Tag

Războiul de Independență

Ce reprezintă memoria și cum o construim prin diverse teatre ale acesteia? Ce este o reconstituire istorică? Dar, mai ales, în ce fel a evoluat cinematografia românească și cum poate un film istoric să constituie o altă metodă de educație? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările la care a încercat să ofere răspunsul o dezbatere cu tema „Din tranşeele memoriei individuale în no man’s land-ul memoriei colective. 140 de ani de la Războiul de Independenţă a României”, organizată la finalul lunii iulie de către Matricea Românească la Festivalul de Film și Istorii Râșnov. Întrebările au fost strâns legate de atracţia zilei la Cinematograful „Amza Pellea” din localitate, unde organizatorii (Matricea Românească şi FFIR) au proiectat primul lungmetraj românesc, realizat în 1912, “Independența României”.

Evenimentul și-a deschis porțile printr-un moment ce are la bază un concept consacrat la nivel internațional, reconstituirea istorică. A fost vorba despre o defilare militară oferită publicului prezent de către Horia Şerbănescu, muzeograf în cadrul Muzeului Militar Naţional din Bucureşti, unul dintre lectorii dezbaterii, ajutat de o trupă de dorobanţi. Reprezentația a avut ca scop introducerea spectatorilor în atmosfera istorică a perioadei evocate cinematic, respectiv familiarizarea lor cu conceptul de reconstituire, momentul fiind succedat de vizionarea filmului amintit mai sus.

Cu toţii avem o memorie personală, dar la un moment dat suntem şi purtătorii unei memorii colective, a unor evenimente pe care nu le-am trăit, fiind învățați că ele aparțin comunității noastre. Este ceea ce se numește «memorie prostetică»

Să urmărești un film mut, ce a fost realizat în anul 1912, nu este lucru ușor, dacă ținem cont de diferențele tehnice, dar nu numai, dintre prezent și trecut. Un astfel de film necesită din partea cinefilului un bagaj respectabil de cunoştinţe istorice, dar și multă răbdare. De această dată, spectatorii au primit informațiile și explicațiile necesare pentru a putea urmări și înțelege pelicula, graţie Mirelei-Luminiţa Murgescu, profesor dr. la Facultatea de Istorie din Bucureşti și moderatoarea conferinţei. Prin lămuririle oferite în timp real, alături de Horia Şerbănescu, ea a reușit să realizeze cu publicul un exercițiu prin care le-a dovedit că „toți avem o memorie personală, dar la un moment dat suntem şi purtătorii unei memorii colective, a unor evenimente pe care nu le-am trăit, fiind învățați că ele aparțin comunității noastre. Este ceea ce se numește «memorie prostetică», adică ni se oferă o memorie care ne lipsește.”

Potrivit vorbitorilor prezenţi la Râşnov, „Independența României” a fost și va rămâne multă vreme de acum înainte un film de o importanță covârșitoare, mai ales pentru că reprezintă un reper major pentru identitatea noastră istorică şi culturală. Trebuie reamintit faptul că producţia marchează startul României în cinematografie, un foraj temerar în această artă – la acea dată – modernă. Într-o vreme în care filmele nu depăşeau 15-20 de minute, pentru a nu plictisi un public lipsit de cultură cinematografică, “Independenţa României” a sfidat convenţiile, la cele 120 de minute ale sale. De notat şi distribuția formidabilă de care s-a bucurat – actori de un mare calibru, despre care și astăzi se vorbește, precum Aristide Demetriade, Constantin Nottara sau Elvira Popescu. Filmul redă artistic unul dintre momentele fundamentale pentru istoria României, obținerea independenței la finele războiului româno-ruso-turc din 1877-78.

