seamănă cu un tâmplar care ia un lemn murdar din noroi, îl spală şi face mobilă de lux." – #PetreȚuțea #respectpentruprofesori #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Jun 26, 2018 at 11:17pm PDT

În curtea liceului, un stejar plantat exact la 1918 e încă o dovadă că profesorii, mai mult decât a construi mobile de lux, sădesc seminţele viitorului. Se moare, e drept, şi cu arma în mână. Dar, de multe ori, şi cu stiloul, căci profesorul este soldat în primul rând al educaţiei.

„Ne dorim să plantăm şi noi, aici, încă un stejar, pentru următorii 100 de ani.” Îmi vine să îi răspund doamnei profesoare că a făcut-o deja: în inimile elevilor care azi, de la Bucureşti sau de aiurea, o poartă în suflet ca pe unul dintre dascălii ce le-au definit existenţa.

Motivele sunt lesne de înţeles. Elisabeta Hruby este un model. „În comunism, după examenul la facultate, eram pregătită să lucrez în fabrică. Îi şi spusesem tatei că de a doua zi merg la treabă, pentru că era o concurenţă uriaşă. Am primit însă telefonul de la Timişoara, care mă anunţa că am intrat. Nu m-aş fi gândit niciodată că voi deveni profesoară. Dar, atunci când am ajuns să predau, nu s-a pus niciodată problema să rămân la Timişoara. Am revenit acasă. Unde să plec?”

Pentru Elisabeta Hruby, limba română este cântec. „Calitatea pe care o admir cel mai mult la limba română? Muzicalitatea. Este o limbă foarte muzicală, foarte poetică.” Asaltul englezei o îngrijorează, însă: „Mi-e greu să spun cum va arăta limba română peste 50 de ani. Cert este că semnele nu sunt bune, că asistăm la o abrutizare ce trebuie stăvilită.”

Vede profesorul Hruby o rază de lumină în acest peisaj – lingvistic, literar – adesea sumbru? „Da. Cu tot respectul pentru clasici, ce reprezintă seva culturii noastre, autorii noştri contemporani sunt egalmente de luat în considerare. Şi voi oferi câteva exemple de opere extrem de valoroase, din literatura română contemporană: Băiuţeii, de Filip Florian şi Matei Florian, apoi Kinderland, de Liliana Corobca – vorbind despre copiii părăsiţi ai României -, Sunt o babă comunistă, de Dan Lungu şamd.”

Absenţa lui Mircea Cărtărescu din această listă mă frapează, pentru că e contra curentului.

„Sigur că nu-l putem ignora pe Mircea Cărtărescu, că nu-i putem ignora proza şi nici lirica… Mulţi copii, când citesc O motocicletă parcată sub stele, spun: Doamna, dar asta nu e poezie! Sunt învăţaţi cu stereotipuri nu întotdeauna benefice.”

Mulţi kilometri de poveşti şi o savuroasă saramură mehedinţeană mai târziu, ne despărţim de profesorul Hruby cu senzaţia că am întâlnit un mare om. Pentru care pot da mărturie mii de copii ai domniei sale, răspândiţi pe tot continentul european, şi nu numai. Sunt tot atâţia oameni care vorbesc o română curată, cam tot atât de curată ca apele Dunării la Drobeta.

Foto deschidere: Ovidiu Iordache

Mult mai gravă decât plagiatul este impostura, o problemă capitală a societăţii româneşti, generalizată şi instituţionalizată. Criza forţei de muncă este legată de aceasta. Avem oameni cu diplomă câţi vrei, majoritatea impostori, care nu ştiu să facă nimic.”

Aşa grăit-a profesorul Marian Popescu, de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, la începutul Şcolii mele Doctorale. Omul ştie ce spune. A fost preşedintele Comisiei de Etică a Universităţii Bucureşti, predă cursul de Etică devenit obligatoriu, de anul acesta, pentru doctoranzi (mai bine mai târziu, decât niciodată), şi e un profesor cu destulă substanţă intelectuală pentru a-l lua în considerare.

Acelaşi Marian Popescu ne recomanda, toamna trecută, o lucrare semnată de Alexandru Dobrescu, intitulată “Corsarii minţii”, publicată acum un deceniu, ce pune pe tapet originile plagiatului în România. Citind-o, veţi descoperi amuzaţi (sau, oripilaţi), că însuşi începutul luptei cu impostura, la noi, a fost o fraudă: prima carte românească despre proprietatea intelectuală, plagiat şi combatarea lui a plagiat, la rându-i, o lucrare franţuzească. Un secol mai târziu de la acest început funest, impostura face ravagii. Nu poţi spera la mântuire când începi Postul Mare cu o vizită la KFC.

Nu poţi spera la mântuire când începi Postul Mare cu o vizită la KFC

Un prieten care lucrează, asemeni altor sute de mii de români, în domeniul IT, îmi mărturisea deunăzi convingerea că „toţi oamenii calificaţi din România au ajuns să lucreze cu străinătatea”, pentru piaţa locală rămânând ca furnizori de servicii, cu precădere, impostorii, a se citi oamenii de slabă / mediocră calificare, şi cu o etică a muncii reprobabilă. Oamenii care uită să îşi seteze ceasul dimineaţa şi nu-şi fac apariţia la întâlniri, sau ratează termenele de predare. Oamenii care fac nazuri la muncă multă, dar cer din start 1000 de euro la angajare, în virtutea, probabil, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.

În acest timp, problemele impostorului sunt multe, chiar dacă efectul Dunning-Kruger îi dă încrederea şi ego-ul umflat al lui Donald Trump.

Impostorul român nu ştie să scrie şi să vorbească corect româneşte, nu ştie nici engleză, dar e prolific în media socială, fără a-şi da seama de penibilul exhibiţiilor sale agramate.

Impostorul român ţine să apară pe scene publice, chiar dacă are probleme evidente cu vorbitul în public. Pentru el, e important să fie acolo, să fie văzut, să se simtă cineva, cu un panou mare în spate, conţinând de regulă sigle celebre, din care vrea să îşi extragă legitimitatea (obicei împrumutat de la şedinţele foto ad-hoc la spider-ele din cluburi).

Impostorul român are un CV în care centrul de greutate e permisul de conducere categoria B, cu o lungă listă de locuri de muncă obscure sau, cel mai adesea, fictive. Impostorul român ţine, însă, să aibă un CV lung, cu de toate.

Impostorul român are un CV în care centrul de greutate e permisul de conducere categoria B. Impostorul român ţine, însă, să aibă un CV lung, cu de toate

Impostorul român e om de echipă. Asta până distruge echipa din interior, primul scop cu care pleacă la drum în semi-maratonul lui către şefie.

Impostorul român cere 2500 de euro unui patron de restaurant care-i solicită, telefonic, un tavan fals, doar pentru că e din Dorobanţi, şi numai 750 de euro când acelaşi om pretinde că e din Militari (caz real, pe care îl atest). Pentru că impostorul român umblă cu ocaua mică, iar suprapreţul e singura lui idee creativă, în viaţă.

