psihologie

Sorin Mihalache a vorbit la Întâlnirile Matricei despre capacitățile uimitoare ale ființei umane, despre faptul de a fi împlinit prin performanță, dar și despre limitele umanului sau despre consumerism ca simptom al unei performanțe incomplet evaluate. Iată câteva extrase din conferința de pe 21 noiembrie.

• Experimentul lui Anders Ericsson, care a luat un student care pretindea că are o memorie slabă și a exersat cu el memorarea unui șir de 6 cifre la prima vedere. Prima dată nu a reușit. Au insistat însă, iar după ce a reușit să reproducă acel șir, a făcut o nouă încercare cu un șir de 7 cifre, apoi cu 8 și cu 9 cifre. La un moment dat studentul a reușit să reproducă din memorie 3 șiruri de 10 și a trecut la 11. De fiecare dată șirurile erau altele și după un alt timp a reușit 3 șiruri de 11 și a trecut la 12, și experimentul a continuat doi ani. După doi de zile studentul a reușit să reproducă trei șiruri de 81 de cifre la prima auzire! Iar experimentul a luat sfârșit pentru că studentul a terminat facultatea!
• Exemplul acesta ne spune că nimeni dintre noi nu are dreptul să afirme că un anumit lucru îi este imposibil, pentru că imediat vine întrebarea: cât de mult ai încercat? cât de des ai încercat? cât de mult te-ai luptat cu limita asta? Cineva care are memorie atât de slabă încât nu reușește să țină minte un număr de 6 cifre, reușește în 2 ani să ajungă la 81 de cifre memorate. Asta arată de fapt măsura a ceea ce se poate face. O altă întrebare interesantă este oare cât ar fi reușit să țină minte studentul dacă experimentul ar fi durat 10 ani. Și deci care sunt limitele noastre, până la urmă.
• Plasticitatea cerebrală înseamnă să pot face o anumită operație tot mai ușor, cu un consum de energie tot mai mic. E paradoxal, dar așa funcționează sistemul nostru nervos.
• Iată un model de inteligență multiplă care a făcut cumva carieră în textele destinate publicului. Sunt opt tipuri de inteligență, iar al nouălea ar fi inteligența spirituală. Fiecare tip de inteligență corespunde unor prestații socioprofesionale.
  • Inteligența lingvistică: faptul de a învăța limbi străine, de a găsi cuvinte potrivite;
  • Inteligența spațială este specifică arhitecților, inginerilor;
  • Inteligența kinestezică este specifică celor care lucrează în coregrafie sau în sport, sau în meserii unde este nevoie de manualitate fină. Are nevoie de foarte multă cultivare. Este folosită în meserii precum pompieri, alpiniști, care au nevoie de o capacitate sporită a corpului de a se controla;
  • Inteligența logico–matematică este capacitatea de a rezolva probleme, de a vedea esențialul într-o bază de date;
  • Inteligența naturalistă ține de capacitatea cuiva de a se adapta la un mediu străin, un mediu sălbatic, în care reușește să improvizeze, să găsească resurse, să se protejeze de pericole, să destingă diverse specii;
  • Inteligența interpersonală este aceea care ne dă șansa să comunicăm foarte bine cu o persoană, înțelegând ceea ce vrea să transmită și ceea nu vrea să transmită și să ne adaptăm mesajul de răspuns;
  • Inteligența intrapersonală este aceea care mă ajută să mă cunosc pe mine, să-mi dau seama care sunt minusurile mele, care sunt pericolele care mă pândesc și pe care de regulă le scap din vedere, să-mi administrez senzațiile, să mă stopez atunci când am prea mare anvergură într-un proiect prea epuizant, să mă coordonez;
  • Inteligența existențială este foarte apropiată de Inteligenta Spirituală și este specifică gânditorilor, eseiștilor, filosofi
  • Inteligența Spirituală se distinge de toate celelalte și ne ajută să nu rămânem captivi oricărei alte inteligențe pe care am putea-o avea.
• Fiecare din aceste inteligențe reprezintă o sursă de putere. Cineva care are rezultate foarte bune în matematică, spre exemplu, sau care capacitatea de a citi limbajul celorlalți ar putea să facă uz și, de ce nu, abuz de aceste inteligențe. Cineva care este foarte bun în inteligența interpersonală ar putea să abuzeze de această inteligența folosindu-și puterea de a subjuga pe alții, pentru că știe foarte bine ce trebuie să spună că să fie extrem de convingător.

