public

Actorul Andrei Huţuleac şi omul de cultură András László Kósa au vorbit, la o dezbatere Matricea Românească, despre etica în mass media şi programele de divertisment pe care le “consumă” românii şi nu numai.

Peste 80% dintre românii care au un televizor în sufragerie îl deschid zilnic și urmăresc cu interes în special știri, sport, filme și programe locale de divertisment, potrivit studiilor de specialitate. Reprezentanții celor mai accesate posturi TV ce concurează pentru atenţia noastră ştiu că România este formată din cetățeni „teledependenți”. Ce rol ocupă, însă, cultura în paleta de interese a conaţionalilor noştri? Ei bine, se pare că noi, românii, considerăm că mersul la mall sau la biserică este echivalent cu participarea la un act de cultură, conform altor studii de profil.

Matricea Românească a dezbătut, în cadrul unei serate culturale organizate la finele lunii mai, împreună cu doi oameni de cultură, fenomenul contemporan al „spălării rufelor murdare de familie” în văzul tuturor, la televizor.

Dezbaterea a avut loc după vizionarea peliculei maghiare „Czukor Show” (2010), regizate de către Dömötör Tamás, aflat la filmul său de debut. Pelicula este o tragi-comedie ce prezintă, în paralel, două povești dramatice pe care le regăsim cu ușurință în realitatea oricărei societăţi: un triunghi amoros (la baza poveștii se află piesa de teatru „Nefericiții” a lui Füst Milán) și drama unei familii ce devine un „suculent” produs comercial pentru producătorii unui show de divertisment. În linii mari, publicul este, de fapt, martorul unei „povestiri în ramă”, întrucât conflictul de familie este prezent și exploatat din plin pe platourile de filmare.

Unde se află linia care nu trebuie depășită și cât de multă cultură este oferită în prezent de grila de programe românești, dar și de către instituțiile de profil? Invitații Matricei Românești care au încercat să răspundă la această întrebare au fost actorul și realizatorul matinalului Fără Nume de la Smart FM, Andrei Huțuleac, și directorul Institutului Balassi din Bucureşti, András László Kósa.

Actorul Andrei Huțuleac (stânga) și directorul Institutului Balassi, András László Kósa, au vorbit la o dezbatere Matricea Românească despre “divertismentul” de calitate îndoielnică oferit de mass media

Andrei a subliniat că, înainte de a ne îndrepta spre telecomandă, ar trebui să avem în vedere faptul că „atunci când suntem spectatori, ne aflăm într-un pericol mai mare de a fi manipulați, pentru că ficțiunea manipulează prin emoție și nu prin argumente”.

Arta de a fi persoană publică

Ficțiunea vinde, dar adevărul vinde și mai bine, mai ales dacă este parte a unor vieți personale. Fiind, la rândul său, o persoană pe care publicul fie o vede pe scenă, fie o ascultă dimineața la radio, Huțuleac face o distincție „clară” între viața privată și cea profesională. Lucru devenit rara avis în spațiul public.

„Într-o anumită măsură – într-un mod echilibrat, desigur, – nu-mi aparțin, așa cum își aparține un om normal. Trebuie să accept că meseria pe care o fac presupune un soi de exprimare. Există un anumit fel de a fi, care aparține acestei profesii, și care trebuie să devină comod, într-o măsura sau alta.

Atunci când suntem spectatori, ne aflăm într-un pericol mai mare de a fi manipulați, pentru că ficțiunea manipulează prin emoție

(…) În trecut, a avea viață privată era o formă de demnitate. În percepția publică, un bărbat care nu devoala numele femeilor cu care se culcase – fie ele 3 sau 200 – era un gentleman. Acum, în percepția publică, un bărbat care nu devoalează numele femeilor cu care s-a culcat este un fraier. Pentru că, de ce să n-o faci, dacă poți? Pe bune! Totul se cuantifică. «Sunt 200, am și adresele. Majoritatea stau în Titan, e un cartier bun – sunt un bărbat adevărat!» (…) Mare parte din motivul pentru care nu mai poți să ții secrete multe lucruri este și pentru că ești privit cu scepticism dacă o faci. Orice om care are ceva de ascuns nu e interpretat drept unul ce vrea să le țină pentru el – cum e normal să fie -, ci ca unul duplicitar, care vrea să ascundă ceva cu orice preț.”