Impostorul român crede cu tărie în următorul principiu: “Dacă clientul nu era prost, nu lucra cu noi!”

Impostorul român e blestemul patronului român (care nu mai are de unde alege grâul din neghină, pentru că totul e neghină), e spaima oamenilor de la Resurse Umane (asta, în rarele cazuri când nu sunt şi ei impostori), e flagelul sistemului românesc de pensii.

Şi lista ar putea continua. Învăţaţi-vă copiii să nu fie impostori. Învăţaţi-i că e mai bine să fie mai puţin, cu onestitate, decât mai mult, înşelând viaţa şi pe cei de lângă ei. It only goes so far, zice englezul. Românii spun, mai plastic: undeva, tot ţi se înfundă, ca impostor.

La zece ani de la dispariţia lui Dan Grigorescu, intelectual român de excepţie, specialist în comparatism / literatură comparată, pionier în iconologie şi ekphrastică, Matricea Românească îi cinsteşte memoria.

Aceste aserţiuni personale referitoare la paradoxurile noţiunii de cultură în spaţiul occidental în modernitate şi postmodernitate au fost inspirate de activitatea şi scrierile, devenite deja puncte de reper în orice bibliografie actuală a comparatismului şi a studiilor de artă şi literatură universală, scrise de profesorul, criticul de artă şi comparatistul Dan Grigorescu, unul dintre promotorii studiului iconologiei în mediul universitar românesc.

Comparatismul românesc se remarcă printr-o istorie bogată şi o evoluţie constantă. Cunoscută mai ales în domeniul universitar, literatura comparată este promovată îndeosebi de specialişti ai literaturii universale, ai studiilor literare, ai teoriei literaturii şi ai studiilor de istorie a artelor vizuale. Comparatismul este un domeniu al sintezelor şi al paralelelor culturale, dar care conţine deseori trimiteri la tot ce înseamnă fundamentele unei culturi: mentalitate, imaginar, coordonate politice, economice. Dacă şcoala comparatismului românesc cunoaşte numele unor Tudor Vianu, Alexandru Dima, Edgar Papu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi alte numeroase nume intrate deja în panteonul culturii româneşti, astăzi putem vorbi în mod clar de o generaţie nouă, cea a deceniilor ’70-’90, cu continuităţi în anii 2000 care sunt nume consacrate şi de referinţă în spaţiul cultural contemporan. Ne referim aici la personalităţi precum Romul Munteanu, Cornel Mihai Ionescu, Irina Mavrodin şi, în mod deosebit, la Dan Grigorescu.

Profesorul, criticul literar, criticul de artă, academicianul Dan Grigorescu este astăzi un nume de referinţă în domeniul literaturii comparate, al iconologiei şi al istoriei artei.

Comparatismul este un domeniu al sintezelor şi al paralelelor culturale, dar care conţine deseori trimiteri la tot ce înseamnă fundamentele unei culturi: mentalitate, imaginar, coordonate politice, economice

Dan Grigorescu – istoric literar, eseist, critic literar, traducător, profesor de literatură comparată, critic de artă și istoric al artei a urmat Colegiul „Sfântul Sava” din București (1942-1950), apoi secția de filologie germanică a Facultății de Filologie din cadrul Universității din București, obținând diploma de licență în limba și literatura engleză în anul 1954. Lucrează ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1954-1958), este muzeograf la Muzeul de Artă al României (1960-1963) și redactor-șef la Editura Meridiane (1963-1968). A fost șeful Catedrei de literatură comparată la Facultatea de Litere din București între 1980 și 1984 și după 1990. A fost unul dintre discipolii academicianului Tudor Vianu. În anul 1969 își susține doctoratul cu teza Shakespeare în cultura română modernă. În perioada 1970-1971 este detașat ca lector în S.U.A., unde a ținut cursuri de istoria și cultura României și de literatură comparată la universitățile din Seattle, Portland și Los Angeles, iar între 1971 și 1974 a fost numit director al Bibliotecii Române din New York. Însemnările din acești ani americani, conținând meditații asupra culturii și societății americane contemporane, vor fi reunite în volumul Marile canioane (1977). A prezentat sute de vernisaje ale unor artiști plastici contemporani din România și a semnat mai multe monografii ale acestora la Editura Meridiane, unde a fost redactor șef al Sectorului de artă plastică, teatru, cinema. A devenit redactor șef la revista  Arta în 1987. A deținut și funcția de director al Institului de Istorie și Teorie Literară George Călinescu al Academiei Române și a fost un colaborator apropiat al Institutului de Istoria Artei din cadrul Academiei Române.

Foştii învăţăcei i-au adus un omagiu profesorului Dan Grigorescu, pionier în iconologie şi ekphrastică, la 10 ani de la dispariţia sa dintre noi

Fin cunoscător al avangardei, este coordonator al unui Dicționar al avangardelor dar si al unui Dicționar alfabetic al literaturii americane, premiat cu medalia de aur a Asociației Criticilor Americani. A scris numeroase studii de specialitate despre cei mai importanți pictori români contemporani. Este autorul unor lucrări despre Expresionism și Pop-Art, al unei Introduceri la literatura comparată și al unor dicționare de artă plastică și de literatură americană.

Este unul dintre traducătorii lui William Shakespeare în limba română, a coordonat prima ediție critică a operei lui Shakespeare din România, a scris numeroase studii de istoria artei, literatură comparată, pentru a nu cita decât o mică parte din numeroasele studii, cărţi, prefeţe şi prezentări. A fost membru al Academiei Române din 2004.

Cărţi precum Aventura imaginii, Constelaţia Gemenilor, Povestea artelor surori sunt esenţiale astăzi în conturarea conceptelor şi a metodelor de analiză a operei de artă în raportul ei cu alte arte, cu texte, cu spaţii civilizaţionale, iar lectura lor este obligatorie alături de cea a operelor lui Erwin Panofsky pentru a înţelege ce înseamnă iconologie.

Când l-am cunoscut pe profesorul Dan Grigorescu la cursurile de literatură comparată ale Facultăţii de Litere, acesta era printre studenţi o adevărată legendă.

Nu exista posibilitatea să fii un absolvent de Litere fără să fi frecventat cursurile sale. Am înţeles repede cauzele acestei legende: fiecare curs al sau era o părticică dintr-o enciclopedie culturală. Trebuia să te pregăteşti serios, să citeşti mult, ca să poţi ţine pasul cu volumul de informaţii primit la cursuri. Avea şi aura unui profesor exigent, serios şi pretenţios cu studenţii săi, era neiertător şi critic când observa lacune de cunoştinţe, dar tocmai această exigenţă a sa era resimţită ca necesară, iar cursurile sale, cele opţionale în special, erau frecventate cu asiduitate de un număr mare de studenţi, la care se adăugau foşti studenţi, doctoranzi şi o mulţime de cunoscători ai cărţilor sale celebre.