• Philip Zimbardo este un cercetător care în anii ‘60-‘70 a făcut un experiment care a revoluționat lumea academică. Era într-o perioadă în care nu exista obligativitatea ca cineva care face o cercetare științifică să prezinte această cercetare unei comisii de etică să se vadă dacă sunt respectate drepturile participanților la experiment. Cum s-a desfășurat experimentul: a format două grupuri, alcătuite din oameni care erau prieteni unii cu alții, adică fiecare persoană dintr-un grup avea un foarte bun prieten în celălalt grup. Unii au jucat rol de gardieni, iar ceilalți erau închiși. Timp de 6 săptămâni experimentul trebuia să investigheze felul în care oamenii își respectă obligațiile potrivit unei foi de parcurs, un fel de fișa postului, unde erau trecute comportamentele pe care gardienii trebuiau să le respecte. Cel închiși aveau un aspect foarte credibil ca deținuți, erau rași în cap și aveau haine cu dungi și stătea închiși în subsolul unuia din laboratoarele pe care Zimbardo le avea la dispoziție. După trei săptămâni, el a fost nevoit să oprească experimentul, întrucât comportamentul gardienilor devenise inuman, asta deși gardenii erau prietenii celor care erau închiși și nu era nici o diferință penală sau legală sau etică între ei. Ei au plecat la drum doar pentru a jucat niște roluri. Zimbardo a scris o carte la sfârșitul acestui experiment, ”Efectul Lucifer”. Acolo arată că noi avem tendința să ne identificăm cu rolul de putere în care ne simțim cel mai bine și acela începe încet-încet să ne ocupe viața. De aceea șeful de unitate militară rămâne șef de unitate militară și când vine acasă și stă cu copii lui și le dă comenzi. Ca să ieșim dintr-un rol de putere e foarte importantă inteligența spirituală.
• Inteligența Spirituală face ceva în plus față de inteligența existențială. Inteligența existențială tine de o anumită percepție, de înțelegere, de un fel de a vedea pătrunzător lucrurile. E ceea ce scriu filozofii de fapt: cauza și scopul lucrurilor naturale, esența lucrurilor, esența vieții, condiția vieții, sensul vieții omenești. Numai că putem sta în zona aceasta a inteligenței existențiale fără să creștem în bunătate, este doar așa, o uimire sau uneori o dezamăgire cu privire la lume și la felul în care ea merge.
• Inteligența Spirituală leagă totul de Dumnezeu: când îl văd pe celălalt, îl văd ca și chip al lui Dumnezeu. Când mă văd pe mine îmi văd neputințele mele și nevrednicia mea. Creația o văd ca loc a lui Dumnezeu și împrejurările concrete ale vieții ca spațiu unde Dumnezeu mă însoțește. Și duc acea căutare a cauzelor și a finalității, a esenței lucrurilor, a înțelesurilor ultime ale lor le duc pe toate în legătura cu Dumnezeu, în apropierea Lui.

M-am uitat la ea cu o privire fixă și înroșită de furie. Era acolo ceva de sălbăticiune intrată în transă. Apoi am explodat. În acel moment din mine au ieșit sub forma unui fluviu greu de stăvilit toată revolta, obida și frustrările acumulate în acel context. Violența revărsată depășea cu mult gravitatea situației. Era o cavalcadă de cuvinte propulsate de explozia nucleară a emoției. Parcă nu eram eu.

”Parcă nu eram eu! Deci, Doamne!, am țipat la femeia aia de am făcut-o să plângă. Așteptasem 45 de minute să ies din parcarea Mall-ului. 45!!! Efectiv, nu am mai putut, m-am dat jos la mașină și m-am dus țipând la femeia de la barieră. Atât de tare am bălăcărit-o încât săraca femeie a început să plângă. Propriu-zis, nu era vina ei sau, mă rog, nu doar a ei. Doar că nu am mai putut. Simțeam că explodez!”. Cuvintele veneau de la unul dintre cei mai empatici oameni pe care îi cunosc. Genul de femeie care intervine pentru a scoate o altă femeie din mâinile unui agresor, în timp ce restul oamenilor din stația de autobuz doar se uitau, fără a mișca un deget.

Acest fel străin nouă de a fi se poate arăta și altfel. Nu este vorba despre trăsături de comportament indezirabile, renegate sau rușinoase. Cunosc o persoană care este foarte atentă cu banii. Este extrem de calculată, nu uită nici o centimă atunci când împrumută și se portă foarte responsabil față de universul său financiar. Pe undeva admiram chibzuința sa. Până când în biroul în care lucram împreună intră într-o zi un tânăr. Folosindu-se de prezența sa agreabilă, începu prin a ne spune că a venit doar să ne mulțumească pentru ajutorul pe care în urmă cu un an firma noastră îl dăduse casei de copii în care el locuia. Era vorba, din câte ne dădeam seama, de o colectă pe care angajații o făcuseră. Impresionat de poveste și de atitudine, colegul meu îi ieși în întâmpinare și, după două, trei întrebări prietenești, îi dădu adolescentului vreo trei sute de lei. Gestul era foarte frumos, pentru că el părea a trimite către o generozitate greu de găsit în zilele noastre. Iar surpriza era aceea că venea chiar de la cineva extrem de chibzuit. Doar că în scurtă vreme după plecarea tânărului, uimirea se transformă în stupoare. Nimeni din firma noastră nu își amintea nici de vreo colectă, nici de vreo casă de copii, nici de nimic. Părea că fusese vorba despre o farsă foarte bine jucată. Dar nu asta a fost ceea ce mi-a atras atenția, ci faptul că persoana chibzuită și bine calculată pe care eu o știam dispăruse, iar în locul ei își făcuse apariția un altcineva care dădea bani cu o lejeritate ieșită din comun. Pur și simplu, chibzuitul vigilent fusese înlocuit pentru câteva minute de un mărinimos lipsit de circumspecție și precauție.