Andrei Huțuleac (centru), declarat recent, în cadrul Galei UNITER 2017, cel mai bun actor în rol principal, pentru interpretarea lui Wolfgang Amadeus Mozart din spectacolul „Amadeus”

Acuzațiile potrivit căreia „poporul este prostit cu televizorul” sunt lansate frecvent, iar producătorii și publicul se „apără” invocând vechile motive: „îi dăm telespectatorului ce vrea să vadă”, respectiv „la asta ne uităm, pentru că asta ni se dă”. Cine are dreptate? De fapt, încercarea de a găsi adevărul într-o astfel de dilemă este sinonimă cu tentativa de a te echilibra pe nisipuri mișcătoare.

Pe de altă parte, schimbarea bruscă are metehnele sale. O „culturalizare” forţată a grilei de la televizor nu va fi privită cu ochi buni – la propriu -, iar privitorilor de acasă nu li se pot oferi pe sticlă doar programe cu oameni de cultură.

Noi suntem aici, ne dăm cu părerea despre lucruri, vorbim, suntem intelectuali sau pseudointelectuali, și apoi ne simțim bine că am vorbit lucruri deștepte. Dar, cel care a ieșit în stradă și a săpat o groapă de dimineață chiar a muncit

Andrei a explicat și de ce: „Pentru că oamenii de cultură nu produc. Ei sunt niște paraziți suportați de o societate care muncește. Și așa e normal să fie. Noi suntem aici, ne dăm cu părerea despre lucruri, vorbim, suntem intelectuali sau pseudointelectuali, și apoi bem un pahar de vin, ne simțim bine că am vorbit lucruri deștepte și că am fost ascultați. Dar, cel care a ieșit în stradă și a săpat o groapă de dimineață chiar a muncit”.

Educarea publicului, imperioasă

În calitatea sa de producător al unor produse culturale pentru publicul larg, directorul Institutului Balassi, András László Kósa, a demontat ideea potrivit căreia publicul este singurul care poartă vina slabei calități a divertismentului. Kósa crede că schimbarea gusturilor vine prin educaţie, una perfect realizabilă.

„Dacă noi, la Institut, am prezenta numai ce cere publicul, gastronomia maghiară ar însemna numai gulaș și kürtöskalács, muzica ar însemna numai Bartók Béla, filmul maghiar ar însemna numai Jancsó Miklós și Szabó István, literatura, numai Esterházy Péter. Ar fi niște lucruri foarte bine puse la punct: «Haideți la noi, că este gulaș. Haideți la noi, că ascultăm Bartók», și cu asta am încheiat. Dar, uneori, trebuie să faci niște lucruri care s-ar putea să nu «prindă» la public din prima. Oamenii vin la noi tocmai pentru că avem curajul de a le oferi alternative.”

Dacă am prezenta numai ce cere publicul, gastronomia maghiară ar însemna numai gulaș și kürtöskalács, muzica ar însemna numai Bartók Béla

Cei de la Institutul Maghiar, aşadar, și-au propus să se alinieze ideii de educare a publicului lor și au riscat, oferind un produs cultural pe care acesta nu l-a cerut. Faptul că „noutatea” a avut un succes răsunător confirmă, faptul că “este loc” de educație.

András László Kósa a explicat de ce e important să educăm publicul și să nu îi dăm doar ceea ce ne cere

„Organizăm în fiecare lună un eveniment care se numește Ozosep. Dacă l-am traduce, ar însemna «cel mai frumos». Prima oară când au venit, oamenii au cerut numai și numai gulaș. Însă, ulterior, am ajuns la un lucru inventat, desigur: hot dog secuiesc. A fost organizat un târg, iar cel care vindea hot dog secuiesc a spus că au fost două zile minunate, pentru că au venit foarte mulți oameni care au mâncat hot dog. L-am întrebat și pe cel care a făcut gulaș și a spus: «A fost o săptămână în care mi-a mers foarte prost».