Filmele pe teme de istorie, perspectivă subiectivă

Filmul prezintă mai degrabă o viziune despre istorie, nu neapărat istoria aşa cum s-a petrecut ea

Cu siguranță, filmele istorice pot reda – cu un obiectivism mai mic sau mai mare – o anumită porțiune din istorie, dar – după cum sublinia Teodor Burnar, editor coordonator Matricea Românească și lector în cadrul conferinței – „Filmul prezintă mai degrabă o viziune despre istorie, nu neapărat istoria aşa cum s-a petrecut ea.” Tocmai de aceea, din primul film românesc reprezentativ lipsesc momente importante. Publicul nu află ce s-a întâmplat în urma Tratatului de Pace de la San Stefano, ori că Rusia a fost principala forță care a dus la câștigarea războiului, fără de care – a opinat Şerbănescu – „România nu ar fi avut nicio șansă de a-şi obţine mult râvnita independenţă! E drept că, în urma conflagraţiei, deși ne-am câștigat independența și Dobrogea, am pierdut sudul Basarabiei, ce fusese retrocedat în urma Războiului Crimeii.” „Filmul este o formă de reconstituire până la urmă. Reconstituim cum vrea un regizor sau cum vrea un regim, și facem o selecție”, a reiterat moderatoarea Mirela-Luminiţa Murgescu, explicând omisiunile realizatorilor.

Matricea Românească, proiectul cultural naţional al casei de avocatură „Bulboacă şi Asociaţii SCA”, a adus un crâmpei de memorie identitară la Râşnov

Dincolo de valenţele sale artistice, filmul „Independența României” a reușit – programatic sau nu – să legitimeze şi noua identitate românescă ce se contura la finele secolului XIX – începutul secolului XX, el având, după cum s-a opinat în cadrul dezbaterii, şi tonalităţi propagandistice – e-adevărat, nu unele făţişe: nuanțele trebuie păstrate întotdeauna, iar acest film a răspuns așteptărilor societății din acea perioadă. Spre comparaţie, o propagandă „ca la carte” este literatura „comandată”, de factură patriotică, a vremii, precum cea compusă de către George Coșbuc („Toţi Doamne şi toţi trei”) sau Vasile Alecsandri („Peneş Curcanul” etc.). „Avem, în acel moment, o literatură comandată unor scriitori și plătită de către stat”, a precizat Mirela-Luminiţa Murgescu, Profesor dr. la Facultatea de Istorie din Bucureşti.

Cât de greu era în acea perioadă pentru un om de creaţie (regizor, poet sau jurnalist) să scrie istorie fără a derapa de la cadrul etic? Potrivit lui Teodor Burnar, „Este evident că în regimurile autoritare etica a avut de suferit și că au existat limitări impuse de natura regimului în care creaţiile artistice ori jurnalistice erau produse, acestea devenind instrumente de propagandă. Cred că e un joc echilibristic destul de delicat, acela de a scrie istorie urmând niște directive, indiferent de domeniu. Asta nu înseamnă că nu au existat și gesturi eroice, de independenţă. În egală măsură, să nu ne înşelăm că propaganda este apanajul dictaturilor – se face la fel de multă propagandă şi în democraţie.”

Reconstituirea istorică poate fi o altă formă de învățare

După cum s-a amintit în cadrul conferinţei susţinute de către Matricea Românească la Râşnov, anul ce vine este anul Centenarului Marii Uniri de la 1918. Un moment prielnic să ne redescoperim identitatea, să conștientizăm momentele ce ne-au influențat devenirea. Teodor Burnar crede că „este momentul să ne punem din nou întrebări cu privire la istoria noastră, care trebuie privită cu un pic mai mult obiectivism.”

Momentul de reconstituire istorică (foto 1-3), implicând dorobanţii vremii, ce a prefaţat dezbaterea filmului „Independența României”  (foto 4)

În cadrul evenimentului s-a vorbit şi despre un fenomen popular pe tot globul, ce își dorește să fie o altă formă de a păstra vie istoria: reconstituirea istorică. Este un concept ce vine în ajutorul memoriei, revigorând-o şi completând-o acolo unde este cazul. Cel mai în măsură să explice acest fenomen a fost Horia Şerbănescu, muzeograf în cadrul Muzeului Militar Naţional din Bucureşti.