Umbra din noi

În universul tematic al psihologiei conceptul de ”umbră” stă pentru acest alt fel de a fi extrem de diferit de felul în care Eul nostru de de zi cu zi se știe pe sine și se manifestă. Acestui alt fel de a fi îi spune ”umbră” nu pentru că el ar fi neapărat negativ, rău sau întunecat, ci pentru că el nu stă în lumina conștiinței noastre. Altfel spus, pentru că nu știm de el, nu îl vedem, fiind ceva de tipul prezențelor din umbră, pe care poate că le simțim, dar de care care nu vrem să știm.

Pentru un interlop, care trebuie să își apere și să își extindă teritoriul, empatia și sensibilitatea sunt feluri de a fi de care el nu vrea să știe. De aceea, le va reprima și va manifesta doar instinctul de prădător, violență, răceală emoțională. Iar când umbra va ieși în mod necontrolat la iveală, el va arăta exact această empatie și această emotivitate înăbușite. La fel, un băiat bine crescut și sensibil, care a învățat de la mama sa faptul că orice formă de violență este rea, ilegitimă și golănească, va tinde să rămână politicos și pasiv chiar și atunci când este abuzat într-o formă sau alta – fie de arțagul vreunei casierițe nervoase, fie de tonul tiranic al vreunui paznic de bloc, fie de atitudinea despotică a șefului de la serviciu, cel mai adesea de dorința de control a mamei sale. El va rămâne acest băiat cuminte și înțelegător până în momentul în care fitilul răbdării se va arde, detonând într-o reacție a cărei violență cu greu ar fi putut fi anticipată. Iar ceea ce este important nu e faptul că răbdarea lui s-a încheiat, ci că lucrurile îi scapă de sub control. Că el nu își conține nici furia, nici violența. Că o astfel de persoană nu este în contact cu magma sa interioară, cu ceea ce clocotește sub capacele cenzurilor deprinse în copilărie.

Relația cu ”umbra”

Pentru un tânăr care a reprimat agresivitatea prin aleasa educație primită, docilitatea pe care o va manifesta față de orice formă de autoritate și față de orice dorință a celor din jur trebuie înțeleasă și ca o formă de devitalizare. Ceea ce lui îi lipsește este determinarea de a urmări un scop propriu, hotărârea de a răzbi pe cont propriu, curajul de a lua ceva ce presupune confruntarea cu o concurență reală. Sigur, el va fi în stare să depășească cu brio obstacole atunci când face ceea ce i s-a spus că trebuie să facă. Doar că acestea nu sunt propriu-zis obstacolele sale, ci ale celor care i-au dictat drumul. El nu se va bate pentru el, ci va lupta în numele autorității care îl conduce. Iar în asta nu e multă vitejie, deși seamănă, ci doar cumințenia celui care vrea să fie iubit și să nu fie pedepsit. Ca atare, adevărata sa violență și autentica sa agresivitate punitivă îl vor lua pe sus în contexte de care nu este conștient, în mici polemici pe facebook, în replici trântite tăios celor pe care îi simte ca fiindu-i cumva inferiori, în momente în care este răcit, foarte obosit sau etilizat, adică atunci când filtrele și cenzurile conștiinței sunt mult mai șubrede.

A-ți cunoaște aspectele de umbră nu înseamnă a fuziona cu ele, dimpotrivă. Atunci când ne descoperim aceste feluri neștiute de a fi, există riscul de a fi seduși de prezența lor, de a ne identifica cu ele, de a fi confiscați de acestea. Ci, mai degrabă, este vorba despre a fi conștient de aceste trăsături prezente în viața noastră psihică, astfel încât, atunci când le simțim prezența lor interioară, să fim conștienți de ceea ce ele ne îndeamnă să punem în act și să fim noi cei care decidem, conștient, dacă vrem să facem respectivul lucru ori ba. De fapt, este vorba despre granița fină dintre a reprima aceste aspecte de umbră, riscând să fim pe neașteptate victime ale lor, și a ne identifica periculos cu ele, devenind marionete ale lor. Este important să știm cum latră câinii noștri, însă noi suntem cei care decidem când îi asmuțim și când îi ținem în lesă. Astfel, putem accesa vitalitatea aspectelor de umbră, fiind noi cei care hotărâm dacă vrem să folosim această energie sau nu.

