Fundația Regală Margareta a României a implementat în perioada noiembrie 2024 – februarie 2025, în calitate de promotor, inițiativa culturală bilaterală”Talent 35 – Susținerea și promovarea artiștilor emergenți și a artei contemporane”, în parteneriat cu Nedland Kultur din Norvegia. Inițiativa a contribuit la sprijinirea artei contemporane și a 62 de artiști emergenți – 52 artiști vizuali și 10 muzicieni – precum și la creșterea gradului de conștientizare privind diversitatea culturală și consolidarea cooperării și schimbului cultural între România și Norvegia.

Conferința de închidere a inițiativei bilaterale Talent 35 a avut loc joi, 27 februarie, de la ora 15.00, în cadrul unei sesiuni online. Artiști emergenți, instituții culturale, stakeholderi și alte grupuri țintă participante la proiect sunt invitați să afle rezultatele proiectului și modalitatea de realizare a activităților desfășurate în cadrul proiectului. Acțiunile și rezultatele inițiativei pot reprezenta un exemplu de bună practică pentru alte proiecte culturale bilaterale. Înscrieri prin completarea formularului pe acest link .

Acțiunile proiectului au contribuit la sprijinirea artei contemporane și a artiștilor emergenți, precum și la promovarea diversității culturale și la consolidarea cooperării și schimbul cultural între România și Norvegia. 62 de artiști emergenți, muzicieni și artiști vizuali, au fost promovați prin Concertul, Expoziția și Albumul de artă contemporană Talent 35, acestea oferindu-le un cadru de expunere elitist, către un public de peste 1.000 persoane, la Ateneul Român și la Muzeul Național de Artă al României. Experții proiectului și 132 de tineri artiști emergenți din România și Norvegia au realizat un schimb de know-how, bune practici și experiențe creative și culturale.

Inițial, 3 experți din echipa proiectului au luat parte la un schimb de experiență și bune practici în domeniul creativ și cultural în Norvegia, ce a vizat transferul bilateral de cunoștințe, identificarea de oportunități de colaborare între România și Norvegia și de modele de inspirație pentru noi proiecte de artă contemporană. Au fost organizate întâlniri cu organizații și instituții din Oslo, precum Barratt Due Institute of Music, Tom Wilhelmsen’s Foundation, Talent Norge, Jeunesses Musicales Norway, precum și vizitarea unor proiecte reprezentative pentru arta contemporană, precum noul National Museum, Munch Museum, Oslo Opera House, Muzeul sculpturilor Gustav Vigeland din Frogner Park și Instalația de lumină Nordic Pixel Forest.

În perioada ianuarie-februarie 2025, 132 de participanți au beneficiat de întâlniri cu tematici valoroase și variate, având ca invitați 13 experți cu un profil cultural proeminent, din România și Norvegia, și cu participarea lui Sigbjørn Nedland, fondatorul Nedland Kultur Norway. Temele celor 6 sesiuni organizate online au vizat extinderea orizontului cultural al tinerilor artiști vizuali și muzicieni și dezvoltarea artei contemporane, prin transferul de cunoștințe creative și culturale între România și Norvegia. Tematicile abordate au fost:

• Viziunea descentralizată a Norvegiei asupra activităților culturale și instituțiilor culturale, temă abordată de Harald Furre – Managing director la Kilden Performance Arts Center Kristiansand, și Torill Haugen – Leader of digital mediation and innovation la Kunstsilo Art Museum Kristiansand;
• Antreprenoriatul muzical și muzica electronică, temă prezentată de Universitatea din Agder, Kristiansand, prin Alesandra Bossa – PhD researcher and teacher in Live Electronics, și Andreas Waaler Røshol – Leader of Center for Excellence in Creative Use of Technologies in Music Education;
• Fiziologie muzicală – cum conștientizarea corpului poate optimiza performanța artistică, avand-o ca invitat pe Anca Cristescu – specialist în domeniul fiziologiei muzicale, doctorandă în cadrul Universității de Vest din Timișoara, Teodora Chircă, pianist;
• Terapia prin muzică și modul în care muzicienii pot aborda acest domeniu complementar activității lor, temă prezentată de organizația Jeunesses Musicales Norway, prin Ingrid Dyrnes Svendsen – muzician și terapeut muzical;
• Succesul în cariera artistică. Avantaje, riscuri și impact asupra creativității, subiect abordat de Costion Nicolescu – eseist, etnolog și antropolog și Andrei Bălan – sculptor, muzician, arhitect;
• Tehnologia în cariera artistică, La joncțiunea ARTEI cu ALGORITMUL, temă prezentată de Cătălin Creţu – cercetător  științific cadru didactic asociat al Universității Naționale de Muzică din București, Theodor Dumbravă – specialist în coordonarea de proiecte din zona tehnologiei informație și Dan Adrian Ionescu – artist vizual și arhitect de interior.

Inițiativa bilaterală a pus în valoare talentul și creativitatea tinerilor artiști emergenți, născuți după anul 1990, prin 3 activități de artă contemporană, desfășurate pe parcursul lunilor ianuarie – februarie 2025.

52 de tineri artiști vizuali au expus lucrări la Muzeul Național de Artă al României, în cadrul expoziției de artă vizuală Talent 35, în perioada 18 ianuarie – 23 februarie 2025. Demersurile de explorare artistică ale tinerilor artiști, pe parcursul timpului, s-au materializat într-o colecție de 91 de lucrări realizate prin diferite tehnici, precum pictură, artă fotografică, sculptură, instalație, design vestimentar, ilustrație, scenografie. Expoziția a fost curatoriată de conf. univ. dr. Ion Anghel, pictor, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, iar vernisajul a avut loc pe 18 ianuarie 2025, în prezența Familiei Regale a României și a unui public de peste 200 de persoane. Video vernisaj.

O selecție de 72 de lucrări de artă aparținând artiștilor vizuali emergenți au constituit Albumul de artă contemporană Talent 35, proiect coordonat de conf. univ. dr. Carmen Apetrei, publicat și distribuit în 717 de exemplare către instituții de profil și publicul iubitor de artă contemporană. Album lucrări.

10 tineri artiști muzicieni emergenți au evoluat pe scena Ateneului Român în cadrul Concertului aniversar Talent 35, ca soliști lirici, și ca membri ai Cameratei Regale și ai Corului Ascendis, alături de dirijorul Tiberiu Soare. Evenimentul a oferit o experiență muzicală memorabilă, fiind desfășurat în prezența Familiei Regale a României și a unui public de 800 de persoane. Concertul a debutat cu piese lirice ale compozitorului norvegian Edvard Grieg, iar un variat repertoriu de operă a adus emoție, prospețime și diversitate prin interpretarea excepțională a 4 soliști din tânăra generație. Video concert.

Campania de promovare a artiștilor emergenți și activităților proiectului a atins o audiență cumulată de peste 1,4 milioane persoane prin mediatizarea acestora pe canale radio, tv și publicații online, precum și un reach de peste 125.000 de persoane pe pagini de social media în rețelele Facebook, Instagram, LinkedIn și pe pagini ale unor influenceri relevanți.

Talent 35 – Susținerea și promovarea artiștilor emergenți și a artei contemporane este o inițiativă bilaterală finanțată prin Granturile SEE și Norvegiene – Fondul Național Bilateral în cadrul Programului RO-CULTURA.

Valoarea totală a inițiativei bilaterale este de 618.840,41 lei (124.355,03 EUR).

Împreună pentru o Europă verde, competitivă și incluzivă.

***

Despre Granturile SEE

Granturile SEE reprezintă contribuția Islandei, Principatului Liechtenstein și Regatului Norvegiei la reducerea disparităților economice și sociale în Spațiul Economic European și la consolidarea relațiilor bilaterale cu cele 15 state beneficiare din estul/centrul și sudul Europei și statele baltice. Aceste mecanisme de finanțare sunt stabilite în baza Acordului privind Spațiul Economic European, ce reunește statele membre UE și Islanda, Liechtenstein și Norvegia ca parteneri egali pe piața internă.

În total, cele trei state au contribuit cu €3,3 miliarde între 1994 și 2014 și €1,55 miliarde pentru perioada de finanțare 2014-2021.

Mai multe detalii sunt disponibile pe: www.eeagrants.org și www.eeagrants.ro.

Despre Granturile SEE și Norvegiene

Granturile SEE și Norvegiene reprezintă contribuția Islandei, Liechtensteinului și Norvegiei la o Europă verde, competitivă și incluzivă. Există două obiective generale: reducerea disparităților economice și sociale în Europa și consolidarea relațiilor bilaterale dintre țările donatoare și 15 țări UE din Europa Centrală și de Sud și Țările Baltice. Cele trei țări donatoare cooperează strâns cu UE prin intermediul Acordului privind Spațiul Economic European (SEE). Între 1994 și 2014, donatorii au furnizat 3,3 miliarde EUR prin scheme consecutive de granturi. Pentru perioada 2014-2021, granturile SEE și Norvegiene se ridică la 2,8 miliarde EUR.

Despre Programul RO-CULTURA

Programul RO-CULTURA este implementat de Ministerul Culturii prin Unitatea de Management a Proiectului și are ca obiectiv general consolidarea dezvoltării economice și sociale prin cooperare culturală, antreprenoriat cultural și managementul patrimoniului cultural.

Bugetul Programului este de aproximativ 34 milioane de euro.

Mai multe detalii sunt disponibile pe www.ro-cultura.ro.

Despre Fundația Regală Margareta a României

Fundaţia Regală Margareta a României a fost înființată în 1990 de către Regele Mihai I al României și Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei române. Cu o activitate de 35 de ani, Fundația Regală Margareta a României sprijină copii, tineri și vârstnici prin intervenții durabile, bazate pe schimbul de experiență și valori între generații. De-a lungul timpului, Fundația s-a implicat în numeroase proiecte sociale, culturale şi de susținere a educației şi talentului artistic. Mai multe detalii sunt disponibile pe www.frmr.ro.

Despre Nedland Kultur

Nedland Kultur este o companie privată din Norvegia care dispune de o experiență de peste 20 de ani în proiecte culturale, colaborări inter-culturale, organizare de concerte și festivaluri, digitalizare muzicală etc. Compania a implementat proiecte în Norvegia, Marea Britanie, Tanzania, Kenya, Etiopia, Uganda, Malawi, Rusia, Palestina, Israel, Vietnam și Egipt, inclusiv în România. Prin numeroase proiecte în locații variate, Nedland Kultur a reunit oameni, i-a inspirat să se bucure să se cunoască, să învețe unii de la ceilalți și să se respecte, din convingerea fermă că există întotdeauna mai multe lucruri care unesc oameni din medii culturale și/sau geografice diferite decât ceea ce îi separă. Mai multe detalii sunt disponibile pe www.nedlandkultur.com.