Adevărata valoare a profesorului Dan Grigorescu se vădea cănd vorbea despre două domenii în care a avut rolul de întemeietor: iconologia şi ekphrastica. Lucrările sale Aventura imaginii, Constelaţia Gemenilor si Introducere în ekphrastică sunt cărţi de referinţă în domeniu. Prin aceste volume, Dan Grigorescu şi-a propus să depăşească limitele comparatismului teoretizat de Arnold van Tieghem şi să promoveze specialităţi noi, moderne, metode de cercetare care făceau carieră in spaţiul occidental.

Când l-am cunoscut pe profesorul Dan Grigorescu la cursurile de literatură comparată ale Facultăţii de Litere, acesta era printre studenţi o adevărată legendă

Format la şcoala de anglistică a Universităţii Bucureşti, Dan Grigorescu este un deschizător de drumuri şi în domeniul studierii formelor culturale ale lumii americane. Înainte de ’90, a scris o serie de cărţi absolut esenţiale despre cultura şi civilizaţia americană, cu un vădit caracter documentar şi enciclopedic, într-un moment când informaţii despre spaţiul american erau greu de găsit în România. Cărţi precum La nord de Rio Grande, Înainte şi după Columb, Arta americană, la care se adaugă în anii ’90-2000 o istorie literară, un dicţionar al scriitorilor americani, monografii, traduceri, recenzii şi prefeţe sunt resurse necesare în bibliografia oricărui cititor / receptor al literaturii americane.

Anul acesta, cu ocazia împlinirii a zece ani de la dispariţia profesorului Dan Grigorescu, foştii săi studenţi şi doctoranzi i-au adus un omagiu prin organizarea unui Colocviu dedicat domeniului atât de vast al iconologiei, domeniu în care Dan Grigorescu şi-a adus o contribuţie majoră şi pe care l-a promovat în spaţiul culturii româneşti.

Iată ce mi-a declarat fiul regretatului nostru Profesor, într-un interviu realizat via e-mail:

Precum poate ştiţi, tatăl meu, profesorul Dan Grigorescu, a fost fascinat de toate aspectele legate de înţelegerea culturii universale. Interesele lui diverse în literatura şi arta plastică l-au îndreptat, aproape inevitabil, către domeniul iconologiei. Deşi iconologia se dezvoltase substanţial în alte ţări, în momentul în care tatăl meu a pornit să o aprofundeze, în România era foarte puţin cunoscută.
 
Dan Grigorescu s-a stins din viaţă acum zece ani. Dacă ar fi fost încă în viaţă, cred că ar fi fost încântat să vadă că interesul pentru acest domeniu continuă, mai ales prin foştii lui studenţi.

De-a lungul vieţii lui, tatăl meu a fost, printre altele, redactor de carte, critic de artă, redactor de reviste, muzeograf şi director de instituţii culturale. Cred că, deşi toate aceste poziţii şi funcţii i-au dat satisfacţii (şi, evident, bătaie de cap), când a avut de ales între aceste preocupări şi cea de profesor la Universitatea Bucureşti a ales-o întodeauna pe cea din urmă. A îndrăgit profesia sa de dascăl.

Considera că şi-a petrecut cei cincizeci de ani ca profesor ca făcând parte dintr-o comunitate intelectuală mai mare, care depăşea limitele prezentului. Vorbea şi scria întotdeauna cu respect şi admiraţie despre profesorii lui de la Liceul Sf. Sava (ca Simion Vărzaru sau Nicolae Lungu) şi de cei de la Universitate (ca Tudor Vianu sau Ana Cartianu). Le era profund recunoscător pentru tot ce îl învăţaseră. Apropo, dacă sunteţi interesaţi de gândurile tatălui meu despe cei ce i-au fost profesori, vă sugerez să citiţi volumul său autobiografic, “Drumuri printre amintiri,” apărut la câteva luni după moartea sa.

Dan Grigorescu vorbea cu tot atâta plăcere despre studenţii pe care îi avusese de-a lungul timpului şi despre realizările lor. Considera că face parte dintr-o profesie şi generaţie care trecuse prin multe momente grele, dar care îşi împlinise în ciuda greutăţilor importanta datorie de a stabili o punte între valorile culturii româneşti de mai demult şi cele care urmau să vină.

Ştiind toate aceste lucruri despre tatăl meu, sunt convins că nu l-ar fi bucurat nimic mai mult decât să vadă că cei ce vă aflaţi la această conferinţă, unii dintre dumneavoastră, din câte înţeleg, foşti studenţi de-ai lui (sau poate studenţi de-ai studenţilor lui), continuaţi o tradiţie intelectuală bogată de literatură comparată şi istoria culturii dar, totodată, îmbrăţişaţi un domeniu relativ nou: cel al iconologiei.

Pentru aceasta, eu vă mulţumesc.

Alexandru Grigorescu

Profesor de Relaţii Internaţionale

Loyola University Chicago

Foto deschidere: ramniceanu.com

Am avut privilegiul de a asculta aceste învăţături ale unui preot de la ţară, e vorba de părintele Nicolaie Caloian, într-o nouă ediţie din Întâlnirile Matricei, desfăşurată marţi, 24 aprilie, la Şcoala Gimnazială nr. 1 din comuna Padina, judeţul Buzău. Ele, însă, au valoare nu doar pentru copiii cărora, în mare parte, le-au fost expuse. Ci pentru toţi românii. Este, deci, o datorie de onoare pentru Matricea Românească să le popularizeze. Pentru că sunt nepreţuite!

1. Mai bine să fii Profesor, şi să te salute şi să te respecte 80% din oameni, decât primar, şi să te înjure 80% din oameni! Rămâi om de educaţie, om de cultură. Nu te murdări, nu te vinde. Când un profesor extrem de corect, integru, a vrut odată să candideze, un politician i-a spus: “Ia-ţi gândul! Nu avem nevoie, aici, de oameni corecţi!”

2. A fi Ţăran nu e o ruşine. E o onoare. Românii au fost ţărani, agricultori, ciobani, timp de milenii. Să vă supăraţi doar dacă cineva vă spune: “ţăran prost!”

3. Ţăranul român, dintr-o sapă, din 2 lei cât lua pe ziua de muncă, a crescut 8 copii, i-a dat pe fiecare la şcoli bune, le-a luat la fiecare casă în oraş, i-a făcut oameni întregi. Dintr-o sapă! Din 2 lei, adică din nimic. Şi azi, din 2000-3000 de lei, nu ştii să ai grijă nici de tine.

4. Ţăranul român are doar 2 cuvinte: DA şi NU. Atât! Când ceva e bine spune DA, când ceva nu e bine spune NU. Orăşeanul atâta învârteşte şi răsuceşte o idee… încât vă bulversează şi vă păcăleşte. Asta fac aşa zişii intelectuali: nu îşi pot asuma nimic.