Numele Haralamb Zincă este sinonim cu romanul poliţist românesc. Matricea Românească îi oferă o viaţă nouă, salvată de gloanţele albe ale istoriei…

Pe scriitorul Haralamb Zincă (1923-2008) l-am cunoscut (livresc, desigur!) în perioada copilăriei mele la bunici, mai exact la o vârstă când opera sa mă ținea lipit de paginile îngălbenite ale cărților polițiste pline de viață, de firesc și de mister pe care le croia, într-un stil realist-romantic, cu clasă (aproximativ 50 de cărţi scrise pe parcursul vieții). Cam acesta ar fi cuvântul când vorbim despre personajele sale, «clasă» și, bineînțeles, proces și evoluție psihologică. Conspirația, farmecul unor personaje învăluite de mister, patriotism, de o aură de James Bond fără glazură, fără striații glossy, dar cu clasă, eleganță (atât prin vestimentație, cât și prin gusturile gastronomice și selecția băuturilor), cât și cu finețea limbajului uneori sec, cu umor și subtext specific imaginarului ce înconjoară tot folclorul din jurul spionajului și contraspionajului.

În acest univers, mă asemuiam cu unele dintre personaje, care aveau un simț al datoriei și o prezență istorică în anumite împrejurări sau în miezul unor contexte-cheie. Citeam mereu în curte (o curte cu cișmea, care mă împingea să visez cu ochii deschiși), «lipiți» de paginile îngălbenite, uitând că există podea, că sunt unul dintre acele personaje cu șic, stil, bărbăție, curaj, devotament, valori care se dovedeau a fi eroice în universul lor, mic, belicos și uneori mărunt încărcat de ”tainice neliniști”, de câte o ”tuse diplomatică”, de un ”aer mucalit” și uneori de un ”tango languros” în stil suedez, cum ne fericește imaginația sgubilitică a lui Haralamb Zincă.

Bunicii mei sunt și au fost oameni ai muncii ai vechiului regim, dar găseau destul timp să evadeze din universul carceral al regimului prin cărțile lui Zincă, pionierul romanului polițist din România. Bunicul meu mi-a spus într-o zi că, dacă devin un personaj din cărțile lui Zincă, „vor muri femeile după mine“. Cam așa considera el să-mi stimuleze apetitul pentru lectură. A și izbutit acest lucru, așa că am început să cotrobăi prin biblioteca bunicilor mei în căutare de aventuri. De atunci am descoperit că imaginația îmi este un mare prieten. Abia puteam să rostesc numele Haralamb Zincă, dar mă chinuiam să citesc și să înțeleg cărțile sale.

Așa a pornit o aventură în lumea spionajului, o aventură într-o lume în care și acum mă refugiez cu plăcere. Unele gesturi pe care le am și astăzi sunt împrumutate de acolo, de la personajele sale. Deseori mă trezeam în copilărie că sunt galant, că vorbesc frumos pentru vârsta mea și acest lucru mă fericea. Vă invit într-un univers romantic pragmatic, ţesut cu multe intrigi și, bineînțeles, spectacol.

Universul lui Zincă, o dublă evadare: din cotidian și din banalitatea existenței

În cartea ”Temerarul”, Locotenentul Banu primește spre seară un apel cu o misiune secretă prin Calea Victoriei. Zincă descrie astfel decorul urban:

Ies în stradă: soarele coborâse mult… un asfințit ieșit parcă dintr-un cuptor încins și nevăzut se întindea leneș și egal peste tot orașul. Aerul era fierbinte, clădirile, și cele mari și cele mici, dogoreau: smoala trotuarelor continua să fie moale și să imprime mulaje de tălpi și de tocuri. Nu știu de ce, mă așteptam să mă lovesc de un oraș trezit pe neașteptate, ca și mine, din somn, la o acțiune la fel de neînțeleasă ca și a mea. Străzile cartierului însă erau liniștite. Văzduhul mirosea a pepene verde. Toropiți de căldură, bucureștenii trași la umbră mai leneveau în așteptarea înserării și a răcorii de peste noapte. Abia când ajung la statuia lui Pake-Protopopescu izbutesc să prind un taxi, un Buick negru și împuțit.

