Tag

proiect

12 sate și comune din Transilvania sunt puse împreună, într-o structură care le face să-și prețuiască și să-și pună mai bine în evidență valorile tradiționale. Iar această structură se numește ”România Remarcabilă”. Dar cum funcționează acest proiect, cât de mult se poate extinde și cu ce beneficii?

    • Obiectivul rețelei de sate și comune este să lucreze împreună, să dezvolte unitar concepte de brand și label, să obțină împreună consultanță și ajutor pentru atragerea de finanțări.
    • Rezultatele așteptate sunt: dezvoltare locală, vizibilitate, organizare comună de evenimente de amploare, înfrățirea cu localități din Franța, consolidarea identității locale și creșterea turismului.
    • Până acum sunt 12 membri în această rețea, dar dorința inițiatorilor este să crească numărul până la 40, ca să atingă astfel 1% din localitățile din țară.
    • Proiectul este inițiat de Centrul Cultural Clujean, dar are drept model organizația Sites et Cités Remarquable de France.

Ardeal_2

INTERVIU CU ALINA ZLATI, managerul proiectului ”România Remarcabilă”

Titlul ”România Remarcabilă” pare a fi o încurajare, pare a fi și un mesaj transmis scepticilor și pesimiștilor, în privința potențialului de frumusețe al României de azi.

Numele în sine surprinde mult din esența și viziunea acestui proiect. Țara noastră este împânzită de elemente de patrimoniu, fie ele materiale sau imateriale, din păcate ele nu sunt apreciate, nu sunt valorizate, nu sunt valorificate. S-a cam așezat un strat gros de praf peste patrimoniu, obiectivele au intrat într-un con de umbră. Ne-am spus că ar trebui să facem ceva. Credem că resursele sunt acolo, că oameni faini există, oameni cu expertiză există. Misiunea noastră este de a colecta toate acestea într-un soi de ecosistem, de a crea punți între oameni, de a oferi suport acolo unde este nevoie și a face lucrurile să se întâmple. Ideea este ca prin valorificarea patrimoniului, prin stimularea culturii, să dezvoltăm de o manieră sustenabilă  localități din România.

Proiectul este unic pentru România, desfășurarea lui se va face însă după un model francez.

Construim după modelul celor de la Sites et Cités Remarquables din Franța, care au o experiență extinsă în sensul acesta. Ei au o rețea de localități care au primit acest label de ”remarcabil” și, deci, nu pornim de la zero. Știm ce este de replicat și ce este de evitat, din experiența francezilor.

Cum proiectul pornește de la Cluj, este ușor de înțeles de ce în această fază pilot ați prins localități doar din Transilvania. Urmăriți evidențierea mai degrabă a particularităților fiecărei localități în parte sau a aspectelor culturale asemănătoarea, specifice zonei?

Pornim cu 12 localități, din județele Cluj, Alba, Brașov, Sălaj, Mureș, Sibiu și Maramureș. În cel mai scurt timp, însă, anticipăm că se va construi o adevărată rețea. Am primit câteva solicitări din partea unor comune care deocamdată nu sunt incluse în proiect, ceea ce ne bucură foarte mult. Și, într-adevăr, în configurația în care ele se află acum, deși sunt parte a unui areal destul de restrâns din Transilvania, localitățile sunt foarte diferite. Transilvania este foarte bogată, în termeni de etnie, de cultură; localitățile sunt foarte variate ca specificitate, oferă lucruri foarte diferite, oferă potențialități distincte, dar noi credem că toate se subscriu unei cupole mari, a ”României remarcabile”. Întâmplarea face ca acum, când vă dau interviul, să mă aflu la castelul Bánffy. Și da, e remarcabil! Dar pentru a fi remarcabil nu este absolut imperativ să ai un castel de felul acesta. Noi credem în gesturile mici, în inițiative punctuale, dar care poate să aibă un impact foarte mare în dezvoltarea sustenabilă a comunităților rurale: poți să sprijini meșterii locali, poți să sprijini meșteșugarii, poți să sprijini producătorii mici. Orice evidențiere, valorificare, a ceea ce tu ai în mod neforțat la tine în comunitate credem noi că intră sub cupola acestui ”remarcabil”.

Ardeal_3

Sunt 12 localități acum, iar până în 2021 se vor mai adăuga 28. Concret, ce se va întâmpla în acești trei ani de implementare? Dați-ne câteva exemple.

În primul rând, se fac eforturi în identificarea și maparea rețetelor vechi de prin sate, care sunt pe punctul de a fi uitate, și care sunt redate în limbajul lor, cât se poate de ancorate în rădăcinile satului. Se fac eforturi de identificare a meșterilor, astfel încât cei care își doresc o ”casă verde”, după tehnicile vechi, să poată apela la acești meșteri acolo unde ei încă mai există. Se vor organiza festivaluri foarte faine care să anime viața satului chiar și pe o durată foarte scurtă. Cu siguranță activități de genul acesta vor transfigura satul în perioada desfășurării, va căpăta noi dimensiuni inclusiv în mentalul localnicilor. Cert este că, din ce am văzut noi, mult din înțelegerea localnicilor cu privire la ce comori au ei în comună vine din expunerea la reacția celor din exterior. Dacă noi mergem luminoși în satele acestea, cu deschidere și cu apreciere față de ceea ce au, și ei ajung în timp să se uite la aceste elemente prin alte lentile. Și cred că asta ne dorim de la aceste inițiative punctuale: vin, pleacă, dar sătenii rămân cu mândria apartenenței locului.

