Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

razboi

Alexandra se străduise să lase emoțiile zilei de o parte și să gătească o cină tare gustoasă pentru familia ei. Voia să le fie tuturor bine și să audă povești și râsete. Fiica ei de 9 ani, Marta, era îngândurată. O simțea. O înghițitură și încă una. Apoi o auzi spunând:

-Mama, este război. Azi am vorbit la școală despre asta. Așa, în șoaptă. Mama, tata, ce înseamnă asta?

Ochii Martei au spaimă în ei însă copila dorește să audă ceva de la părinții săi, de la cei ce o ocrotesc mereu și de orice în lumea asta mare!

Părinții s-au uitat unul la altul, încurcați. Discuții ,,despre război” au auzit și ei, când erau mici. Însă, cumva, adulții le spuneau că ei nu vor mai întâlni niciodată așa ceva…

-Da, Marta, este război. Este război într-o țară vecină și suntem foarte triști pentru asta. Nu este în puterea noastră să schimbăm lucrurile. Însă este în puterea noastră să îi ajutăm pe cei aflați în nevoie, să știi!

Marta a oftat puternic. Și părinții au oftat, în ei.

 

Este greu. Cu copiii este cumplit de dificil să vorbim despre război. Vorbim despre război, noi, adulții, între noi, cu durere puternică. Suntem speriați și ne aflăm într-o corabie a incertitudinii. Însă copiii trebuie să știe că pot vorbi cu noi oricând despre durerea lor, despre frământările lor, despre ceea ce îi sfredelește pe dinăuntru. Este important să nu îi minimizăm, să nu îi excludem, să le explicăm noi, pe înțelesul lor, într-un mod aparte, pe care ei îl pot înțelege, ce se petrece. Dacă îi vom lăsa ,,să afle” lucrurile din zvonuri sau din direcții neverificate, îi putem debusola, speria și le putem pune bolovani imenși pe umeri.

 

 

Copiii se vor simți echilibrați, dacă pot să vorbească cu noi, adulții, părinții, bunicii, dascălii, medicii, familia lărgită, prietenii maturi apropiați; este în regulă dacă ne simt vulnerabili și triști, însă demni și cu un plan creionat, în fața lor.

Să îi lăsăm să ne întrebe despre ce simțim și să le răspundem onest, fără a hiperboliza sau bagateliza! Este important să le împărtășim opiniile noastre despre război, despre ceea ce au făcut înaintașii noștri, despre victorii și tărie, despre dreptate și nedreptate. Este important să îi ascultăm dacă se întreabă despre ce e de făcut, despre cum pot ajuta, despre cum se pot ei implica.

Este potrivit să nu îi expunem ,,știrilor de ultimă ora” și să filtrăm materialul ce ajunge spre ei.

Să le citim basme în care binele învinge mereu, chiar dacă sunt încercări ce par că descumpănesc sau destabilizează.

Este potrivit să subliniem că tot ce se petrece poate fi privit ca o oportunitate în care putem da piept cu lucruri dificile și, cu răbdare, le putem soluționa. Nu uitați că este important să fim noi, adulții, răbdători; ceea ce înainte se realiza cu multă ușurință poate să nu se mai întâmple la fel: copiii pot avea randament scăzut, pot fi debusolați și fără putere maximă de concentrare.

Este foarte important să menținem copiii în rutina lor: mesele, jocul, învățătura, distracția, sportul, activitățile din orar vor fi tot acolo pentru că doar așa echilibrul emoțional se poate realiza. Fiți siguri că dăruiți suficient timp familiei, ideii de ,,împreună” pentru a ridica, pentru toți, deopotrivă, sentimentul de siguranță.

Pentru copii și adulți, deopotrivă.

 

Marta a discutat cu părinții ei tot ce o frământa. Și ei au ascultat-o, iar și iar. De câte ori a fost nevoie. Părinții au reușit să facă și ei pace, în interior, cu emoțiile lor și au realizat, din nou, că situațiile de criză pe care le-au dominat i-au modelat în niște învingători!

 

 

S-a întâmplat în Siria. Dar putea fi și în Iraq, în Afganistan sau în Yemen, în Palestina sau în Serbia.

S-a întâmplat în timpul războiului „lor”. Război cu vreo 500.000 de morți și aproape 7 milioane de refugiați. Asta până acum – fiindcă războiul acesta a început din 2011 și nu s-a încheiat, dar despre el nu știm mare lucru, pentru că nu e nici pe departe atât de spectaculos și cu o poveste atât de „clară” precum războiul ruso-ucrainean.

În Alep s-a întâmplat. De la Alep la București sunt 1300 km. Doar pentru comparație, de la București la Luhansk sunt cam 1100. Și de la București la Belgrad sunt vreo 460. Și – ce ironie – la fel și până în Kosovo, la Priștina. (Aceste distanțe sunt calculate în linie dreaptă, dar noi nu suntem prea drepți, așa că le-am ignorat pe toate acestea din urmă).

 

Fotograful din Alep a tras perfect:

O cameră mare și frumoasă, după bombardament. Pe jos, bucăți groase de zid și tencuială și praf peste tot. Unul dintre stâlpii de rezistență e strâmbat, zidăria e smulsă de pe el, mult n-o să mai țină. Geamurile sunt țăndări, ramele de lemn atârnă macabru printre perdelele sfâșiate. Pe mobila de lemn sculptat se văd înșirate cărți și haine mototolite. Pe „fereastră” se vede stafia blocului de peste drum, cu balcoanele îndoite pesemne de aceeași explozie. Totul în jur respiră deznădejde.

Iar în mijloc, pe marginea patului presărat cu moloz, vedem din profil cum stă picior peste picior un bătrân cu părul și barba albe. E îmbrăcat într-o hăinuță verde închis, iar în picioare are niște papucei de casă, din aceia pe care îi porți, de obicei, când nu e război. În fața lui, un picup vechi, cu manivelă. În mână – ținută cu o grație de lord, o pipă. Bătrânul e scufundat în muzică.

Mă uit de ceva vreme la fotografia asta și mă gândesc că a fi erou nu înseamnă doar a fi un campion al curajului de a acționa. Poate că a fi erou înseamnă și curajul de a refuza, de a nu accepta războiul înăuntrul tău, de a nu-i lăsa oroarea să te pătrundă. Indiferent ce formă ia războiul, indiferent cine l-a pornit, indiferent împotriva cui. Și îmi amintesc ce a scris cândva o prietenă dragă într-un carnet: „Pacea e singurul război pe care nu-mi permit să-l pierd”. Asta a scris cu mâna ei prietena mea despre care altminteri știu sigur că e într-un permanent război nevăzut.

Cel mai e ușor să te tulburi, să te panichezi și să te minți că ești preocupat. Să te „implici” pierzându-te în „știri”, cum te pierzi în serialele Netflix, urmărind cu înfrigurare torentul de vești, declarații, clipuri, măsuri, sancțiuni, analize. Războiul asta și vrea, să fii „implicat”, dacă nu cu arma-n mână, măcar cu ecranul la ochi. Să devii tu însuți un teritoriu de cucerit. E mult mai greu să încerci să discerni, pentru că discernământul cere mai mult timp decât durează un clip de propagandă (indiferent de culoarea propagandei) și decât un news-alert (indiferent de cine scris și în favoarea cui) și cere o minte nezbuciumată, atât cât se poate. Și e mult mai greu să pui barieră războiului la granița cu sufletul și mintea ta așa cum e mult mai greu să te rogi de-adevăratelea, nu cu un #prayfor… de moment.

Poate că e de la prea multele filme de acțiune și de la prea multele documentare: ne-am obișnuit să credem că războiul e întotdeauna doar pe resurse, pe putere și pe body count. Dar ce nu răzbate niciodată nici în producțiile Hollywood, Discovery & co. e următorul lucru: războiul e și pe suflete.

De asta poți muri de frică și de disperare înainte de a se trage primul glonț.

Și tot de asta războiul vrea să crezi că dușmanul n-are suflet.

Și pentru asta nu există război fără propagandă și statistică, discipline lipsite de suflet.

Fotografia asta făcută în mijlocul iadului vorbește despre buna stăpânire a sufletului în vremurile deșănțate ale acțiunii și minciunii. Despre ce poți face când nu mai e mare lucru de făcut, despre cât de mare poți fi când pari atât de mic, despre cât de mult avem înăuntru când afară nu mai e mai nimic. În minunata lui neclintire, bătrânul știe că toate sunt deșertăciune și vânare de vânt – toate se risipesc, ca fumul pipei, ca sunetele din picup-ul cu manivelă. Toate sunt moloz și destrămare. Între bomba de adineauri și bomba ce va urma s-a ghemuit și întotdeauna se va ghemui o clipă de grație, atât de fragilă și atât de puternică, potolind spaima și alinând deznădejdea.

Mă uit la bătrânul sirian și văd, uluit, că în jurul lui s-a făcut pace. Suflul exploziei s-a poticnit de sufletul lui.

Acolo, în cercul luminos dintre rotundul pipei și rotundul picup-ului, războiul s-a stins…

Precum un foc ajuns la marginea oceanului, precum ficțiunea la picioarele adevărului.

Precum vacarmul înghițit de liniște, precum răul înaintea rugăciunii.

 

copyright AFP/Joseph Eid

copyright AFP/Joseph Eid

 

Sursă foto:

  • copyright – Cosmina Dragomir
  • copyright – AFP/Joseph Eid

 

 

Curaj, pasiune, dăruire, o frântură din bagajul său sufletesc. Este medic rezident pe partea de medicină generală și voluntar în zone ca Ruanda, Irak sau Nepal. Experiența irakiană a fost o adevărată lecție de viață. A înfruntat arșița deșertului, a operat când ecoul bombelor capcană răsuna de zor, iar mirosul de pucioasă îți paraliza nările.  Am stat de vorbă cu medicul Andrei Abrudan despre începuturi, cultura voluntariatului și cum a fost perioada petrecută în taberele de ajutor din Irak.

 

Articolul pe scurt:
  • În compania tatălui, te molipsești de medicină: “Vedeam cum opera tot felul de animale. De atunci am început să îndrăgesc partea de chirurgie. Inițial mă gândeam la stomatologie, dar după m-am orientat către medicină generală“
  • Primele emoții pe tărâm irakian: “Avea tot felul de pistoale, mitraliere, iar la un moment dat văd că ne îndepărtăm de oraș. Ajunsesem pe un fel de centură (…) Atunci mi-am zis: Doamne nu se vede nimic, numai pustiu. Gata, o să mă împuște și o să-mi ia banii“
  • Când copilul unui membru ISIS strigă după ajutor: “Copilul fusese rănit de o bombă capcană (…) L-am trimis la spitale mari pentru că nu puteam gestiona situația. De acolo ni l-au trimis înapoi, au spus că nu au ce să-i facă, mai bine să-i taie piciorul. Am zis că nu las să se întâmple asta”

 

1

 

Își dorea să fie pilot, dar a devenit medic

Clujean din fire, Andrei a cunoscut de mic ce înseamnă medicina. Frații Abrudan mergeau aproape zilnic pe teren alături de capul familiei care practica medicina veterinară. ”Pentru că nu avea cu cine să ne lase acasă, tata ne lua cu el peste tot. Vedeam cum opera tot felul de animale. De atunci am început să îndrăgesc partea de chirurgie. Inițial mă gândeam la stomatologie, dar după m-am orientat către medicină generală“ povestește medicul Andrei Abrudan pentru Matricea Românescă.