Unele descrieri sunt un deliciu pentru cei care nu sunt stimulați hormonal și vizual doar de storytelling-ul hollywoodian contemporan:

Trebuia să mă țin bățos și aspru. Femeia îmi dă ascultare, ce o să se întâmple cu ea când o să-și vadă jos, în garaj, soțul zăcând într-o baltă de sânge? Nu-mi plac istericalele. Doamna Delius o ia înainte. Se mișcă ușor, ceea ce-mi place. Numai să nu-i treacă și ei prin cap o… idee! Nu, nu, dacă ar fi avut un bob de cianură de potasiu demult l-ar fi înghițit. Se oprește brusc, la un pas de cadavru, fără să țipe, fără să izbucnească în plâns. S-a oprit… ca și cum la picioare i s-ar fi căscat din senin o groapă. Femeia asta trebuie să fi văzut multe la viața ei, îmi zic. Nici o reacție… În schimb, mă întreabă cu o voce de gheață:

– Ce facem cu… el? Îl lăsăm aici?

Imperturbabilitatea ei mă înfioară. Mă arăt însă cinic.

– Păi ce să facem? Îl dăm deoparte, ca să poți scoate mașina.(…) Mă aplec, îl prind pe Delius sub brațe. Mortul e greu. Trebuie tras. Grete îmi sare în ajutor, îi apucă picioarele. Când mă gândesc că acum un sfert de oră voinicu’ asta mai trăia…! Îl târâm lângă zid. Se uită la noi cu ochi sticloși, sângele i-a năclăit cămaşa, pantalonii. Nevastă-sa – dar oare i-a fost cu adevărat nevastă? – e la fel de palidă și de indiferentă ca mai înainte Nici un oftat, nici o lacrimă. Mi se adresează:

– Cât o să încălzesc motorul, dumneata deschide poarta.

În romanul ”Dosarul aviatorului singuratic”, asistăm și la o scenă conjugală cu reacții în oglindă la o altă debandadă familială din anturaj:

Îmi las ochii în pământ, Maria se retrage tăcută în bucătărie. Uneori sufăr crunt că n-am voie să-i povestesc tot ce mă frământă. Mi-ar face bine. Avem aproape cincisprezece ani de conviețuire. Am învățat, în acest răstimp, să ne înțelegem și din tăceri, și din priviri. Maria are ochi frumoși, pătrunzători, pe care i-a moștenit și băiatul nostru, fata semănând mai mult cu mine. Ochii ăștia frumoși, cu o căutătură curată, eu unul nu pot să-i mint. De aceea când tac, ea știe de ce tac… că regulamentele îmi interzic să trăncănesc.

– E adevărat, răsună din bucătărie glasul ei, că Vladu și-a părăsit nevasta?

Răspunsul meu o scoate din bucătărie. Nu mai este subțirică, precum la prima tinerețe. După ce a născut-o pe aia mică, a început să se împlinească la trup.

-vCum așa, Ștefane?! Se arată Maria intrigată. Pâi asta nu-i…

Tace brusc. Se ferește să pronunțe cuvîntul «dezertare». Bunul ei simț mă atrage spre ea, îi sărut obrajii.

Sunt tot felul de pasaje interactive:

Trecem Dunărea. Vizibilitatea continuă să fie perfectă. Stoica nu scoate o vorbă, a înțeles din capul locului că trebuie să mă lase să «înot» solitar, înfruntându-mi gândurile.

În romanul ”Noaptea cea mai lungă” apare și un ziarist misterios, ce aduce cu Eminescu:

Ziaristul își scoase batista și își tamponă fruntea înaltă eminesciană, care atrăgea privirile (…). Ochii lui Anghelini se opriră, mai întâi pe mâinile prelungi, ca de pianist, ale ziaristului: jocul lor radiau nervozitate. Apoi trecură pe chipul lui Ruga – îi remarcă paloarea. Să fumăm, propuse, și asta pentru a-i acorda ziaristului răgazul de a-și găsi calmul.

Țigara și scrumierele de sticlă, un decor absolut necesar pentru personajele lui Haralamb Zincă

Toate personajele lui Zincă sunt învăluite de fum de tutun sau fumează într-o stare de raționalitate meditativă, un calmant universal specific personajelor cu ”operațiuni speciale”. Dacă ar mai fi trăit astăzi, industria tutunului din România ar fi plătit mari sume de bani să introducă mărci de țigări în romanele sale, care se regăsesc şi astăzi în bibliotecile părinților, şi în special ale bunicilor noștri.