Când v-ați propus să fie prima evaluare a aplicării proiectului?

Urmează să construim niște echipe interdisciplinare, cu expertiză pe zona asta de patrimoniu, să mergem prin sate, să identificăm ce și cum, dincolo de ceea ce este evident pentru ei că au. Și pornind de la acest exercițiu, să creionăm, într-un exercițiu de tip participativ, cot la cot cu localnicii și reprezentanții acestora, să gândim niște strategii, urmând ca apoi să oferim suportul în transpunerea acestor strategii în realitate. Cred că o să ne auzim curând!

Motto: Dacă am fi atât de siguri de virtuţile memoriei, nu am mai ridica nici o statuie.

Citesc cu uimire şi absolut inopinat despre planurile Primăriei Capitalei de a-i ridica, în centrul Bucureştiului (nu, nu la periferie!), o statuie fostului preşedinte american Ronald Reagan. Explicaţia primarului în exerciţiu e, pe cât de ridicolă şi inadecvată în cosmopolitismul şi spiritul ei forţat-democratic, pe-atât de halucinantă:

“Doresc să avem în Bucureşti statuia preşedintelui american Ronald Reagan, pentru că acesta reprezintă un simbol al democraţiei, al luptei împotriva comunismului, al respectării drepturilor omului, al libertăţii presei, dar şi al economiei de piaţă. Acest monument va fi amplasat în centrul oraşului şi îi reasigur pe toţi cetăţenii Bucureştiului că investiţiile culturale nu se realizează în detrimentul proiectelor sociale, de infrastructură sau din domeniul sănătăţii. Capitala României trebuie să se dezvolte unitar, atât din punct de vedere cultural, cât şi social şi economic.”

Ca absolvent de Istorie, nu pot decât bănui revolta pe care ştirea a declanşat-o în Universitatea bucureşteană şi prin liceele ţării, în inimile unor profesori inimoşi, care-şi educă elevii şi studenţii în spiritul iubirii de ţară şi al preţuirii acelor înaintaşi care ne-au dăruit, prin jertfa lor, România de azi.

Ca om care a trăit, în faza lor terminală, dezagregarea blocului sovietic şi disoluţia Cortinei de Fier, precum şi ca gazetar, îi sunt recunoscător lui Ronald Reagan, dar doar ca un afterthought, dacă tot e să gândim şi să vorbim „americăneşte”. Pentru mine, şi pentru tinerii din generaţia millennials din care fac parte, cei care într-un deceniu vor moşteni România, Reagan nu înseamnă nimic, sau nu mai mult decât prinţul de Monaco, cel căruia Primăria oraşului îi pregăteşte o altă statuie controversată.

Faptul că noi, tinerii «millennials», mâncăm la KFC şi ne încălţăm de la Nike, în timp ce savurăm savant o sticlă de Cola imaginându-ne vestici, nu înseamnă că ne dorim sau că avem nevoie de statui ale lui Reagan, Marilyn Monroe sau Mickey Mouse, în centrul oraşului lui Bucur

Nimeni nu le neagă lui Reagan şi lui Rainier al III-lea, personalităţi recunoscute ale lumii, dreptul la o statuie. Poate chiar în Bucureşti, date fiind veleităţile noastre democratice şi pro-occidentale. Însă iniţierea aiuritoare a unor astfel de proiecte, fără nici o legătură cu spiritul locului în care vor fi amplasate, fără o consultare civică autentică, are toate caracteristicile unei bufonade ce riscă să ne înstrăineze şi mai mult de fărâma de identitate pe care o mai avem: e absurd şi revoltător să-i ridici o statuie lui Reagan în condiţiile în care, cu un an înainte de Centenarul Marii Uniri, Bucureştiul n-are o statuie a lui Ferdinand I Întregitorul, după ce originalul amplasat în Şoseaua Kiseleff a fost distrus de către comunişti în 1948.

Da, România nu trebuie să-şi renege rădăcinile democratice şi nici parteneriatele strategice cu aliaţii vestici. Dar, înainte de a-şi oferi prinosul marilor personalităţi ale Occidentului, ale căror decizii epocale au marcat prin contagiune şi istoria noastră, ar trebui să nu uităm că, înainte de NATO sau Uniunea Europeană, înainte de Schengen şi de McDonald’s, a mai existat o mână de români care au făcut o ţară.

Cu tot respectul pentru acele valori occidentale care s-au dovedit benefice aici, faptul că noi, tinerii millennials, mâncăm la KFC şi ne încălţăm de la Nike, în timp ce savurăm savant o sticlă de Cola imaginându-ne vestici, nu înseamnă că ne dorim sau că avem nevoie de statui ale lui Reagan, Marilyn Monroe sau Mickey Mouse, în centrul oraşului lui Bucur.