 

Inițial mă gândeam la stomatologie, dar după m-am orientat către medicină generală

 

În studenție mergea frecvent în SUA pentru a face practică. Procedurile pe care le-a învățat acolo și lumea pe care a întâlnit-o, l-au ajutat să devină profesionistul de azi. Absolvă cu brio, iar acum vrea să se specializeze pe partea de chirurgie oncologică. Când l-am sunat pe Andrei am avut surpriza să aflu că este în Franța pentru un stagiu de un an și jumătate.

 

2

 

Ce alegi când viața te provoacă?

Voluntariatul are un rol important în formarea sa. A trecut prin zone cu risc ridicat, a îndurat temperaturi arzătoare și a îngrijit femei, copii și soldați. Cu un accent domol, ardelenesc, Andrei îmi povestește cum a ajuns în Irak și cum a fost primit.“O colegă de-a mea, medic stomatolog, mersese ca voluntar în taberele de refugiați din Lesbos, Grecia. Într-o zi mi-a dat niște contacte, iar eu am scris medicului respectiv. Acesta mi-a spus că trebuie să intru pe un site unde sunt anumite informații. Mă uit pe site și văd că erau disponibile locuri în Irak și Grecia“, spune Andrei Abrudan.

 

M-am uitat pe hartă să văd unde vine Mosul. Ok, cât de greu poate fi? Ai mei nu știau nimic, inițial le-am zis că vreau să plec în Israel

 

Nu îndrăznesc să rup firul poveștii, așa că ascult mai departe. “Pentru cea de-a doua era o listă foarte mare. Eu aveam programat concediul și se suprapunea cu perioada de voluntariat din Grecia. Am zis să mă duc în Irak. M-am uitat pe hartă să văd unde vine Mosul. Ok, cât de greu poate fi? Ai mei nu știau nimic, inițial le-am zis că vreau să plec în Israel. Nu doream să-i îngrijorez, dar în cele din urmă le-am spus unde mă duc“, spune Andrei.

 

3

 

Primele emoții pe pământ irakian

Cu un rucsac în spate, tânărul se îndrepta către un loc cunoscut doar din poze. “Când am coborât, mi-am pus mâinile în cap. Diferența era enormă! Doamne ce a fost în mintea mea când am ales țara asta? Nimic din ce văzusem pe hartă nu corespundea cu realitatea. Am început să întreb, dar nimeni nu vorbea engleză ca să te poți înțelege. Am întrebat un soldat. Unul dintre ei îmi spune să stau liniștit că mă duce el cu mașina“, deapănă entuziast Andrei.

 

Doamne nu se vede nimic, numai pustiu. Gata, o să mă împuște

 

Inspiră adânc, parcă ar retrăi momentele de odinioară. “Ne urcăm în mașină. Avea tot felul de pistoale, mitraliere, iar la un moment dat văd că ne îndepărtăm de oraș. Ajunsesem pe un fel de centură. Aproape că nu mai zăream orașul. Atunci mi-am zis: Doamne nu se vede nimic, numai pustiu. Gata, o să mă împuște și o să-mi ia banii. În cele din urmă ajungem la locul unde eram cazat, o fortăreață. Bat la poartă, nimic. Bat mai tare, apare o tipă din partea organizației. Persoana care m-a adus a cerut o sumă enormă, nu aveam atâția bani. În cele din urmă tipa respectivă a sunat la biroul principal, de acolo au trimis un irakian care a gestionat situația“, spune Andrei Abrudan.

 

4

 

A salvat copilul unor membri ISIS

Tabăra era alcătuită din containere, fiecare reprezenta un anumit departament. Andrei a lucrat pe partea de primiri urgențe. Zilnic veneau oameni cu tot felul de probleme, femei cu arsuri, copii cu traumatisme, etc. “Am tratat un copil care avea tatăl și un frate membri ISIS. Fusese rănit de o bombă capcană, apoi operat de medicii de război, i s-au montat niște proteze externe, iar ulterior s-a infectat. L-am trimis la spitale mari pentru că nu puteam gestiona situația. De acolo ni l-au trimis înapoi, au spus că nu au ce să-i facă, mai bine să-i taie piciorul. Am zis că nu las să se întâmple asta, trebuie să fie o cale prin care să-l salvăm“, povestește Andrei.

 

Am zis că nu las să se întâmple asta, trebuie să fie o cale prin care să-l salvăm

 

Echipa a luptat până în pânzele albe pentru acel copil. “O organizație din SUA și a zis că ne ajută să-l trimitem în afara țării pentru o intervenție. Ne-am bucurat cu toții, dar mai era o problemă. Copilul nu avea acte, nici nu știa când era născut. Irakul nu voia să-i facă pașaport, deci transferul a picat. În cele din urmă am reușit cu greu să-l transferăm la o clinică din Kurdistan, unde a fost reoperat. Azi, copilul e bine și umblă“, destăinuie Andrei.

 

5

 

Voluntariatul și crezul lui Andrei

Trăirile pe care le-a experimentat sunt indescriptibile. Irakul a fost o adevărată lecție de viață. L-aș fi ascultat ore în șir, dar finalul discuției bate la ușă. O ultimă curiozitate: De ce ai ales voluntariatul? “Consider că voluntariatul este un act necesar, un act de maturizare. Încurajez lumea să facă voluntariat. Nu trebuie să plece în lumea largă, dar măcar să se implice în comunitatea lor. Eu am o vorbă, când voi muri și voi avea o conversație cu Dumnezeu, mi-ar plăcea ca El să-mi zică: Andrei, nu mi-a părut rău că te-am lăsat pe pământul acesta.“

 

 

Născut din mamă sârboaică şi tată român, la 1938, când leul românesc era egalul francului francez, Jiva Firulescu (în sârbă, “živeli!” înseamnă “noroc!”) speră să prindă Centenarul (“deocamdată, mă simt foarte bine”) şi spune despre cei care denigrează România, cu o înţelepciune de pescar ajuns la 80 ani: “Cine vorbeşte urât de România, ăla cred că nu este român. Nu ştiu din ce cauză fac unii asta, nu pot să îmi dau seama. Poate că nu sunt în apele lor!”

Fiu de ţăran, Jiva Firulescu vede viaţa clar, fără hiperbole inutile: “Nu am făcut războiul, dar am prins războiul: Au venit nemţii, au plecat nemţii… Au venit ruşii… După război, a fost foametea care a fost în toată ţara. După foamete, au început diferite boli, ca după război… Erau multe cadavre. Am trecut prin toate. Pe toate le-am trecut.”

E o realitate pe care o vorbă de duh o sintetizează la fel de bine: toate marile imperii care s-au perindat pe aici au dispărut: românii au rămas.

“Pescuiesc de când mă ştiu”, îmi spune nea’ Jiva, octogenarul Dunării. “De meserie? Acum” – glumeşte – “sunt de meserie pensionar.”

Dunărea, o viaţă plăcută

Industrializarea forţată din perioada comunistă l-a făcut, şi pe el, strungar. “Am lucrat şi la Reşiţa, şi la Braşov. Am lucrat la Porţile de Fier I, apoi la Orşova. De aici am ieşit la pensie.”

Îl întreb ce reprezintă pentru el Dunărea, care l-a tras înapoi acasă, ca un magnet. “E simplu: pentru mine, Dunărea este o viaţă plăcută. Timpul pe care îl pierd, îl pierd – că nu mai am unde – la pescuit: dimineaţa un pic, după-masa un pic. Când e soare, mă feresc.

Cum am ajuns la 80 de ani? Mult de tot m-a ţinut că am mâncat ce este curat. Nu a fost ca până acum, cu îngrăşăminte, cu chimicale… era totul original. Asta m-a ţinut. Şi aerul foarte plăcut de aici.”

Am trăit o copilărie zbuciumată, ca după război. Mai găseam câte un pistol, mai puneam câte un cartuş în foc, făceam năzbâtii… ~ Jiva Firulescu, pescar din Orşova, 80 de ani

Dunărea şi familia sunt pilonii vieţii lui, o viaţă despre care spune că a fost senină, umbrită de câte un nor ocazional. “Toţi de aici suntem familişti. Noi, acasă, am fost trei copii: doi fraţi şi o soră. Fratele a murit, am rămas eu şi sora. Are 85 de ani. Mama a murit când eram mic… Tata era un om liniştit. Şi dânsul a trăit până la 81 de ani.”

“Părinţii mei m-au educat să nu fur, să nu înşel, să respect. Şi pe copiii mei, la rândul lor, i-am învăţat să dea bună ziua. Dacă ai trecut de zece ori pe lângă un om, de zece ori să îl saluţi, că nu îl deranjezi! (…) În ziua de azi, părintele se bucură când face copilul năzbâtii. Ei, noi nu am fost aşa. Atât de mult ne-a educat, încât am educat şi noi copiii noştri!”

E o experienţă singulară să contempli Tabula Traiana alături de un bătrân de 80 de ani. E ceea ce se cheamă istorie vie. La capătul celălalt al arcului timpului, Centenarul.

“Mă cam depăşeşte subiectul. Nu prea am ţinut eu cont de Istorie… Am, sigur, o mândrie că pe aici, pe la noi, au venit romanii.” Gândul se mută apoi pe un alt război, de mai mare ecou pentru interlocutorul nostru:

“Era zbuciumul ăsta din timpul războiului. Cum sunt eu, ne cam gândim la asta, cum a fost. Viaţă grea! M-am născut în 1938. În ’45 am avut 7 ani deja, îmi dau seama. Nu am uitat nişte lucruri! Erau cadavre multe, mai ales că noi eram, aici, graniţă cu sârbii. Era foarte periculos.”

Era zbuciumul ăsta din timpul războiului. Cum sunt eu, ne cam gândim la asta, cum a fost. Viaţă grea. În 1945, aveam 7 ani. Nu am uitat nişte lucruri!

Ce crede Jiva Firulescu despre apatia şi ireverenţa tinerilor faţă de sacrificiile predecesorilor? Surprinzător, îi înţelege: “Nu au trecut prin ele. Dacă nu ai trecut printr-un lucru, nu poţi să îţi dai seama. În schimb, eu am trecut prin asta.”