Astăzi, în incinta Liceului Teoretic Waldorf din București, a avut loc un eveniment deosebit în cadrul proiectului „Matricea Românească în Școli – Dezbateri pentru Viitor”. Acest proiect reprezintă o inițiativă ce oferă elevilor de liceu din România o platformă de dezbatere și explorare a temelor relevante pentru dezvoltarea lor intelectuală.

Participanții au fost încurajați să se angajeze în dezbaterea socratică, o metodă de discuție profundă și interactivă, unde esența temelor este explorată și înțeleasă prin contribuțiile fiecărui participant. Acest cadru a oferit elevilor posibilitatea de a-și exprima opinii, de a-și argumenta ideile și de a înțelege perspective diverse asupra subiectelor abordate.

Astfel, în atmosfera stimulatoare creată de către Luca Onica și Ispas Andrei Gabriel de la Asociația Culturală Matricea Românească, tinerii au avut oportunitatea de a reflecta și de a împărtăși gânduri despre aspecte importante ale vieții și societății contemporane. Colaborarea lor în organizarea evenimentului a contribuit la atmosfera caldă și deschisă în care elevii au putut să-și exprime ideile și să interacționeze în mod constructiv.

Dorim să transmitem sincere mulțumiri Liceului Teoretic Waldorf din București pentru găzduirea acestui eveniment și pentru sprijinul acordat în promovarea dialogului și a dezvoltării intelectuale a elevilor. Inițiative precum aceasta sunt esențiale pentru formarea unei generații de tineri activi, implicați și deschiși către schimbare și progres.

Educația este arma pe care o au la îndemână elevii pentru a reuși în viață, iar între cea pe care o primesc acasă și cea însușită la școală trebuie să existe un echilibru. Copiii sunt viitorul și sunt realmente cea mai mare avere pe care o poate avea țara noastră. Au nevoie de repere și abia așteaptă să înflorească, iar mult se întâmplă atunci când sunt sub aripa dascălilor. Aceștia, la rândul lor, ar trebui să fie primii care să promoveze valori precum sunt adevărul, toleranța, lipsa de prejudecăți.

Dascălii sunt importanți factori ai civilizației unui popor. Doresc să-și îndeplinească misiunea într-un mod care le face onoare grație pregătirii solide și pasiunii care îi însuflețește. De aceea, există Proiectul MERITO ce are ca scop recunoașterea calităților lor.

De 7 ani, Cosmin Chiriță este în mijlocul acestei inițiative, coordonează această cauză de transformare a meseriei de profesor, susținută și argumentată de mediul de business. Chiar de la el aflăm mai multe informații despre ce se întâmplă în interiorul acestui proiect și care este scopul principal!

Cosmin, de 15 ani ești mijlocitor între profesori, educație și societate. Contribui și îți pui amprenta în proiecte de învățare și dezvoltare. Totuși, cum sună povestea escapadei academice? Ce studii ai?

Cred că tocmai parcursul meu academic și experiențele de învățare formală au contribuit la dorința de a mă implica în proiecte de educație pentru tineri și adulți – mi-am dat seama că, de fapt, am deprins abilitățile și competențele de care aveam nevoie, în contexte mai degrabă non-formale sau în oportunități de învățare în afara “sistemului” și mai puțin în Școală, așa cum o definim în mod clasic. Retrospectiv, mi-aș fi dorit ca învățarea în cadrul formal să fi fost mai conectată la realitate, la nevoile mele de adolescent / tânăr / viitor adult și la complexitatea micro-universurilor în care gravităm, în viața de zi cu zi. Pe scurt, am absolvit Școala Superioară Comercială “Nicolae Kretzulescu”, din București – liceu cu profil economic, cu multe oportunități extra-curriculare și extra-școlare. Acolo, am descoperit oportunitățile și beneficiile educației non-formale, prin programul Liderii Mileniului Trei, în cadrul căruia am început evoluția ca trainer / facilitator de experiențe de învățare și manager de proiect. Apoi, am urmat cursurile Facultății de Drept a Universității din București și, în paralel, am continuat dezvoltarea mea ca trainer și m-am imersat în diferite proiecte și organizații de educație non-formală – în acea perioadă am descoperit că vocația și menirea mea este în a contribui la dezvoltarea altora prin experiențe de învățare relevantă și “m-am așezat” pe acest traseu.

De 7 ani coordonezi proiectul MERITO, o cauză de transformare a meseriei de profesor, inițiată și susținută de mediul de business. Ce ți-ai luat frumos pentru suflet în toți acești ani?

Simt că am crescut odată cu proiectul, din multe puncte de vedere, cum aveam 25 de ani când am preluat managementul acestuia. Probabil cele mai semnificative pentru mine sunt sensul și împlinirea pe care mi le iau din cauza și comunitatea pe care le creștem – faptul că ceea ce facem cu și pentru profesorii din comunitate ajunge mai departe la sute / mii de alte cadre didactice, iar apoi la alte mii / zeci de mii de elevi, ceea ce înseamnă metode, abordări și oportunități de învățare actualizate pentru cei din urmă, care să contribuie la devenirea lor ca adulți performanți și la devenirea Școlii în una în care copiii noștri să își dorească să învețe – aș putea rezuma ca fiind impactul și factorul de multiplicare ale muncii mele. Pe lângă acestea, este și multă energie dată și luată, în aceeași măsură, din lucrul cu comunitatea de profesori, și o dezvoltare proprie accelerată exponențial, din interacțiunea cu atât de mulți specialiști și experți în Educație – probabil aș putea, dar nu mi-ar fi ușor să fac un top al abilităților și competențelor dezvoltate în acești aproape 8 ani, dintr-o paletă vastă, de la management de proiect și comunicare, până la management de comunitate de practică și învățare sau strângere de fonduri.

În Moldova sunt mai mulți profesori premiați MERITO, dar ajută-ne să înțelegem mai bine ce înseamnă proiectul și inițiativa MERITO!

Prin MERITO, vrem să transformăm meseria de profesor în România, în sensul de a profesionaliza, prin recunoașterea profesorilor valoroși, prin dezvoltarea acestora și propagarea expertizei lor către majoritatea profesorilor din România.

Pe scurt, despre MERITO:

📍 Ce problemă rezolvă: Statutul scăzut al profesiei, lipsa recunoașterii, a pregătirii profesionale de calitate a profesorilor și a expertizei pedagogice și didactice din sistem;

📍 Cum ne propunem să o rezolvăm: Redăm credibilitatea profesiei, identificând și promovând profesori valoroși (laureații MERITO, premiați în Gala anuală). Contribuim la profesionalizarea meseriei, investind în dezvoltarea laureaților MERITO și altor cadre didactice dedicate și extinzând expertiza lor către masa corpului profesoral (prin formare directă și schimb de practici validate între aceștia).

📍 Cu ce impact până acum: După Gala noastră din mai, când am premiat a opta generație MERITO, am ajuns la 93 de profesori laureați și la peste 100 de profesori valoroși  în comunitatea MERITO extinsă.

Peste 1.000 de apariții în media ale profesorilor care au impact pozitiv în sistem (laureați MERITO), care au ajuns cumulat la peste 5 milioane de români. Aproximativ 25.000 de profesori din sistemul preuniversitar și-au îmbunătățit și diversificat metodele de predare la clasă ca urmare a transferului de practici validate de la laureații MERITO.

Peste 10.000 de profesori, elevi și părinți, cu care laureații MERITO interacționează, în medie, de-a lungul unui an, cu mai multă încredere și energie, datorită comunității pe care o creștem.

Strategia noastră este să investim consistent în dezvoltarea acestora ca experți-practicieni „de la firul ierbii” și în propagarea expertizei lor.

Ne-am propus să contribuim la formarea a 50.000 de profesori din sistem, în următorii ani, care să își facă meseria la un nivel înalt de profesionalism – aceștia reprezintă aproximativ o treime din total, un prag de la care vom fi pornit o mișcare fără întoarcere.

Cum „găsiți” acești profesori? Înțeleg că rezultatele lor îi aduc în față, dar și recomandarea primează?

Recomandarea este primul pas prin care profesorii din învățământul preuniversitar public ajung în procesul nostru de selecție – primim recomandări pe formularul public de pe site-ul MERITO, de la elevi, părinți, cadre didactice sau oameni activi în comunitatea locală (continuu, fără o perioadă sau un termen limită de recomandare) sau de la comunități și organizații partenere. Odată ce strângem mai multe recomandări pentru un profesor anume, începem validarea online și căutăm cât mai multe informații despre acesta, iar apoi etapa de validare “în teritoriu”, adică apelăm din nou la rețeaua noastră pentru a afla detalii despre ce metode folosește la clasă și în afara acesteia, cum este văzut în comunitatea locală, cum arată parcursul de dezvoltare ca profesor ș.a.m.d. Selecția finală este realizată de un juriu compus din lideri de business din Romanian Business Leaders (fundația sub umbrela căreia desfășurăm proiectul) și profesioniști din organizații din Educație, în baza profilului de profesor performant și cu potențial de dezvoltare, pe care îl căutăm, ținând cont și de criterii precum acoperirea geografică, mediul, nivelul de învățământ și specificul în care profesorul activează. Pe lângă a fi un profesor foarte bun la clasă și a avea un “caracter frumos”, care este o condiție esențială, ținem cont de modul și măsura în care profesorul cultivă pasiunea pentru învățare elevilor și în afara materiei sau clasei lui; de gradul în care se dezvoltă profesional și contribuie la dezvoltarea altor profesori; de măsura în care colaborează și își împărtășește bunele practici – în esență, performanțele profesorului pe care le cercetăm pot fi extrem de variate (de la creșterea nivelului elevilor, rata de promovabilitate și alfabetizare în condiții vitrege și până la performanțe olimpice) și primează pasiunea și dedicarea acestuia față de elevi și față de propria dezvoltare.

An de an, comunitatea MERITO crește. Urmăresc pagina oficială și constat cu bucurie acest aspect. Pe unii, am încântarea să-i și cunosc împărțind domeniul de activitate. De asemenea, știu că anual organizați și o Gală MERITO în care sunt premiați profesorii remarcabili. Ce avantaje au aceștia odată intrați în această comunitate?

