Paul are patru ani. Cuburile mari îi dau de furcă; nu vor să stea așa cum el le pune. Se foiește și oftează. Când se ridică brusc, din greșeală, dărâmă paharul cu apă aflat pe colțul mesei. A înghețat. Nu știe ce să facă acum; apa se prelinge, iar paharul se rostogolește pe podea. Ridică ochii spre mama sa. Ziua mamei a fost lungă și deloc ușoară! Reacția ei? Una plină de iritare:

„Paul, fii mai atent! De câte ori ți-am spus să ai grijă? Nu se poate să faci atâtea prostii!”, ridică cu ea tonul, frustrarea răzbătând din glasul ei.

David a încremenit. Nu voise să facă mizerie, dar acum se simțea vinovat și speriat. Lacrimile i s-au adunat în ochi, iar corpul lui mic tremură ușor. Nu înțelege de ce mama e atât de supărată pe el pentru un accident.

Calmul părintelui face diferența

Într-o situație ca aceasta, calmul părintelui face diferența. În loc să reacționeze impulsiv, mama ar fi putut respira adânc și ar fi putut să spună: „Ups, ai vărsat apa. Hai să ștergem împreună, te ajut să îți repari greșeala…”

Această reacție, aceste cuvinte i-ar fi oferit lui David un exemplu despre cum să își gestioneze greșelile fără panică.

Copiii și controlul emoțiilor

Copiii nu au încă abilitatea de a-și controla emoțiile așa cum o fac adulții. Ei învață din comportamentul nostru. Dacă ne pierdem calmul, îi învățăm că greșelile sunt ceva de speriat.

Dacă le oferim răbdare, ei ne vor împrumuta liniștea și, treptat, vor învăța cum să gestioneze situațiile dificile fără teamă.

Este nedrept să le cerem copiilor să rămână calmi în momente dificile doar pentru ca noi să ne simțim în control

Siguranța emoțională a unui copil nu ar trebui să depindă de capacitatea lui de a acționa matur, ci de stabilitatea și maturitatea părinților. Copiii sunt în plin proces de dezvoltare, iar creierul lor nu este încă pregătit să gestioneze emoțiile așa cum o face un adult. Este nedrept să le cerem să rămână calmi în momente dificile doar pentru ca noi să ne simțim în control.

Responsabilitatea revine părinților: noi trebuie să le oferim un model de echilibru și autocontrol, noi trebuie să fim conștienți că ei nu pot să se liniștească abordând un comportament matur pe care încă nu sunt capabili să-l afișeze. Atunci când un copil este copleșit de emoții, are nevoie de un părinte care să-i ofere calm, înțelegere și siguranță, nu de cineva care îl ceartă pentru reacția sa.

Dacă un copil învață că trebuie să își reprime sentimentele pentru a evita furia sau frustrarea părintelui, va crește cu teama de a exprima ceea ce simte. În schimb, dacă este întâmpinat cu răbdare și empatie, va învăța treptat să își regleze emoțiile. Copiii „împrumută” calmul nostru și, cu timpul, dezvoltă propriile mecanisme de autocontrol.

Maturitatea și echilibrul nostru sunt fundația pe care fiicele si fiii noștri își construiesc siguranța emoțională. Trebuie să fim pentru ei un exemplu de stabilitate, astfel încât să crească încrezători, știind că emoțiile lor sunt valide și că, în timp, vor învăța să le gestioneze.

Explozia frustrării

-NUUUUUU, nu!, mi-a ieșit oribil, urăsc girafa asta, nu sunt în stare să desenez o girafă!

Hârșșștiiiiiiii! Sunet de foaie ruptă. Ai auzit și tu?

Cum reacționăm ca părinți?

Stai puțin, nu te grăbi! Vrei să-i spui copilului tău perfecționist că vrei să-l ajuți? Păi… nu va ajuta, mai mult ca sigur! Transformi totul în discuție despre tine (tu știi și tu poți), iar el are nevoie să își reconfirme că el poate! Așa că mă gândesc că ar fi bine să mergi spre fiul tău și să îi spui cu o voce mică: ,,Ajutor?” (adică: ai avea nevoie de ceva ajutor?). Chiar așa, un singur cuvânt: ,,Ajutor?”

Ce să facem dacă spune NU sau DA?

Dacă spune NU, este un nu ferm. Dacă spune DA, atunci implică-te cât mai puțin posibil, cât mai delicat, și dă-i puterea să încerce iar. Folosește-te de nonverbal: arată-i fața ta tristă care înțelege prin ce trece, spune ce vezi: ,,nu a fost să fie de data asta”, fii gutural: mmmmm, ufff, mdaaa, îhhhh. Empatizează nonverbal cu ceea ce simte acum, în dorința sa de a crea ,,desenul perfect”. Așa ne putem ajuta copiii să stea cu frustrarea, să învețe să o tolereze și să o depășească.