Am inventat hot dog-ul secuiesc. Câteodată, trebuie să-i propui publicului lucruri cu care nu este obişnuit

Câteodată, poți educa publicul, deși nu știm dacă e mai bine să vorbim despre hot dog secuiesc, decât să vorbim despre gulaș, pentru că amândouă sunt lucruri interesante. Dar, uneori, trebuie să mergi dincolo de niște granițe”.

Producătorii de divertisment au, totuși, la dispoziție, diferite barometre care să le arate ce dorește – sau către ce se înclină – publicul lor. Directorul Institutului Maghiar a explicat că experiența sa în Capitală i-a arătat că oamenilor le plac filmele de calitate.

„În București există multe festivaluri la care sălile sunt arhipline. Noi organizăm Săptămâna Filmului Maghiar, la proiecțiile căreia vin foarte mulți spectatori. Deci oamenii «accesează» cultura, merg la film, la teatru, la concerte atunci când aceste evenimente sunt «puse» într-un cadru mai interesant. Acest termen de «interesant» nu înseamnă neapărat: «Tudor Chirilă vine la Institutul Maghiar, deci venim și noi»”, a conchis Kósa.

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Cultură. Întrucât conceptul a devenit sinonim, în viziunea multor români, cu timpul liber – noțiune percepută drept un soi de glumă seacă în universul workaholic-ilor – este ușor de intuit că vastul domeniu nu mai atrage un grad ridicat de interes, mai ales dacă nu avem nume mari drept cap de afiș.

Ceea ce nu știu sau nu conștientizează oamenii convinși că activitatea desfășurată de către ei la locul de muncă este «treabă serioasă», în comparație cu caracterul boem – în viziunea lor – și aproape fără viitor al celei din cultură, este faptul că oaza de frumos într-o lume de beton și de sticlă le este făurită de către artiști. În multe ore de muncă… Acești artiști nu sunt naivi, ci conștienți că efemeritatea muncii lor nu le va aduce – cu rare excepţii – nici o carieră strălucită și nici conturi cu multe zerouri în bancă. Poate nici măcar pensie. Şi totuşi, ei nu renunță, pentru că asta le e menirea și pentru că flacăra creației le luminează nopţile. Ca niște „inconștienți”, artiștii aleg să trăiască în lumea culturii și să-și întrețină familiile din creativitate.

De-a lungul acestor luni, am avut ocazia să cunosc oameni cu adevărat speciali din mai multe zone ale țării. Generozitatea și credința lor în Dumnezeu – Cel care i-a înzestrat cu darul creației – au ieșit la iveală chiar și în fața unor necunoscuți ca noi, dornici să îi „descoasă” de poveștile lor prețioase. Curios este că aspectul care ne dezvăluia că discutăm cu oameni pasionați de ceea ce făceau nu era rezultatul uimitor al muncii lor, ci chipul lor cald. Cu riscul de a părea o exagerare, mărturisesc că acești oameni radiau de bunătate, iar discuțiile cu ei ne «încărcau bateriile».

Fie că vorbim despre un obiect tradițional, un cântec românesc, o piesă de teatru, o pictură, o poezie sau chiar o bijuterie, nu judecați cât de frumos este – sau nu – rezultatul din fața voastră, ci cât de mult s-a muncit la el

În cadrul unui interviu acordat Matricea Românească, un meșter olar sublinia că cei care îi apreciază cu adevărat munca sunt oamenii simpli, cu venituri modeste. Cei bogați, mai puțin pentru că, așa cum opina el, „poate banul te schimbă”. Gusturile nu se discută, dar pot fi educate. Însă, odată cu experiența, dar și cu trecerea anilor, devenim tot mai greu de mulțumit și de impresionat. Pentru a întări această afirmație, voi menționa revelatorul citat din „Micul Prinț”, scris de Antoine de Saint-Exupéry, care spune că „Oamenii mari nu pricep niciodată nimic și este obositor pentru copii să le dea întruna explicații”.