Recunoașterea este publică și materială (în fața a 200+ lideri din business și profesioniști din Educație), în Gala MERITO. Apoi, sprijinul pentru dezvoltare înseamnă încredere și conectare la resursele și rețeaua MERITO & RBL, precum:

📍 Colaborare cu cei 100+ de profesori din comunitatea MERITO;

📍 Acces la oportunități de formare și dezvoltare adresate specific comunității MERITO;

📍 Acces la oportunități de finanțare, parteneri, servicii și consultanți pro bono, know-how și expertiză internațională.

Odată cooptați și integrați în comunitate, profesorii MERITO:

📍 Participă la întâlnirile online (bilunare) și “fizice” (periodic) de comunitate, pe teme de schimb de practici validate, oportunități de dezvoltare, ateliere de învățare, întâlniri cu specialiști ș.a.;

📍 Inițiază, coordonează și desfășoară sau contribuie în intervenții MERITO de învățare pentru alți profesori (webinare; “cafenele”; Forumuri ș.a.) sau ca invitați-contributori în acțiuni ale partenerilor, cu sprijinul echipei proiectului;

📍 Contribuie în grupuri de lucru existente în comunitate, pe teme relevante pentru dezvoltarea profesorilor (formarea profesorilor; standarde de evaluare; Harta lecturii ș.a.) sau inițiază noi componente în MERITO (analize; cercetări; studii; acțiuni de învățare relevante, în domeniul Științelor Educației);

📍 Au apariții media, în nume propriu sau al comunității, privind acțiuni MERITO, specialitatea proprie sau pe o arie de expertiză;

📍 Contribuie sau inițiază demersuri de poziții publice și consultări cu decidenții, ale MERITO, pe teme stringente din Educație.

Premiul și titlul pe care-l primesc vine odată și cu mai multă responsabilitate din partea cadrelor didactice?

Premiul și statutul MERITO nu vin cu condiții pentru profesorii selectați, pe lângă cele de respect, toleranță și bună colaborare în comunitate – gradul de implicare al profesorilor din comunitate variază și este la latitudinea acestora. Credem că MERITO este doar un context și un spațiu căruia profesorii să simtă că aparțin, că sunt înțeleși și sprijiniți – o cancelarie așa cum probabil mulți și-ar dori-o – iar în acest cadru, profesorii să “înflorească”, adică responsabilitatea pe care o pun deja în profesia și activitatea lor să capete noi valențe și impact la un nivel cel puțin local și regional, dacă nu chiar național.

Am stat de vorbă cu soții Munteanu din Iași. Sunt cadre didactice premiate în interiorul proiectului și cunoaștem cât de mult crește orașul, mai ales prin FILIT. Dar ce alte cadre din zona Moldovei au primit distincția MERITO și prin ce s-au remarcat?

Sunt cel puțin 25 de profesori laureați și parteneri MERITO în regiunea Moldovei, de la Vatra Moldoviței și până la Galați, pe care vă invit să îi descoperiți pe: https://www.proiectulmerito.ro/harta-merito/. Fiecare dintre aceștia se disting, pe de o parte, prin ceea ce fac la clasă, adică prin metodele pe care le folosesc la disciplinele pe care le predau, dar mai mult decât atât, prin modul în care ”ies din fișa postului”, adică fac mult mai mult decât a preda și a urmări materia, ci cultivă bucuria și curiozitatea pentru învățare. Au o mulțime de activități extra-curriculare și aici aș pot exemplifica: Clubul Alecart, care cultivă cititorii și deja produce autori și în rândul elevilor și mai apoi al studenților; lotul Internațional Olimpic de Geografie, coordonat de soții Fiscutean; pauzademate.ro – platforma foarte cunoscută printre elevi și părinți de pregătire suplimentară gratuită, dezvoltată de Cătălina Dogaru; cluburi de matematică sau de dezvoltare personală; robotică sau formarea viitorilor profesori; nominalizarea în Top50 Global Teacher Prize a Ana-Mariei Rusu; ș.a. performanțe de genul acesta, care înseamnă, începând de la a cultiva pasiunea pentru învățarea elevilor și până la performanțe olimpice, de literație sau de lectură sau performanța de a le crește nivelul, de a-i aduce, de exemplu, la un prag de promovabilitate.

Crezi mai mult în schimbarea în sistemul de educație ce vine de la nivel micro sau macro?

Misiunea noastră este de a transforma profesia, începând “de la firul ierbii”, cu și pentru profesorii care activează și performează zi de zi, în sistem, contribuind la dezvoltarea lor ca experți-practicieni, pe ariile de care avem nevoie și, evident, credem în acest mecanism, care necesită totuși investiție de timp, resurse, energie, încredere și consecvență pentru schimbările de care avem nevoie. Personal, cred într-o întâlnire a celor două niveluri – adică dezvoltarea și eforturile pe care profesorii le depun în Școală să întâlnească politicile educaționale coerente și durabile, gândite strategic și asumate pe termen lung de către decidenți. Aceasta cred că ar fi formula ideală, în care acțiunile celor două niveluri s-ar potența reciproc, însă nu cred că sunt co-dependente – trecutul apropiat ne arată că unele decizii bune de sistem s-au lovit de rezistență în practică, iar unele demersuri pornite de la nivel micro continuă să funcționeze și să dea rezultate, fără a fi susținute din sistem sau fără să fi ajuns politici publice. Unul dintre crezurile RBL este “Facem noi, nu așteptăm să se facă”, motiv pentru care am și pivotat misiunea MERITO în direcția (trans)formării profesorilor, cu și pentru profesioniștii din sistem.

Care crezi că este instrumentul cel mai la îndemână pe care-l pot avea profesorii ca să aducă îmbunătățiri în sistemul de învățământ?

Cred foarte mult în puterea comunităților de practică și învățare ale profesorilor, care îi pot ajuta de la împărtășire de practici și soluții și până la “spații de siguranță” și coalizare în breaslă – pot începe de la simple întâlniri tematice în școală, cercuri de lectură pentru profesori și până la comunități sau asociații profesionale locale sau regionale. Avem mult de crescut în zona colaborării și învățării continue a profesorilor, iar comunitățile de practică și învățare sunt, probabil, printre cele mai accesibile mijloace disponibile imediat acestora.

12 sate și comune din Transilvania sunt puse împreună, într-o structură care le face să-și prețuiască și să-și pună mai bine în evidență valorile tradiționale. Iar această structură se numește ”România Remarcabilă”. Dar cum funcționează acest proiect, cât de mult se poate extinde și cu ce beneficii?

• Obiectivul rețelei de sate și comune este să lucreze împreună, să dezvolte unitar concepte de brand și label, să obțină împreună consultanță și ajutor pentru atragerea de finanțări.
• Rezultatele așteptate sunt: dezvoltare locală, vizibilitate, organizare comună de evenimente de amploare, înfrățirea cu localități din Franța, consolidarea identității locale și creșterea turismului.
• Până acum sunt 12 membri în această rețea, dar dorința inițiatorilor este să crească numărul până la 40, ca să atingă astfel 1% din localitățile din țară.
• Proiectul este inițiat de Centrul Cultural Clujean, dar are drept model organizația Sites et Cités Remarquable de France.

INTERVIU CU ALINA ZLATI, managerul proiectului ”România Remarcabilă”

Titlul ”România Remarcabilă” pare a fi o încurajare, pare a fi și un mesaj transmis scepticilor și pesimiștilor, în privința potențialului de frumusețe al României de azi.

Numele în sine surprinde mult din esența și viziunea acestui proiect. Țara noastră este împânzită de elemente de patrimoniu, fie ele materiale sau imateriale, din păcate ele nu sunt apreciate, nu sunt valorizate, nu sunt valorificate. S-a cam așezat un strat gros de praf peste patrimoniu, obiectivele au intrat într-un con de umbră. Ne-am spus că ar trebui să facem ceva. Credem că resursele sunt acolo, că oameni faini există, oameni cu expertiză există. Misiunea noastră este de a colecta toate acestea într-un soi de ecosistem, de a crea punți între oameni, de a oferi suport acolo unde este nevoie și a face lucrurile să se întâmple. Ideea este ca prin valorificarea patrimoniului, prin stimularea culturii, să dezvoltăm de o manieră sustenabilă  localități din România.

Proiectul este unic pentru România, desfășurarea lui se va face însă după un model francez.

Construim după modelul celor de la Sites et Cités Remarquables din Franța, care au o experiență extinsă în sensul acesta. Ei au o rețea de localități care au primit acest label de ”remarcabil” și, deci, nu pornim de la zero. Știm ce este de replicat și ce este de evitat, din experiența francezilor.

Cum proiectul pornește de la Cluj, este ușor de înțeles de ce în această fază pilot ați prins localități doar din Transilvania. Urmăriți evidențierea mai degrabă a particularităților fiecărei localități în parte sau a aspectelor culturale asemănătoarea, specifice zonei?

Pornim cu 12 localități, din județele Cluj, Alba, Brașov, Sălaj, Mureș, Sibiu și Maramureș. În cel mai scurt timp, însă, anticipăm că se va construi o adevărată rețea. Am primit câteva solicitări din partea unor comune care deocamdată nu sunt incluse în proiect, ceea ce ne bucură foarte mult. Și, într-adevăr, în configurația în care ele se află acum, deși sunt parte a unui areal destul de restrâns din Transilvania, localitățile sunt foarte diferite. Transilvania este foarte bogată, în termeni de etnie, de cultură; localitățile sunt foarte variate ca specificitate, oferă lucruri foarte diferite, oferă potențialități distincte, dar noi credem că toate se subscriu unei cupole mari, a ”României remarcabile”. Întâmplarea face ca acum, când vă dau interviul, să mă aflu la castelul Bánffy. Și da, e remarcabil! Dar pentru a fi remarcabil nu este absolut imperativ să ai un castel de felul acesta. Noi credem în gesturile mici, în inițiative punctuale, dar care poate să aibă un impact foarte mare în dezvoltarea sustenabilă a comunităților rurale: poți să sprijini meșterii locali, poți să sprijini meșteșugarii, poți să sprijini producătorii mici. Orice evidențiere, valorificare, a ceea ce tu ai în mod neforțat la tine în comunitate credem noi că intră sub cupola acestui ”remarcabil”.

Sunt 12 localități acum, iar până în 2021 se vor mai adăuga 28. Concret, ce se va întâmpla în acești trei ani de implementare? Dați-ne câteva exemple.