 

Foto deschidere: pbs.org

Mărţişorul este o tradiţie de primăvară transmisă încă din Antichitate, ce constă în purtarea unui şnur împletit cu alb şi roşu; în vechime, acesta era confecţionat de către femei şi dăruit membrilor comunităţii, care-l purtau la gât, la mână, la gleznă, sau pe piept, începând cu data de 1 martie. Fiind legat şi de practicile tradiţionale agrare, el era prins de crengile înflorite, aruncat pe brazdă nouă, în fântână, sau prins în coarnele animalelor de muncă.  Mărţişorul are şi o funcţie de protecţie a gospodăriei şi a sănătăţii.

În mediul urban, tradiţia a suferit modificări importante: şnurului i s-au adăugat diverse pandantive, şi este dăruit în mod exclusiv femeilor. Atât în comunităţile rurale, cât şi în cele urbane, încă se păstrează funcţia socială a acestei tradiţii (împărtăşirea bucuriei începutului primăverii), dar este legată şi de simbolul maternităţii şi de cel al iubirii (albul semnificând puritatea sentimentelor, iar roşul, vitalitatea).

Amuletele care se leagă astăzi de şnurul tradiţional sunt dintre cele mai diverse (unele fără nicio legătură cu zona creştină a Balcanilor, unde este practicată această tradiţie). Demersuri concrete pentru acceptarea mărţişorului ca formă de practică, ritual tradiţional ancestral ce include şi trimiterea la meşteşuguri tradiţionale în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, se fac constant.

Tradiția mărțișorului a suferit, de-a lungul timpului, o serie de modificări notabile

Tradiția mărțișorului a suferit, de-a lungul timpului, o serie de modificări notabile Foto: arhiva personală

Concret, mărţişorul face parte din seria de practici tradiţionale ce aparțin patrimoniului imaterial, acel patrimoniu care se referă la tradiţii şi expresii orale, practici sociale şi ritualuri, artizanat tradiţional şi tot ceea ce, în virtutea convenţiilor UNESCO pentru patrimoniu (Convenţia de la Paris din 2003 fiind textul fundamental) reprezintă o mărturie a valorilor, credinţelor, cunoştinţelor şi a tradiţiilor naţionale ce pot depune mărturie privind vechimea şi autenticitatea lor în spaţiul mondial. Astăzi, în Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al UNESCO, România are câteva elemente: ritualul Căluşului, Doina, tehnici de prelucrare a ceramicii de Horezu, Colindatul de ceată bărbătească şi Jocul Fecioresc.

Mărţişorul, dosar internaţional realizat în cooperare cu Republica Moldova şi Bulgaria, ar fi şi o prioritate a Ministerului Culturii, alături de autorităţile din ţările menţionate, pentru a fi propus spre acceptare în Lista Reprezentativă a Patrimoniului Imaterial al UNESCO.

Proiectul, care a fost realizat împreună cu CNR-UNESCO şi o serie de grădiniţe, şcoli şi licee din Bucureşti, Constanţa, Craiova, Câmpulung Muscel, precum şi cu aportul unor cercetători şi muzeografi din Republica Moldova şi Bulgaria, s-a intitulat „Mărţişorul – pledoarie pentru patrimoniul imaterial”. Acesta s-a conturat ca urmare a unei prime conferinţe pe care platforma culturală Comparative Icons şi proiectul Patrimoniul Educativ au realizat-o cu ocazia Zilelor Patrimoniului European, în octombrie 2016.

Mărţişorul nu va dispărea, nu se va aneantiza, aşa cum ar părea, în marea de kitsch a societăţii globalizate, dacă vom şti să menţinem viu interesul în rândul elevilor pe care îi educăm în şcolile noastre, faţă de ceea ce înseamnă valoarea culturală autentică

La această conferinţă naţională, reflectată şi de site-ul European Heritage Days şi organizată în parteneriat cu CNR-UNESCO, s-a format un grup de lucru la care au aderat cu entuziasm profesori din Bucureşti şi din ţară, cu intenţia de a crea şi realiza proiecte educative, care să ia în considerare o comunitate precum cea a profesorilor proveniţi din regiuni / spaţii cu încărcătură culturală şi istorică, relevantă pentru conceptul de patrimoniu național. Un alt scop a fost acela de a invita cadrele didactice să evoce relaţia lor cu moştenirea culturală a regiunii din care fac parte şi modul în care se implică ei, alături de elevii lor, în realizarea dezideratelor mai sus amintite.

Proiectul Patrimoniul Educativ doreşte să consolideze o iniţiativă naţională la nivelul învățământului preuniversitar, care să favorizeze cunoaşterea de către copii şi adolescenţi a unor situri, obiecte, monumente de patrimoniu românesc, prin promovarea unor activităţi extracurriculare, precum:

  • vizite specializate
  • realizarea unei baze de date cu profesorii şi şcolile interesate
  • organizarea unor ateliere de dezbatere
  • realizarea unui ghid on-line, disponibil pentru elevi şi profesori
  • constituirea unei echipe de profesori-coordonatori
  • realizarea unei sitografii destinate problematicii patrimoniului şi a unor instrumente pedagogice
  • realizarea unei pagini de Facebook şi a unui blog
  • promovarea unor concursuri şcolare pentru programul Şcoala Altfel.