Fie că vorbim despre un obiect tradițional, un cântec românesc, o piesă de teatru, o pictură, o poezie sau chiar o bijuterie, nu judecați cât de frumos este – sau nu – rezultatul din fața voastră, ci cât de mult s-a muncit la el.

De Ziua Culturii Naţionale, vă rog să apreciați și munca acestor oameni, nu doar esteticul pe care, oricum, îl admiră toți.

„Povestea mea este povestea unei femei care cântă. Acesta este rostul meu”. Așa ni s-a recomandat Doina Lavric Parghel, o distinsă doamnă, care aduce în fața publicului autohton şi nu numai muzica tradițională românească. Pe Lavric Parghel am cunoscut-o la Curtea de Argeș, acolo unde a interpretat câteva melodii uimitoare, cu prilejul unui vernisaj al unor artiști, între care s-a numărat și soțul ei, Virgil Parghel.

Blândețea Doinei Lavric Parghel ne-a atras instantaneu și nu am avut nicio putinţă de scăpare, pentru că ne comportam precum fluturii care caută lumina în ceasul negru al nopții. Într-un mediu haotic, populat de oameni care consideră că spiritul nu are nevoie de panaceu, discuția cu interpreta ne-a înseninat ziua și ne-a oferit momente care nu vor fi uitate prea curând.

Matricea Românească a avut privilegiul de a întâlni un om pasionat, transfigurat atunci când interpretează un cântec tradițional. Doina Lavric Parghel „apelează” la o singură „armă” atunci când se află pe scenă, dar care s-a dovedit a fi cea mai eficientă: sufletul.

„Nu mă îmbrac în portul popular pentru că, atunci când te recomanzi drept cântăreț de muzică populară, costumul te ajută foarte mult, te recomandă. Costumul acesta îți dă credibilitate. Ești mai mult sau mai puțin convingător. Când ești fără costum, atunci să te văd că tu convingi, că exprimi o spiritualitate a locului, că ești de acolo! Am zis: «Ia să văd, sunt de acolo? Oamenii mă cred pe cuvânt? Pot să produc o stare? Sunt capabilă să fac asta?»”, a explicat artista, exclusiv pentru Matricea Românească.

Cântece cu povești rostite

Interpreta iubește doinele – numele parcă i-a fost predestinat -, de aceea, repertoriul său cuprinde foarte multe astfel de piese, iar cântecele nu sunt cântate oricum, ci sunt însoțite de scurte povești, rostite de vocea care încălzește inima ascultătorului. Ca o confirmare a valorii sale artistice, Doina Parghel a împărţit scena şi cu binecunoscutul interpret de muzică tradițională Grigore Leșe.

Doina Lavric Parghel, cântând la un vernisaj de la Curtea de Argeș Foto: Mihai Vladu

„Îmi plac cântecele «pe gol», și așa le cânt, dar și acompaniindu-mă de cobză. Numai de cobză. Mă mai și opresc și rostesc câte ceva. Comunic cu publicul. Îi spun mereu că și cu dragostea asta, îți trebuie minte-n cap, ca s-o poți purta. Și apoi cânt melodii de dragoste. Sau spun o poveste. De exemplu, despre o fată, care s-a măritat, săraca, deși avea 20 de ani. Sau, altă poveste, despre un împărat și-o împărăteasă, care aveau o singură fată foarte frumoasă, dar cam leneșă. Și nici n-avea chef de treabă. Atunci, au chemat pe toți înțelepții împărăției: «Ce să facem cu fata asta?». Înțelepții s-au sfătuit trei zile și trei nopți. Și au spus așa: «Înălțate împărate și înălțată împărăteasă, ne-am sfătuit noi și am gândit așa – ce vă spunem noi, să nu vă fie cu supărare – fata, când nu-i bună de nimic, e bună de măritat!»”.