Din nefericire, Haralamb Zincă a murit în uitare. Din când în când, un bătrânel dă din picioare la prânz, după ce-i tihnește mâncarea, şi se ascunde de nevastă să fumeze cu gândul la locotenentul Banu, Gama, Lucian și alții. Ultima fărâmă din Haralamb Zincă a rămas aici, să se încuscrească din când în când cu un prezent în descompunere. Totul în stil pedant, clasic și romantic, cum poate i-ar fi plăcut și lui să fie ca prezență într-un univers superior de spionaj când își termina romanele. În rest, lumea se aşază în descompunere, iar eu îmi aprind o țigară. Voi da și din picior la un moment dat…

Foto deschidere: okazii.ro

Aurora Liiceanu, cunoscută mai degrabă ca specialist în psihologie, cu numeroase scrieri în acest domeniu, a publicat anul acesta un volum de auto-ficțiune, Madlena, roman în care recreează atmosfera verilor idilice din anii ’70, petrecute în Vama Veche alături de buna sa prietenă, sculptorița Pusi Cocea. Mai jos, Matricea Românească vă oferă o recenzie a acestei cărţi.

În încercarea de a explica cititorilor mecanismele inspirației scriitoricești, naratoarea face o introducere destul de lungă, pornind pe firul de păianjen al memoriei selective odată cu parcurgerea romanului Amintirea dragostei de Jim Fergus. Descrierea experienței acestei lecturi se împletește cu teoria madlenei lui Proust, Aurora Liiceanu încercând să facă din paginile introductive ale acestei cărți un mic tratat de literatură. Doar că, în practică, nu-i prea reușește.

Primele capitole sunt un soi de recenzie despre Amintirea dragostei, pe marginea cărora naratoarea inserează mici considerații personale, la un nivel școlăresc și simplist. În explicarea teoriei madlenei amintește și de filosoful german Heidegger, efectul Zeigarnik (conform căruia oamenii își amintesc procesele incomplete sau întrerupte mai bine decât procesele complete), pictorul Jules Pascin (supranumit prințul Montparnasse-ului), dar într-o manieră superficială, este mai mult o înșiruire de nume celebre care nu par să se lege nicicum cu acțiunea de mai târziu.

Limbajul simplu, laconic, numeroasele pasaje de vorbire indirectă, și lipsa condeiului în aceste pagini incipiente creează un dezinteres total pentru continuarea lecturii. Îți trebuie multă răbdare să treci peste pasaje de coincidențe nesărate, în care naratoarea divaghează cu grație până să ajungem în mijlocul întâmplărilor. Într-un final, ițele se descâlcesc, dar, paginile cu substrat academic, în care explică pas cu pas teoria memoriei involuntare, știrbesc din valoarea acestui roman.

Dacă iau șirul asociațiilor, atunci ajung să scriu așa: Gregor von Rezzori – Chrysis – Pascin – prințesa Ghica – Pusi – Nayla – Grisha. Dar, de fapt, totul a început cu Jim Fergus. Ce e minunat  în lumea minții este că nu există frontiere, asociațiile sunt libere și năstrușnic de zbenguite. Și poți să te joci cu ele indiferent de unde pornești

Începând cu capitolul La piaza rea, Stoiana, eul narativ Aurora Liiceanu descrie prietenia sa cu Pusi Cocea, un personaj excentric și senzual, care i-a marcat tinerețea. Personalități total opuse, cele două femei au o relație de camaraderie insolită, ce înflorește cu fiecare vară petrecută în Vama Veche. În ciuda perspectivelor diferite pe care le au asupra vieții, Pusi contemplând partea amuzantă a acesteia, pe când Aurora vede doar latura practică, relația lor se armonizează tocmai datorită acestor discrepanțe.

Pusi nu era  genul care se aventurează în proiecții întunecate cu privire la viață și nici nu arăta temeri. Avea acea stare de indiferență cronică, dublată des de umor. Simțea viața ca pe ceva caraghios, deloc dramatic. Parcă viața, lumea, se răsturnau în ea, și nu ea era o parte mică a lumii. Sau poate erau ambele stări

În aceste scene estivale, anii parcă stau în loc. Lipsa unei dimensiuni temporale concrete, cât și a evenimentelor, plasează prietenia lor într-o buclă a timpului, construită pe baza unor senzații și trăiri domoale. Se fac câteva referiri la relația vulcanică de cuplu dintre Pusi și Amin, un stomatolog sudanez, cât și la genealogia interesantă a familiei Cocea, cu mama excentrică, o socialite frumoasă și inteligentă, dar, în mare, totul se rezumă la lâncezeala zilelor, împărțite între plajă și curtea Matrionei, gazda lor anuală.

Mă întreb uneori ce vorbeam când stăteam aproape toată ziua pe plajă. Poate nu vorbeam chiar mai nimic, poate că doar câteodată, ca dintr-o stare de letargie ne uitam după copii. Eu mă simțeam, știu sigur, învăluită într-o pace adâncă, dincolo de gândul la timp, acea pace pe care ți-o dă somnul lângă un copil mic.