Frustrarea și rolul său în dezvoltare

Frustrarea este o emoție naturală, dar greu de gestionat, mai ales pentru copii. Este sentimentul care povestește așa: ai vrea să obții un rezultat, dar ceva te împiedică. În fața eșecului, un copil poate deveni furios, dezamăgit sau chiar poate să renunțe cu totul. Dar tocmai aici este cheia rezilienței – capacitatea de a încerca din nou, de a învăța din greșeală și de a nu se lăsa copleșit de emoție.

Cum îi ajutăm pe copii să fie rezilienți?

Ce putem face noi ca părinți? Să fim alături de ei fără să îi grăbim, să îi lăsăm să experimenteze frustrarea fără să le oferim imediat soluția. Copiii trebuie să simtă că frustrarea nu este un capăt de drum, ci doar o etapă în procesul de învățare. Să le arătăm că eșecul nu este un dușman, ci un profesor care ne ajută să creștem.

Lecția finală

În final, când copilul reușește să își stăpânească frustrarea și să încerce din nou, fără presiune și fără panică, învață o lecție esențială: că poate să facă față greutăților și că nu trebuie să fie perfect pentru a fi valoros. Asta este adevărata reziliență!

După câteva momente de liniște se așază din nou la masă și ia o altă foaie. Cu un oftat ușor, dar cu determinare, începe să traseze din nou conturul girafei. Mama îl privește cu ochi plini de încredere, fără să intervină, doar oferindu-i siguranța că poate reuși. Încet, frustrarea se transformă în curaj, iar curajul în progres. Mmmmm…Ce girafă gro-za-vă!

Sergiu și Ana sunt părinți iubitori și calzi. Și își iubesc nespus fiii.

Asta nu înseamnă că nu se supără niciodată. Asta nu înseamnă că nu pun limite clare, că nu au reguli ferme. Asta nu înseamnă că nu țin la disciplină, la o bună și clară organizare.

Pot spune însă, cu siguranță, că ei văd disciplina într-o lumină ce se rupe de ceea ce s-a înrădăcinat a fi ,,disciplinare”. Acest termen e polarizat negativ și aduce cu sine fiori, atunci când este rostit.

Concilianți și blânzi

În discuțiile mele cu părinții reiese un lucru, clar: de multe ori, ceea ce spunem și ceea ce facem valorează mai puțin decât cum ne simțim în timp ce spunem și facem.

Este important că părinții să fie concilianți și blânzi, atenți în momentele anume din viața copiilor lor.

Mereu conciliant și blând? Da, acesta este idealul. Ferm și conciliant. Hotărât și blând. Adânc, cu ton jos, și cu dragoste.

Pentru părinți este frustrant să se poarte frumos atunci când ei simt de fapt mâhnire, enervare, durere, trădare, dezamăgire. Ne surprindem spunând ,,te trimit, pedepsit, în camera ta, pentru că îmi pasă de tine!”; ,,am urlat la tine ca să ții minte și să nu mai faci a doua oară”; ,,te-am făcut de râs cu bună știință și sper să înveți ceva de aici!”

Mai rău pentru mai bine?

Dar cum poți să îl faci pe copil să fie mai bun atunci când tu îl faci să se simtă rău, mic și umilit, un zero barat?

Pentru copii e foarte greu să fie ,,ei înșiși” dacă toți cei ce îi înconjoară nu îi văd, nu îi aud, nu îi simt, nu îi prețuiesc pentru ceea ce pur și simplu copilul este: exact așa, cu bune și cu rele. E foarte greu să fii tu însuți când nimeni nu te place, când nimeni nu te validează și nu te prețuiește. Pentru unii trec ani și ani până ce descoperă cu adevărat chintesența interioară, soarele dinlăuntru. Însă atunci e tare bine și liniște și mulțumire.

Generații întregi de copii au aflat că se pune egal între dragostea și lovitură, țipat, control, forță, putere, pedeapsă și multe altele. Dar aceasta nu este dragoste.

Dragostea este înțelegere, flexibilitate, acceptare, toleranță, răbdare. Și acceptare. Am mai scris asta o dată? Foarte bine. O scriu din nou.