5. Nu mergeţi afară să fiţi slugi. Rămâneţi în România, să fiţi oameni liberi.

6. Decât bone pentru copiii altora, fiţi mame pentru copiii voştri!

7. Decât să aveţi grijă de bătrânii altora, în străinătate, aveţi grijă de părinţii şi de bunicii voştri!

8. Întotdeauna să te recomande lucrările bune pe care le faci. Mai marii obştei au vrut să mă scoată şi pe mine de la biserică, de multe ori. Le-am zis aşa: “Nu plec, până nu vă îngrop pe toţi!”

9. Eu sunt venetic, dar iată ce am făcut şi ce las în urmă. Voi sunteţi oamenii locului, şi iată cât aţi distrus şi demolat, cât rău aţi adus peste lucruri, peste ceea ce era de valoare.

10. Înainte, Şcoala avea grădină de zarzavaturi, copiii erau învăţaţi să sădească, erau învăţaţi să facă brânză… aceea era Şcoala Altfel!

Cu mulţumiri dascălului Gheorghe Miu, diriginte, profesor de Istorie la Şcoala Gimnazială nr. 1 din Padina.

Foto deschidere: scenă din foişorul cu cişmea al Bisericii „Sfântul Nicolae” din comuna Padina, judeţul Buzău – Mântuitorul cu femeia samarineancă

Unul dintre cele mai frumoase, dacă nu cel mai frumos, parc sportiv studenţesc din Europa se află în Ardeal, la Cluj, acolo unde a fost realizat prin strădania, ba chiar sacrificiul, profesorului Iuliu Haţieganu, medic de renume. Puţină Românie cunoaşte însă istoria bisericuţei de lemn din cadrul parcului, renăscute din propria cenuşă, pe care Matricea Românească v-o prezintă în cele ce urmează.

Istoria lăcaşului de cult a fost depănată, în stilu-i inimitabil, de către profesorul Ioan-Aurel Pop, rectorul UBB Cluj şi noul preşedinte al Academiei Române, cu prilejul Întâlnirilor Matricei:

“Un mare profesor al Universității din Cluj din perioada interbelică, Iuliu Hațieganu, a avut un unic băiat, Tuţu, care la 10 ani i-a murit… A mai avut două fete, dar pentru tată, băiatul era moștenitorul numelui. Și a fost așa de trist, încât toți banii și i-a dat pentru un complex sportiv care îi poartă azi numele – și care e cel mai frumos parc sportiv studențesc din Europa. Și Iuliu Hațieganu, când s-a terminat parcul în 1936, a zis – era greco-catolic: «Hai să punem și o biserică frumoasă în parcul ăsta, că» – zice – «unde este sportul, este şi învățătura Domnului…»

Atunci, meşterii l-au întrebat: «Domn’ profesor, dar cum să o punem, ortodoxă sau greco-catolică?»

Iuliu Haţieganu, care a fost poate cel mai bun diagnostician român – se uita la om și îi spunea ce boală are! – le-a răspuns: «Dragii mei, să fie frumoasă, de lemn, cu icoana Mântuitorului, cu o cruce, ș-apoi fiecare când s-a ruga, s-a ruga în felul lui!»

Se pare că ne jucăm, dar de fapt luptăm pentru Patrie!

La urmă, i-au zis: «Dar știți, domn’ profesor, la poartă, ce să punem, în latinește?” Și el a ales: «Se pare că ne jucăm când facem sport, dar de fapt noi luptăm pentru Patrie. (Pro patria est, ludere dum videmur)»

Profesorul Iuliu Haţieganu (1885 – 1959), omul care a lăsat Clujului şi întregii Românii o moştenire fizică şi spirituală impresionantă Foto: radiocluj.ro

Profesorul Pop a explicat filosofia predecesorului său de la Universitatea din Cluj, profesorul Iuliu Haţieganu, cel care dă azi chiar numele Facultăţii de Medicină şi Farmacie din cadrul UBB:

“Ideea lui Hațieganu era că, fără sport, tinerii mor. Oricâtă medicină ar învăța! El a creat o disciplină numită Igiena sportului. Era foarte supărat când vedea că oamenii nu se spală pe mâini, că nu-și folosesc mintea cum trebuie și, mai ales, că nu fac sport. În amintirea băiatului care a murit, a făcut acest parc, în care am reușit de la Uniunea Europeană să strângem bani, 5 milioane de euro, două le-am pus noi, iar cu 7 milioane l-am recondiționat.

View this post on Instagram

"Pro patria est, ludere dum videmur", adică "Ar părea că ne jucăm, însă ne pregătim pentru a ne servi Patria". #sport #educatiefizica #ParculSportivUniversitarDrIuliuHațieganu #moștenire #identitate #mariînaintași #IuliuHațieganu #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Apr 17, 2018 at 2:40am PDT

Iar biserica de lemn, care în 1982, în plin regim comunist, a ars, nu știu de ce – adică ne facem că nu știm! – am refăcut-o, după planurile cele vechi, exact cum a vrut Profesorul.”

Placa memorială la biserica refăcută, din incinta Parcului Sportiv Universitar „Dr. Iuliu Haţieganu” de la Cluj Foto: monitorulcj.ro

Cu mulţumiri pentru sprijinul în realizarea materialului Conf. Univ. dr. Leon Gomboş, prodecan al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport din Cluj.

Foto deschidere: montaj după original, stiridecluj.ro

Denigrat de “binevoitorii de serviciu” ai României după alegerea sa în fruntea celui mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării, profesorul Ioan-Aurel Pop şi-a arătat eleganţa şi calităţile de mentor în faţa liceenilor de la Colegiul Naţional “Avram Iancu” din Câmpeni, cu prilejul ediţiei cu numărul IV a Întâlnirilor Matricei, din finele anului trecut. Şi cum bunătatea, decenţa şi înţelepciunea nu se perimează, ci strălucesc tot mai puternic, Matricea Românească face publică intervenţia marelui nostru Profesor medievist, mai nou şi preşedintele Academiei Române, în faţa a zeci de tineri din Ţara Moţilor, la Întâlnirile Matricei.

Rugat de către profesoara de Limba şi Literatura Română Sanda Bold să comenteze, pentru cei circa 90 de tineri liceeni de “16-17-18 ani” prezenţi în sală, un citat atribuit lui Mihai Viteazul, “Pentru a trăi viaţa care ţi-a fost dată, eşti dator să o meriţi atât ca om, cât şi ca neam în fiecare clipă”, Profesorul Ioan-Aurel Pop a răspuns:

“Citatul este atribuit greşit, dar esenţa lui rămâne şi are legătură cu Mihai Viteazul.

E greu, pentru că e o problemă filosofică, de fapt. Viața nu este un dat etern și nu este un cadou, adică nu e gratuită. Noi nu trăim viața ca și cum am primi un tort, din care tăiem fiecare câte o felie, se termină și se duce… Noi trebuie să ne trăim viața în fiecare clipă, conștienți că e un miracol.