În primul rând, se fac eforturi în identificarea și maparea rețetelor vechi de prin sate, care sunt pe punctul de a fi uitate, și care sunt redate în limbajul lor, cât se poate de ancorate în rădăcinile satului. Se fac eforturi de identificare a meșterilor, astfel încât cei care își doresc o ”casă verde”, după tehnicile vechi, să poată apela la acești meșteri acolo unde ei încă mai există. Se vor organiza festivaluri foarte faine care să anime viața satului chiar și pe o durată foarte scurtă. Cu siguranță activități de genul acesta vor transfigura satul în perioada desfășurării, va căpăta noi dimensiuni inclusiv în mentalul localnicilor. Cert este că, din ce am văzut noi, mult din înțelegerea localnicilor cu privire la ce comori au ei în comună vine din expunerea la reacția celor din exterior. Dacă noi mergem luminoși în satele acestea, cu deschidere și cu apreciere față de ceea ce au, și ei ajung în timp să se uite la aceste elemente prin alte lentile. Și cred că asta ne dorim de la aceste inițiative punctuale: vin, pleacă, dar sătenii rămân cu mândria apartenenței locului.

Când v-ați propus să fie prima evaluare a aplicării proiectului?

Urmează să construim niște echipe interdisciplinare, cu expertiză pe zona asta de patrimoniu, să mergem prin sate, să identificăm ce și cum, dincolo de ceea ce este evident pentru ei că au. Și pornind de la acest exercițiu, să creionăm, într-un exercițiu de tip participativ, cot la cot cu localnicii și reprezentanții acestora, să gândim niște strategii, urmând ca apoi să oferim suportul în transpunerea acestor strategii în realitate. Cred că o să ne auzim curând!

Motto: Dacă am fi atât de siguri de virtuţile memoriei, nu am mai ridica nici o statuie.

Citesc cu uimire şi absolut inopinat despre planurile Primăriei Capitalei de a-i ridica, în centrul Bucureştiului (nu, nu la periferie!), o statuie fostului preşedinte american Ronald Reagan. Explicaţia primarului în exerciţiu e, pe cât de ridicolă şi inadecvată în cosmopolitismul şi spiritul ei forţat-democratic, pe-atât de halucinantă:

“Doresc să avem în Bucureşti statuia preşedintelui american Ronald Reagan, pentru că acesta reprezintă un simbol al democraţiei, al luptei împotriva comunismului, al respectării drepturilor omului, al libertăţii presei, dar şi al economiei de piaţă. Acest monument va fi amplasat în centrul oraşului şi îi reasigur pe toţi cetăţenii Bucureştiului că investiţiile culturale nu se realizează în detrimentul proiectelor sociale, de infrastructură sau din domeniul sănătăţii. Capitala României trebuie să se dezvolte unitar, atât din punct de vedere cultural, cât şi social şi economic.”

Ca absolvent de Istorie, nu pot decât bănui revolta pe care ştirea a declanşat-o în Universitatea bucureşteană şi prin liceele ţării, în inimile unor profesori inimoşi, care-şi educă elevii şi studenţii în spiritul iubirii de ţară şi al preţuirii acelor înaintaşi care ne-au dăruit, prin jertfa lor, România de azi.

Ca om care a trăit, în faza lor terminală, dezagregarea blocului sovietic şi disoluţia Cortinei de Fier, precum şi ca gazetar, îi sunt recunoscător lui Ronald Reagan, dar doar ca un afterthought, dacă tot e să gândim şi să vorbim „americăneşte”. Pentru mine, şi pentru tinerii din generaţia millennials din care fac parte, cei care într-un deceniu vor moşteni România, Reagan nu înseamnă nimic, sau nu mai mult decât prinţul de Monaco, cel căruia Primăria oraşului îi pregăteşte o altă statuie controversată.

Faptul că noi, tinerii «millennials», mâncăm la KFC şi ne încălţăm de la Nike, în timp ce savurăm savant o sticlă de Cola imaginându-ne vestici, nu înseamnă că ne dorim sau că avem nevoie de statui ale lui Reagan, Marilyn Monroe sau Mickey Mouse, în centrul oraşului lui Bucur

Nimeni nu le neagă lui Reagan şi lui Rainier al III-lea, personalităţi recunoscute ale lumii, dreptul la o statuie. Poate chiar în Bucureşti, date fiind veleităţile noastre democratice şi pro-occidentale. Însă iniţierea aiuritoare a unor astfel de proiecte, fără nici o legătură cu spiritul locului în care vor fi amplasate, fără o consultare civică autentică, are toate caracteristicile unei bufonade ce riscă să ne înstrăineze şi mai mult de fărâma de identitate pe care o mai avem: e absurd şi revoltător să-i ridici o statuie lui Reagan în condiţiile în care, cu un an înainte de Centenarul Marii Uniri, Bucureştiul n-are o statuie a lui Ferdinand I Întregitorul, după ce originalul amplasat în Şoseaua Kiseleff a fost distrus de către comunişti în 1948.

Da, România nu trebuie să-şi renege rădăcinile democratice şi nici parteneriatele strategice cu aliaţii vestici. Dar, înainte de a-şi oferi prinosul marilor personalităţi ale Occidentului, ale căror decizii epocale au marcat prin contagiune şi istoria noastră, ar trebui să nu uităm că, înainte de NATO sau Uniunea Europeană, înainte de Schengen şi de McDonald’s, a mai existat o mână de români care au făcut o ţară.

Cu tot respectul pentru acele valori occidentale care s-au dovedit benefice aici, faptul că noi, tinerii millennials, mâncăm la KFC şi ne încălţăm de la Nike, în timp ce savurăm savant o sticlă de Cola imaginându-ne vestici, nu înseamnă că ne dorim sau că avem nevoie de statui ale lui Reagan, Marilyn Monroe sau Mickey Mouse, în centrul oraşului lui Bucur.

Foto deschidere: pbs.org

Mărţişorul este o tradiţie de primăvară transmisă încă din Antichitate, ce constă în purtarea unui şnur împletit cu alb şi roşu; în vechime, acesta era confecţionat de către femei şi dăruit membrilor comunităţii, care-l purtau la gât, la mână, la gleznă, sau pe piept, începând cu data de 1 martie. Fiind legat şi de practicile tradiţionale agrare, el era prins de crengile înflorite, aruncat pe brazdă nouă, în fântână, sau prins în coarnele animalelor de muncă.  Mărţişorul are şi o funcţie de protecţie a gospodăriei şi a sănătăţii.

În mediul urban, tradiţia a suferit modificări importante: şnurului i s-au adăugat diverse pandantive, şi este dăruit în mod exclusiv femeilor. Atât în comunităţile rurale, cât şi în cele urbane, încă se păstrează funcţia socială a acestei tradiţii (împărtăşirea bucuriei începutului primăverii), dar este legată şi de simbolul maternităţii şi de cel al iubirii (albul semnificând puritatea sentimentelor, iar roşul, vitalitatea).

Amuletele care se leagă astăzi de şnurul tradiţional sunt dintre cele mai diverse (unele fără nicio legătură cu zona creştină a Balcanilor, unde este practicată această tradiţie). Demersuri concrete pentru acceptarea mărţişorului ca formă de practică, ritual tradiţional ancestral ce include şi trimiterea la meşteşuguri tradiţionale în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, se fac constant.

Tradiția mărțișorului a suferit, de-a lungul timpului, o serie de modificări notabile Foto: arhiva personală

Concret, mărţişorul face parte din seria de practici tradiţionale ce aparțin patrimoniului imaterial, acel patrimoniu care se referă la tradiţii şi expresii orale, practici sociale şi ritualuri, artizanat tradiţional şi tot ceea ce, în virtutea convenţiilor UNESCO pentru patrimoniu (Convenţia de la Paris din 2003 fiind textul fundamental) reprezintă o mărturie a valorilor, credinţelor, cunoştinţelor şi a tradiţiilor naţionale ce pot depune mărturie privind vechimea şi autenticitatea lor în spaţiul mondial. Astăzi, în Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al UNESCO, România are câteva elemente: ritualul Căluşului, Doina, tehnici de prelucrare a ceramicii de Horezu, Colindatul de ceată bărbătească şi Jocul Fecioresc.

Mărţişorul, dosar internaţional realizat în cooperare cu Republica Moldova şi Bulgaria, ar fi şi o prioritate a Ministerului Culturii, alături de autorităţile din ţările menţionate, pentru a fi propus spre acceptare în Lista Reprezentativă a Patrimoniului Imaterial al UNESCO.

Proiectul, care a fost realizat împreună cu CNR-UNESCO şi o serie de grădiniţe, şcoli şi licee din Bucureşti, Constanţa, Craiova, Câmpulung Muscel, precum şi cu aportul unor cercetători şi muzeografi din Republica Moldova şi Bulgaria, s-a intitulat „Mărţişorul – pledoarie pentru patrimoniul imaterial”. Acesta s-a conturat ca urmare a unei prime conferinţe pe care platforma culturală Comparative Icons şi proiectul Patrimoniul Educativ au realizat-o cu ocazia Zilelor Patrimoniului European, în octombrie 2016.

Mărţişorul nu va dispărea, nu se va aneantiza, aşa cum ar părea, în marea de kitsch a societăţii globalizate, dacă vom şti să menţinem viu interesul în rândul elevilor pe care îi educăm în şcolile noastre, faţă de ceea ce înseamnă valoarea culturală autentică

La această conferinţă naţională, reflectată şi de site-ul European Heritage Days şi organizată în parteneriat cu CNR-UNESCO, s-a format un grup de lucru la care au aderat cu entuziasm profesori din Bucureşti şi din ţară, cu intenţia de a crea şi realiza proiecte educative, care să ia în considerare o comunitate precum cea a profesorilor proveniţi din regiuni / spaţii cu încărcătură culturală şi istorică, relevantă pentru conceptul de patrimoniu național. Un alt scop a fost acela de a invita cadrele didactice să evoce relaţia lor cu moştenirea culturală a regiunii din care fac parte şi modul în care se implică ei, alături de elevii lor, în realizarea dezideratelor mai sus amintite.

Proiectul Patrimoniul Educativ doreşte să consolideze o iniţiativă naţională la nivelul învățământului preuniversitar, care să favorizeze cunoaşterea de către copii şi adolescenţi a unor situri, obiecte, monumente de patrimoniu românesc, prin promovarea unor activităţi extracurriculare, precum:

• vizite specializate
• realizarea unei baze de date cu profesorii şi şcolile interesate
• organizarea unor ateliere de dezbatere
• realizarea unui ghid on-line, disponibil pentru elevi şi profesori
• constituirea unei echipe de profesori-coordonatori
• realizarea unei sitografii destinate problematicii patrimoniului şi a unor instrumente pedagogice
• realizarea unei pagini de Facebook şi a unui blog
• promovarea unor concursuri şcolare pentru programul Şcoala Altfel.