Proiectul Patrimoniul Educativ îşi propune și să pună accentul pe promovarea şi sensibilizarea comunităţii didactice față de noţiuni precum:

  • ideea de risc în patrimoniu
  • salvarea şi protejarea patrimoniului
  • promovarea în rândul cadrelor didactice a obiectivelor aflate în Lista Patrimoniului Mondial (obiectivele deja înscrise din patrimoniul românesc), precum şi a multitudinii de instrumente elaborate de către UNESCO pentru profesori, în cadrul iniţiativei Education au patrimoine mondial.

Primul proiect, realizat ca urmare a acestei întâlniri, a fost cel dedicat mărţişorului. Acesta s-a desfăşurat on-line și au participat profesorii şi elevii lor din zone geografice diferite, din şcoli diferite, toţi realizând fie expoziţii de mărţişoare confecţionate manual, fie mici eseuri și prezentări despre această sărbătoare, consultând resurse materiale (cărţi, culegeri, atlase).

Copiii și-au pus creativitatea la treabă și au realizat mărțișoare și desene ce au fost apreciate de către adulți

Copiii și-au pus creativitatea la treabă și au realizat mărțișoare și desene ce au fost apreciate de către adulți

Concluzia acestui proiect este clară: elevii şi profesorii sunt interesaţi şi pot să contribuie eficient la obiectivul naţional de salvgardare şi de promovare a patrimoniului național, iar funcţia de patrimonializare, atât de necesară în îndeplinirea criteriilor de selecţionare în lista UNESCO, poate fi îndeplinită prin acest mod.

Ca o concluzie personală, în calitate de profesor, dar şi de manager cultural, cred că este necesar ca astfel de proiecte nu doar să existe și să se realizeze, ci şi să beneficieze de sprijinul instituţiilor de cultură implicate în depunerea unui dosar la UNESCO.

Din fotografiile şi prezentările elevilor şi profesorilor, putem înţelege că acest obicei tradiţional s-a modificat, i s-au acordat valori noi, urbane, chiar globalizate, dar şi că aceiași martori implicaţi în realizarea proiectelor cunosc şi înţeleg importanţa păstrării acestei practici tradiţionale, cu toate legendele şi simbolistica implicită, transmisă de la cei maturi, către cei tineri.

Mărţişorul nu va dispărea, nu se va aneantiza, aşa cum ar părea, în marea de kitsch a societăţii globalizate, dacă vom şti să menţinem viu interesul în rândul elevilor pe care îi educăm în şcolile noastre, faţă de ceea ce înseamnă valoarea culturală autentică.

Roxana Zanea

Roxana Zanea

Profesor la Colegiul Naţional "Octav Onicescu" din Capitală. Absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității din București, cu studii aprofundate în literatură comparată și teoria literaturii
Roxana Zanea

Un cuplu de români demn de oferit drept exemplu a conștientizat semnalul de alarmă „mut” referitor la brațul lung al „chinezăriilor” marcate cu tricolorul țării noastre și a luat atitudine. Alin și Alina Prunean din județul Sălaj iubesc tradițiile și valorile românești, drept pentru care se dedică trup și suflet promovării lor prin intermediul mai multor proiecte inedite, adaptate la contemporaneitatea pretențioasă. Cel mai nou astfel de proiect, care ne-a captat și nouă atenția, este primul set de suveniruri autentice românești, derulat sub umbrela Fundației pentru Educație și Dezvoltare Locală Agapis Sălaj, al cărei președinte este Alin Prunean.

„Am încercat să rezolvăm o problemă a noastră, în primul rând. În călătoriile prin România sau prin lume, căutam mereu specificul local: mâncare, povești, arhitectură, meșteri, suveniruri. Accesul la produsul local, autentic, este din ce în ce mai dificil. Standurile de suveniruri s-au uniformizat cu produse «made in China». Am ascultat cu tristețe povestea unui localnic din Săpânța, care se mândrea cu faptul că, în fiecare joi, două microbuze de marfă pleacă din Maramureș spre Dragonul Roșu din București și se întorc vinerea noaptea «pline ochi» cu marfă pentru tarabele din satul-reper în turismul românesc. Apoi am râs amar când, pe ușa unui atelier din Horezu, am găsit scris de mână pe un afiș: «Doar aici nu găsiți marfă din China sau Bulgaria. Aici găsiți marfă din Horezu»”, a explicat Alin Prunean, pentru Matricea Românească, contextul deciziei de a crea un concept inedit și necesar pentru promovarea României.

Obiecte din «setul de suveniruri românești» al soților Prunean

Obiecte din «setul de suveniruri românești» al soților Prunean Foto: arhiva personală

Și bine au făcut, întrucât zorii anului 2017 au adus şi începutul mişcării, demarate de către români adevărați care s-au implicat în promovarea frumuseților țării și s-au „rupt” de poziția vegetativă a mâinilor încrucișate. Cum proiectul este „în germene”, Alin și Alina au pornit încet, fiind acoperită, în primă instanță, zona în care ei locuiesc, Țara Silvaniei (Sălaj). Însă cei doi nu se vor opri aici, deoarece își doresc un proiect național.