Publicului îi cânți cântecul de jale, care vorbește despre dispariția celui drag, despre durerea ta adâncă, de te doare și ultimul fir de păr din cap

Doina Lavric a dezvăluit, pentru Matricea Românească, izvorul inspirației celor mai frumoase și mai înduioșătoare cântece tradiționale românești: durerea. De la ea am aflat că omul îndurerat este cel care cântă cu atâta patos, încât învăluie în suferință și ascultătorul, pentru care numai lacrimile pot vorbi. Este de prisos să mai menționăm că, atunci când cântă, și interpreta noastră simte de multe ori cum lacrimile vor să se arate, dar „le stăpânesc. Ele vin, dar te oprești, pentru că e omenesc. Respiri, te oprești, și lumea te înțelege”.

Copiii, fascinați de cântecele Doinei Parghel

„Omul cântă când are nevoie să-i fie sufletul oblojit. Nu când este deja oblojit, nu când e reparat, nu când este perfect. Atunci, nu ai nevoie de nimic, nu ai nevoie de doftor. Dar când ți-e sufletul amărât… «Cine nu-i mâncat de rele / Nu știe a cânta de jele». Inspirația vine din suferință. Lucian Blaga spunea: «Nicio suferință nu-i atât de mare, să nu se preschimbe-n cântare». Cântecul trebuie să fie cântare. Laşi lacrimile acasă, nu te smiorcăi. Apoi, transfigurezi. De aceea, cântecul e minunat. De ce e trist cântecul? De aia e trist, pentru că de acolo vine, din tristețe. Publicului îi cânți cântecul de jale, care vorbește despre dispariția celui drag, despre durerea ta adâncă, de te doare și ultimul fir de păr din cap. Vorbești despre război, despre lucruri strașnice, și totuși nu te poți abține să asculți. Vrei să asculți o dată, și înc-o dată. Ai nevoie de durerea aceea, ca să te vindeci și pe tine”.

Muzica tradițională aduce „un ban mai puțin, sau deloc”

De ce muzică tradițională și nu populară? La această întrebare, Doina Parghel a răspuns cu eleganță, subliniind că a ales-o pe cea dintâi, pentru că „este ceea ce pătrunde în spiritualitatea noastră și rămâne și peste 2-300 de ani”, drept pentru care a rezistat tentației de a alege să interpreteze muzică populară, cea care se cântă într-un anumit moment, asumându-şi să câștige „un ban mai puțin, sau deloc”. „Acum e populară maneaua, care a intrat și în folclor, în muzica populară țărănească – s-au întrepătruns și sunt ceea ce se cântă acum. Unora le place, unora nu”.

Lumea e atrasă de muzica tradițională. E fals să spunem: «Nu le dăm asta, pentru că ei au nevoie de altceva. Nu se cere»

Artista își apără repertoriul care îi place și pe care-l prețuiește și este mulțumită deoarece, de-a lungul anilor, s-a bucurat de aprecierile românilor, ea punctând că niciodată nu i-a fost respinsă munca.

„Lumea e atrasă de muzica tradițională. E fals să spunem: «Nu le dăm asta, pentru că ei au nevoie de altceva. Nu se cere». Aceasta este justificarea noastră meschină, pentru că ne e lene, pentru că nu știm, pentru că vrem succesul facil, pentru că vrem banii câștigați ușor. Nu mi s-a întâmplat să fiu respinsă – nu eu, ci ceea ce fac – niciodată. În public se află țărani, intelectuali, muncitori, oameni de mâna a treia sau a șaptea, ce contează?”.

Datorită Doinei Lavric Parghel, un artist de suflet, mândru purtător al rădăcinilor sale, am înţeles mai bine frumusețea muzicii tradiționale românești. Ascultând-o, ne-am întristat, am zâmbit, apoi ne-am înseninat – semn că muzica ei şi-a împlinit menirea.