Proiectul Patrimoniul Educativ îşi propune și să pună accentul pe promovarea şi sensibilizarea comunităţii didactice față de noţiuni precum:

• ideea de risc în patrimoniu
• salvarea şi protejarea patrimoniului
• promovarea în rândul cadrelor didactice a obiectivelor aflate în Lista Patrimoniului Mondial (obiectivele deja înscrise din patrimoniul românesc), precum şi a multitudinii de instrumente elaborate de către UNESCO pentru profesori, în cadrul iniţiativei Education au patrimoine mondial.

Primul proiect, realizat ca urmare a acestei întâlniri, a fost cel dedicat mărţişorului. Acesta s-a desfăşurat on-line și au participat profesorii şi elevii lor din zone geografice diferite, din şcoli diferite, toţi realizând fie expoziţii de mărţişoare confecţionate manual, fie mici eseuri și prezentări despre această sărbătoare, consultând resurse materiale (cărţi, culegeri, atlase).

Copiii și-au pus creativitatea la treabă și au realizat mărțișoare și desene ce au fost apreciate de către adulți

Concluzia acestui proiect este clară: elevii şi profesorii sunt interesaţi şi pot să contribuie eficient la obiectivul naţional de salvgardare şi de promovare a patrimoniului național, iar funcţia de patrimonializare, atât de necesară în îndeplinirea criteriilor de selecţionare în lista UNESCO, poate fi îndeplinită prin acest mod.

Ca o concluzie personală, în calitate de profesor, dar şi de manager cultural, cred că este necesar ca astfel de proiecte nu doar să existe și să se realizeze, ci şi să beneficieze de sprijinul instituţiilor de cultură implicate în depunerea unui dosar la UNESCO.

Din fotografiile şi prezentările elevilor şi profesorilor, putem înţelege că acest obicei tradiţional s-a modificat, i s-au acordat valori noi, urbane, chiar globalizate, dar şi că aceiași martori implicaţi în realizarea proiectelor cunosc şi înţeleg importanţa păstrării acestei practici tradiţionale, cu toate legendele şi simbolistica implicită, transmisă de la cei maturi, către cei tineri.

Mărţişorul nu va dispărea, nu se va aneantiza, aşa cum ar părea, în marea de kitsch a societăţii globalizate, dacă vom şti să menţinem viu interesul în rândul elevilor pe care îi educăm în şcolile noastre, faţă de ceea ce înseamnă valoarea culturală autentică.

• Despre
• Ultimele Postari

Roxana Zanea

Profesor la Colegiul Naţional "Octav Onicescu" din Capitală. Absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității din București, cu studii aprofundate în literatură comparată și teoria literaturii

Ultimele postari ale lui Roxana Zanea (vezi toate)

• De la Paul Gauguin la Constantin Brâncuşi. În căutarea primitivului (II) - 22-10-2018
• De la Paul Gauguin la Constantin Brâncuşi. În căutarea primitivului - 18-10-2018
• Interviu Carmen Coţovanu Pesantez, coregraf dans clasic indian, specialist în cultură şi civilizaţie indiană: „Din păcate, publicul românesc (…) este înclinat spre o formă de divertisment facil” - 08-10-2018

Un cuplu de români demn de oferit drept exemplu a conștientizat semnalul de alarmă „mut” referitor la brațul lung al „chinezăriilor” marcate cu tricolorul țării noastre și a luat atitudine. Alin și Alina Prunean din județul Sălaj iubesc tradițiile și valorile românești, drept pentru care se dedică trup și suflet promovării lor prin intermediul mai multor proiecte inedite, adaptate la contemporaneitatea pretențioasă. Cel mai nou astfel de proiect, care ne-a captat și nouă atenția, este primul set de suveniruri autentice românești, derulat sub umbrela Fundației pentru Educație și Dezvoltare Locală Agapis Sălaj, al cărei președinte este Alin Prunean.

„Am încercat să rezolvăm o problemă a noastră, în primul rând. În călătoriile prin România sau prin lume, căutam mereu specificul local: mâncare, povești, arhitectură, meșteri, suveniruri. Accesul la produsul local, autentic, este din ce în ce mai dificil. Standurile de suveniruri s-au uniformizat cu produse «made in China». Am ascultat cu tristețe povestea unui localnic din Săpânța, care se mândrea cu faptul că, în fiecare joi, două microbuze de marfă pleacă din Maramureș spre Dragonul Roșu din București și se întorc vinerea noaptea «pline ochi» cu marfă pentru tarabele din satul-reper în turismul românesc. Apoi am râs amar când, pe ușa unui atelier din Horezu, am găsit scris de mână pe un afiș: «Doar aici nu găsiți marfă din China sau Bulgaria. Aici găsiți marfă din Horezu»”, a explicat Alin Prunean, pentru Matricea Românească, contextul deciziei de a crea un concept inedit și necesar pentru promovarea României.

Obiecte din «setul de suveniruri românești» al soților Prunean Foto: arhiva personală

Și bine au făcut, întrucât zorii anului 2017 au adus şi începutul mişcării, demarate de către români adevărați care s-au implicat în promovarea frumuseților țării și s-au „rupt” de poziția vegetativă a mâinilor încrucișate. Cum proiectul este „în germene”, Alin și Alina au pornit încet, fiind acoperită, în primă instanță, zona în care ei locuiesc, Țara Silvaniei (Sălaj). Însă cei doi nu se vor opri aici, deoarece își doresc un proiect național.

O încăpățânare admirabilă

„Am gândit un proiect coerent, am cooptat șase meșterițe locale, am avut sprijin de la Centrul de Cultură și Artă al județului Sălaj, Asociația pentru Dezvoltare Intracomunitară Sălaj Plus și al specialiștilor de la Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău. Timp de un an, am făcut documentare, am scotocit prin muzee și prin cărți vechi, am făcut chestionare și am meșterit primele prototipuri, astfel încât am finalizat setul în luna decembrie și l-am lansat în primele zile ale lui 2017.

Ne-am propus să creăm piese valoroase, care să poarte cu ele prin lume specificul acestei zone

Ne-am propus să realizăm obiecte autentice, din materiale naturale, inovative, reprezentative, adaptate vremurilor, dar respectând tehnicile tradiționale. Ne-am propus să creăm piese valoroase, care să poarte cu ele prin lume specificul acestei zone. Orice spațiu bine definit cultural are nevoie de mici elemente-fanion, care să prezinte și să reprezinte esența locului prin lume și care să poată fi dăruite oricui își dorește un obiect care să aline un dor, să evoce o amintire sau o emoție puternică”, a punctat Alina Zară Prunean.

Alina Zară Prunean și Alin Prunean, românii care au „introdus” un colț de țară într-o cutie

Ce conține setul de suveniruri românești? Inițiatorii au ales câteva elemente definitorii pentru România, care vor fi însoțite de alte obiecte specifice zonei. Materialele de bază cu care se lucrează la alcătuirea acestei cutii românești sunt locale și, bineînțeles, și mâna de lucru este „locală”. Chiar dacă nu e ușor, Alin și Alina se încăpățânează să folosească „materie primă românească”.

Comoara din cutie

Setul de bază, ce urmează să fie îmbogățit și completat frecvent, conține deocamdată: perne decorative de zestre și podoabă (lucrate manual, din materiale naturale, cu aplicații de pânze cusute și texte brodate), zadii (țesături în costumul popular țărănesc feminin, n. r.) de socăcit cu aplicații manuale, străițe urbane (trăistuțe, n. r.), bijuterii inspirate din tezaurele dacice din Sălaj, cărți poștale cu poveștile locului, tricouri cu aplicații lucrate manual și inspirate din modelele vechi de spăcele (ii sălăjene) combinate cu vorbe nealcoșe – adică, dichisite – specifice locului, suvenire clasice (brelocuri, insigne, magneți, tricouri sau sacoșe de pânză cu grafici stilizate). Și pentru că nu poți cunoaște sau admira o țară ori o regiune până nu stai la masă cu „the locals”, cum ar spune englezul, cutia se mai „bucură de prezența” mierii de albine, a pălincii, a prunelor uscate cu nucă, a silvoiței (gem, n. r.), a vinului spumant și a altor bunătăți locale.

„Noi am crezut din prima clipă în acest set. Lucrând cu atelierul «Mândra Chic» de mai bine de 7 ani, am știut cât de aprig e dorul oamenilor educați de autentic, de acasă, de românesc pur. Nu ne-am așteptat să fie atât de bine primit și cu atâta bucurie”, a subliniat Alina, drept răspuns la întrebarea noastră referitoare la recepţia de care s-a bucurat iniţiativa lor.

Încheind apoteotic, Alin nu s-a ascuns după deget în privința mesajului pe care-l poartă proiectul lor, el declarând cu sinceritate că setul transmite „autenticitate, bogăție de simboluri, rost și rânduială bună, bucurie, specific local puternic și unic în lume”.

Pantofi lustruiți, haine călcate și o nuanță de parfum scump. Acestea sunt câteva dintre caracteristicile – definitorii, se pare – ale omului de la oraș, cel care își duce existența în „jungla urbană”, constituită din sticlă, beton și praf. Este ușor pentru mulți dintre noi să uităm, din varii motive, unele obiective, că românul s-a născut la țară, pe pământul curat, pe care l-a respectat încă de la începutul veacurilor. Vacanțele mult așteptate petrecute la bunici au fost înlocuite, odată cu bunăstarea orășeanului, de concediile pe plajele grecești sau de plimbările pe străzile londoneze, ceea ce a făcut ca însoritele case ale copilăriei să nu mai facă parte din planurile noastre. Uităm sau nu conștientizăm faptul că timpul macină nu numai viața omului, luându-ne de lângă noi bătrânii, ci și căminul, locul unde altădată întreaga familie se aduna, împlinită, în jurul sobei.

Preocupați de mediul rural al României, membrii Asociației Mișcarea pentru Acțiune și Inițiativă Europeană (MAIE) au demarat, în 2014, un proiect lăudabil, care și-a propus cercetarea pe teren a așezărilor țărănești. Mai exact, activitatea lor a fost dedicată studiului la fața locului al Geoparcului Platoului Mehedinți (întins pe o suprafață de 106.000 ha), declarat arie protejată de interes național. În 2016, atenția arhitecților din cadrul echipei fost concentrată asupra comunei Balta, unde aceștia au inventariat monumentele de patrimoniu ale zonei.

