Tag

provincie

Pentru că la Eminescu se merge ca la o icoană, oglindă mereu fidelă şi actuală a spiritului nostru, Matricea Românească publică, săptămânal, extrase din cele mai importante scrieri – fie ele literare, politice, economice, sociale sau filosofice – ale primei figuri a culturii româneşti. Nota editorului: a fost respectată grafia originală.

N‘am încuviințat nici odată literatura frumoasă a traducțiunilor, mai ales a acelora de pe texte de o valoare îndoelnică. Scrierea lui Schiller e lipsită de meritul istoric și sufere de boala, de care sufăr toate scrierile acestui autor german, de „cosmopolitism”; Ponson du Terrail e un autor nesănătos de povestiri de sensație, făcute ca să sparie babele și copiii; Eugène Sue în fine are mai mult talent, dar e un scriitor cu cotul, pentru care producția devenise meserie. Acesta este întăiul punct de vedere; al doilea este că traducerile unor asemenea scrieri nu îmbogățesc, ci corup literatura; ele mai sînt o încurajare a lenei intelectuale, căci traducerea unor scrieri fără valoare este munca cea mai ușoară, care dispensează pe scriitor de la producere proprie și de la cumpănirea terminilor.

O traducere din Shakespeare, din Molière sau din Goethe e un merit, căci formă și înțăles sînt atît de îngemănate, încît traducătorul trebuie să cumpănească cuvînt cu cuvînt și frasă cu frasă; o traducere din Ponson du Terrail sau din prosa lui Schiller e o jucărie pe care ș‘o poate permite ori-ce gimnasiast.

Citit-au vreodată colectorii pe «Dănilă Prepeleac», pe «Soacra cu trei nurori» și altele, ca să vadă, care ar trebui să fie isvoarele, din care să se inspire, și cum vorbesc și se mișcă ținutașii din Neamț?

Dar la dreptul vorbind, la Piatra, într‘un ținut muntos plin de legende, de proverbe, locuțiuni, apoi de localități istorice, Colectorul nu găsește ce să culeagă? Un muntean de baștină, născut asemenea în ținutul Neamțului e Ioan Creangă. Citit-au vreodată colectorii pe Dănilă Prepeleac, pe Soacra cu trei nurori și altele, ca să vadă, care ar trebui să fie isvoarele, din care să se inspire, și cum vorbesc și se mișcă ținutașii din Neamț?

Foi literare în provincie ar putea să facă un serviciu nemăsurat literaturii și lexiconului romîn. Limba de rînd a ziarelor politice amenință a îneca, ca buruiana rea, holda limbii vii a poporului. Afară de aceea, cu propășirea realismului modern, se șterg legende și povești, proverbe și locuțiuni, adevărat nestimate ale gîndirii poporului romînesc. Dacă acele foi ni-ar da icoana locului prin culegerea esactă a formelor caracteristice ale gîndirii poporului, ele ar fi neprețuite. Dar traduceri din franțuzește sau din nemțește a unor producte nesănătoase? Cui folosesc? Ele întăresc numai ideea falșă, că poporul în două mii de ani n‘a avut nici limbă nici cugetare și că aceste două trebuesc plăsmuite în mod meșteșugit de cătră o anume academie.

Foto deschidere: Eminescu, după o fotografie din 1879-1880

Prezentul extras face parte din volumul „Mihai Eminescu – Opere Complecte”, editat în 1914 la Iaşi, editura „Librăria Românească”, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA

„Eminescu – Opere Complecte”, o comoară între coperte

„Eminescu – Opere Complecte”, o comoară între coperte

Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească

Cele mai importante scrieri ale lui Mihai Eminescu vor fi, săptămânal, prezente pe Matricea Românească

„Cum, pentru a participa la un eveniment cultural trebuie să ne rezervăm locul?”, m-am întrebat după ce am citit descrierea unei conferințe gratuite, la puţin timp după mutarea mea din Galaţi în Bucureşti.  Deși în acel moment eram siderată, am înțeles ușor că multe dintre acțiunile culturale din Capitală – fie ele gratuite – practică rezervarea locului, deoarece inevitabil vor avea un public numeros și e nevoie de organizare pentru a evita neplăcerile.

Pentru a descrie – chiar și în prezent – mai bine locul unde m-am născut, redau versul celebru în zonă al poetului Barbu Nemțeanu, care spune că Galațiul este „un oraș cumplit de negustori”. Dar poetul nu s-a oprit aici și a continuat cu „La tine stă poetul ca-n Sodoma! / El seamănă cu trudă mândre flori, / Tu nu le poţi simţi însă aroma”. Nemțeanu, născut în anul 1887, sublinia într-un mod artistic faptul că gălățenii sunt imuni la frumos. Ei bine, nu e chiar așa. Not anymore, cum ar răspunde sarcastic englezul.

Viața culturală din Galați există și este destul de vie, chiar dacă urbea mea natală este cunoscută drept un oraș industrial. În urmă cu câțiva ani, debutul meu în presa gălățeană a atras după sine și obligaţia de a fi prezentă la toate manifestările culturale, întrucât domeniul despre care trebuia să scriu le cuprindea și pe ele. De-a lungul activității mele în Galați, am participat la multe evenimente la care era prezentă o mână de oameni (de pildă, expozițiile de pictură de la Galeriile de Artă), dar și la acțiuni la care aglomerația era cuvântul definitoriu. Cele din urmă nu erau atât de multe. Din câte îmi amintesc, Centrul Cultural „Dunărea de Jos” se bucura de o prezență numeroasă la aproape toate evenimentele pe care le organiza. Majoritatea, interesante.