Oamenii nu trebuie să își rezolve conflictele pe calea armelor, ci prin bună înțelegere. Acesta este mesajul unei reconstituiri istorice: de împăcare, de bună înțelegere

Acesta a subliniat  diferența dintre o reconstituire istorică şi alte modalităţi de a recrea trecutul. „Încerci plăcerea de a le spune și celorlalți, de pildă, cum a mers un soldat, ce făcea, cum se îmbrăca, cum își încărca pușca ori cum trăia în bivuac. Una este să citești, și alta este să porți costumul.”

Care a fost morala acestei dezbateri, una de altfel strâns legată atât de profilul filmului „Independența României”, cât și de memorie și de actul de reconstituire istorică? Deşi este fundamental să ne cunoaştem istoria şi să fim mândri de realizările predecesorilor, în opinia lui Horia Şerbănescu, „oamenii nu trebuie să își rezolve conflictele pe calea armelor, ci prin bună înțelegere. Acesta este mesajul pe care îl propagă o reconstituire istorică: de împăcare, de bună înțelegere.”

Urmăriţi, mai jos, primul lungmetraj românesc, Independenţa României (1912)


Matricea Românească a făcut o vizită la Muzeul „Theodor Aman” din București, prima casă-atelier a unui pictor român. Am descoperit aici lucruri pe care puțini le știu despre acest artist, privind filosofia sa, dorințele și viziunea lui referitoare la patrie – idealuri pe care și le-a exprimat prin artă: pictură și sculptură.

Theodor Aman a trăit între anii 1831-1891 și a fost primul pictor român școlit la Paris, primul pictor care a realizat pictură de șevalet și cel care a întemeiat prima școală de arte din București. O altă operă remarcabilă – dar puţin cunoscută – a pictorului Aman este chiar… casa acestuia, ce a fost realizată în întregime de către el și se află astăzi ascunsă între două clădiri, pe strada C.A. Rosetti nr. 8 din Capitală.

Această casă „Nu e o simplă casă de locuit! Este o casă care transmite mesaje de la exterior la interior, prin fiecare detaliu pe care-l vedeți. Nu sunt detalii decorative, sunt simboluri care trimit la mesaj”, ne-a mărturisit muzeograful și istoricul de artă Greta Șuteu, cea care îl consideră pe Aman „un filosof care se folosește de talentul lui în pictură și sculptură ca să-și transmită ideile”.

Despre Aman mai trebuie să ştim faptul că este – și spun „este”, pentru că despre el trebuie vorbit mereu la prezent, pentru a fi păstrat viu în memoria noastră – fiu de aromân, iar numele său vine de la porecla pusă de turci tatălui său, în urma negoțului pe care acesta îl făcea cu ei, și înseamnă „iertare, îndurare”.

Camera - atelier de la Muzeul „Theodor Aman”

Camera – atelier de la Muzeul „Theodor Aman”

Oricât de bun ți-ar fi condeiul, să reușești să exprimi și să transmiți ce întâlnești în această casă este greu. Întreg imobilul îți transmite talent, inteligență, dragoste, pasiune pentru artă, pentru frumos și bun gust, pentru subtilitate. Fosta casă a lui Aman este „de la proiectul de arhitectură, decorații exterioare, tot ce înseamnă decorații interioare”, până la ultimul detaliu, rodul gândirii și filosofiei lui de artist, pe care ca simplu vizitator nu le poți bănui, pătrunde și înțelege cu ușurință şi nici “pe repede-nainte”.

Rodul creator al lui Aman pe mai multe planuri este întâlnit doar în această casă, după cum a ţinut să sublinieze Greta Şuteu: „Aici aveți pictură murală, aveți vitraliu. O să vedeți mobilier sculptat de Aman. Sculptură de Aman nu vedeți în altă parte, decât în casa lui Aman.”

Domnitorii români și truda lor pentru România de astăzi

Pătrundem mai adânc în casa și în gândirea lui Theodor Aman și ajungem să ne bucurăm ochii și mintea cu camera-atelier a pictorului, ce are forma geometrică a unui cub care abundă de lumină. În această cameră întâlnim o piesă de mobilier sculptată de către Aman și parcă așezată strategic în locul care dăruiește lumină din plin – ca și cum ar fi în lumina reflectoarelor, ceea ce ne transmite că este de o importanță covârșitoare: biroul monumental al artistului. Prin intermediul lui, ne este predată, peste timp, o importantă lecție de istorie, dar şi de speranţă. De speranţă, pentru că ceea ce a sculptat Aman pe birou încă nu se înfăptuise, ci era o privire în viitor a patriotului.