“Nu ştiu dacă prind Centenarul. Deocamdată, ce să spun, mă simt foarte bine. Dacă mă duc cu undiţa la peşte… Până la 80 de ani, mergeam cu plasele – e foarte greu. Cine e pescar ştie.”

Viaţa i-a lăsat unele cicatrici invizibile, dar nu în suflet: “Mi-a plăcut. Vă spun un lucru, la anii ăştia: dacă faci ceva cu plăcere, nu forţat, nu, eu ştiu, «N-am bani, şi trebuie să fac cine ştie ce minuni». Să faci cu plăcere! Şi atuncea, totul este… nu bine, foarte bine! Să faci totul din inimă! Eu, cam toate, aşa le-am făcut.”

După 80 de ani, Jiva Firulescu îi vede pe români schimbaţi, o problemă pe care o pune în termeni simpli: “Românii s-au mai schimbat, sunt mai reci, nu sunt prietenoşi… Se ştie, cam în toată ţara, cum e cu serviciul!”

Bătrânul Poseidon, întinerit la Orşova

Cu privirea lui ataraxică şi chipul întinerit de razele soarelui, nea’ Jiva de la Orşova pare o zeitate a adâncurilor, un Poseidon anacronic într-o lume a agitaţiei păguboase.

Meditaţia îmi e întreruptă de un val – şi de o recomandare, la despărţire:

“Când mergi la peşte, nu trebuie să faci zgomot, să le pui radio… Aici e o vorbă: «Cutare e nebun». Noi suntem pescari liniştiţi, adică nebuni liniştiţi!”

bătrânul şi Dunărea pescar Orşova 80 ani interior

Jiva Firulescu, 80 ani, din Orşova, expresia vie a sloganului revistei Matricea Românească nr. 1: “Dăinuim!” Foto: Ovidiu Iordache

Venit din Franţa în România, generalul Berthelot ne-a cucerit nu teritoriul, ca alţii, ci sufletele, în Primul Război Mondial. Vă prezentăm povestea unui francez emblematic, a cărui inimă a bătut româneşte.

(continuare)

Scopurile esenţiale ale României erau de a evita cu orice preţ războiul pe două fronturi (în sud şi în nord-vest) şi de a elibera teritoriile române înglobate în Imperiul Austro-Ungar. De aceea, şeful Consiliului de miniştri român pune Aliaţilor două condiţii sine qua non pentru intrarea României în război: ţara nu va declara război Bulgariei şi armata se va îndrepta spre Transilvania.

Planul român de campanie, care a fost supus atenţiei lui Joseph Joffre şi Mihail Alekseev, şeful statului-major al comandamentului suprem rus (Stavka), se baza pe mai multe ipoteze. Trupele germane, angajate pe frontul de Vest, ar fi trebuit să rămână angrenate luni bune la Verdun şi pe Somme, „impulsionate” de un atac aliat. Forţele generalului rus Brusilov, care îşi dăduseră proba curajului în luna iunie a aceluiaşi an, ar fi trebuit să continue ofensiva, cu scopul de a secătui energiile Imperiului Austro-Ungar. Armata aliată de la Salonic ar fi trebuit să declanşeze ofensiva, conform celor stabilite la negocierile Tratatului, antrenând şi busculând trupele bulgare. Românii ar fi avut astfel posibilitatea de a ataca în Transilvania, realizând joncţiunea cu trupele ruse din Bucovina şi ameninţând flancul drept al Puterilor Centrale pe Carpaţi.

Totuşi, apariţia anumitor evenimente neprevăzute şi slaba coordonare a acţiunilor aliate au făcut ca acest plan să devină imposibil de pus în aplicare. Generalul Brusilov îşi încetează brusc ofensiva în nord, iar trupele ruse care trebuiau să sprijine efortul românesc în sud, în Dobrogea, acţionează cu o imensă lentoare. În plus, contrar aşteptărilor, Germania, angajată într-un drôle de guerre avant la lettre, retrage unităţi din Curlanda, dar şi de la Verdun şi Somme. Sub comanda lui Erich von Falkenhayn, aceste unităţi se îndreaptă rapid către frontul românesc. Nu în ultimul rând, atacul armatei aliate de la Salonic, care ar fi trebuit să neutralizeze rezistenţa frontului bulgar, este precedat de un atac surpriză al inamicului. De altfel, din pricina împotrivirii britanice şi italiene la ofensivă şi a retragerii trupelor acestora din cadrul forţelor aflate la dispoziţia generalului Sarrail, capacitatea de luptă a armatei aliate din Salonic a fost aproape complet neutralizată. Concentrându-şi în versuri disperarea, soldaţii români sintetizează plastic situaţia: „Ah, Sarrail, Sarrail, Sarrail / Noi ne batem şi tu stai”.

Concentrându-şi în versuri disperarea, soldaţii români sintetizează plastic situaţia: „Ah, Sarrail, Sarrail, Sarrail / Noi ne batem şi tu stai”

De aceea, în loc să înainteze, Aliaţii cedează peste tot teren şi România este supusă, contrar calculelor iniţiale, unui dublu risc: de a fi atacată dinspre sud, de bulgari şi, în acelaşi timp, de a-i fi oprită ofensiva în nord, de către forţele germane.

În aceste condiţii, generalul Berthelot soseşte, pe 15 octombrie 1916, la Iaşi, unde este primit într-o o ambianţă festivă, de o mulţime entuziastă. În ciuda acestei primiri călduroase, atmosfera lasă să transpară îngrijorarea cu privire la mersul războiului.

Şi totuşi, două misiuni, de succes, pentru generalul Berthelot

Imediat după ce se informează asupra situaţiei, generalul francez decide o întâlnire a ofiţerilor din subordine, pentru a le face o prezentare a stării de fapt, aşa cum notează în Jurnalul său, în data de 17 octombrie 1916: „Veşti proaste de la Armata 2, care se retrage la sud de Braşov, şi încă şi mai mult în sud-vest […]. După cină, întâlniri cu ofiţerii mei, pentru a le expune situaţia: trebuie schimbată starea de spirit şi ridicat moralul oamenilor. De amintit începutul războiului în Franţa. Nu trebuie să mai dea înapoi. Soarta războiului ţine de voinţa de a nu se recunoaşte învinşi. Primele victorii nu afectează în niciun fel viitorul. Trebuie ca trupele să reziste pe loc şi să aştepte momentul pentru a ataca din nou. Graniţele trebuie apărate cu orice preţ. Acestea sunt temele de dezvoltat.” [7]

Pe 19 octombrie, mareşalul August von Mackensen, în fruntea unei armate compuse din trupe germane şi bulgare, porneşte o puternică ofensivă în Dobrogea, reuşind străpungerea frontului. Rând pe rând, oraşele importante româneşti cad în mâini inamice. Bătălia pentru Bucureşti începe pe 30 noiembrie, iar lupta este pierdută pe 3 decembrie. Se impune retragerea în Moldova, singurul teritoriu românesc rămas neocupat. Mii de oameni pleacă pe jos, cu doar câteva bagaje, către Iaşi, alături de familia regală, parlament şi guvern.

Astfel se încheie cele patru luni şi jumătate de lupte, soldate cu  50 000 de morţi şi 80 000 de răniţi şi 110 000 de prizonieri, cifre dramatice pentru armata română, care număra, la angajarea în luptă, 840 000 de combatanţi. Armata este epuizată, ţara este divizată şi dezorganizează, iar aliaţii ruşi se comportă în România ca în teritoriu inamic.

În ciuda acestei situaţii dezastruoase, curentul favorabil rezistenţei şi reluării ofensivei triumfă. Dar reluarea luptelor este un obiectiv care poate fi atins numai printr-o reorganizare temeinică a armatei. Înainte de a repara, era necesară o analiză a cauzelor: organizarea deficitară, materialul de luptă insuficient, necunoaşterea unor procedee moderne de luptă, erori ale Înaltului Comandament, slaba implicare a comandamentului rus etc.

La 27 mai 1917, Albert Thomas, ministrul francez al armamentului care soseşte în România pentru a asista la manevre şi la defilarea efectivelor Diviziei 13, exclamă mulţumit: „Ai zice că sunt de-ai noştri!”

Reorganizarea armatei române se dovedea a fi, deci, o sarcină complexă, cu multe faţete, pentru realizarea căreia contribuţia misiunii franceze şi a şefului acesteia este cu atât mai importantă. În cadrul misiunii sunt aduşi ofiţeri de infanterie, de geniu, cavalerie, artilerie, specialişti de căi ferate şi servicii telegrafice, precum şi o misiune sanitară. Centrele de instrucţie şi şcolile de specialităţi se află sub comanda directă a misiunii, care reuşeşte într-un timp relativ scurt să formeze o nouă generaţie de combatanţi, bine pregătiţi şi cu dorinţă de revanşă. La 27 mai 1917, Albert Thomas, ministrul francez al armamentului care soseşte în România pentru a asista la manevre şi la defilarea efectivelor Diviziei 13, exclamă mulţumit: „Ai zice că sunt de-ai noştri!”. A doua zi, pe 28 mai 1917, Berthelot trimite o telegramă noului ministru de război, Paul Painlevé, prin care confirmă excelenta stare de spirit a trupelor şi renaşterea armatei române.

De asemenea, ofiţerii detaşaţi pe lângă structurile de comandă române contribuie din plin la sporirea combativităţii unităţilor în care sunt trimişi. Generalul Berthelot vrea ca ofiţerii săi să poată împărtăşi în cadrul statelor-majore şi trupelor procedurile de instrucţie învăţate cu preţ greu în practica războiului din 1914.

Datorită acestor eforturi conjugate ale românilor şi trimişilor francezi, armata română se transformă treptat într-un organism modern şi capabil de a face faţă exigenţelor războiului modern.

Aşa încât, pe 23 iulie, regele Ferdinand I anunţă trupelor reluarea operaţiilor active, având ca scop recucerirea teritoriilor invadate de inamic. Misiunea militară franceză, cu numeroşi ofiţeri şi subofiţeri ataşaţi unităţilor combatante, împărtăşeşte în vara anului 1917, alături de camarazii români, experienţa de front şi bucuria victoriilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Într-adevăr, pe 25 iulie, la Mărăşti, armata română obţine un succes remarcabil, al cărei bilanţ se traduce prin eliberarea a treizeci de sate şi capturarea a 2 700 de soldaţi inamici. Celelalte două bătălii, de la Mărăşeşti (6-19 august) şi Oituz (8-22 august), reuşesc blocarea definitivă a operaţiilor germane pe frontul românesc, împiedicând încercarea forţelor inamice de a invada Moldova şi de a forţa capitularea României.