O încăpățânare admirabilă

„Am gândit un proiect coerent, am cooptat șase meșterițe locale, am avut sprijin de la Centrul de Cultură și Artă al județului Sălaj, Asociația pentru Dezvoltare Intracomunitară Sălaj Plus și al specialiștilor de la Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău. Timp de un an, am făcut documentare, am scotocit prin muzee și prin cărți vechi, am făcut chestionare și am meșterit primele prototipuri, astfel încât am finalizat setul în luna decembrie și l-am lansat în primele zile ale lui 2017.

Ne-am propus să creăm piese valoroase, care să poarte cu ele prin lume specificul acestei zone

Ne-am propus să realizăm obiecte autentice, din materiale naturale, inovative, reprezentative, adaptate vremurilor, dar respectând tehnicile tradiționale. Ne-am propus să creăm piese valoroase, care să poarte cu ele prin lume specificul acestei zone. Orice spațiu bine definit cultural are nevoie de mici elemente-fanion, care să prezinte și să reprezinte esența locului prin lume și care să poată fi dăruite oricui își dorește un obiect care să aline un dor, să evoce o amintire sau o emoție puternică”, a punctat Alina Zară Prunean.

Alina Zară Prunean și Alin Prunean, românii care au „introdus” un colț de țară într-o cutie

Alina Zară Prunean și Alin Prunean, românii care au „introdus” un colț de țară într-o cutie

Ce conține setul de suveniruri românești? Inițiatorii au ales câteva elemente definitorii pentru România, care vor fi însoțite de alte obiecte specifice zonei. Materialele de bază cu care se lucrează la alcătuirea acestei cutii românești sunt locale și, bineînțeles, și mâna de lucru este „locală”. Chiar dacă nu e ușor, Alin și Alina se încăpățânează să folosească „materie primă românească”.

Comoara din cutie

Setul de bază, ce urmează să fie îmbogățit și completat frecvent, conține deocamdată: perne decorative de zestre și podoabă (lucrate manual, din materiale naturale, cu aplicații de pânze cusute și texte brodate), zadii (țesături în costumul popular țărănesc feminin, n. r.) de socăcit cu aplicații manuale, străițe urbane (trăistuțe, n. r.), bijuterii inspirate din tezaurele dacice din Sălaj, cărți poștale cu poveștile locului, tricouri cu aplicații lucrate manual și inspirate din modelele vechi de spăcele (ii sălăjene) combinate cu vorbe nealcoșe – adică, dichisite – specifice locului, suvenire clasice (brelocuri, insigne, magneți, tricouri sau sacoșe de pânză cu grafici stilizate). Și pentru că nu poți cunoaște sau admira o țară ori o regiune până nu stai la masă cu „the locals”, cum ar spune englezul, cutia se mai „bucură de prezența” mierii de albine, a pălincii, a prunelor uscate cu nucă, a silvoiței (gem, n. r.), a vinului spumant și a altor bunătăți locale.

Pernă decorativă din setul de suvenire românești

„Noi am crezut din prima clipă în acest set. Lucrând cu atelierul «Mândra Chic» de mai bine de 7 ani, am știut cât de aprig e dorul oamenilor educați de autentic, de acasă, de românesc pur. Nu ne-am așteptat să fie atât de bine primit și cu atâta bucurie”, a subliniat Alina, drept răspuns la întrebarea noastră referitoare la recepţia de care s-a bucurat iniţiativa lor.

Încheind apoteotic, Alin nu s-a ascuns după deget în privința mesajului pe care-l poartă proiectul lor, el declarând cu sinceritate că setul transmite „autenticitate, bogăție de simboluri, rost și rânduială bună, bucurie, specific local puternic și unic în lume”.

Setul de suvenire românești

Tradiție și umor

Pernuțe „Colț Românesc”

Model de tricou gândit de către inițiatorii proiectului

Pantofi lustruiți, haine călcate și o nuanță de parfum scump. Acestea sunt câteva dintre caracteristicile – definitorii, se pare – ale omului de la oraș, cel care își duce existența în „jungla urbană”, constituită din sticlă, beton și praf. Este ușor pentru mulți dintre noi să uităm, din varii motive, unele obiective, că românul s-a născut la țară, pe pământul curat, pe care l-a respectat încă de la începutul veacurilor. Vacanțele mult așteptate petrecute la bunici au fost înlocuite, odată cu bunăstarea orășeanului, de concediile pe plajele grecești sau de plimbările pe străzile londoneze, ceea ce a făcut ca însoritele case ale copilăriei să nu mai facă parte din planurile noastre. Uităm sau nu conștientizăm faptul că timpul macină nu numai viața omului, luându-ne de lângă noi bătrânii, ci și căminul, locul unde altădată întreaga familie se aduna, împlinită, în jurul sobei.