Întâlnim pe birou, sculptați în lemn, după cum ne explică muzeograful și istoricul de artă Greta Șuteu, pe „Traian și Decebal – începutul poporului român. Mihai Viteazul – unificatorul, Ștefan cel Mare – erou național în Moldova, Matei Basarab și Negru Vodă – eroi în Țara Românească. Nu în ultimul rând, Mircea cel Bătrân, cel care a adus pentru prima oară la țară Dobrogea. După cum ştiţi, se intitula domn «până la Marea cea Mare și stăpânitor al cetății Dârstorului».” Figurile reprezentate nu sunt deloc întâmplătoare: apelând la ele, Aman ne-a transmis, la 1870, dorinţa ca România (Moldova şi Ţara Românească, unite la 1859), respectiv Dobrogea şi celelalte provincii istorice, să vină împreună şi să înfăptuiască Statul Naţional.

Istoricul de artă Greta Şuteu, explicând simbolistica biroului sculptat de către Theodor Aman

Istoricul de artă Greta Şuteu, explicând simbolistica biroului sculptat de către Theodor Aman

 Poate că acest birou este cea mai importantă piesă de mobilier realizată de către Aman, din punct de vedere al încărcăturii emoționale, al simbolisticii pe care o poartă. El ne vrea împreună, ne vrea uniți, ne vrea pentru țară, știind să ne ofere o pildă nu doar prin acest birou, ci mai ales prin puterea exemplului: după terminarea studiilor la Paris, s-a întors în țară și a ajutat la construcția și evoluția ei din punct de vedere artistic și arhitectural.

Acest împreună, această unire pe care vizionarul și-o dorea a avut loc – parţial – în 1881, după Războiul de Independență, când se declară Regatul Independent al României. „El are satisfacția că trăiește la momentul respectiv – ba mai mult, și participă într-un fel foarte special și simbolic: Carol, care până atunci a fost principe, devine rege. Or, ca rege, are nevoie de simbolurile regalității – coroana și sceptrul regal. Ambele sunt, la vremea respectivă, realizate de către Theodor Aman, ceea ce arată reputaţia de care se bucura.”

Casa prea puțin cunoscută a lui Aman are multe de spus celor care îi trec pragul și reușește să îți ridice multe semne de întrebare, iar sentimentele cu care ieși din ea nu pot fi transpuse în cuvinte. Însă, dacă vă întrebați Ce este casa lui Theodor Aman?, ei bine, muzeograful ne oferă un răspuns cu greutate: „Asta este casa lui Aman – templu dedicat artelor!”

Biroul sculptat de pictor în anul 1870 reprezintă o importantă lecție de istorie pe care acesta ne-o oferă

Biroul sculptat de pictor în anul 1870 reprezintă o importantă lecție de istorie pe care acesta ne-o oferă


Sângele a sute de mii de soldați români a curs și a înroșit fronturile în războaiele secolelor trecute. Ostașii aceia și-au luat ranița în spate și au pornit cu nădejea în Dumnezeu, în lupta pentru țara lor. Azi, România e schimbată, preocupările sunt altele, dar recunoștința față de sacrificiu a rămas, în acest sens, comemorările fiind puse la loc de cinste în calendar. Calendarul de joi ne arată o dublă sărbătoare – pentru creștinism, dar și pentru istoria țării noastre: Ziua Eroilor și Înălțarea Domnului.

„Ziua Eroilor va fi marcată, în acest an, pe data de 25 mai, potrivit programului manifestărilor dedicate acestei sărbători, adoptat printr-o Hotărâre a Guvernului. Zilei Eroilor i s-a conferit prin lege statutul de «sărbătoare națională» și s-a stabilit să fie marcată în cea de-a patruzecea zi de la Sfintele Paști, Ziua Înălțării, potrivit tradiției românești”. Iată câteva rânduri, compuse în limbajul oficial al autorităților, extrase dintr-un articol postat în data de 11 mai pe site-ul oficial al Guvernului României, ce anunța ziua închinată acestei importante sărbători naționale.