Ruina casei Aneta Anițescu, în 2012 Foto: Arhiva MAIE

Locul este de o frumusețe răpitoare, iar pentru cei care nu l-au vizitat încă, dovadă în acest sens stă expoziția de fotografie a proiectului, „Trecut pentru viitor”, deschisă recent la Clubul Țăranului Român. Concluziile la care a ajuns echipa, în urma cercetărilor de teren, a interacțiunii cu localnicii și a observării comportamentului lor, arată că zona se bucură de un patrimoniu cultural divers, important pentru țara noastră. Însă aceste avantaje, dacă nu sunt protejate și apărate cu încăpățânarea necesară, pălesc în fața punctelor slabe identificate, poate cel mai dramatic dintre ele fiind degradarea accentuată a caselor țărănești.

Ruina casei Aneta Anițescu, în 2014

„Așezările din Geoparcul Platoul Mehedinți, la fel ca majoritatea celor rurale din România, s-au dezvoltat în mod organic. Aici, omul a reușit să trăiască în comuniune cu natura, găsind un echilibru între a se adapta la condițiile mediului înconjurător și a-și adapta mediul la nevoile sale. Mediul înconjurător a modelat arhitectura, modul de viață și structura interioară a sătenilor, care au ajuns să construiască, să gândească și să trăiască în armonie cu natura. Arhitectura laică și religioasă întâlnită în acest spațiu geografic stă mărturie identității și tenacității locuitorilor. Modernizarea forțată din timpul regimului comunist a transformat categoric satul românesc, și a fisurat legătura dintre om și natură. În ciuda acestui lucru, echilibrul ce a stat la baza lumii rurale poate fi observat în arhitectura vernaculară, în meșteșugurile și în tradițiile locale, în ritmul vieții puținilor locuitori rămași”, a explicat coordonatorul proiectului, Bianca-Maria Bălșan.

Pe lângă faptul că surprinde, în câteva cuvinte, importanța mediului rural în viața țăranului, declarația Biancăi ne și responsabilizează, întrucât, așa cum a menționat aceasta la deschiderea expoziției de fotografie, multe dintre clădirile inventariate de către echipă sunt pe cale de dispariție.

Scenariul morții unei case bătrânești

Calitatea slabă a unor lucrări de intervenție realizate de-a lungul timpului, lipsa resurselor financiare, cât și interesul scăzut sau chiar inexistent al proprietarilor de a restaura și de a întreține clădirile de patrimoniu sunt numai câteva dintre pericolele identificate de către membrii MAIE. Iar analiza sociologică dezvăluie un fenomen prezent în satele românești de câteva zeci de ani încoace – populația este îmbătrânită, mai ales în contextul în care tinerii se mută la oraș sau chiar în străinătate. Acestea fiind spuse, nu este dificil să ne imaginăm un scenariu sumbru, care ar explica „moartea” caselor bătrânești, fie ele și declarate imobile de patrimoniu: bătrânii rămași singuri nu sunt, din păcate, nemuritori, iar după dispariția lor,  moștenitorii așezați la oraș nu îngrijesc casa părintească.

Ruina casei Aneta Anițescu, în august 2016

Casele uitate rămân pradă timpului și naturii, un exemplu în acest sens fiind casa din lemn „Aneta Anițescu” din satul Balta, comuna Balta. Casa, construită în anul 1902, potrivit informaților celor de la MAIE, „se află de-a lungul drumului principal care parcurge Geoparcul Platoul Mehedinți, în zona de intrare a satului Balta (venind dinspre Drobeta-Turnu Severin). Parcela conține două construcții: locuința și ruina anexei ansamblului gopodăresc – bucătăria de vară. Ansamblul este momentan părăsit și în stare de ruină. (…) Importanța numelui Anițescu în zonă este documentată în relație cu Tudor Vladimirescu, prin pedepsirea celui «mai notabil locuitor din comuna Balta, Anițescu», fiindcă nu participase la slujba de duminică la biserică. De asemenea, existența unei mahalale cu numele de Anițeasca atestă importanța numelui în zonă”.

Ruina casei Aneta Anițescu, în octombrie 2016

Deși studiul Asociației a fost îndreptat către Geoparcul Platoul Mehedinți, dispariția vechilor case bătrânești și a bisericilor locale din cauza nepăsării reprezintă o realitate dureroasă și o amenințare care, încet-încet, riscă să se extindă și să sufoce întreaga Românie rurală.

Expoziția „Trecut pentru viitor” poate fi vizitată până în 14 noiembrie la Clubul Țăranului Român.

Fotografului Dan Beșliu, un om de o seriozitate și de un profesionalism aproape intimidante, nu îi este teamă să spună adevărul, chiar dacă acesta supără. Siguranța cu care el își expune părerile este susținută de cei peste 30 de ani de carieră fotografică profesionistă, mare parte din această perioadă fiind petrecută în lumea fotojurnalismului, care i-a permis lui Dan să viziteze aproape întregul mapamond. Matricea Românească l-a cunoscut pe Dan Beșliu la un salon fotografic de la Muzeul Național al Țăranului Român, unde acesta a vorbit despre proiectul „Bătrânii singuri”, derulat sub umbrela Școlii de Fotografie Freelancer, pe care interlocutorul nostru o deține și la care este lector.

Dan a înființat Școala de Fotografie în urmă cu șase ani, acela fiind momentul în care el a realizat că cei care doreau să îmbrățișeze această carieră nu aveau nevoie doar de îndrumările tehnice de calitate, ci și de cele etice. Până în prezent, prin băncile acestei școli au trecut 14 generații de la secția de Tehnică fotografică, 10 generații de la cea de Artă fotografică, au fost organizate peste 300 de ateliere de lucru, și multe tabere de fotografie pentru copii. „Încerc să le dau și celorlalți cât știu eu”, ne-a spus cu sinceritate Dan Beșliu.

Cine n-are bătrâni, să-i fotografieze. Şi să-i asculte 

„La școală, le spun cursanților că fotografia este o călătorie și, dacă vii aici, mergi o stație cu autobuzul – una foarte lungă, în care te-ai putea rătăci, ai putea renunța, ai putea să epuizezi entuziasmul, să îți strici echipamentul. Noi avem niște «stații de autobuz» prin care îi ajutăm pe cei care vin să depășească începuturile. Mai avem și clubul de fotografie, care este dedicat celor care au parcurs cursul de artă fotografică.”

Dan Beșliu, fondatorul Școlii de Fotografie Freelancer Foto: arhiva personală

Clubul de fotografie din cadrul școlii a inițiat, de-a lungul timpului, mai multe proiecte, iar cel pe care l-au adus în fața publicului la salonul fotografic de la MNȚR a fost cel dedicat bătrânilor singuri. Ideea proiectului s-a născut într-una dintre peregrinările echipei, când aceasta căuta, într-o anumită zonă a României, subiecte de fotografiat. Deși cunoșteau faptul că bătrânii singuri stau în fața porții și privesc trecătorii, fotografii abia atunci s-au gândit că expresivitatea bătrânilor merită toată atenția lor. Dar modul de abordare al echipei lui Dan este diferit față de cel al multor fotografi.

Nu am vrut să spunem nici numele bătrânilor singuri, nici vârsta și nici locul, pentru că am vrut să sugerăm că acesta e un fenomen și se întâmplă peste tot

„Unul dintre colegi a făcut niște fotografii cu o bătrână și ni s-au părut senzaționale. Am spus că merită să facem un proiect. Ne-am dus a doua zi înapoi, am stat de vorbă cu ei, le-am dus câte ceva – nimic semnificativ, dar ei se bucură foarte mult. Le-am aflat poveștile și ne-am propus să luăm, fiecare fotograf, sub «aripă», măcar 3-4 bătrâni cu care să stăm de vorbă din când în când. Dacă îi suni la 2-3 luni și îi întrebi ce mai fac, le mai povestești câte ceva și stai zece minute de vorbă cu ei, le-ai schimbat viața. Ideea este să le oferim ceva înapoi. Până acum, au fost zece fotografi care au putut să se implice în proiect, pentru că în perioada aceasta așa s-a putut. Avem imagini cu zece bătrâni din Reghin, Maramureș, Buzău, Roman, București, de lângă Sighișoara. Nu am vrut să le spunem nici numele, nici vârsta și nici locul, pentru că am vrut să sugerăm că acesta e un fenomen și se întâmplă peste tot.”

Fotograf: Tiberiu Avramiuc

Fotograf: Tiberiu Avramiuc

Faptul că fotografii au făcut mai mult decât să apese pe declanșatorul aparatului i se dezvăluie privitorului prin faptul că poate vedea și imagini din propriul cămin al bătrânilor, nu doar portretele lor. Mai exact, bătrânii și-au deschis sufletul în întregime în fața celor care și-au rupt din propriul timp pentru a-i asculta și pentru a le alunga singurătatea vreme de câteva minute – atât de puțin, pentru mulți dintre noi! Astfel, bătrânii au depășit condiția de subiect și au devenit parteneri de nădejde ai fotografilor, iar imaginile în care seniorii emană o expresie de resemnare pot spune foarte multe povești, dacă sunt privite cu atenție. Iar cum orice demers lăudabil merită continuat, echipa și-a propus să lucreze la proiect timp de un an de zile și să cuprindă mai multe zone ale țării. Din nefericire, așa cum a punctat Dan, există peste 500.000 de bătrâni singuri în România.

Există peste 500.000 de bătrâni singuri în România

„Sunt oameni care fie nu au pe nimeni, fie nu sunt sociabili, fie au pierdut legăturile cu copiii, pentru că aceștia sunt plecați în străinătate și biletul de avion este scump. (…) Atunci când vorbim despre portret, deja treci în zona intimă a personajului, pentru că el îți arată emoțiile pe care le are. Asta se întâmplă rar. Dar sunt două categorii de persoane care fac asta cu ușurință: copiii, pentru că nu le pasă de ierarhia socială – un copil îți va zâmbi, se va strâmba, pentru că nu îi pasă ce o să zică cineva despre el. Și mai sunt și oamenii care nu au nimic de pierdut: «De ce să îmi îndrept spatele să ies bine în poză, când eu sunt un cerșetor și dorm în tomberon sau sunt un bătrân care abia se descurcă?». Aceste două categorii de personaje devin subiecte care generează imagini foarte bune și de care toată lumea profită. La copii, responsabilitatea e a părinților, și e mai greu cu fotografiatul, ceea ce mi se pare absolut normal. Dar când vrei repede niște fotografii bune, «încaleci» un bătrân, faci trei poze cu el, pentru că nu are nimic de pierdut și trimiți pozele la un concurs”.