Preocupați de mediul rural al României, membrii Asociației Mișcarea pentru Acțiune și Inițiativă Europeană (MAIE) au demarat, în 2014, un proiect lăudabil, care și-a propus cercetarea pe teren a așezărilor țărănești. Mai exact, activitatea lor a fost dedicată studiului la fața locului al Geoparcului Platoului Mehedinți (întins pe o suprafață de 106.000 ha), declarat arie protejată de interes național. În 2016, atenția arhitecților din cadrul echipei fost concentrată asupra comunei Balta, unde aceștia au inventariat monumentele de patrimoniu ale zonei.

Ruina casei Aneta Anițescu, în 2012

Ruina casei Aneta Anițescu, în 2012 Foto: Arhiva MAIE

Locul este de o frumusețe răpitoare, iar pentru cei care nu l-au vizitat încă, dovadă în acest sens stă expoziția de fotografie a proiectului, „Trecut pentru viitor”, deschisă recent la Clubul Țăranului Român. Concluziile la care a ajuns echipa, în urma cercetărilor de teren, a interacțiunii cu localnicii și a observării comportamentului lor, arată că zona se bucură de un patrimoniu cultural divers, important pentru țara noastră. Însă aceste avantaje, dacă nu sunt protejate și apărate cu încăpățânarea necesară, pălesc în fața punctelor slabe identificate, poate cel mai dramatic dintre ele fiind degradarea accentuată a caselor țărănești.

Ruina casei Aneta Anițescu, în 2014

Ruina casei Aneta Anițescu, în 2014

„Așezările din Geoparcul Platoul Mehedinți, la fel ca majoritatea celor rurale din România, s-au dezvoltat în mod organic. Aici, omul a reușit să trăiască în comuniune cu natura, găsind un echilibru între a se adapta la condițiile mediului înconjurător și a-și adapta mediul la nevoile sale. Mediul înconjurător a modelat arhitectura, modul de viață și structura interioară a sătenilor, care au ajuns să construiască, să gândească și să trăiască în armonie cu natura. Arhitectura laică și religioasă întâlnită în acest spațiu geografic stă mărturie identității și tenacității locuitorilor. Modernizarea forțată din timpul regimului comunist a transformat categoric satul românesc, și a fisurat legătura dintre om și natură. În ciuda acestui lucru, echilibrul ce a stat la baza lumii rurale poate fi observat în arhitectura vernaculară, în meșteșugurile și în tradițiile locale, în ritmul vieții puținilor locuitori rămași”, a explicat coordonatorul proiectului, Bianca-Maria Bălșan.

Pe lângă faptul că surprinde, în câteva cuvinte, importanța mediului rural în viața țăranului, declarația Biancăi ne și responsabilizează, întrucât, așa cum a menționat aceasta la deschiderea expoziției de fotografie, multe dintre clădirile inventariate de către echipă sunt pe cale de dispariție.

Scenariul morții unei case bătrânești

Calitatea slabă a unor lucrări de intervenție realizate de-a lungul timpului, lipsa resurselor financiare, cât și interesul scăzut sau chiar inexistent al proprietarilor de a restaura și de a întreține clădirile de patrimoniu sunt numai câteva dintre pericolele identificate de către membrii MAIE. Iar analiza sociologică dezvăluie un fenomen prezent în satele românești de câteva zeci de ani încoace – populația este îmbătrânită, mai ales în contextul în care tinerii se mută la oraș sau chiar în străinătate. Acestea fiind spuse, nu este dificil să ne imaginăm un scenariu sumbru, care ar explica „moartea” caselor bătrânești, fie ele și declarate imobile de patrimoniu: bătrânii rămași singuri nu sunt, din păcate, nemuritori, iar după dispariția lor,  moștenitorii așezați la oraș nu îngrijesc casa părintească.

Ruina casei Aneta Anițescu, în august 2016

Ruina casei Aneta Anițescu, în august 2016

Casele uitate rămân pradă timpului și naturii, un exemplu în acest sens fiind casa din lemn „Aneta Anițescu” din satul Balta, comuna Balta. Casa, construită în anul 1902, potrivit informaților celor de la MAIE, „se află de-a lungul drumului principal care parcurge Geoparcul Platoul Mehedinți, în zona de intrare a satului Balta (venind dinspre Drobeta-Turnu Severin). Parcela conține două construcții: locuința și ruina anexei ansamblului gopodăresc – bucătăria de vară. Ansamblul este momentan părăsit și în stare de ruină. (…) Importanța numelui Anițescu în zonă este documentată în relație cu Tudor Vladimirescu, prin pedepsirea celui «mai notabil locuitor din comuna Balta, Anițescu», fiindcă nu participase la slujba de duminică la biserică. De asemenea, existența unei mahalale cu numele de Anițeasca atestă importanța numelui în zonă”.

Ruina casei Aneta Anițescu, în octombrie 2016

Ruina casei Aneta Anițescu, în octombrie 2016

Deși studiul Asociației a fost îndreptat către Geoparcul Platoul Mehedinți, dispariția vechilor case bătrânești și a bisericilor locale din cauza nepăsării reprezintă o realitate dureroasă și o amenințare care, încet-încet, riscă să se extindă și să sufoce întreaga Românie rurală.