25 mai, prin urmare, marchează atât Înălțarea Domnului, cât și Ziua Eroilor. În cea dintâi sărbătorim ridicarea la ceruri a Mântuitorului, după patruzeci de zile de la Înviere, iar cea din urmă presupune pomenirea și cinstirea tuturor celor care și-au dat viața pe front, pentru integritatea neamului românesc și a credinței ortodoxe.

În urmă cu aproape 100 de ani, s-a stabilit ca Ziua Eroilor să fie marcată simultan cu Înălțarea, ca urmare a semnării Tratatului de pace de la Versailles (1919), prin care țările beligerante s-au angajat la întreținerea mormintelor ostașilor îngropați pe pământul lor. Cu acest prilej, România a devenit primul stat ce i-a asimilat pe eroii străini celor naționali.

Mausoleul de la Mărășești, poate cel mai reprezentativ monument ridicat în cinstea eroilor români din Primul Război Mondial

Mausoleul de la Mărășești, poate cel mai reprezentativ monument ridicat în cinstea eroilor români din Primul Război Mondial

În timpul comunismului, printr-un ordin dat în 1948, Ziua Eroilor a fost stabilită pe 9 mai, atunci fiind abrogate prevederile anterioare. După Revoluția din 1989, în urma demersurilor Ministerului Apărării Naționale, sărbătoarea nu a mai fost marcată în 9 mai, ci în ziua Înălțării, iar în mai 1995, Parlamentul României a adoptat legea care unea în mod oficial cele două sărbători într-o singură zi.

Ţara noastră a pierdut secolul trecut aproape un milion de soldați și de civili ce au servit forțele armate, jertfă comparabilă cu martiriul creştin

În această zi de joi, toate bisericile din țară, dar și din străinătate, pomenesc eroii români care s-au sacrificat, de-a rândul veacurilor, pe front. Pentru a le aduce un omagiu, pe tot teritoriul României se află amplasate monumente care comemorează ostașii români căzuți la datorie.

În luptele de apărare a României, din cursul secolului trecut, țara noastră a pierdut aproape un milion de soldați și de civili ce au servit forțele armate, prin aceasta, jertfa lor nefiind cu mult diferită de martiriul creștin. Emblematic pentru români este Mormântul Ostașului Necunoscut, amplasat în prezent în Parcul Carol I din București. Pe piatra mormântului se poate citi următorul epitaf: „Aici doarme fericit întru Domnul Ostaşul Necunoscut, săvârşit din viaţă în jertfa pentru unitatea neamului românesc. Pe oasele lui odihneşte pământul României întregite. 1916-1919″. Dar cum a ajuns Ostaşul Necunoscut să-şi doarmă somnul de veci în Capitală?

Steagul regal al României, la loc de cinste în Mausoleul din Vrancea

Steagul regal al României, la loc de cinste în Mausoleul din Vrancea

„În semn de veşnică cinstire, în anul 1923, conducerea statului român a decis ca simbolul sacrificiului celor mulţi, căzuţi pentru reîntregirea patriei, să fie evocat de osemintele unuia dintre ostaşii anonimi, morţi în luptele din Primul Război Mondial. Deshumarea şi ridicarea acestor rămăşiţe pământeşti a fost urmată de aşezarea lor în zece sicrie de stejar, căptuşite cu tablă de zinc şi depuse în Biserica «Adormirea Maicii Domnului» de la Mărăşeşti, în ziua de 13 mai 1923. Alegerea sicriului cu osemintele Ostaşului Necunoscut (trimise la Bucureşti, restrămutate în taină la Mărăşeşti de către comunişti în 1958, finalmente revenite în Parcul Carol după 1989) a aparţinut elevului Amilcar C. Săndulescu (de la Liceul Militar «Dimitrie A. Sturdza», premiant şi orfan de război) care, în faţa celui de-al patrulea sicriu, a îngenuncheat şi a rostit cuvintele celebre: «Acesta este tatăl meu». După desemnarea Eroului Necunoscut, celelalte nouă sicrie au fost duse, la loc de aleasă cinstire, în Cimitirul Eroilor din Mărăşeşti şi îngropate cu onoruri militare în ziua de 14 mai 1923”, se arată pe pagina Oficiului Național pentru Cultul Eroilor.