Din păcate, acest avânt este întrerupt de problemele interne ruse. Deşi frontul este stabilizat şi combatanţii români, alături de aliaţii francezi, planifică pregătirea campaniei din 1918, a doua zi după evenimentul istoric al Revoluţiei sovietice, la 8 noiembrie 1917, mult temuta defectare rusă se produce, antrenând consecinţe dezastruoase pentru combatanţii români, pentru misiunea condusă de Berthelot şi pentru soarta războiului. România, total izolată de aliaţii occidentali, cu o armată epuizată după luptele grele şi dure din vară (pierderile trupelor beligerante se ridică în total la 120 000 de morţi, răniţi şi prizonieri) şi depinzând de Rusia pentru aprovizionarea cu material de război, decide acceptarea armistiţiului, impus de forţa majoră. Acesta este semnat la Focşani, pe 9 decembrie. Rămânând fără obiect, misiunea militară franceză părăseşte România pe 9 martie 1918.

La şapte luni distanţă, pe 1 octombrie 1918, lui Berthelot i se încredinţează însă o nouă misiune, de data aceasta din partea primului ministru francez, Georges Clémenceau. Scopul final: ridicarea, din nou, a României la luptă. Pentru aceasta, trebuia să meargă la Salonic, să creeze şi organizeze o armată cu care să traverseze Bulgaria (care capitulase la finalul lunii septembrie) şi să mobilizeze România pentru reintrarea în război, într-un ultim şi promiţător efort. Capitularea iminentă a Germaniei necesita un răspuns ferm şi imediat din partea românilor şi Berthelot avertizează printr-o telegramă că momentul unei decizii neîntârziate a sosit. Mesajul comandantului Armatei de la Dunăre este recepţionat. Pe 10 noiembrie, după victoriile aliate în Peninsula Balcanică, regele Ferdinand I cheamă din nou soldaţii români la luptă pentru eliberarea teritoriului naţional. O altă chemare la arme vine şi din partea lui Berthelot, la trecerea Dunării:

„La arme!

Aceasta este chemarea patriei române pentru care aţi suferit! Este chemarea suveranului vostru, care a sacrificat totul pentru măreţia României! Este chemarea strămoşilor voştri, a lui Ştefan cel Mare, a lui Mihai Viteazul, a lui Mircea cel Victorios! În sfârşit, acesta este strigătul fiilor şi fraţilor voştri căzuţi vitejeşte pe câmpurile de bătălie de la Oituz şi Mărăşeşti! Şi mâine, veţi putea vedea drapelul britanic şi drapelul tricolor al Franţei fluturând alături de drapelul vostru, în adierea Victoriei şi Libertăţii!

Sus, fraţi români, şi înainte spre duşman!” [8]

Înflăcărate şi mai mult avizate decât profetice, vorbele lui Berthelot se îndeplinesc întocmai.

Pe 30 noiembrie, Berthelot ajunge în capitala eliberată, iar pe 1 Decembrie 1918, la reintrarea solemnă a regelui şi reginei în Bucureşti, îl regăsim în dreapta monarhului României: „Ieri, duminică, a fost ziua triumfului nostru. Mai întâi am făcut prizonieră întreaga armată a lui Mackensen, oamenii predându-se de bunăvoie şi necondiţionat. […] Tot ieri, regele, regina şi generalul Berthelot şi-au făcut intrarea solemnă în capitala României eliberate, în fruntea armatelor aliate. […] Sunt sărbătorit oriunde merg şi sunt numit, nici mai mult, nici mai puţin decât eliberatorul României.” [9]

Note:

7 Henri-Mathias Berthelot, Memorii şi corespondenţă: 1916-1919, Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 83.

8 Ibidem, p. 59.

9 Ibidem, p. 379-380.

 

 

Foto deschidere: dragusanul.ro

va urma

Denigrat de “binevoitorii de serviciu” ai României după alegerea sa în fruntea celui mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării, profesorul Ioan-Aurel Pop şi-a arătat eleganţa şi calităţile de mentor în faţa liceenilor de la Colegiul Naţional “Avram Iancu” din Câmpeni, cu prilejul ediţiei cu numărul IV a Întâlnirilor Matricei, din finele anului trecut. Şi cum bunătatea, decenţa şi înţelepciunea nu se perimează, ci strălucesc tot mai puternic, Matricea Românească face publică intervenţia marelui nostru Profesor medievist, mai nou şi preşedintele Academiei Române, în faţa a zeci de tineri din Ţara Moţilor, la Întâlnirile Matricei.

Rugat de către profesoara de Limba şi Literatura Română Sanda Bold să comenteze, pentru cei circa 90 de tineri liceeni de “16-17-18 ani” prezenţi în sală, un citat atribuit lui Mihai Viteazul, “Pentru a trăi viaţa care ţi-a fost dată, eşti dator să o meriţi atât ca om, cât şi ca neam în fiecare clipă”, Profesorul Ioan-Aurel Pop a răspuns:

“Citatul este atribuit greşit, dar esenţa lui rămâne şi are legătură cu Mihai Viteazul.

E greu, pentru că e o problemă filosofică, de fapt. Viața nu este un dat etern și nu este un cadou, adică nu e gratuită. Noi nu trăim viața ca și cum am primi un tort, din care tăiem fiecare câte o felie, se termină și se duce… Noi trebuie să ne trăim viața în fiecare clipă, conștienți că e un miracol.

Biserica ne explică ce este viața – dar noi, oamenii, care suntem cârcotași și mereu punem întrebări, și nu aplicăm principiul crede și nu cerceta, care-i valabil în teologie, nu la noi – mereu zicem: “Dar, totuşi, cum o fi şi cum e?” Nu. Viața e un miracol, pe care noi îl putem înțelege numai pe bucăți. Când am vrea să înțelegem ansamblul, suntem mărginiți. Singura forță care o înțelege e Dumnezeu. Dar, pentru asta, trebuie să o merităm zi de zi așa cum este. N-avem voie, în primul rând, să luăm viața cuiva, pentru că nu noi i-am dat-o. În vreme de război… Ferească-ne Dumnezeu de război! Eu sunt o generație fericită, dar bunicul meu a trăit două războaie. În al doilea a și murit, pe frontul anti-sovietic, în armata ungurească, întrucât eram în partea cedată a Ardealului, în 1940. Şi l-au luat imediat…

Nu zic să cosim fiecare, dar, decât să te duci la sală în fiecare zi, mai bine faci o treabă utilă!

Viața nu o putem lua, n-o putem da, dar avem obligația să o respectăm. Nu ne putem bate joc de ea. Dacă Dumnezeu ne-a lăsat cu două picioare și două mâini, trebuie să le folosim zi de zi. Asta le spun colegilor mei, care se suie la volan, după care se suie în ascensor, și nu-și mai folosesc forța mușchilor, și nu-și mai folosesc brațele. Eu nu zic să cosim fiecare, dar, decât să te duci la sală în fiecare zi, mai bine faci o treabă utilă!

Inspiraţie pentru tineri: Ioan-Aurel Pop, ales recent preşedintele Academiei Române. Profesorul a vorbit la Întâlnirile Matricei, în Ţara Moţilor

Inspiraţie pentru tineri: Ioan-Aurel Pop, ales recent preşedintele Academiei Române. Profesorul a vorbit la Întâlnirile Matricei, în Ţara Moţilor

Tânăr profesor eram, și am ajuns în America, după Revoluție – că, înainte, n-am avut voie să părăsesc țara, fiindcă nu prezentam garanție. Și am ajuns profesor la Pittsburgh, iar acolo îmi spune un profesor: “Mă, hai și tu cu mine la sală să faci câțiva pași.” Zic, “Nu, că nu vin cu mașina la serviciu.” “Păi, de ce nu vii cu mașina?” Nu i-am spus că mi-e frică să conduc în America sau altele… Puteai să închiriezi sau să cumperi o maşină cu 500 de dolari – bună maşină! “Păi, vin pe jos!” “Da’ de unde vii? Aoleu, dar sunt doi km!” “Și care e problema? Eu îmi calculez timpul, vin pe jos, în pas vioi, și mi-am făcut gimnastica!” După două săptămâni, îmi zice: “Nu m-am gândit la asta. Îmi las și eu mașina în garaj, că decât să mă duc la sală în fiecare zi…”

Eu sunt o generație fericită, dar bunicul meu a trăit două războaie. În al doilea a și murit, pe frontul anti-sovietic, în armata ungurească, întrucât eram în partea cedată a Ardealului, în 1940. Şi l-au luat imediat…

Viața, aşadar, ne este dată să o folosim cu totul și să avem grijă de ceea ce ziceau romanii: minte sănătoasă în corp sănătos, mens sana in corpore sano. Să nu ne batem joc de nimic.

(…)

Cred că acesta este mesajul, apropo de viaţă. Că măsura vieții ăsteia, despre care tot vorbim, este buna-cuviință. Dar nu putem trăi în viață nici fără adevăr, nici fără dreptate. Odată, un profesor de al meu a fost întrebat: “Ce e mai important: adevărul sau dreptatea?” El a zis: “Astea nu se pot contrapune, amândouă sunt importante, dar dacă nu le însoțești de bunătate, lasă-te de amândouă!” Pentru că omul, prin natura lui, tinde să fie rău. Şi, atunci, mereu trebuie să avem o autocenzură, care să ne îndemne la fapte bune. Degeaba ne învață Biserica, morala să facem fapte bune, că tentația ne învață să nu facem fapte bune! De aceea, mereu trebuie să ne amintim de lucrul acesta: Binele făcut se întoarce înmiit înspre tine, pentru că asta este rânduiala lumii.

Mereu trebuie să ne amintim de lucrul acesta: Binele făcut se întoarce înmiit înspre tine, pentru că asta este rânduiala lumii

Dacă rânduiala lumii ar fi fost răul, am fi fost cu toții monștri. Unii vor să ne determine să fim monștri, dar nu e frumos şi nu e bine. Somnul rațiunii naște monștri, zicea Goya. De aia nu trebuie să fim morți și nu trebuie să adormim, trebuie mereu să fim vii, să veghem – și, când apare un dezechilibru, să atragem atenția, chiar dacă nu suntem la putere, măcar să ne audă cineva! Şi, dacă găsim mai mulți care să creadă în acest lucru, eu sunt convins că vom învinge și sunt convins că și viitorul acestei țări e asigurat, repet, în ciuda tuturor dezechilibrelor și greutăților de astăzi.

Ion Druță, autorul unor lucrări de anvergură pentru literatura română de peste Prut, din Basarabia, precum „ Frunze de dor ”, „ Casa mare ” sau „ Povara Bunătății Noastre ” este subiectul unui portret literar pe Matricea Românească.

A citi este înainte de toate o virtute, o prerogativă care implică respect și apreciere față de munca scriitorului, dar și față de truda acestuia, căci cine dacă nu el stă nopți întregi deasupra foii, încercând să construiască lumi în care să ne topim sufletele. Iar autorii care definesc apetitul unui cititor sunt, de regulă, cei de la începutul drumului. În cazul meu, acel scriitor care mi-a trezit pasiunea pentru carte a fost Ion Druță, de loc din Basarabia, devenit ulterior membru de onoare al Academiei Române.