Expoziția „Trecut pentru viitor” poate fi vizitată până în 14 noiembrie la Clubul Țăranului Român.

Fotografului Dan Beșliu, un om de o seriozitate și de un profesionalism aproape intimidante, nu îi este teamă să spună adevărul, chiar dacă acesta supără. Siguranța cu care el își expune părerile este susținută de cei peste 30 de ani de carieră fotografică profesionistă, mare parte din această perioadă fiind petrecută în lumea fotojurnalismului, care i-a permis lui Dan să viziteze aproape întregul mapamond. Matricea Românească l-a cunoscut pe Dan Beșliu la un salon fotografic de la Muzeul Național al Țăranului Român, unde acesta a vorbit despre proiectul „Bătrânii singuri”, derulat sub umbrela Școlii de Fotografie Freelancer, pe care interlocutorul nostru o deține și la care este lector.

Dan a înființat Școala de Fotografie în urmă cu șase ani, acela fiind momentul în care el a realizat că cei care doreau să îmbrățișeze această carieră nu aveau nevoie doar de îndrumările tehnice de calitate, ci și de cele etice. Până în prezent, prin băncile acestei școli au trecut 14 generații de la secția de Tehnică fotografică, 10 generații de la cea de Artă fotografică, au fost organizate peste 300 de ateliere de lucru, și multe tabere de fotografie pentru copii. „Încerc să le dau și celorlalți cât știu eu”, ne-a spus cu sinceritate Dan Beșliu.

Cine n-are bătrâni, să-i fotografieze. Şi să-i asculte 

„La școală, le spun cursanților că fotografia este o călătorie și, dacă vii aici, mergi o stație cu autobuzul – una foarte lungă, în care te-ai putea rătăci, ai putea renunța, ai putea să epuizezi entuziasmul, să îți strici echipamentul. Noi avem niște «stații de autobuz» prin care îi ajutăm pe cei care vin să depășească începuturile. Mai avem și clubul de fotografie, care este dedicat celor care au parcurs cursul de artă fotografică.”

Dan Beșliu, fondatorul Școlii de Fotografie Freelancer Foto: arhiva personală

Dan Beșliu, fondatorul Școlii de Fotografie Freelancer Foto: arhiva personală

Clubul de fotografie din cadrul școlii a inițiat, de-a lungul timpului, mai multe proiecte, iar cel pe care l-au adus în fața publicului la salonul fotografic de la MNȚR a fost cel dedicat bătrânilor singuri. Ideea proiectului s-a născut într-una dintre peregrinările echipei, când aceasta căuta, într-o anumită zonă a României, subiecte de fotografiat. Deși cunoșteau faptul că bătrânii singuri stau în fața porții și privesc trecătorii, fotografii abia atunci s-au gândit că expresivitatea bătrânilor merită toată atenția lor. Dar modul de abordare al echipei lui Dan este diferit față de cel al multor fotografi.

Nu am vrut să spunem nici numele bătrânilor singuri, nici vârsta și nici locul, pentru că am vrut să sugerăm că acesta e un fenomen și se întâmplă peste tot

„Unul dintre colegi a făcut niște fotografii cu o bătrână și ni s-au părut senzaționale. Am spus că merită să facem un proiect. Ne-am dus a doua zi înapoi, am stat de vorbă cu ei, le-am dus câte ceva – nimic semnificativ, dar ei se bucură foarte mult. Le-am aflat poveștile și ne-am propus să luăm, fiecare fotograf, sub «aripă», măcar 3-4 bătrâni cu care să stăm de vorbă din când în când. Dacă îi suni la 2-3 luni și îi întrebi ce mai fac, le mai povestești câte ceva și stai zece minute de vorbă cu ei, le-ai schimbat viața. Ideea este să le oferim ceva înapoi. Până acum, au fost zece fotografi care au putut să se implice în proiect, pentru că în perioada aceasta așa s-a putut. Avem imagini cu zece bătrâni din Reghin, Maramureș, Buzău, Roman, București, de lângă Sighișoara. Nu am vrut să le spunem nici numele, nici vârsta și nici locul, pentru că am vrut să sugerăm că acesta e un fenomen și se întâmplă peste tot.”

Fotograf: Tiberiu Avramiuc

Fotograf: Tiberiu Avramiuc

Fotograf: Tiberiu Avramiuc

Fotograf: Tiberiu Avramiuc

Faptul că fotografii au făcut mai mult decât să apese pe declanșatorul aparatului i se dezvăluie privitorului prin faptul că poate vedea și imagini din propriul cămin al bătrânilor, nu doar portretele lor. Mai exact, bătrânii și-au deschis sufletul în întregime în fața celor care și-au rupt din propriul timp pentru a-i asculta și pentru a le alunga singurătatea vreme de câteva minute – atât de puțin, pentru mulți dintre noi! Astfel, bătrânii au depășit condiția de subiect și au devenit parteneri de nădejde ai fotografilor, iar imaginile în care seniorii emană o expresie de resemnare pot spune foarte multe povești, dacă sunt privite cu atenție. Iar cum orice demers lăudabil merită continuat, echipa și-a propus să lucreze la proiect timp de un an de zile și să cuprindă mai multe zone ale țării. Din nefericire, așa cum a punctat Dan, există peste 500.000 de bătrâni singuri în România.