Biserica ne explică ce este viața – dar noi, oamenii, care suntem cârcotași și mereu punem întrebări, și nu aplicăm principiul crede și nu cerceta, care-i valabil în teologie, nu la noi – mereu zicem: “Dar, totuşi, cum o fi şi cum e?” Nu. Viața e un miracol, pe care noi îl putem înțelege numai pe bucăți. Când am vrea să înțelegem ansamblul, suntem mărginiți. Singura forță care o înțelege e Dumnezeu. Dar, pentru asta, trebuie să o merităm zi de zi așa cum este. N-avem voie, în primul rând, să luăm viața cuiva, pentru că nu noi i-am dat-o. În vreme de război… Ferească-ne Dumnezeu de război! Eu sunt o generație fericită, dar bunicul meu a trăit două războaie. În al doilea a și murit, pe frontul anti-sovietic, în armata ungurească, întrucât eram în partea cedată a Ardealului, în 1940. Şi l-au luat imediat…

Nu zic să cosim fiecare, dar, decât să te duci la sală în fiecare zi, mai bine faci o treabă utilă!

Viața nu o putem lua, n-o putem da, dar avem obligația să o respectăm. Nu ne putem bate joc de ea. Dacă Dumnezeu ne-a lăsat cu două picioare și două mâini, trebuie să le folosim zi de zi. Asta le spun colegilor mei, care se suie la volan, după care se suie în ascensor, și nu-și mai folosesc forța mușchilor, și nu-și mai folosesc brațele. Eu nu zic să cosim fiecare, dar, decât să te duci la sală în fiecare zi, mai bine faci o treabă utilă!

Inspiraţie pentru tineri: Ioan-Aurel Pop, ales recent preşedintele Academiei Române. Profesorul a vorbit la Întâlnirile Matricei, în Ţara Moţilor

Tânăr profesor eram, și am ajuns în America, după Revoluție – că, înainte, n-am avut voie să părăsesc țara, fiindcă nu prezentam garanție. Și am ajuns profesor la Pittsburgh, iar acolo îmi spune un profesor: “Mă, hai și tu cu mine la sală să faci câțiva pași.” Zic, “Nu, că nu vin cu mașina la serviciu.” “Păi, de ce nu vii cu mașina?” Nu i-am spus că mi-e frică să conduc în America sau altele… Puteai să închiriezi sau să cumperi o maşină cu 500 de dolari – bună maşină! “Păi, vin pe jos!” “Da’ de unde vii? Aoleu, dar sunt doi km!” “Și care e problema? Eu îmi calculez timpul, vin pe jos, în pas vioi, și mi-am făcut gimnastica!” După două săptămâni, îmi zice: “Nu m-am gândit la asta. Îmi las și eu mașina în garaj, că decât să mă duc la sală în fiecare zi…”

Eu sunt o generație fericită, dar bunicul meu a trăit două războaie. În al doilea a și murit, pe frontul anti-sovietic, în armata ungurească, întrucât eram în partea cedată a Ardealului, în 1940. Şi l-au luat imediat…

Viața, aşadar, ne este dată să o folosim cu totul și să avem grijă de ceea ce ziceau romanii: minte sănătoasă în corp sănătos, mens sana in corpore sano. Să nu ne batem joc de nimic.

(…)

Cred că acesta este mesajul, apropo de viaţă. Că măsura vieții ăsteia, despre care tot vorbim, este buna-cuviință. Dar nu putem trăi în viață nici fără adevăr, nici fără dreptate. Odată, un profesor de al meu a fost întrebat: “Ce e mai important: adevărul sau dreptatea?” El a zis: “Astea nu se pot contrapune, amândouă sunt importante, dar dacă nu le însoțești de bunătate, lasă-te de amândouă!” Pentru că omul, prin natura lui, tinde să fie rău. Şi, atunci, mereu trebuie să avem o autocenzură, care să ne îndemne la fapte bune. Degeaba ne învață Biserica, morala să facem fapte bune, că tentația ne învață să nu facem fapte bune! De aceea, mereu trebuie să ne amintim de lucrul acesta: Binele făcut se întoarce înmiit înspre tine, pentru că asta este rânduiala lumii.

Mereu trebuie să ne amintim de lucrul acesta: Binele făcut se întoarce înmiit înspre tine, pentru că asta este rânduiala lumii

Dacă rânduiala lumii ar fi fost răul, am fi fost cu toții monștri. Unii vor să ne determine să fim monștri, dar nu e frumos şi nu e bine. Somnul rațiunii naște monștri, zicea Goya. De aia nu trebuie să fim morți și nu trebuie să adormim, trebuie mereu să fim vii, să veghem – și, când apare un dezechilibru, să atragem atenția, chiar dacă nu suntem la putere, măcar să ne audă cineva! Şi, dacă găsim mai mulți care să creadă în acest lucru, eu sunt convins că vom învinge și sunt convins că și viitorul acestei țări e asigurat, repet, în ciuda tuturor dezechilibrelor și greutăților de astăzi.

Românul s-a născut poet şi naţionalist şi moare corporatist şi multinaţional, adică al nimănui. O demonstrează cazul unui tânăr român decedat la doar 33 de ani, angajat în multinaţională.

Vedeţi clădirea de peste drum? mă întreabă un bătrânel cumsecade, fiu al Ardealului, arătând cu capul mamutul din sticlă, această Pipera a Clujului în care, nu-i greu de ghicit, robotesc (cel mai potrivit cuvânt) mii de suflete. E aici de vreo 3 ani. Din cauza lor s-au scumpit toate. Încerc să lămuresc acest lor, şi îl întreb dacă se referă la IT-işti. Da, la ei, vine răspunsul hotărât. Dacă ei au bani, costul vieţii creşte pentru toţi. Chiar şi pentru cei care nu au. Dacă nu ai, trebuie să te descurci cumva.

Bătrânelul cu care vorbesc n-are de unde să ştie asta, însă fenomenul nu e o noutate, e doar o apariţie târzie, ca atâtea altele, în peisajul românesc. I se spune gentrificare şi e definit, încă din 1964, ca un soi de “regenerare urbană” a cartierelor arondate claselor de condiţie mai joasă, prin care chiriaşi din generaţia YUPPIE (tineri profesionişti urbani sau Young Urban Professionals) ajung să preia locuinţele foştilor rezidenţi, urcând chiriile la cer şi izgonindu-i în proces pe foştii locuitori. E ceea ce s-a întâmplat şi în Mărăşti, şi în alte zone din Cluj.

***

Câteva ore mai târziu, discut cu un profesor din Cluj despre acelaşi subiect, care îi trezeşte un rictus amar. “Îi vezi dimineaţa mergând ca nişte roboţei către clădirea lor, cu ecusoanele de pontaj gata pregătite la gât. Nu par animaţi de nimic, nu li se citeşte nici o expresie pe faţă, au o singură grijă evidentă: să ajungă mai repede în clădire.”