Fotograf: Constantin Țiglă

Dan Beșliu consideră că mulți fotografi care doresc să culeagă lauri fără prea multă muncă se „năpustesc” asupra unor bătrâni – cunoscuți în breaslă drept «ținte» ușoare -, fură câteva cadre și pleacă cu nerecunoștința specifică. Sau unii îi plătesc pe bătrâni, aspect și mai condamnabil, întrucât se depășește deja bariera pasiunii pentru profesie și se ajunge pe un teritoriu al consumerismului. De aceea, prin intermediul proiectului, Dan și echipa sa de fotografi își doresc să informeze și să insufle un comportament etic în rândul fotografilor.

„Proiectul ar trebui și să ne facă să ne gândim la părinții noștri, la faptul că ar trebui să îi vedem mai des, să îi sunăm mai des. Începi să îți pui niște întrebări. Am vrea să organizăm cursuri și seminarii gratuite de etică fotografică, în care să le explicăm acestor «vulturi» că nu poți să faci progrese dacă o să «calci pe cadavre» și dacă nu dai nimic înapoi, dacă nu o să fii generos. Da, vei obține câteva rezultate, dar apoi vei începe să «te stingi», pentru că nu o să te aprecieze nimeni, nu o să fii acceptat în nicio comunitate fotografică dacă aceasta este atitudinea. De asemenea, se poate întâmpla și ca oamenii aceia care nu au nimic de pierdut să te refuze la un moment dat și să reacționeze.”

Fotograf: Diana Popescu

Fotografia veritabilă, în pericol

Dan a mai dezvăluit o realitate tristă, specifică lumii fotografilor – și nu numai -, din ce în ce mai mare și din ce în ce mai superficială, aceea că, la început, toți caută o confirmare, aleg calea cea scurtă, încearcă să păcălească și să ardă etapele, pentru a evita să comită primele „10.000 de greșeli” necesare pentru un debutant.

Fotograf: Denisa Simionescu

„Dacă nu le-ai făcut, nu o să fii niciodată fotograf. Unora le mai pun întrebări de cultură generală, despre artă, despre diferite subiecte. Habar n-au. Spun: «De ce să citesc?». E ca și cum mi-aș cumpăra un creion și m-aș aștepta să scriu din prima cele mai bune poezii, fără ca înainte să citesc nimic. Așa e și la fotografie. Trebuie mai întâi să citești, apoi să te dumirești cine ești, ce te interesează, ce poți face. (…) Marea problemă este aceea că fotografia este cel mai simplu mod de a deveni cineva. Ai nevoie de anumite aptitudini pentru a deveni violonist, pentru a deveni poet, dansator, sau orice altceva. Dar la fotografie, e altfel: ai intrat în magazin, ai ieșit cu un aparat, ți-ai trântit «photography» la nume, apeși pe buton și gata, ești cineva și dintr-o dată ești parte dintr-un mediu elevat, cult. E o falsă percepție. Nu intri decât într-o comunitate de oameni fără niciun fel de perspective, de cultură și de înțelegere a fenomenului.”

Foto deschidere: Tiberiu Avramiuc

De câte ori nu ați trecut pe lângă o clădire veche ce v-a întâmpinat cu o poartă impozantă, care se cere admirată? O tânără din Republica Moldova, studentă în Iași, a dorit să facă mult mai mult pentru porțile spectaculoase din România, iar inițiativa ei a declanșat o adevărată mișcare. Adriana Midrigan (19 ani), studentă în anul III la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor (specializarea Economia Comerțului, Turismului și Serviciilor) din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, a fost cucerită de frumusețea și originalitatea porților clădirilor vechi din România, astfel că a decis să le promoveze. Demersul tinerei s-a transformat într-o adevărată pasiune, care-i alimentează curiozitatea și dorința de a călători în România, pentru a-i descoperi comorile. Într-un interviu pentru Matricea Românească, Adriana spune povestea pasiunii sale pentru porțile României.

Matricea Românească: Pentru început, o să te întreb când și cum ţi-a venit ideea fotografierii porților din România?

Adriana Midrigan: Totul a început cu o pasiune, bineînțeles, cea pentru arhitectură și pentru clădirile și orașele vechi. Eu întotdeauna doar admiram ușile, clădirile și ferestrele, dar mi-am zis să fac mai mult. Totul a început în vara anului 2015, când am avut ocazia să călătoresc în zona Transilvaniei, timp de o săptămână. Toate orașele din Transilvania au fost nemaipomenite. Am vrut să îmi fac o bază de imagini și am început cu ușile. Le-am vrut pentru mine, ca amintire. Când am ajuns acasă, mi-am spus: „Trebuie să fac ceva cu pasiunea mea! Trebuie să o duc la un nivel mai înalt. Pentru început, va trebui să deschid o pagină de Facebook, Follow the Door, unde să adaug mai întâi pozele mele, ca apoi să primesc și de la prieteni, de la cunoscuți, de la persoane din alte țări. Să încep să promovez ceva nou”. Ceea ce s-a și întâmplat.

Matricea Românească: Câte porți ai fotografiat și din câte orașe?

Adriana Midrigan: Eu am peste 100 de porți realizate în zona Transilvaniei – în Turda, Alba Iulia, Cluj Napoca, Brașov, Iași, Deva, Sibiu. Dar am și [din] Chișinău, bineînțeles. Iar de la publicul larg am primit poze din Galați, din București, dar și din strănătate: Marea Britanie, Franța, Spania, Italia, chiar și Chile. Toți au fost foarte receptivi.

Poarta Castelului Corvinilor din Hunedoara Foto: Arhiva personală

Matricea Românească: Deci, prin intermediul paginii tale de Facebook, s-a declanșat o întreagă mișcare. Câte fotografii s-au strâns, în total?

Adriana Midrigan: Sunt în jur de 300 de fotografii în baza mea de date, dar nu sunt toate publicate.

Matricea Românească: Care a fost poarta care te-a impresionat cel mai mult?

Adriana Midrigan: Imediat mi-a venit în minte poarta verde, din Deva. A fost printre primele orașe pe care le-am vizitat, și ușa aceea mi-a rămas dragă… Am și denumit-o: „Ușa regină”. Una dintre ele. Ea mi-a intrat la suflet. Desigur, pe lângă aceasta, sunt foarte multe pe care le ador. De fapt, le ador pe toate.

Ușa este ceva frumos, o parte din frumosul unei țări. Iar cealaltă parte, cea metaforică, depinde de imaginația noastră. Depinde de noi cum jonglăm, ce ne imaginăm când deschidem ușa aceea, în ce lume vrem să ajungem

Matricea Românească: Care este primul sentiment care te cuprinde atunci când vezi o ușă care îți place? Care este primul gând care îți vine în minte?

Adriana Midrigan: În primul rând, în fiecare zi când ies din casă, îmi umblă capul în dreapta și-n stânga, să le văd. Culmea, „prind” porți frumoase atunci când sunt în autobuz sau în tramvai. Îmi spun: „Trebuie să mai vin pe drumul acesta!”. Iar când o văd, spun: „Au, trebuie să-i fac o poză! Trebuie!”. Dacă am o prietenă alături, o rog să îmi facă și mie o poză lângă ea. Dar când sunt singură, sunt tentată să merg pe lângă ea, să o ating, să îi simt toate detaliile, să o admir îndeaproape. Trebuie să o simt.

Matricea Românească: Ce înseamnă porțile pentru tine? În simbolistică, poarta sau ușa reprezintă locul de trecere dintre două stări, dintre două lumi – cunoscut și necunoscut.

Adriana Midrigan: Nu am căutat semnificația, dar acestea se confirmă și pentru mine. În primul rând, ușa este ceva frumos, o parte din frumosul unei țări. Iar cealaltă parte, cea metaforică, depinde de imaginația noastră. Depinde de noi cum jonglăm, ce ne imaginăm când deschidem ușa aceea, în ce lume vrem să ajungem. Mereu îmi spun asta: „E imaginația ta, folosește-o!”.

„Ușa regină” din Deva

Matricea Românească: Tu în ce lume ai vrea să ajungi?

Adriana Midrigan: (râde) Peste tot în lume! Dar și în trecut. Nu cred că aș avea o limită.

Matricea Românească: Cum crezi că se transmite identitatea României prin aceste porți? Consideri că porțile sunt purtătoare de identitate?

Adriana Midrigan: Ar putea fi, căci reprezintă ceva inedit și nu prea sunt promovate. În România, nu am văzut proiecte asemănătoare. În felul acesta, s-ar putea promova un istoric al țării. De exemplu, zona Transilvaniei, unde observăm un stil puțin austriac, din trecut. Prima idee este că s-a lăsat ceva în țara asta, apoi te gândești: „Cine? De unde acest stil? Trebuie să caut!”. Este o stare de prezent, combinat cu trecutul.

Matricea Românească: De cât timp ești în România?

Adriana Midrigan: De doi ani.

Matricea Românească: Ce îți place cel mai mult aici? Ai vrea să te stabilești în România?

Adriana Midrigan: Da, mă gândesc să mă stabilesc în România. Totul este diferit aici, față de Republica Moldova: oamenii, cultura, orașele. De natură și turism, nici nu mai spun. Vreau să vizitez toată România. Am în plan zona de Vest. Acolo e plin de uși! Abia aștept!

Poarta Bisericii „Constantin și Elena” din Iași

Matricea Românească: Ai găsit similitudini între cultura românească și cea moldovenească?

Adriana Midrigan: Da, dar sunt și deosebiri, ca peste tot.

Matricea Românească: Ce frumuseți are Chișinăul pe care nu le-ai găsit încă în România?

Adriana Midrigan: Este un termen relativ. Dar, desigur, acasă e acasă. La fel, Chișinăul are foarte multe uși, fiind și Capitală și un oraș vechi. Sunt foarte multe uși și acolo. Când fotografiam, oamenii treceau pe lângă mine, mirându-se: „Ce e cu ciudata aceasta? Face poze ușilor!”.

Matricea Românească: Ce alte pasiuni mai ai?

Adriana Midrigan: Pe lângă fotografie, mai am un proiect, Fata din Iași, cu poezii. Scriu, mă inspiră orice. La fel, e ceva de suflet.

Poarta Mănăstirii Golia din Iași

Matricea Românească: Îţi doreşti o carieră în domeniul turismului? Ce îți propui pentru viitor?