Universul magic al verii, atmosfera de dolce far niente („La mare este alt timp, e timpul soarelui, după el se ordonează întreaga viață.”), contribuie la caracterul nostalgic al acestei proze, la fel cum copilăria are acest efect în Inocenții Ioanei Pârvulescu. Tihna unor vremuri simple în colbul Bărăganului, descântecele gazdei Matriona, joaca copiilor de dimineața până seara, compun un tablou idilic la malul mării și constituie și o reușită din punct de vedere stilistic, în contrast cu prima parte a cărții.

Prin Madlena, Aurora Liiceanu pleacă în căutarea timpului pierdut, în anii boemi ai stațiunii Vama Veche, când obișnuiții locului erau artiștii și poeții precum Ion Bitzan sau Nina Cassian, dar, reface și traseul unei prietenii neobișnuite care, în timp, s-a pierdut. Într-o mică măsură, relația lor mi-a amintit de cea dintre Lila și Lenù din faimoasa Tetralogie Napolitană.

Prezența lui Pusi îmi stârnea uneori o stare bipolară, de liniște și neliniște. Știam că firea ei răspândea o liniște, o stabilitate, ca și cum nimic nu se putea întâmpla. Așa cum vezi că merg cămilele. Liniștit și egal. Aproape ca și cum timpul ar sta pe loc. Totuși, câteodată, mă îndoiam de firea ei

Sfârșitul readuce tonul filosofico-academic din prima parte, cu considerații despre amintiri pornind de la părerile lui Sally Man (fotograful american cunoscut pentru controversatele poze nud, alb-negru ale propriilor copii) la cele ale neurologului Oliver Sacks, dar, într-o notă mult mai integrată cu narațiunea centrală. Madlena este un roman al amintirilor, însăilate frumos, începând cu mijlocul poveștii, dar risipite, în primele pagini, prin explicații inutile.

Aurora Liiceanu, Madlena, Editura Polirom, Iași, 2017, 232 pagini

Este notoriu faptul că autorul Istoriei Religiilor a legat relații de prietenie sau profesionale cu cele mai marcante personalități culturale ale secolului trecut, visul și arhetipul fiind liantul dintre Mircea Eliade și Carl Gustav Jung.

Să amintim doar câteva nume din panoplia prietenilor celebri ai lui Mircea Eliade: Giovanni Papini, Carl Schmitt, Ortega y Gasset, Gaston Bachelard, Gabriel Marcel, Raymond Queneau, Roger Caillois, Georges Bataille, René Guénon, Georges Dumézil sau românii Emil Cioran și Eugen Ionescu. La acest şir s-a adăugat Carl Gustav Jung (1875-1961), celebrul psihiatru, psihanalist, discipol și colaborator al lui Freud (de care se desprinde ulterior pentru a-și formula propria teorie), întemeietorul psihologiei analitice.

Unde și de ce se întâlneau Jung și Eliade?

Carl Gustav Jung și Mircea Eliade se întâlneau aproape în fiecare vară la Ascona (stațiune balneară pe malul de nord al Lacului Maggiore în districtul Locarno, cantonul Ticino, Elveția), locul de întâlnire al grupării Eranos. Membrii acestei grupări participau anual la un ciclu de conferințe (discuții) care se desfășurau în decursul unei săptămâni. Conferințele Eranos (Eranos Tagungen) au fost înființate în 1933 de către Carl Gustav Jung și Olga Fröbe-Kapteyn, la sugestia istoricului german al religiilor, Rudolf Otto.

A fost un foarte cunoscut cadru public pentru discuții despre religie, spiritualitate, filosofie, știință, politică și societate. Heinrich Zimmer, Karl Kerényi, Mircea Eliade, Gerschom Scholem, Henry Corbin, Joseph Campbell, Raffaele Pettazzoni, Martin Buber, Gerardus van der Leeuw și alți mari savanți din toată lumea au contribuit de-a lungul timpului la crearea prestigiului acestor conferințe, iar anuarul Eranos (Eranos-Jahrbuch) a fost una din cele mai însemnate publicații ale domeniului. Prin formatul său (o săptămână de prelegeri lungi, urmate de discuții substanțiale, deschise publicului), Eranos a contribuit esențial la consolidarea istoriei religiilor ca domeniu interdisciplinar (evidențiind relațiile cu psihologia, istoria, istoria ideilor, studiile literare, antropologia, științele politice, fizica etc.). După moartea Olgăi Fröbe Kapteyn (1962), a început încet-încet declinul săptămânilor de lucru de la Ascona, Eliade însuşi încetând să le mai frecventeze.