View this post on Instagram

#Pipera de #Cluj, locul unde se concentrează industria IT din capitala Ardealului. #corporatism #muncă #români #identitate #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Mar 13, 2018 at 12:23am PDT

Ceea ce ar putea părea un acces de luddism al locuitorilor din Cluj, exasperaţi de invazia IT-iştilor ca personajele lui Hitchcock de invazia păsărilor, e ceva mai mult decât atât. Nimeni nu poate nega impactul pozitiv al industriei IT nu numai asupra economiei Clujului, ci şi asupra imaginii României în genere. Identificarea “capitalei” Ardealului cu un puternic centru zonal nu face decât să sporească investiţiile în regiune, investiţii care se reflectă în calitatea vieţii tuturor, cu bunele şi cu relele de rigoare. Căci o investiţie în IT nu înseamnă doar locuri de muncă şi salarii grase pentru sectorul IT. Ci înseamnă, pe cale de consecinţă, şi câştiguri pentru industria bunurilor de consum / industria plăcerilor, de la cele mai mici la cele mai mari, de la cele mai „josnice” la cele mai înalte (a se citi cultură). Toţi beneficiază: de la patronii de restaurante de lux cu preţuri comparabile cu Dorobanţiul bucureştean, la agenţii de turism şi organizatorii de concerte. E o legătură axiomatică între bani mulţi, plictiseală şi deciziile proaste de cumpărare, atât de abil speculate de către comercianţi.

***

Însă nimeni n-are nimic cu munca la Cluj, că doar de aceea e aici Ardeal. Ceea ce li se impută muncitorilor e mai degrabă orbirea, goana după bani mulţi, făcuţi în condiţii istovitoare, şi irosiţi repede. Şi nici măcar lor: ci sistemului care le vinde un vis, care nu-i românesc şi care le întinde un contract faustian. Clujul era, şi încă e, locul răgazului, dar bucureştenizarea lui e o realitate galopantă.

[pullquote]Clujul era, şi încă e, locul răgazului, dar bucureştenizarea lui e o realitate galopantă[/pullquote]

Criza morală prin care trec tinerii ce vânează salarii de mii de euro, clacând ulterior din pricina sacrificiilor cu care banii vin, nu e însă nici bucureşteană şi nici clujeană, dar devine românească.

Îmi povesteşte Profesorul: “Verişorul meu provenea dintr-o familie cu posibilităţi din Moldova şi a terminat ASE-ul. Nu îi lipsea nimic, dar a vrut să fie independent. Aşa că s-a înhămat la o slujbă care l-a absorbit, încât a ajuns repede să muncească zi-lumină. După câţiva ani de uzură, cu duminici muncite şi nopţi nedormite, s-a îmbolnăvit grav şi a fost internat. Inima îi cedase. A murit la 33 de ani, iar motivul decesului, consemnat în certificatul emis de autorităţi, a fost descris exact astfel: surmenaj în multinaţională.”

Am mai auzit poveşti de corporatişti care la 29 de ani sunt abonaţi la cardiolog, aşa că nu mă miră, dar nici nu-mi sună a normalitate.

***

Se vorbeşte mult, în aceste zile, despre echilibrul dintre viaţa personală şi cea profesională. Însă el nu trebuie să degenereze în echilibrul dintre viaţă şi moarte. Într-o lume în care fala corporatiştilor români e că au cele mai “tari” abonamente de sănătate la clinici private, poate ar fi mai sănătos să ne întrebăm de ce e nevoie de aceste abonamente. Poate pentru că sistemul îşi protejează investiţiile, chiar dacă, declarativ, o face din grijă şi mărinimie paternă?

***

Bunicii noştri munceau pe rupte un pământ pe care îl iubeau, făceau câte 8 copii, iar Regina Maria era suverana lor, nicidecum o clinică privată. Aşa au trăit 80, ba chiar 100 de ani.

Derulaţi repede în 2018, şi veţi găsi tineri corporatişti români aflaţi în pragul colapsului, la nici 33 de ani. Fericirea, cum ar zice Einstein, e relativă, iar moartea e la tot pasul, cum ne-a arătat recent cazul fotbalistului Davide Astori. Să n-o invităm deci la o cafea, pentru că, femeie fatală ce este, are prostul obicei să accepte.

Foto deschidere: jobboom.com

Profesorul are aproape 60 de ani şi o carieră respectabilă, pe care nu se sfieşte să o etaleze constant. Istorii despre stagiile de cercetare pe care le-a efectuat afară şi bursele câştigate în străinătate constituie peste un sfert, uneori jumătate, din discursurile pe care le susţine în faţa învăţăceilor lui.

Dar nu plinătatea de sine, din păcate comună în mediul universitar românesc, e ceea ce îi reproşez Profesorului. Ci felul greşit în care îşi înţelege menirea de Dascăl. Mai bine zis, faptul că nu şi-o înţelege deloc.

Fac abstracţie de laptopul lui iubit, care aminteşte de căderea omului din Paradis, aş fi puritan să-i reproşez o asemenea afinitate. Toţi suntem consumatori de produse de import, în lipsa unui substitut autohton mai bun. Iar asta e normal. Numai că, în cazul Profesorului, mărul vestic din care a muşcat cu nesaţ i-a otrăvit gândirea şi e simptomatic pentru un fel de a vedea viaţa.

Sigur că Occidentul e, de la facerea lumii, locul din care ne vine lumina, cultural vorbind. Mai mult, e complexul nostru existenţial ca români. E Raiul care ne-a fost refuzat. Numai că a-i proslăvi la nesfârşit calităţile, bibliotecile nemaipomenite, sistemele educaţionale şi sociale care nu se defectează niciodată (pentru că, nu-i aşa, tot ce e vestic e perfect), eficienţa fabuloasă regăsită acolo, de care noi, românii, nu suntem în stare, cum sugerează subliminal Profesorul, dar mai ales a face asta în faţa unor tineri de 20 şi ceva de ani, netrecuţi prin viaţă, necopţi pentru a înţelege că mirajul Europei e atât, un miraj, echivalează cu un act de trădare naţională.

[pullquote]Un Profesor bun îşi educă elevii şi studenţii să rămână în ţară, nu le aruncă în minte şi în suflet seminţele unei fugi cât mai rapide. Nu le cumpără, moral vorbind, tichete doar dus către destinaţii unde, cel puţin pe hârtie, totul e roz. Nu înclină decisiv balanţa nehotărâţilor. El sădeşte, nu dezrădăcinează[/pullquote]

Un Profesor bun îşi educă elevii şi studenţii să rămână în ţară, nu le aruncă în minte şi în suflet seminţele unei fugi cât mai rapide. Nu le cumpără, moral vorbind, tichete doar dus către destinaţii unde, cel puţin pe hârtie, totul e roz. Nu înclină decisiv balanţa nehotărâţilor, convingându-i prin rememorări „savuroase” despre timpul fabulous petrecut în Occident că nu mai au de ce să-şi piardă timpul în, vorba lui Ţuţea, curul Europei.