Dar să începem cu începutul, căci așa se cuvine să intrigăm cititorul. Ion Druță s-a născut la 3 septembrie 1928 într-un frumos sat românesc numit Horodiște, în acele vremuri parte componentă a județului Soroca al României mari. A văzut lumina zilei în familia lui Pentelei Druță, zugrav bisericesc, și al Soficăi, de origine ucraineană. După instaurarea puterii comuniste, Ion Druță a absolvit școala de silvicultură și cursurile superioare (n.r. pe atunci echivalentul facultății) de pe lângă Institutul de Literatură „Maxim Gorki” al Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S..

Druță va debuta la începutul anilor ’50, creând într-un final o colecție de patru volume cu diferite nuvele, povestiri și un roman. Anume aceste patru volume le-am descoperit în biblioteca mamei mele și le-am savurat încă în anii de gimnaziu. Este foarte important să înțelegem că lucrările lui Ion Druță nu au vârstă și nici nu au intenția să delimiteze cititorul printr-un plafon de percepție. Bătrân sau tânăr, cititorul va simți aromele scriiturii lui din care transcend cele mai firești trăiri umane. M-aș încumeta să afirm că acest autor a reușit să focalizeze atenția cititorului pe satul basarabean, drept punct major de reper.

Chiar dacă a scris într-o perioadă istorică dificilă, Ion Druță s-a încumetat să meargă dincolo de aranjamentul superficial al claselor sociale, punând în capul mesei munca, meritocrația și râvna basarabeanului de la sat. Am crescut cu drag de țară grație lucrărilor sale, care parcă respiră prin adevăr. Aș merge până la punctul în care aș spune că Druță este unul dintre cei mai sinceri prozatori din spațiul românesc din Basarabia.

Totodată, trebuie apreciată maniera în care autorul și-a îmbrăcat personajele în naturalețe, fără a le colora sau șlefui unghiurile. Ion Druță recompune tradițiile, transformând scrisul într-un mesaj de anvergură. Opera sa completă, adunată în patru volume, include titluri precum: Frunze de dor, Balade din cîmpie, Ultima lună de toamnă, Povara Bunătății Noastre, Clopotnița, Horodiște, Întoarcerea țărânii în pământ, Biserica albă, Toiagul păstoriei. Ele fac parte, pe bună dreptate, din fondul de aur al literaturii române contemporane din Basarabia.

Între „ Frunze de dor ” și „ Casa mare ”: Ion Druță despre satele din Basarabia

Sensibilitatea și emoțiile pe care Ion Druță le pune în imaginile din lucrările sale se resimt cu fiecare rând. Drept exemplu, iată un fragment din emblematica și prima sa lucrare Frunze de dor, apărută la 1957, ce a avut în total douăsprezece reeditări:

Se varsă-n lăicer bătătura, zîmbeşte ghiveciul cu flori, dar fuge urzeala, fuge urzeala şi ce greu se mişcă sulul – Doamne, Doamne, Doamne! Ca să n-o apuce pe neprins de veste, de la o vreme a început să-şi ascundă sub plapumă rochiţa – poate să vie pe la zori badea Gheorghe după topor ori după scară, şi ce-a crede, văzînd-o dormind?

Câtă omenie și cumsecădenie a pus pe urmerii personajelor sale Ion Druță! Acest lucru a transformat scrierile sale într-o minunată cronică a vremii, din care putem afla cu ușurință cum trăia și respira satul basarabean de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Ion Druță Basarabia Frunze de dor Casa Mare Povara Bunătății Noastre

„Frunze de dor”, primul roman druțian, cu peste 12 reeditări. Foto: cartier.md

Totodată, Ion Druță îmbină drama socială cu tradițiile locale, transformându-și cadrul literar într-un tablou al epocii. Este și cazul dilogiei Povara Bunătății Noastre (1968), care urmărește destinul unui sat din câmpia Sorocii, Ciutura, în anii de dinainte de Primul Război Mondial și până în 1945 (prima parte), apoi în primii ani ai regimului sovietic instaurat după cel de-al Doilea Război Mondial (cea de-a doua parte). În această bijuterie literară, autorul descrie un incendiu, spunând, prin vocea personajului:

A ars Ciutura ? Să tot ardă mult și bine, n-a văzut el pojaruri prin Rusia? De atâta vreme lumea e numai foc și pară — mare lucru dacă mai ard două sute de căsuțe ? O fi ars Ciutura, nu-i vorbă, dar cerul de deasupra satului a rămas? Vatra satului, acolo, la încheietura celor două dealuri, stă pe loc? Și dacă ai un cer frumos și două dealuri împreunate, e greu să-ți sufleci mânecile și să dregi un sat de iznoavă?!

Dramaturgia lui Ion Druță parcurge, la rându-i, rectiliniu evoluția principalelor sale teme, ajungând să oglindească stări firești pentru oameni simpli, căci anume simplitatea a devenit carte de vizită pentru acest autor. Și ce poate fi mai sfânt și mai simplu decât „ Casa Mare ”? Pe această idee și-a construit piesa de teatru cu titlu omonim, care a fost montată pentru prima dată în anul 1961, la Teatrul Central al Armatei Sovietice de la Moscova, iar în 1962 la Teatrul Muzical-Dramatic “A. S. Puşkin” din Chișinău.

Ion Druță Basarabia Frunze de dor Casa Mare Povara Bunătății Noastre

Piesa „Casa Mare” s-a bucurat de câteva reprezentații de succes, fiind jucată inclusiv la Teatrul Național din București. Foto: tnme.md

Casa Mare este o lucrare profund poetică, unde personajele își trăiesc tristețile într-o comuniune spirituală. O avem, pe de o parte, pe văduva Vasiluța, care se condamnă la singurătate, iar pe de altă parte pe flăcăul Păvălache, fustangiul clasic întors pe drumul bun.

Casa mare este o metaforă în care se cuprinde drama tuturor satelor golite de viața lor firească, în urma războaielor, drama oamenilor a căror soartă se înscrie sub însemnul neîmplinirii dragostei autentice. Chiar și ultima replică a Vasiluței reliefează profunda tristețe, dar și speranța pe care o încearcă: „Ce păcat că avem numai un singur pământ şi un singur cer deasupra lui…”.

Ion Druță a reușit să intre în inimile cititorilor săi, și nu mă refer aici doar la impunătorul număr de traduceri ale operelor sale, ci la angajamentul pe care l-a creat, căci odată ce începi să îi citești o lucrare, fii sigur că nu te vei opri până nu vei savura fiecare pagină, cu sete și ardoare.

Iar dacă românii din dreapta Prutului îi au pe George Coșbuc, Marin Preda sau Liviu Rebreanu drept portavoce a satului românesc, atunci românii din Basarabia, exact ca într-o oglindă, îl au pe Ion Druță.

Degete mici, romanul de debut al scriitorului Filip Florian, publicat în anul 2005, este astăzi unul dintre cele mai reeditate volume din literatura română contemporană. Succesul acestuia se datorează fără doar și poate registrului stilistic diferit, cu ușoare accente de realism magic, specifice prozei sud-americane, regăsibil în carte.

Intriga se construiește în jurul descoperirii unor oseminte într-un vechi castru roman, ce incită spiritele locuitorilor dintr-o mică stațiune balneo-climaterică. Groapa comună în care acestea au fost depozitate invită la numeroase speculații, cea mai vehiculată ipoteză fiind cea a unor execuții în epoca comunistă.

E de reținut faptul că autorul plasează acțiunea la începutul anilor ’90, când secretele detențiilor politice încep să fie dezgropate și revelate populației de rând. Astfel, nu-i de mirare că situl arheologic începe să roiască de personaje diferite, ce au sau nu legătură cu investigația. Din partea organelor statului se remarcă maiorul Maxim, Titu Maeriu – inginerul pensionat, reprezentant al foștilor deținuți politici, tânăra ziaristă Caterina, ce întreține amoruri cu procurorul militar Spiru, și soldatul Andrei Butîlchiu. Rolul acestora este însă mai degrabă unul decorativ, căci acțiunile lor nu contribuie cu nimic la descâlcirea firului narativ principal.

Degete mici, romanul de debut al lui Filip Florian, este astăzi unul dintre cele mai reeditate volume din literatura română contemporană

Locuitorii orașului W. se dovedesc a fi mult mai interesanți, cu povești savuroase de viață, aceștia fiind și cei care asigură dinamismul lecturii. Relatările acestora, prin intermediul lui Petruș, eul narativ, fac dese trimiteri la epoca interbelică, cu toate nostalgiile aferente. Tanti Paulina, gazda și tălmăcitoarea viselor lui Petruș, se bucură de găsirea întâmplătoare a unor galbeni în peretele casei, cu ajutorul cărora face o călătorie în Grecia. Buna sa prietenă, Lady Embury, cea care i-a prezis în cărți acest noroc, face dese incursiuni în tinerețea sa tumultuoasă, când a fugit de la pension pentru a se căsători cu un lord englez, un industriaș petrolier detașat la Ploiești.

Micul univers al localnicilor este completat și de fotograful Sașa cu dromaderul său Aladin, adus din Iordania, cât și de Dumitru M., cel mai bătrân locuitor al orașului și un bucătar rafinat, care vorbește despre experiența războiului și rechiziția bunurilor de către comuniști.

Toate aceste povești rămân însă dispersate, nu se leagă în niciun fel cu descoperirea de la castrul roman. Liantul dintre aceste două lumi este Petruș, prin calitatea sa de narator și arheolog, venit să analizeze misterioasele oseminte. Suferind de ulcer, printre ritualul ceaiului de sovârf și administrarea de ranitidină, își găsește și timp să o seducă pe Jojo, nepoata Eugeniei Embury. Erotismul acestor scene se rezumă la un vocabular preponderent fructifer, demonstrând bogăția registrului stilistic al acestui text:

Și nu avea doar popoul ca o căpșunică și călcâiele ca niște mere. […] Culorile împrăștiate pe fondul alb duc cu gândul la vișine sau la cireșele pietroase, la zmeură ori la rodii, dar atunci când pielea ta se lipește de pielea ei, când pe spate, chiar pe șina spinării, îi alunecă o bobiță de transpirație în care licărește la rându-i amurgul, când pe unul dintre genunchi i se ivește o pată de la apăsarea cotului tău, când pe gâtul ei pulsează tremurat omușorul, iar buricul i se strânge, apar unele după altele prunele, pepenii galbeni, fragii și strugurii albi, caisele și merele ionatane, și dudele, și câte și mai câte.