În București însă, busculada este o realitate la multe evenimente. O altă situație care m-a uimit a fost aceea că nu trebuie să ajungi cu 10-15 minute înainte să înceapă programul, ci cu mai mult. Chiar dacă organizatorii întârzie deschiderea, este crucial pentru spectator să prindă un loc bun. Fie el și în picioare, pentru că scaunele sunt revendicate demult. Vrei să și vezi, nu doar să auzi. Mai trebuie, oare, să menționez că la Galați nu era așa? Am renunțat de mult să mă bucur mai întâi de confortul unui spațiu și abia apoi de acțiunea în sine. Azi sunt doar să fiu ochi și urechi la ce se întâmplă în fața mea, prețuind momentele pe care izbutesc să le „câștig”.

O comparație serioasă și detaliată între Capitală și orașul de la Dunăre nu ar fi una onestă din motive evidente

O comparație serioasă și detaliată între Capitală și orașul de la Dunăre nu ar fi una onestă din motive evidente, dar un comentariu potrivit căruia cel din urmă ar „crește” dacă s-ar inspira de la primul nu este de blamat. E lesne de înțeles că un oraș mic din provincie nu va ajunge niciodată la nivelul Capitalei, care organizează sute de acțiuni culturale lunar la care vin mii de români, graţie mărimii Bucureştiului. Dar Galațiul nu se lasă. Teatrul este de calitate, muzica de asemenea, bibliotecile sunt frecventate și artiști talentaţi avem din plin. Însă, la multe din evenimentele la care am participat la acea vreme am remarcat în public aceleași figuri prezente la multe alte acțiuni similare. Cele pe care nu le recunoșteam erau prieteni special invitați de către amfitrioni. Pe scurt, puțini oameni „neutri” au fost roși de curiozitate atunci când au citit un anunț al unei acțiuni și și-au rezervat două ore din timpul liber pentru a se bucura de cultură. Acest lucru se petrecea înainte de practica promovării asidue pe Facebook a evenimentelor, când mediile convenționale își făceau destul de bine treaba.

Eu sunt încrezătoare în evoluția culturală a orașului unde m-am format și unde am fost educată. În ultimii doi ani am constatat – de la depărtare – un reviriment al prezenței la astfel de acțiuni, mulți dintre participanți fiind tineri. Deși nu cred că, în viitorul apropiat, din cauza – sau datorită – publicului numeros, participarea va fi condiționată de rezervarea unui loc, pot garanta că Galațiul nu este imun la frumos.

Să te entuziasmezi la Brăila e – ca în multe alte oraşe de provincie din România – o misiune aproape imposibilă. Chiar dacă ai face abstracţie de vremea tomnatică ce îmbie mai degrabă la hibernare decât la reverie citadină, valsată pe bulevardele fostului mare port (care pe vremuri decidea preţul grânelor la paritate cu Chicago şi Amsterdam!), decadenţa oraşului e o realitate ineluctabilă.

Cu toate acestea, există şi rare fascicule luminoase la Brăila, iar unul dintre ele este Teatrul „Maria Filotti”, a cărui clădire a fost reabilitată cu mari sacrificii în ultimii trei ani, pentru ca în 2016 să îşi întâmpine finalmente oaspeţii în straie de sărbătoare. Zilele acestea, aici are loc a X-a ediţie a Festivalului “Zile şi nopţi de teatru la Brăila”, având o temă de o actualitate clinică: “Teatrul, între poveste şi criză”.

Ieşită din criză, bijuteria de patrimoniu este, într-adevăr, una de poveste, care îşi respectă blazonul de membră a clubului select de teatre de pe Bătrânul Continent. Restaurarea (cu fonduri europene) s-a făcut reuşit, interioarele reînsufleţite sunt impresionante, iar Muzeul Teatrului găzduieşte obiecte de recuzită din marile spectacole jucate aici şi spune ca la carte povestea acestui bastion cultural al României. Lucru cu care, de pildă, TNB-ul bucureştean nu se poate lăuda.

Braila-respira-(prin)-teatru-01

Însă cele mai importante lucruri se întâmplă în spatele “uşilor împărăteşti”, pe scena sălilor “Mariei Filotti”. 17 spectacole se joacă cu casa închisă la această ediţie a Festivalului care, mărturiseşte Directorul Lucian Sabados într-un interviu ce va fi publicat vineri pe Matricea Românească, a costat 2 miliarde de lei vechi, însă este o mină de aur pentru un oraş care în lipsa lui şi-ar pierde poate ireversibil identitatea.

Lăsându-vă să admiraţi fotografiile surprinse de Marius Donici miercuri, la “Cântăreaţa Cheală” pusă în scenă de Slava Sambriş (Teatrul “Eugen Ionesco”, Chişinău), vă spunem doar atât: Brăila, un oraş astmatic, respiră teatru, şi prin teatru. Este o poveste românească de succes care trebuie aplaudată frenetic şi susţinută – căci, în cetate, cultura pare să fie singura şansă de evadare a locuitorilor.

Iar asta e ceva uriaş.

Brăila respiră (prin) teatru

22 Septembrie 2016 |
Să te entuziasmezi la Brăila e - ca în multe alte oraşe de provincie din România - o misiune aproape imposibilă. Chiar dacă ai face abstracţie de vremea tomnatică ce îmbie mai degrabă la hibernare decât la reverie citadină, valsată pe bulevardele fostului...