Oricâte cărţi de renume internaţional va fi scris respectivul profesor – căci comportamentul lui l-a decăzut din drepturile la majusculă – el nu-mi poate avea în veci respectul pentru un motiv cât se poate de simplu: un Profesor adevărat sădeşte, nu dezrădăcinează.

Cât timp ne vom educa copiii că doar la Londra, Paris, New York şi în Dubai e lumina, nu vă miraţi că vom trăi în beznă.

View this post on Instagram

"Fără şcoală să nu aştepte nimeni nici părinți buni, nici fii buni, şi prin urmare nici stat bine organizat şi bine cârmuit şi păstorit." ~ Ion Heliade Rădulescu (1802-1872) Expoziția "România: 100 de ani de modernitate. Identitate şi apartenență" poate fi vizitată la Facultatea De Istorie de la Universitatea din Bucuresti, acolo unde a descoperit-o şi Matricea Românească. #Centenar #Romania #scoala #educatie #embleme #IonHeliadeRadulescu #cultura #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Jan 8, 2018 at 8:25am PST

Ruşine să îţi fie, profesore! Din vina spărgătorilor de neam ca tine, care nu îşi înţeleg menirea, creierele româneşti pleacă afară nuci idealiste, verzi şi proaspete, şi se întorc nuci sparte şi uscate. Asta dacă se mai întorc vreodată.

Toată cinstea Profesorilor care ne ţin copiii acasă!

Pârtia, romanul unic al reputatului specialist în slavistică, Emil Iordache, a apărut anul acesta, la doisprezece ani după moartea sa. Manuscrisul datând din comunism, care se pare că zăcea uitat în sertarul unui prieten de-al scriitorului, a fost redat familiei în 2015.

Volumul de față a fost conceput undeva în anul 1983, când autorul lucra ca profesor într-un sat izolat din județul Botoșani, întâmplările descrise aici fiind cel mai probabil inspirate din viața personală. Există, pe pagina manuscrisului, o însemnare „depus la Ed. Cartea Românească (București) la 17 aprilie 1984”, dar, având în vedere că abia acum a văzut lumina tiparului, putem doar presupune că nu a fost publicat atunci din cauza cenzurii.

Apariția neașteptată a acestei cărți nu poate decât să ne bucure, pentru că avem de-a face cu un text despre comunism, scris „la cald”, nediluat sau conceput din amintiri, iar asta se simte în construcția personajelor și a evenimentelor.

Acțiunea din Pârtia este destul de banală, dar, prin intermediul acesteia, naratorul țese o pânză colorată de intrigi, ce dezvăluie mecanismul încârligat al relațiilor și „pilelor”, care, din păcate, mai funcționează și în zilele noastre. Se iau un tânăr profesor de limbi străine, Codreanu, venit la repartiție în urbea S., și o educatoare îndrăzneață și senzuală, Anișoara Proca, și, cu ajutorul acestora, se deapănă povestea unei mici localități de provincie, în care singurele evenimente notabile au de cele mai multe ori legătură cu scandalurile erotice și / sau politice.

Personalități de vază ale orașului, Răzvan Taica, directorul liceului, și Dulgherușu Andrei, funcționar la primărie, sunt cei care asigură bunul mers al lucrurilor, iar prin asta se înțelege că trag sforile în ceea ce privește repartizarea locurilor de muncă. Cea care se interpune planurilor și intereselor personale ale acestora este nimeni alta decât Anișoara, care este supusă unei anchete de „epurare civică”.

[pullquote]Printre aburii RDV-ului (rachiu de vin), discuțiile se încing, fie că e vorba de aventurile Anișoarei sau de problematica repartițiilor[/pullquote]

Demersurile investigației ne introduc și în lumea școlii românești în plină „Epocă de Aur”, cu precădere în lumea cancelariei profesorilor, un univers cu propriile sale reguli. Bârfele și micile clici formate de-a lungul anilor, în general pe categorii de vârste, asigură dimensiunea comică a acestui roman, scenele fiind deosebit de savuroase. De la sărbătorile bahice la care profesorii se dau în stambă (ziua cadrelor didactice sau petrecerea de pensionare a unei colege), la micile coaliții și clevetiri zilnice, totul denotă apetența pentru uneltiri, și mai puțin pentru educație.

Relațiile amoroase sunt dezbătute cu patos de locuitorii târgului, fie la bufetul Doi unde se adună pătura de mijloc precum Codreanu și Alexa, profesor de sport și un afemeiat notoriu, fie la Central, un local mai de Doamne-ajută, unde își fac veacul Taica și Dulgherușu. Printre aburii RDV-ului (rachiu de vin), discuțiile se încing, fie că e vorba de aventurile Anișoarei sau de problematica repartițiilor. Tevatura ce se naște în jurul educatoarei este și un bun prilej de observare a condiției femeilor în acele timpuri, al căror rol se voia a fi doar în sfera domestică. Orice încercare de emancipare sexuală este pedepsită cu oprobriul public și excluderea socială.

În plan secund, naratorul dezvoltă și o mică poveste cu iz fantastic, dar care, din păcate, rămâne oarecum neterminată. Prima scenă a romanului ni-l înfățișează pe Răzvan Taica în tinerețe, pe vremea când urbea S. era un sat, iar întâmplările ciudate încă dominau lumea spațiului rural. La fântâna evreului Iancu Zeidel, Răzvan are parte de o întâlnire ireală cu fantoma acestuia, pentru ca, mai apoi, să fie vrăjit de apariția misterioasă a unei fete frumoase la un loc de scăldat. Imaginea acestei nimfete se suprapune peste ani cu cea a Anișoarei, care funcționează ca un stimulent erotic și-i acaparează visele directorului. Cercul acesta este închis, dar stranietatea episodului de la fântână nu este înglobată cu restul acțiunii.

Pârtia este o frescă excelentă a unui oraș de provincie în timpul comunismului, un text bine închegat, despre sistemul putred al relațiilor și jocurilor de putere, cât și o scriere amuzantă despre dedesubturile structurii învățământului și povestea colectivizării forțate.

Emil Iordache, Pârtia, Editura Polirom, Iași, 2017, 192 pagini

Participant special la Congresul Internațional de Teologie, Matricea Românească a urmărit o piesă de teatru despre familie și credință în România comunistă a anilor 1947-1964.

Teatrul este o expresie, o plasticitate a emoțiilor, o tribună de la care cuvântul saltă la ceruri, coborând ușor în inimile oamenilor. Jocul actorilor și valorile transmise, într-un reflux continuu, fac piesele dramatice o parte importantă a procesului de culturalizare.

Iată de ce, atunci când am dat curs invitației reprezentanților Patriarhiei Române de a viziona piesa ”Mărturisitorii”, element artistic al Congresului Internațional de Teologie, ne-am pregătit pentru o seară spirituală. Aștepările noastre au fost pe deplin satisfăcute, deoarece spectacolul, montat de compania de teatru Civic Art cu măiestria domnului regizor Marian Ciripan, s-a dovedit a fi o veritabilă aducere aminte a celor care au devenit martirii unei națiuni în perioada comunismului.