Un eveniment notabil este sosirea unor antropologi argentinieni, motiv de speranță cu privire la progresul investigației, cât și de observare a unor vechi obiceiuri socialiste ce încă sunt înrădăcinate în mentalitatea autorităților. Mai mult, vizita acestora este un bun prilej de a face o incursiune în istoria recentă a Argentinei. Printre detaliile interminabile despre Cupele Mondiale de fotbal (vezi și Băiuțeii), naratorul creionează epoca „los desaparecidos” ce corespunde perioadei 1974-1983, când, în urma unei lovituri militare de stat, aproximativ 30.000 disidenți au fost răpiți, și cel mai probabil, aruncați din avion deasupra estuarului Rio de la Plata.

Dar, dimensiunea realistă a narațiunii ocupă cam jumătate din roman, cealaltă parte fiind rezervată unei dimensiuni fantastice, în tradiția eliadescă a opoziției dintre sacru și profan. Călugărul Onufrie, zis și Moțatul, este o apariție stranie, cu calități asemănătoare unui personaj de basm. Smocul de păr negru-albăstrui, ce-i crește neîncetat și trebuie tăiat la un interval de patru ore, este rezultatul unei pofte ciudate a mamei sale de a devora ficații cruzi a patruzeci și nouă de rațe în timpul sarcinii.

De la traiul solitar în munți, la îngroparea unui urs în parc, sau vindecarea miraculoasă în urma unui atac cerebral, povestea lui Onufrie este captivantă și enervantă deopotrivă

Legătura lui Onufrie cu acțiunea principală este simpla lui apariție la groapa comună, dar trecutul său este prezentat în cele mai mici detalii. De la traiul solitar în munți cu prietenia și corespondența neobișnuită cu omul care se credea Sfântul Gheorghe, descinderea în civilizație timp de doi ani când a avut cele mai diverse slujbe, îngroparea unui urs în parc, sau vindecarea miraculoasă în urma unui atac cerebral, povestea lui Onufrie este captivantă și enervantă deopotrivă.

Faptul că nu există o legătură reală între cele două dimensiuni narative, împarte cititorii în două tabere. Cei plictisiți de această simplă înșiruire de fapte, sau cei fascinați de amestecul inedit de planuri. Onufrie, care așteaptă venirea Maicii Domnului și întocmește o Evanghelie din coajă de molid despre minunile Fecioarei, este un predicator al revelației divine precum Vespasian Moisa, cu diferența că adepții săi îl urmează în mod natural, nu sunt racolați prin intermediul vreunei organizații.

Degete mici este un roman complex, cu o acțiune mistică creată pe baza unor substraturi de factură politică. Este de apreciat imaginația scriitorului în construcția planului fantastic, dar, stranietatea acestor fapte neînchegate cu restul evenimentelor înfrânează dinamismul narațiunii. Totodată, multitudinea personajelor și a detaliilor sale biografice încarcă textul excesiv, căci multe dintre ele oricum rămân suspendate în aer, fără nicio legătură cu intriga inițială. Intrigă care este rezolvată în final, când oricum aproape că ai uitat de la ce a pornit construcția romanului.

 

Filip Florian, Degete mici, Editura Polirom, Iași, 2010, 252 pagini

Matricea Românească duce mai departe seria dedicată lui Constantin Noica, oferindu-vă un articol despre generația ´27, supranumită și «generația de aur» în filosofie, din România.

Cultura română a cunoscut de-a lungul timpului mai multe momente în care spiritul unei generații a schimbat radical lucrurile în ceea ce privește direcțiile pe care societatea și cultura avea să le dezvolte mai departe.

Una dintre aceste generații a fost și cea din care făcea parte Constantin Noica. Generația lui a rămas cunoscută în istoria culturală a României sub mai multe denumiri: Tânăra generație, generația ´27, generația Criterion, generația de aur, și am putea evoca și alte formule folosite pentru a o denumi.

O generație, pe cât de destructivă în ceea ce privește relația cu trecutul, pe atât de constructivă în ceea ce privește propria operă, propria schimbare operată asupra societății contemporane.

Criterion, atât revista, cât și ciclul de conferințe, a fost una dintre emblemele perioadei interbelice. Ciclul de conferințe Criterion reprezenta unul dintre cele mai importante evenimente culturale. Tinerii din generație, împreună cu mentorul lor – Nae Ionescu, dar și cu invitații acestora (personalități marcante ale culturii române) se adunau într-o sală a Fundațiilor Regale și conferențiau despre subiectele anunțate. La începutul anilor ’30, în Bucureștiul interbelic, se conferenția despre filmele lui Charlie Chaplin, despre probleme de economie modială (Marea Criză economică era în plină desfășurare) sau despre cele mai adânci concepte ale filosofiei.

Cum au fost acești tineri? În ce credeau sau nu credeau?

O scurtă notiță istorică: generația din care face parte Constantin Noica reprezintă cea de-a șasea generație culturală a României. Reprezentanții  „noii generații” se clasează, din punct de vedere istoric, între „ultimul contingent” (Mircea Vulcănescu, Tânăra generație. Crize vechi în haine noi. Cine sunt și ce vor tinerii români), care a intrat în tranșee în anul 1918 și aceia care, având o vârstă foarte fragedă, nu au conștientizat lumea de dinainte de Primul Război Mondial, nu au păstrat o imagine a acelor vremuri. Altfel spus, este generația celor pe care războiul i-a găsit adolescenți.

O generație, pe cât de destructivă în ceea ce privește relația cu trecutul, pe atât de constructivă în ceea ce privește propria operă, propria schimbare operată asupra societății contemporane

Condițiile în care s-au format sunt extrem de importante, având un rol justificator în conturarea individualităților și în coeziunea „mișcării”.

Unul dintre cei mai importanți factori, poate chiar cel mai important, în conturarea gândirii generației lui Noica, Eliade, Cioran, Ionescu etc. este, bineînțeles, războiul. Acesta a avut o importanță covârșitoare în formarea tinerilor (mare parte a liderilor acestei generații fiind colegi de liceu, la Spiru Haret în București), acționând asupra lor la o vârstă fragedă, când încă nu își consolidaseră modul de gândire.

Majoritatea, fiind adolescenți, încă nu aveau stabilite „criterii” exacte. De aici pornește și facilitatea cu care războiul le-a răsturnat aceste criterii fragile, „prefăcându-le” mentalitatea, schimbându-le concepțiile. Se poate observa o dublă acțiune pe care războiul o exercită asupra tinerilor. Prima acționează la nivel social, iar cea de-a doua la nivelul mentalității, al spiritualității.

Aici își are începutul spărtura interioară care devine o linie generală a întregii gândiri a generației. O scindare sufletească, produsă de imensa discrepanță între conceptele lumii vechi și anularea acestora de către război, care își are avatarurile în haosul în care au fost obligați să se clădească.

Anularea acestor vechi valori (respectul pentru viața omului, văzut ca un bine suprem, libertatea ca mijloc desăvârșit etc.) este produsă chiar de către cei care le consolidaseră. Caracterul contradictoriu și derutant provine tocmai din această distrugere a „sistemului” de către întemeietorii lui.

Tinerii nu mai cred în puterea libertății, în deplinătatea și, cu atât mai puțin, în eficacitatea ei. Ei capătă o privire realistă asupra conceptului și a slăbiciunilor lui, a imposibilității realizării totale. Totuși, libertatea se transformă pentru ei într-o utopie, într-un vis de îndeplinit, privită tocmai prin prisma amintirilor unei lumi pe care nu au trăit-o decât în visele copilăriei. De aici izvorăște atât de puternic acest farmec al libertății de care se lasă stăpâniți tinerii.

Care le-au fost modelele?

Două dintre modelele și sursele de inspirație ale tinerei generații sunt reprezentate de către Vasile Pârvan și Nae Ionescu. Primul, reprezentant al universalismului în istorie, iar cel de-al doilea, reprezentant al autohtonismului în filosofia românească.

Acestor modele autohtone li se adaugă și curentele europene ale momentului, care își exercită influența asupra „generației de aur”.  Între aceste curente regăsim misticismul orientalizant german (manifestat în primii ani de după Primul Război), misticismul rusesc din emigrație, maurrasismul francez, neotomismul, comunismul rusesc, marxismul german, fascismul italian, național-socialismul german.

Tânăra Generație pe scurt

Generația `27 a fost: setea de experiență (dorința de încercare directă, experiență nemijlocită, înlăturarea oricărei limite impuse de rațiune, aventura), autenticitatea (caracterizată de dorința de a fi așa cum ești, de a minimaliza orice fel de constrângere venită din exterior, orice conformism necunoscut dinlăuntru), spiritualitatea (voința de a te depăși, nevoia de a cunoaște absolutul, voința de eternitate) și tensiunea dramatică (punctul crucial al experienței trăite în comun de tânăra generație).

Care fusese prima mare dorință a acestei generații? Să asigure unitatea sufletească a românilor

Care fusese prima mare dorință a acestei generații? Să asigure unitatea sufletească a românilor. Unitatea politică fusese deja restabilită de „generația de foc”, unitatea spirituală devenind astfel necesară, mai ales că  existau discrepanțe la toate nivelurile între provinciile reunite. Această unitate putea fi realizată prin estomparea sau ștergerea deosebirilor regionale, „în măsura în care desemnează altceva decât nuanțarea unui aceluiași suflet național”, nota Mircea Vulcănescu.

Și mai pe scurt: erau niște tineri care se întâlneau la cafeneaua Corso, discutau filosofie, literatură, istorie, politică etc. și puneau la cale destinul cultural al României.

Rezultatul? Au ajutat enorm la construirea acestui destin.

 

Foto deschidere: www.cooperativag.ro

Prinşi în tumultul schimbărilor care transformă tradiţia în anacronism şi obiect de deriziune, este comod să uităm rolul emblemelor naţionale în devenirea noastră. Meşterul Ioan Hojbotă, din Gura Humorului, Bucovina, şofer la Protecţia Copilului în viaţa de toate zilele, ne reaminteşte că de la opincă ne-am ridicat toţi, indiferent ce identitate am “încălţa” astăzi.

Apasă pentru video

“Eu am lucrat cu ani în urmă în pielărie, cizmărie, pe comandă. Am făcut școală de creație în București. M-am întors la Gura Humorului și au vrut să mă trimită ca maistru la Câmpulung Moldovenesc, unde era fabrica de încălțăminte “Montana”. Dar eu am refuzat să fac naveta. N-am vrut, pur și simplu. Și atunci, fiind școlarizat de cooperativa “Solidaritatea”, m-am angajat la Complexul Meșteșugăresc, la secția Încălțăminte Comandă. Era unul dintre cele mai renumite ateliere de încălțăminte la comandă. Veneau şefi de la București, de la Consiliile Populare, cum erau atunci, de la Suceava. Își făceau numai oamenii cu bani încălțăminte la comandă! Era la mare căutare, mai ales de Paște, când se făceau pantofi, sau de Crăciun, când se făceau cizme. Scormoneau femeile prin podurile caselor, de la bunici sau străbunici,  modele vechi – și le dădeau la refăcut. Eu le făceam modelul din nou”, a povestit pentru Matricea Românească meşterul Ioan Hojbotă.