Cu siguranță te vei supăra pe copiii tăi uneori. Când se întâmplă acest lucru, îți poți exprima mâhnirea, amărăciunea, frica, dezamăgirea fără să-ți faci de rușine fiul sau fiica, fără să dai vina pe copilul tău. Te vei calma curând și vei relua legătura trainică și sănătoasă cu el. Dacă te pierzi și spui ceva vătămător, pur și simplu te întorci și îți ceri scuze și repari relația. Capacitatea ta de a repara relația arată copilului tău că ființele umane se pot supăra, însă asta nu înseamnă că nu te vor mai iubi. Nu este vorba despre cum să fii perfect; este vorba despre asumarea responsabilității și despre a rămâne tot acolo, în relația voastră specială.

Sergiu și Ana se supără uneori, în tumultul zilelor. Și este firesc să fie așa. Își prețuiesc însă fiii și îi tratează cu respect. Mereu. Indiferent de circumstanțe. Le mulțumesc pentru curajul de a-și recunoaște greșeala, știind consecințele. Îi învață pe copii valoarea limitelor sănătoase și sădesc, în profunzime, ancore chibzuite, echilibru și iubire.

Desenul a fost realizat de David-Ioan Bulboacă, elev în cls. IV-a, Prințul Nicolae, Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”.

Care sunt și care vor fi marile ispite ale acestui Centenar al Marii Uniri? De câtă răbdare și onoare va trebui să dăm dovadă? Răspunsul, într-o opinie scrisă, din Basarabia, de către Corina Moisei, pentru Matricea Românească, la 100 de ani după istoricul 27 martie ce a consemnat unirea vechiului pământ românesc cu Ţara-Mamă, România.

Ce înseamnă să ai răbdare? Să fii corect? Sau poate să lași balanța evenimentelor să se miște în inerția firească? Nu am un răspuns univoc, și nici nu încerc să îl găsesc în acest moment. Mai degrabă îmi doresc să scriu despre aceasta vitală resursă omenească în contextul anului fundamental pe care îl traversăm: Anul Centenarului Marii Uniri.

De ce este important să avem răbdare? În primul rând, pentru că acest Centenar important vine la pachet cu multe acțiuni precipitate, negândite sau croite la repezeală, cu multe goluri care trebuie să fie completate în mod urgent, indiferent că au sau nu un fundament istoric veridic. Spre marele meu regret, aceste manifestări plăsmuite pe avânt și pe perorații vor avea o urmă imperceptibilă, fără impact, dar și fără rezultate.

Acest Centenar important vine la pachet cu multe acțiuni precipitate, negândite sau croite la repezeală, atât în Ţară cât şi în Basarabia

La rând vine și riscul apariției pseudo – istoricilor care fie ridică în slăvi trecutul, fie anulează cu o singură mișcare de condei realitățile evidente. O să fiți martorii apariției pe bandă rulantă a materialelor publicistice și editoriale care consecvent, în marș militar, vor suplini datoria noastră cucernică. La acest Centenar, fiecare român se va simți îndreptățit să arunce câte o pietricică, păcat însă că în mod haotic, neordonat și în lipsa unei constructivități colective, căci, spre marele meu regret, anume acea esenţială comuniune spirituală lipsește cu desăvârșire neamului nostru (nu vă grăbiți să mă judecați pentru aceste gânduri, doar observați ce se întâmplă în jur).

Veți avea nevoie de o neasemuită răbdare, pentru că acest Centenar vine la pachet și cu imixtiunea politică, în care se vor cumula tot soiul de „notorietăți” ale momentului. Cel puțin aici, în Basarabia, cu siguranță măcar un partid politic va transforma acest subiect într-un punct de pe lista priorităților electorale.

2018 va fi un an al încercărilor, al eșecurilor și al planurilor strategice în stilul inconfundabil al cincinalelor, căci fiecare instituție va trâmbița reușita stahanoviștilor în materie ideologie. O să regret nespus dacă anume acest moment istoric va deveni nimic altceva decât încă un produs publicitar, încă o manevră de captare a atenției și, de ce nu, a buzunarelor noastre.

Căci asta ne este menirea, să punctăm pe onoare, pe noblețe, nu să ne vindem sufletele pentru un card de reducere!

Să ne punem totuși încrederea în bunăvoința și credința neamului românesc, care nu se va preta unui joc anapoda și va reuși să își mențină o linie fermă, renunțând la pomenile grase ale companiilor publicitare, în favoarea unui elogiu veritabil, de calitate, memorabil pentru multe generații viitoare. Căci asta ne este menirea, să punctăm pe onoare, pe noblețe, nu să ne vindem sufletele pentru un card de reducere!

Îmi pun speranța că această răbdare se va materializa într-o dovadă a faptului că România și neamul românesc, în întreaga sa diversitate, va reuși să onoreze amintirea unui eveniment de o importanță majoră pentru noi, urmașii Romei.

Foto deschidere: Pinterest