[pullquote]Am fost cu turcii și nu ne-am turcit, cu slavii și nu ne-am slavizat. Cu nemții, cu austriecii, cu ungurii nici atât. Mai există popor ca al nostru în istorie?[/pullquote]

Cu o distribuție impecabilă formată din actorii: Marian Ciripan (Profesorul), Adrian Anghel (Locotenentul Securității), Denis Gagiu (Nelu) și Cristina Moldoveanu (Mama), piesa începe cu o depeșă parvenită de la fiul Nicolae, condamnat la muncă silnică în lagărul comunist, acolo ”unde Dumnezeu este scos din Om și în locul lui este băgat Satana”. Această bucățică de hârtie, transmisă de un creștin prigonit, ajunge în mâinile mamei, a cărei durere nu are limite.

Întreg spectacolul se mișcă pe orbita cunoașterei sinelui și a lui Dumnezeu, dar și planează asupra imaginii familiei române a acelor timpuri. Un rol aparte în toată dinamica teatrală îl are Profesorul, care întors și el din carcera comunistă, vine înapoi la nicăieri, pierzându-și mama și soția, prima – răpusă de suferință, a doua – de așteptare.

[pullquote class=”left”]Biserica este cățuia din care urcă fumul credinței la cer[/pullquote]

Este de subliniat că Marian Ciripan s-a pliat minunat pe rolul Profesorului, dezvăluindu-ne, nouă spectatorilor, o prestație nobilă, dar smerită a personajului. Iubirea cu care râvnește la aducerea cuvântului dumnezeiesc între oameni, amintirile pe care le răscolește despre iadul în care a trăit, toate puse cap la cap dezvăluie o stare emoțională deosebită, care reușește să completeze restrospectiva întregului mesaj.

Profesorul, interpretat de Marian Ciripan, vorbind despre credință și familie. Foto: youtube.com

Pe lângă imaginea paternă a Profesorului revenit, piesa a păstrat tonalitatea emoțională, grație Mamei, care ne dă o lecție despre răbdare, despre mulțumire ”pentru pâinea cea de toate zilele”, despre loialitate față de Dumnezeu, spunând că ”Biserica este cățuia din care urcă fumul credinței la cer”, și față de copii. Grija cu care își aduce odraslele la izvorul milei și felul în care își poartă crucea întregesc, în mod firesc, rolul ei în această acțiune teatrală.

O masă în familie, unde există credință, chiar dacă România e în comunism. Foto: youtube.com

Cel care a adus dinamismul și energia în piesă a fost Locotenentul Securității, care cu o demență și cu o violență furibundă sparge liniștea căminului familial. Despre cât de bine a intrat în pielea personajului, ne demonstrează replicile acide aruncate la adresa familiei creștine. „Eu sunt adevărata Evanghelie, și-o scriu acum pe stârvurile voastre!” este doar una din puținile demonstrații de superioritate, jucate de puterea comunistă. Practic, imaginea acestui ofițer al mașinăriei comuniste este întruchiparea unei ideologii întregi.

Generația tânără a piesei, întruchipată în două surori, un cumnat și un nou născut, completează natural construcția dramatică, transmițând o continuitate logică, o adiere de speranță în vremuri tulburi. Înduioșător a fost și momentul cântecului de leagăn, când mama transmite pruncului, cu laptele matern, amintirea celor plecați:

Nani, puiul mamii, nu mai sunt
cântece de leagăn pe pământ.
Basmele pe care nu le spun
au murit sub uruit de tun.

Au murit sub tancuri, de un veac,
soarele și luna în cerdac.
Nu te-alintă șoapta nimănui
și nici lapte-n țâța mamei nu-i.

Căci pe lumea asta n-au rămas
decât vânturi cu suspin în glas,
foamea ta în albia de tanc,
plânsul mamei cu blestem adânc

și scrâșnirea lanțului zălud
prins de glezna tatii la Aiud.
Nani, puiul mamii, nu mai sunt
cântece de leagăn pe pământ.

Concluzia centrală a piesei punctează legătura fierbinte dintre România și credință, care aidoma unui liant au mers mână în mână prin istorie. ”Am fost cu turcii și nu ne-am turcit, cu slavii și nu ne-am slavizat. Cu nemții, cu austriecii, cu ungurii nici atât. Mai există popor ca al nostru în istorie?” – se întreabă personajul lui Marian Ciripan. Până la urmă, noi românii, ”suntem pietre vii ale zidirii Bisericii in acest veac”, fapt pentru care avem obligația memoriei pentru martirii acelor vremi.

Carmen Bodiu este profesor de Limba şi Literatura Română şi director, Casa Corpului Didactic a judeţului Bihor. Cu ea, Matricea Românească a discutat la Oradea despre starea limbii noastre, despre cum ne “rost(u)im” viaţa ca români, despre marii noştri oameni de cultură, şi despre misiunea dascălului în societatea românească. Interviul integral, în curând pe www.matricea.ro.

Întrebată de către Matricea Românească dacă împărtăşeşte opinia artistului Grigore Leşe, care ne-a declarat că “după 1989, nu s-a schimbat mare lucru în structura spirituală a poporului român”, profesorul Carmen Bodiu a surprins, cu emoţie şi mâhnire în glas, o schimbare fundamentală, de discurs existenţial, a românilor.

Aşa cum îi şade bine unui profesor de Limba şi Literatura Română, cea care este dascăl de 25 de ani (!) a formulat schimbarea de paradigmă din existenţa românilor printr-o superbă subtilitate lingvistică.

Matricea Românească: Observaţi o schimbare în structura noastră morală post-decembristă? Suntem diferiţi de cum eram?

[pullquote]Ce cred că s-a schimbat în mentalitatea noastră, a românilor, după Revoluţia din 1989? Oamenii conjugă mai mult, din păcate, verbul «a avea», decât verbul «a fi»[/pullquote]

Prof. Carmen Bodiu: Da, oamenii conjugă mai des verbul «a avea», decât verbul «a fi»! Am apelat la o exprimare destul de laconică, dar cred că suficient de expresivă ca mesaj. Da, oamenii conjugă mai mult, din păcate, verbul «a avea», decât verbul «a fi».

Tot ce am discutat înainte, vizavi de ce se întâmplă şi în educație, acea simplificare a programelor, acele schimbări care se petrec în majoritatea domeniilor, înseamnă accentuarea laturii materiale a vieții, a lucrurilor, și estomparea laturii spirituale, din păcate. De aceea vă spuneam, că am rămas profund impresionată de orașul Iași – acolo există un nivel de vibrație foarte ridicat, un nivel de vibrație pe care l-a perceput Sabin Bălașa, pictorul care a pictat frescele de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”.

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018