Scormoneau femeile prin podurile caselor, de la bunici sau străbunici,  modele vechi de încălţăminte – și le dădeau la refăcut

“În comunism, era o ruşine să revii la opincă”

Însă, întâlnirea lui cu opinca noastră ancestrală s-a datorat unui hazard fericit:

“Niciodată, cât am lucrat 20 de ani în pielărie și în cizmărie, nu am făcut o opincă. Noi lucram la acord individual, și concurența era după bani – care câștigă mai mult pe statul de plată. Așa era, la modul cinstit. Nu mi-a stat capul niciodată să pun mâna pe o bucată de piele, să croiesc o opincă. Era și un fel de rușine să revii la opincă, în regimul de tristă amintire…

Lucrând ulterior aici, la Protecția Copilului, o doamnă – care este şi șefa mea – a mers cu mine în parcare la Voroneț, să cumpere pentru serbare o pereche de opincuțe. Şi nu i-o plăcut nici de colo, nici de colo. Și atunci, m-am gândit să vin acasă și să îi fac. Am zis: «Doar eu în pielărie am lucrat atâția ani!». Dar nu pusesem mâna să fac ceva.

Meşterul Ioan Hojbotă, din Gura Humorului, lucrând în atelierul său la o opincă

Meşterul Ioan Hojbotă, din Gura Humorului, lucrând în atelierul său la o opincă

Am luat o bucată de hârtie și am făcut un tipar, și mi-a ieșit o pereche de opincuțe pentru un copil de grădiniță. Probabil, foarte frumoase! Oricum, erau primele, nu puteam să-mi dau seama dacă sunt frumoase. M-am dus și i-am arătat: «Uite, asta am putut să fac». S-a bucurat, a zis că sunt foarte frumoase, s-a dus și le-a arătat doamnelor, colegelor. De acolo, s-a deschis drumul meu. Oamenii, colegii m-au solicitat. Am început să fac, şi mi-am dat drumul. Lucram într-o șură la început și, după ce am văzut că am atâtea solicitări, mi-am încropit atelierul… Aici țineam tractorul, când veneam de la câmp. Tractorul l-am vândut și mi-am încropit atelierul ăsta.”

Apasă pe poze pentru mărire

Lacrimi pentru România

Cu lacrimi în ochi, meşterul bucovinean a ţinut să realizeze şi o scurtă lecţie de istorie a opincii, special prin intermediul Matricea Românească:

“E încălțămintea românului. Opinca o purtat-o omul de rând. Oamenii înstăriți purtau cizma de piele, Bilger – cizma ofițerească, specială, care are alt croi. Avea catarame, şi o deschizătură, un șliț. Era ceva boieresc. Numai băieții de bani gata, bogătanii, purtau cizma Bilger și baston – era o fudulie. Poate mai aveau și o ploscă – atunci când bogatul ieşea în sat, nu bea el cu badea Ion din sticla lui, îşi punea în ploscă!

Am luat o bucată de hârtie și am făcut un tipar, și mi-a ieșit o pereche de opincuțe pentru un copil de grădiniță. Nu îmi puteam da seama dacă sunt frumoase – erau primele!

Opinca o purtat-o omul de rând. Aici, în Bucovina, a fost influența austro-ungară, oamenii au trăit mai bine. Au purtat, în ziua de lucru, opinci de gumă, care greu se mai găsesc astăzi, şi colţuni de lână sau obială. Obiala este o bucată de pătură cu care se învelește piciorul. Spuneam că era opinca din cameră de tractor, din guma aceea, pe care purta și ciobanul, și țapinarul în pădure, și omul de rând, la munca câmpului. În sărbători, la noi, în partea Bucovinei, se purtau opinci osebite, din piele de vițel. Se luau la nunți, la hore, la baluri. În partea Regatului, unde nu a fost influența austro-ungară, se făceau opinci din piele de porc.”

Opinca, apărătoarea românului în război

Ioan Hojbotă a rememorat şi un episod din istoria familiei sale, în care opinca a jucat un rol providenţial – pentru că i-a apărat tatăl de gloanţele inamicului, în război.

“Tatăl meu mi-o povestit că, fiind recrut în Armată, o purtat opinci când s-o instruit în pre-militară, până s-o dus în război. În Armată, pe timpul războiului, s-o întâlnit cu tot felul de băieți – cum era atunci, doi de colo, doi de colo – și a găsit bucureșteni care nu știau să se încalțe cu obiele. Într-o sară, tata le-o le-o făcut demonstrație camarazilor, care apoi o fost încălțați ca lumea. Deci, s-o purtat opinca și-n Armată. Eu, făcând turism ecumenic, am găsit la Mănăstirea Râmeț din Aiud, într-o vitrină din Muzeul Mănăstirii, o opincă cazonă cu potcoavă, aşa cum se punea la bocancii cazoni. Deci era potcoava, ca să nu se roadă.”

Opinca românească merge mai departe, graţie meşterului Ioan Hojbotă, şofer în viaţa de zi cu zi

Opinca românească merge mai departe, graţie meşterului Ioan Hojbotă, şofer în viaţa de zi cu zi

Desprinsă din matricea românească: opinca tradiţională, mereu actuală

Desprinsă din matricea românească: opinca tradiţională, mereu actuală

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ce reprezintă memoria și cum o construim prin diverse teatre ale acesteia? Ce este o reconstituire istorică? Dar, mai ales, în ce fel a evoluat cinematografia românească și cum poate un film istoric să constituie o altă metodă de educație? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările la care a încercat să ofere răspunsul o dezbatere cu tema „Din tranşeele memoriei individuale în no man’s land-ul memoriei colective. 140 de ani de la Războiul de Independenţă a României”, organizată la finalul lunii iulie de către Matricea Românească la Festivalul de Film și Istorii Râșnov. Întrebările au fost strâns legate de atracţia zilei la Cinematograful “Amza Pellea” din localitate, unde organizatorii (Matricea Românească şi FFIR) au proiectat primul lungmetraj românesc, realizat în 1912, “Independența României”.

Evenimentul și-a deschis porțile printr-un moment ce are la bază un concept consacrat la nivel internațional, reconstituirea istorică. A fost vorba despre o defilare militară oferită publicului prezent de către Horia Şerbănescu, muzeograf în cadrul Muzeului Militar Naţional din Bucureşti, unul dintre lectorii dezbaterii, ajutat de o trupă de dorobanţi. Reprezentația a avut ca scop introducerea spectatorilor în atmosfera istorică a perioadei evocate cinematic, respectiv familiarizarea lor cu conceptul de reconstituire, momentul fiind succedat de vizionarea filmului amintit mai sus.

Cu toţii avem o memorie personală, dar la un moment dat suntem şi purtătorii unei memorii colective, a unor evenimente pe care nu le-am trăit, fiind învățați că ele aparțin comunității noastre. Este ceea ce se numește «memorie prostetică»

Să urmărești un film mut, ce a fost realizat în anul 1912, nu este lucru ușor, dacă ținem cont de diferențele tehnice, dar nu numai, dintre prezent și trecut. Un astfel de film necesită din partea cinefilului un bagaj respectabil de cunoştinţe istorice, dar și multă răbdare. De această dată, spectatorii au primit informațiile și explicațiile necesare pentru a putea urmări și înțelege pelicula, graţie Mirelei-Luminiţa Murgescu, profesor dr. la Facultatea de Istorie din Bucureşti și moderatoarea conferinţei. Prin lămuririle oferite în timp real, alături de Horia Şerbănescu, ea a reușit să realizeze cu publicul un exercițiu prin care le-a dovedit că „toți avem o memorie personală, dar la un moment dat suntem şi purtătorii unei memorii colective, a unor evenimente pe care nu le-am trăit, fiind învățați că ele aparțin comunității noastre. Este ceea ce se numește «memorie prostetică», adică ni se oferă o memorie care ne lipsește.”

Potrivit vorbitorilor prezenţi la Râşnov, „Independența României” a fost și va rămâne multă vreme de acum înainte un film de o importanță covârșitoare, mai ales pentru că reprezintă un reper major pentru identitatea noastră istorică şi culturală. Trebuie reamintit faptul că producţia marchează startul României în cinematografie, un foraj temerar în această artă – la acea dată – modernă. Într-o vreme în care filmele nu depăşeau 15-20 de minute, pentru a nu plictisi un public lipsit de cultură cinematografică, “Independenţa României” a sfidat convenţiile, la cele 120 de minute ale sale. De notat şi distribuția formidabilă de care s-a bucurat – actori de un mare calibru, despre care și astăzi se vorbește, precum Aristide Demetriade, Constantin Nottara sau Elvira Popescu. Filmul redă artistic unul dintre momentele fundamentale pentru istoria României, obținerea independenței la finele războiului româno-ruso-turc din 1877-78.

Filmele pe teme de istorie, perspectivă subiectivă

Filmul prezintă mai degrabă o viziune despre istorie, nu neapărat istoria aşa cum s-a petrecut ea

Cu siguranță, filmele istorice pot reda – cu un obiectivism mai mic sau mai mare – o anumită porțiune din istorie, dar – după cum sublinia Teodor Burnar, editor coordonator Matricea Românească și lector în cadrul conferinței – „Filmul prezintă mai degrabă o viziune despre istorie, nu neapărat istoria aşa cum s-a petrecut ea.” Tocmai de aceea, din primul film românesc reprezentativ lipsesc momente importante. Publicul nu află ce s-a întâmplat în urma Tratatului de Pace de la San Stefano, ori că Rusia a fost principala forță care a dus la câștigarea războiului, fără de care – a opinat Şerbănescu – „România nu ar fi avut nicio șansă de a-şi obţine mult râvnita independenţă! E drept că, în urma conflagraţiei, deși ne-am câștigat independența și Dobrogea, am pierdut sudul Basarabiei, ce fusese retrocedat în urma Războiului Crimeii.” „Filmul este o formă de reconstituire până la urmă. Reconstituim cum vrea un regizor sau cum vrea un regim, și facem o selecție”, a reiterat moderatoarea Mirela-Luminiţa Murgescu, explicând omisiunile realizatorilor.