Adriana Midrigan: Da, am venit în România mai mult pentru turism. Specializarea mea fiind „3 în 1”, o să optez pentru turism. De la proiectul Follow the Door, am așteptări mari, pentru că pun suflet în el și vreau să îl cresc, vreau să promovez cât mai multe orașe, în special pe cel natal, apoi să călătoresc oriunde și să fac fotografii.

Matricea Românească: Iașiul cum ți se pare?

Adriana Midrigan: Cei de acasă îmi spun: „Iașiul nu se deosebește de Chișinău”. Și eu le spun: „Ba chiar se deosebește!”. Chiar și oamenii sunt altfel, se comportă altfel, au un alt stil de viață. Ca arhitectură, putem găsi și asemănări, dar și deosebiri. Una peste alta, este diferit.

Matricea Românească: Ai vrea să te stabilești în oraşul lui Creangă?

Adriana Midrigan: Inițial, mă gândeam la Iași. Apoi, în ultima vreme, înclin spre Transilvania, ca să am inspirația alături.

Transhumanță. Un cuvânt devenit exotic pentru contemporaneitatea care deja a uitat – sau nici n-a aflat – de acest fenomen odinioară esențial în istoria neamului românesc, a fost readus în dezbatere graţie eforturilor unor ciobani care au pus la cale un proiect curajos. Șase baci au pornit la drum în 2013 din satul Rotbav (județul Brașov), cu 300 de oi, și au parcurs pe jos, timp de 115 zile, 1400 kilometri, destinația finală fiind Polonia (!). Deși traseul pare de neimaginat pentru comoditatea cu care este obișnuit în prezent românul, procesul transhumanței era, încă din cele mai vechi timpuri, unul firesc și, desigur, vital.

Proiectul „Transhumanța 2013” a fost derulat de către membrii Asociației Transhumanța din România și ai Fundației Pastorale Transhumanța din Polonia. Prietenia dintre frații Cățean (Silviu, George și Ionuț) și polonezul Piotr Kohut a fost catalizatorul implementării acestui proiect, iar pasiunea lor pentru tot ceea ce înseamnă viața ciobanului a fost liantul care i-a ajutat să meargă mai departe, etapă după etapă, în atingerea destinației finale. Proveniți dintr-o familie unde creșterea oilor cunoaște o tradiție de 300 de ani, frații Cățean dețin o fermă care numără 1500 de oi, 100 de vaci și 12 cai de rasă.

Viața la munte, sinonimă cu libertatea

Atenția celor șase ciobani (doi români, doi polonezi și doi ucraineni) a fost îndreptată asupra Arcului Carpatic, iar principalul scop al drumului lor a fost acela de a arăta comunităților prin care au trecut o parte importantă din civilizația de la munte, una care are la bază cultura pastorală și pe cea a lemnului. Pe lângă aceasta, așa cum a subliniat George Cățean în cadrul vernisajului dedicat proiectului, de la Muzeul Național al Țăranului Român, atunci când vorbim despre omul de la munte, conceptul-cheie al discuției este libertatea. George are 29 de ani și a fost cel care a coordonat traseul pe teritoriul României. Deși a parcurs pentru prima oară un astfel de drum, tânărul nu este străin de poveștile specifice transhumanței, întrucât bunicii săi făceau periodic călătoria, experienţă dură, care le-a șubrezit sănătatea.

Transhumanța, un obicei milenar pentru români și vecinii lor Foto: Jozef Michaelk

„Prin transhumanță, am vrut să refacem traseul vechilor ciobani, în special al celor din sudul Transilvaniei. La noi în țară există două locuri mari de păstorit, zona Brașovului și zona Sibiului. Proiectul a început în 11 mai și am avut 600 de oi, chiar dacă s-a promovat acțiunea menționându-se că au fost 300 de oi. Au existat presiuni din partea unor organizații care protejau animalele. Ni s-a spus că cei 1400 de kilometri care trebuia parcurși erau mult prea solicitanți pentru animale. De aceea, am făcut primii 700 kilometri cu primele 300 de oi, și partea a doua cu alte 300 de oi”.

Transhumanța 2013: România, Ucraina, Cehia și Polonia

S-a pornit cu patru ciobani (ucrainenii s-au alăturat după ieșirea celor dintâi din România), cu 300 de oi, cu câini – de pază, dar și pentru întorsul oilor – și măgăruși, startul fiind, aşa cum aminteam, în satul Rotbav (județul Brașov), după care au urmat Ucraina, Cehia și Polonia. Grupul a mers în jur de 12 kilometri pe zi și, cu toate că a dorit să parcurgă întregul traseu în 100 de zile, perioadei stabilite inițial i s-au adăugat încă două săptămâni, întrucât ciobanii au participat la diferite evenimente găzduite de localitățile tranzitate, unde au vorbit despre proiect. Ciobanii au dormit în cojoace, au mâncat brânză cu mămăligă și au mers ore în șir pe jos. Detaliile din „culisele” călătoriei pot fi aflate vizitând expoziția de fotografie a proiectului, „Drumul oii, ultimul episod?”, lansată recent la MNȚR, până în 30 octombrie 2016.

Deşi în țara noastră există o hartă ancestrală a transhumanței, în prezent parcurgerea unui astfel de traseu cu un număr mare de animale ar reprezenta o curajoasă încercare a norocului, deoarece multe dintre drumuri au devenit proprietăți private. De aceea, mai există foarte puțini ciobani care fac transhumanță. Ciobanii din cadrul proiectului au avut parte de înțelegere în zonele din România prin care au trecut (Brașov, Mureș, Cluj, Sălaj, Maramureș și Satu Mare), mai ales datorită sprijinului direcțiilor agricole locale.

Ciobanii înfruntă, pe parcursul transhumanței, condiții vitrege care le șubrezesc sănătatea

Întrucât vorbim despre un proiect de anvergură, nu se poate ocoli subiectul delicat al bugetului necesar derulării lui, iar în această privință, cei din Polonia, inițiatorii mișcării, au gândit o soluție ingenioasă.

„S-a lansat un apel prin care cei care voiau să își trimită oaia în transhumanță donau o anumită sumă, iar în contul acelei sume se trimitea oaia. În momentul în care s-a terminat traseul, drept recompensă, fiecare a primit clopotul pe care l-a avut oaia la gât pe tot parcursul proiectului. Oile au rămas în Polonia și au fost răvășite (împărțite n.r.) către restul ciobanilor sau către cei care au dorit să și le ia”, a explicat George. Cetățenii au plătit în jur de 500 de zloți, echivalentul a 450 lei.

Din momentul în care am avut poza cu primul-ministru și am postat-o unde a trebuit, totul s-a schimbat la 180 de grade. Am început să devenim mai credibili

Atunci când ideea inițială a devenit scop, actorii proiectului au început să vorbească „în stânga și în dreapta” despre proiectul la care s-au gândit ei, dar nimeni „nu îi băga în seamă”: „Nici nu prea știau ce înseamnă acest cuvânt, transhumanţă. Din fericire, am avut inspirația de a-i scrie despre proiect premierului Dacian Cioloș pe Facebook. După două luni, am primit un telefon din partea unui consilier de-al dumnealui și ne-am întâlnit la reprezentanța Comisiei Europene din București, unde am reușit să facem o poză cu el. Din momentul în care am avut poza și am postat-o unde a trebuit, totul s-a schimbat la 180 de grade. Am început să devenim mai credibili”.

Mărturii unice de pe “Drumul Oii”

Mărturiile ciobanilor în urma acestei călătorii simbolice pentru istoria noastră arată sacrificiul oferit de către om, oii, principala sa sursă de subzistenţă, spre a-i asigura pășunea vitală.

Câinele, mâna dreaptă a ciobanului, pe parcursul călătoriei cu mioarele

„Aveam cizme de gume și mi-am luat niște sandale, că am zis că nu poți să mergi toată ziua. Dar câteodată nu apucai să îți mai dai cizmele jos! Nici nu stăteam să mănânce oile ziua, că mergeam. Seara, când ne opream, ele mai mâncau așa, în treacăt, se săturau. Apă n-am avut vreo două zile, tot acolo, aproape de Sălaj. Era (sic!) niște fântâni secate, era cu cumpănă. Dar n-o fost bai, că nu aveau apă, nu mănâncă. Și nu le era sete mai tare. După aia am mers, când am găsit o vale, nu prea s-o îmbulzit. Am trecut de toate. (…) Că ne întreba unii: «Aveți lipsă de oi?». Ce lipsă să avem, că nicio lipsă. Le-am numărat o dată pe la jumătatea drumului, când am auzit de lup. «Hai să le numărăm, că cine știe?» Nu era nimic… 300 în cap. Cu atâtea am mers, cu atâtea am vinit. (…) Noi am fost doi români. Eu cu încă unul. Și a fost polonezul. Mie mi-a plăcut, chiar dacă mergeam câteodată de dimineața până seara și nu mâncam nimic. Tot era fain”, a povestit unul dintre ciobanii participanţi, Cristian Suciu.

Înainte, lâna era ca și gramul de aur: un kil de lână era un gram de aur, dar astăzi…

„Bunică-meu zicea că lui nu-i trebuie intermediar să ajungă la Dumnezeu. Acolo, în vârful muntelui, el e destul de aproape de Dumnezeu. Zice: «Mai aproape ca mine nu sunt mulți!».  Păi, și când plecau la drum și așa, chiar dacă nu venea preotul la stână, că cine știe pe unde erau urmele, mergea să-l dezlege popa. Popa tot timpul vine la noi, face câte o citire, așa, chiar până la Sfântul Constantin și Elena. La stână”, a explicat Silviu Cățean.

Oile au fost greu încercate de sete în periplul lor pe teritoriul celor patru țări

„Înainte, lâna era ca și gramul de aur: un kil de lână era un gram de aur, dar astăzi… Merinosul (lâna provenită de la oile din rasa merinos, n.r.) rezistă în zona mai secetoasă. Aici plouă mult și, fiind o lână care ține apa, oile fac pneumonie. Pe țurcană, e lâna ca țigla de pe casă, de nu intră fir de apă! De aia e făcută și o rezistat atâta. Când o fost în transhumanță, or mai dus ei oi și caracule (numele unei rase de oi, ale căror miei au blana buclată, n.r.), și de toate…. Le-au mâncat câinii pe munte. N-or rezistat. S-or uscat de pe picioare. Astea rezistă la orice. Și la frig, și la foame. Asta îi ca țiganul”, a mai spus Cățean.