Olga Fröbe Kapteyn și Carl Gustav Jung

Ioan Petru Culianu, discipolul lui Mircea Eliade, intenționa chiar să facă o teză de doctorat care avea ca subiect central grupul Eranos și intervențiile lui Mircea Eliade în cadrul acestui ciclu de conferințe. Proiectul acestuia nu a fost dus la îndeplinire, spre bucuria mentorului său, Culianu luându-și doctoratul cu lucrarea despre gnosticism: „Mă bucur, de asemenea, că ai renunţat la teza despre «Eranos». Nu era un «subiect» pentru D-ta. S-ar potrivi mai degrabă unui bio-bibliograf, cu oarecare interes pentru istoria ideilor controversate în lumea contemporană. Gnosticismul, şi rădăcinile lui, sunt cu adevărat probleme vrednice de a fi cercetate de un tânăr cu pregătirea şi orientarea D-tale.” (Dialoguri întrerupte. Corespondență Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu, Ediție îngrijitã și note de Tereza Culianu-Petrescu și Dan Petrescu, Prefață de Matei Călinescu, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 67-68).

Jung – analistul viselor lui Eliade

Au rămas destule mărturii ale relației acestor doi mari gânditori ai secolului trecut: fotografii, scrisori, notații de jurnal. Scriitorul român aștepta cu nerăbdare participarea la ciclul de conferințe Eranos, acesta fiind momentul în care se putea întâlni cu vechi prieteni și colegi, discutând o săptămână întreagă despre subiectele care îi pasionau. „Și visul meu se prelungea în viața-mi” este una dintre propozițiile din romanul Isabel și Apele Diavolului, care poate descrie cel mai bine relația dintre Mircea Eliade și Carl Gustav Jung. Un alt motiv pentru care Eliade aștepta cu nerăbdare „săptămâna de la Ascona” era și faptul că știa că urma să se întâlnească cu Jung și puteau glosa pe baza teoriilor lor asupra mitului și arhetipului. În discuțiile „neoficiale” din cadrul săptămânii dedicate conferințelor, în momentele de relaxare, Eliade îi povestea lui Jung ceea ce visa, iar acesta din urmă îi interpreta visele. Era o „joacă exegetică” foarte interesantă, care revela aspecte interesante referitoare la teoriile și raportările celor doi la vis, imaginar și inconștient.

Ce aveau în comun Carl Gustav Jung și Mircea Eliade?

Pe lângă răspunsurile generale care se regăsesc și se deduc din elementele prezentate mai sus, trebuie precizat că ceea ce i-a legat cel mai mult pe cei doi a fost interesul pentru studierea și definirea arhetipului (Jung) și a mitului (Eliade). Acestea au fost unele dintre elementele centrale ale operei celor doi exegeți. Fiecare a studiat și s-a raportat la mit și arhetip din perspective diferite, dar rezultatele cercetărilor lor au avut puncte de intersecție. Optica lor asupra arhetipului pare uneori că merge până la identificarea totală, diferențele de interpretare fiind foarte subtile.

Ambii au trăit cu credința că în spatele dezvoltării omului occidental se află un inconștient colectiv (folosind conceptul lui Jung), un nivel care face apel la omul primordial, la miturile și credințele străvechi, care depășesc luciditatea omului care vrea cu orice preț să se agațe de prezentul istoric. Aceștia erau fascinați de raportarea la sacru a omului modern. Filosofia lui Eliade, potrivit căreia Dumnezeu s-a retras și așteaptă să fie descoperit prin intermediul miturilor a fost adesea comentată în comparație cu filosofiile lui Nietzsche, Hegel sau Jung.

Ceea ce i-a legat cel mai mult pe cei doi a fost interesul pentru studierea și definirea arhetipului (Jung) și a mitului (Eliade)

În majoritatea cazurilor, miturile lui Eliade au fost asemuite ca structură și importanță arhetipurilor lui Jung. Ioan Petru Culianu subliniază rolul pe care gândirea lui Eliade l-a jucat în dezvoltarea istoriei religiei și a filosofiei secolului al XX-lea, stabilind în același timp liniile de demarcație între cele patru filosofii.

Discuția asupra congruențelor și incongruențelor acestor teorii este una care s-a purtat de-a lungul ultimelor decenii, subtilitățile și implicațiile depășind cu mult spațiul dedicat acestui articol. Aducând în discuție celebrul citat controversat al lui Malraux („Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”), putem remarca contribuția celor doi gânditori ai secolului trecut la reperarea unor „avataruri” ale spiritualității (fie ele religioase sau nu) într-un secol care s-a auto-construit pornind de la decretarea morții lui Dumnezeu de către Nietzsche.

Foto deschidere: Carl Gustav Jung (centru) și Mircea Eliade (dreapta)

• Despre
• Ultimele Postari

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.

Ultimele postari ale lui Ramona Tănase (vezi toate)

• Constantin Noica, Jurnal de idei. Autenticitatea ideilor neprimite de-a gata - 09-01-2018
• Școala de la Păltiniș – refiltrarea filosofiei lui Constantin Noica (II) - 14-12-2017
• Școala de la Păltiniș – refiltrarea filosofiei lui Constantin Noica (I) - 30-11-2017