Matricea Românească, proiectul cultural naţional al casei de avocatură “Bulboacă şi Asociaţii SCA”, a adus un crâmpei de memorie identitară la Râşnov

Dincolo de valenţele sale artistice, filmul „Independența României” a reușit – programatic sau nu – să legitimeze şi noua identitate românescă ce se contura la finele secolului XIX – începutul secolului XX, el având, după cum s-a opinat în cadrul dezbaterii, şi tonalităţi propagandistice – e-adevărat, nu unele făţişe: nuanțele trebuie păstrate întotdeauna, iar acest film a răspuns așteptărilor societății din acea perioadă. Spre comparaţie, o propagandă “ca la carte” este literatura “comandată”, de factură patriotică, a vremii, precum cea compusă de către George Coșbuc (“Toţi Doamne şi toţi trei”) sau Vasile Alecsandri (“Peneş Curcanul” etc.). „Avem, în acel moment, o literatură comandată unor scriitori și plătită de către stat”, a precizat Mirela-Luminiţa Murgescu, Profesor dr. la Facultatea de Istorie din Bucureşti.

Cât de greu era în acea perioadă pentru un om de creaţie (regizor, poet sau jurnalist) să scrie istorie fără a derapa de la cadrul etic? Potrivit lui Teodor Burnar, “Este evident că în regimurile autoritare etica a avut de suferit și că au existat limitări impuse de natura regimului în care creaţiile artistice ori jurnalistice erau produse, acestea devenind instrumente de propagandă. Cred că e un joc echilibristic destul de delicat, acela de a scrie istorie urmând niște directive, indiferent de domeniu. Asta nu înseamnă că nu au existat și gesturi eroice, de independenţă. În egală măsură, să nu ne înşelăm că propaganda este apanajul dictaturilor – se face la fel de multă propagandă şi în democraţie.”

Reconstituirea istorică poate fi o altă formă de învățare

După cum s-a amintit în cadrul conferinţei susţinute de către Matricea Românească la Râşnov, anul ce vine este anul Centenarului Marii Uniri de la 1918. Un moment prielnic să ne redescoperim identitatea, să conștientizăm momentele ce ne-au influențat devenirea. Teodor Burnar crede că „este momentul să ne punem din nou întrebări cu privire la istoria noastră, care trebuie privită cu un pic mai mult obiectivism.”

Momentul de reconstituire istorică (foto 1-3), implicând dorobanţii vremii, ce a prefaţat dezbaterea filmului „Independența României”  (foto 4)

În cadrul evenimentului s-a vorbit şi despre un fenomen popular pe tot globul, ce își dorește să fie o altă formă de a păstra vie istoria: reconstituirea istorică. Este un concept ce vine în ajutorul memoriei, revigorând-o şi completând-o acolo unde este cazul. Cel mai în măsură să explice acest fenomen a fost Horia Şerbănescu, muzeograf în cadrul Muzeului Militar Naţional din Bucureşti.

Oamenii nu trebuie să își rezolve conflictele pe calea armelor, ci prin bună înțelegere. Acesta este mesajul unei reconstituiri istorice: de împăcare, de bună înțelegere

Acesta a subliniat  diferența dintre o reconstituire istorică şi alte modalităţi de a recrea trecutul. „Încerci plăcerea de a le spune și celorlalți, de pildă, cum a mers un soldat, ce făcea, cum se îmbrăca, cum își încărca pușca ori cum trăia în bivuac. Una este să citești, și alta este să porți costumul.”

Care a fost morala acestei dezbateri, una de altfel strâns legată atât de profilul filmului „Independența României”, cât și de memorie și de actul de reconstituire istorică? Deşi este fundamental să ne cunoaştem istoria şi să fim mândri de realizările predecesorilor, în opinia lui Horia Şerbănescu, „oamenii nu trebuie să își rezolve conflictele pe calea armelor, ci prin bună înțelegere. Acesta este mesajul pe care îl propagă o reconstituire istorică: de împăcare, de bună înțelegere.”

Urmăriţi, mai jos, primul lungmetraj românesc, Independenţa României (1912)


“Îndrăgostiţii sunt pietoni ai aerului”, spunea Nichita Stănescu. Ce te faci, însă, când aerul e ocupat de Luftwaffe, armata (aeriană) nazistă?

Într-o perioadă în care psihicul colectiv e dominat de teama paranoidă de un nou “Mare Război” (cu Rusia – sau cu altcineva, denominaţia e mai puţin importantă), paradoxal pe fundalul unei prosperităţi nemaicunoscute nici de către noi, românii post-decembrişti, nici de către umanitate, un film care punctează obsesia recurentă a majorităţii publicului e poate exact “ceea ce a prescris doctorul”, pentru a folosi o expresie englezească.

“Aliatul” (2016), un thriller romantic de război semnat Robert Zemeckis, cu Brad Pitt şi Marion Cotillard în rolurile principale, ne transportă exact în anii tulburi ai celei mai recente conflagraţii mondiale, în care spionajul britanic şi cel german se luptă cu toate armele fizice posibile, fără a le neglija nici pe cele ale spiritului. Şi ce armă mai puternică şi mai insidioasă cunoaşte omenirea, decât iubirea? De aici rezultă un joc de-a şoarecele şi pisica, pulsant, purtat din Casablanca până la Londra, via un desant în Franţa ocupată, în care Marianne Beausejour (Cotillard), o luptătoare din Rezistenţa franceză, şi Max Vatan (Pitt), un ofiţer canadian de informaţii, sunt sfâşiaţi între datoria faţă de ţară şi datoria faţă de inimă.

Deşi prestaţia celor două nume grele are pe alocuri accente de farsă (dacă, după “Inglourious Basterds”, vă era dor să-l auziţi pe Brad Pitt stâlcind o altă limbă străină – de această dată franceza – aveţi noroc), “chimia” fizică lipseşte iar grimasele trădează disconfortul dedublării, o întoarcere într-un trecut zbuciumat, nu fără acuitate istorică, e întotdeauna salutară pentru generaţiile care, putem doar spera, vor ajunge astfel să aprecieze mai bine sacrificiile bunicilor.

Dacă execuţia (cuvânt potrivit, în context) nu e punctul său forte, “Aliatul” se salvează de la falimentul artistic prin foamea nesăţioasă de viaţă pe care o au personajele, prinse într-o conjunctură sumbră, din care nu pot evada, dar în care încearcă să-şi construiască o lume şi o existenţă paralelă. Poate cea mai suprarealistă (şi totuşi, verosimilă) scenă a peliculei se petrece în curtea unei maternităţi din Londra, acolo unde, sub un cer nocturn luminat de canonada nazistă, o mamă dă naştere copilului său, transmiţând un mesaj de optimism: viaţa merge întotdeauna mai departe, indiferent de frământările politice, efemere.

Poate cea mai suprarealistă (şi totuşi, verosimilă) scenă a peliculei se petrece în curtea unei maternităţi din Londra, acolo unde, sub un cer nocturn luminat de canonada nazistă, o mamă dă naştere copilului său

Personal, filmul mi-a trezit în minte imagini ale caselor din Liverpool, oraş supus unui bombardament nazist devastator în anii celui de-al Doilea Război Mondial (aşa numitul “Liverpool Blitz”), pe care în urmă cu un an le-am putut observa în starea conservată pentru posteritate. Am admirat atunci, cu gravitate, mobilierul cazon, aproape orwellian, şi radiourile în jurul cărora – ne putem doar imagina – familiile britanice se strângeau pentru a asculta discursurile providenţiale ale lui Winston Churchill.

Bucătăria unei case din Liverpool, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial

Bucătăria unei case din Liverpool, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial Foto: arhiva personală

Winston Churchill, omul ultimei speranţe pentru britanici

Winston Churchill, omul ultimei speranţe pentru britanici

Copilărie într-o ţară în război

Copilărie într-o ţară în război

Este neîndoielnic că “Aliatul” are lipsurile lui, iar americanul Brad Pitt şi limba franceză formează un mariaj sortit eşecului. După cum e de necontestat că filmul nu e nici despre România şi nici despre un război cu Rusia. E însă o poveste despre noi, despre umanitate, şi despre alegerile imposibile în faţa cărora te aduce războiul. Fie şi numai pentru asta, “Aliatul” trebuie văzut: mai mult decât un film, el este un omagiu adus înaintaşilor care ne-au dăruit tihna şi prosperitatea de care ne bucurăm azi.

Între loialitatea pentru ţară şi cea pentru familie: Brad Pitt şi Marion Cotillard

Între loialitatea pentru ţară şi cea pentru familie: Brad Pitt şi Marion Cotillard

Nota Matricea Românească: [usr 3]

Când emoțiile grele ne apasă copiii

4 martie 2022 |
Alexandra se străduise să lase emoțiile zilei de o parte și să gătească o cină tare gustoasă pentru familia ei. Voia să le fie tuturor bine și să audă povești și râsete. Fiica ei de 9 ani, Marta, era îngândurată. O simțea. O înghițitură și...

O fotografie cât o mie de gloanțe

2 martie 2022 |
S-a întâmplat în Siria. Dar putea fi și în Iraq, în Afganistan sau în Yemen, în Palestina sau în Serbia. S-a întâmplat în timpul războiului „lor”. Război cu vreo 500.000 de morți și aproape 7 milioane de refugiați. Asta până acum – fiindcă...


Bătrânul şi Dunărea. Jiva Firulescu (n. 1938), pescar din Orşova: “Cei care vorbesc România de rău nu sunt în apele lor, nu sunt români” / “Eşti fericit când nu faci lucrurile pentru bani, ci din inimă”

29 iunie 2018 |
Născut din mamă sârboaică şi tată român, la 1938, când leul românesc era egalul francului francez, Jiva Firulescu (în sârbă, "živeli!" înseamnă "noroc!") speră să prindă Centenarul (“deocamdată, mă simt foarte bine”) şi spune despre cei care...


Preşedintele Academiei Române, Profesorul Ioan-Aurel Pop, mesaj pentru tineri: “Decât să te duci la sală în fiecare zi, mai bine faci o treabă utilă! / Unii vor să ne determine să fim monștri, dar nu e frumos şi nu e bine / Eu sunt convins că viitorul acestei ţări este asigurat, în ciuda dezechilibrelor şi greutăţilor de astăzi”

16 aprilie 2018 |
Denigrat de “binevoitorii de serviciu” ai României după alegerea sa în fruntea celui mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării, profesorul Ioan-Aurel Pop şi-a arătat eleganţa şi calităţile de mentor în faţa liceenilor de la Colegiul Naţional...


Degete mici, Filip Florian: realism magic pe fundal comunist

23 noiembrie 2017 |
Degete mici, romanul de debut al scriitorului Filip Florian, publicat în anul 2005, este astăzi unul dintre cele mai reeditate volume din literatura română contemporană. Succesul acestuia se datorează fără doar și poate registrului stilistic diferit, cu...

Tânărul Noica și Tânăra lui Generație

2 noiembrie 2017 |
Matricea Românească duce mai departe seria dedicată lui Constantin Noica, oferindu-vă un articol despre generația ´27, supranumită și «generația de aur» în filosofie, din România. Cultura română a cunoscut de-a lungul timpului mai multe momente în...