Există peste 500.000 de bătrâni singuri în România

„Sunt oameni care fie nu au pe nimeni, fie nu sunt sociabili, fie au pierdut legăturile cu copiii, pentru că aceștia sunt plecați în străinătate și biletul de avion este scump. (…) Atunci când vorbim despre portret, deja treci în zona intimă a personajului, pentru că el îți arată emoțiile pe care le are. Asta se întâmplă rar. Dar sunt două categorii de persoane care fac asta cu ușurință: copiii, pentru că nu le pasă de ierarhia socială – un copil îți va zâmbi, se va strâmba, pentru că nu îi pasă ce o să zică cineva despre el. Și mai sunt și oamenii care nu au nimic de pierdut: «De ce să îmi îndrept spatele să ies bine în poză, când eu sunt un cerșetor și dorm în tomberon sau sunt un bătrân care abia se descurcă?». Aceste două categorii de personaje devin subiecte care generează imagini foarte bune și de care toată lumea profită. La copii, responsabilitatea e a părinților, și e mai greu cu fotografiatul, ceea ce mi se pare absolut normal. Dar când vrei repede niște fotografii bune, «încaleci» un bătrân, faci trei poze cu el, pentru că nu are nimic de pierdut și trimiți pozele la un concurs”.

Fotograf: Constantin Țiglă

Fotograf: Constantin Țiglă

Dan Beșliu consideră că mulți fotografi care doresc să culeagă lauri fără prea multă muncă se „năpustesc” asupra unor bătrâni – cunoscuți în breaslă drept «ținte» ușoare -, fură câteva cadre și pleacă cu nerecunoștința specifică. Sau unii îi plătesc pe bătrâni, aspect și mai condamnabil, întrucât se depășește deja bariera pasiunii pentru profesie și se ajunge pe un teritoriu al consumerismului. De aceea, prin intermediul proiectului, Dan și echipa sa de fotografi își doresc să informeze și să insufle un comportament etic în rândul fotografilor.

„Proiectul ar trebui și să ne facă să ne gândim la părinții noștri, la faptul că ar trebui să îi vedem mai des, să îi sunăm mai des. Începi să îți pui niște întrebări. Am vrea să organizăm cursuri și seminarii gratuite de etică fotografică, în care să le explicăm acestor «vulturi» că nu poți să faci progrese dacă o să «calci pe cadavre» și dacă nu dai nimic înapoi, dacă nu o să fii generos. Da, vei obține câteva rezultate, dar apoi vei începe să «te stingi», pentru că nu o să te aprecieze nimeni, nu o să fii acceptat în nicio comunitate fotografică dacă aceasta este atitudinea. De asemenea, se poate întâmpla și ca oamenii aceia care nu au nimic de pierdut să te refuze la un moment dat și să reacționeze.”

Fotograf: Diana Popescu

Fotograf: Diana Popescu

Fotografia veritabilă, în pericol

Dan a mai dezvăluit o realitate tristă, specifică lumii fotografilor – și nu numai -, din ce în ce mai mare și din ce în ce mai superficială, aceea că, la început, toți caută o confirmare, aleg calea cea scurtă, încearcă să păcălească și să ardă etapele, pentru a evita să comită primele „10.000 de greșeli” necesare pentru un debutant.

Fotograf: Denisa Simionescu

Fotograf: Denisa Simionescu

„Dacă nu le-ai făcut, nu o să fii niciodată fotograf. Unora le mai pun întrebări de cultură generală, despre artă, despre diferite subiecte. Habar n-au. Spun: «De ce să citesc?». E ca și cum mi-aș cumpăra un creion și m-aș aștepta să scriu din prima cele mai bune poezii, fără ca înainte să citesc nimic. Așa e și la fotografie. Trebuie mai întâi să citești, apoi să te dumirești cine ești, ce te interesează, ce poți face. (…) Marea problemă este aceea că fotografia este cel mai simplu mod de a deveni cineva. Ai nevoie de anumite aptitudini pentru a deveni violonist, pentru a deveni poet, dansator, sau orice altceva. Dar la fotografie, e altfel: ai intrat în magazin, ai ieșit cu un aparat, ți-ai trântit «photography» la nume, apeși pe buton și gata, ești cineva și dintr-o dată ești parte dintr-un mediu elevat, cult. E o falsă percepție. Nu intri decât într-o comunitate de oameni fără niciun fel de perspective, de cultură și de înțelegere a fenomenului.”

Foto deschidere: Tiberiu Avramiuc

Patrimoniul naţional imaterial, dimensiune esenţială a culturii

23 Martie 2017 |
Mărţişorul este o tradiţie de primăvară transmisă încă din Antichitate, ce constă în purtarea unui şnur împletit cu alb şi roşu; în vechime, acesta era confecţionat de către femei şi dăruit membrilor comunităţii, care-l purtau la gât, la mână,...