Această sărbătoare nu este ignorată de către autoritățile române, care organizează diferite manifestări de cinstire a eroilor, dar nici de către școlile care îi evocă – sau ar trebui – la orele de curs pe cei cărora le datorăm libertatea de astăzi.

Cinste celor care au făcut „România dodoloață”

„Poporul român este unul credincios și, pe lângă faptul că sărbătorește Înălțarea Domnului, inima și mintea îi sunt și la eroii care s-au jertfit pentru apărarea pământului străbun și pentru pacea populației, pentru liniștea ei, sacrificându-și viața pe câmpul de luptă. În credința sa, poporul a dedicat această zi și eroilor, prin ideea că sufletul lor se înalță către ceruri.

Acesta este un moment în care se aduc omagii tuturor celor care s-au jertfit pentru țară, mai ales cei care s-au jertfit într-un «timp» apropiat. Vorbim despre cei căzuți în Războiul de Independență din 1877, despre cei căzuți în Primul Război Mondial, în cel de întregire a țării – cei care, prin jertfa lor, au făcut România dodoloață, România Mare – și nu în ultimul rând, despre cei căzuți în cel de-al Doilea Război Mondial”, a explicat Marius Mitrof, consilier al Direcției Județene pentru Cultură și Patrimoniu din Galați.

Istoricul a subliniat că este important să nu uităm niciodată această zi și să le transmitem generațiilor ce vin aceeași evlavie și recunoștință pentru înaintașii lor.

„E important să îi pomenim și să îi avem veșnic în memorie pe care care s-au jertfit pentru țară. Ei reprezintă o pildă pentru cei care sunt acum, dar și pentru cei care vor veni, a modului în care au datoria să-și apere, la nevoie, țara”.

9 mai 1877, ziua în care a fost proclamată Independența României, rămâne pentru noi – alături de 1 decembrie 1918 – o clipă de aur în istorie. Matricea Românească dedică evenimentului un material special.  

Se spune că doar cei care cred în victorie pot învinge, iar istoria ne arată că încrederea este o calitate pe care înaintașii noștri o aveau din plin. O dovadă a încrederii în forțele proprii, dar și a ingeniozității liderilor românilor de la acea vreme o reprezintă proclamarea independenței de Stat a României la 9 mai 1877, însoțită de celebra declarație – primită cu urale – a lui Mihail Kogălniceanu: „Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare!”.

Dar ce s-a întâmplat, de fapt, în 1877? Istoricii consultați de către Matricea Românească spun că drumul spre independență a început odată cu Unirea Principatelor Române, întrucât până la momentul 1859, Țara Românească și Moldova au reprezentat „teatru de război în războaiele ruso-turce și austro-ruso-turce, fiind supuse rechizițiilor și jafurilor armatelor ce treceau pe aici, lovite de epidemii și de foamete în perioadele de război și după acesta”.

Circa două decenii mai târziu, contextul proclamării suveranității Statului român s-a creat în 1875, odată cu declanșarea crizei orientale, ceea ce a oferit țării noastre „portița” ideală pentru obținerea independenței. Răscoalele din Bosnia și Herțegovina (1875), din Bulgaria (1876), dar și izbucnirea ostilităților din Serbia și Muntenegru și Turcia au creat climatul geopolitic mai mult decât „ideal” pentru intervenția Rusiei, hotărâtă să își recupereze pierderile survenite în urma Tratatului  de la Paris din 1856.

Decizia României de a profita de acest context pentru a-și dobândi independența a fost determinată și de adoptarea noii Constituții otomane din decembrie 1876, ce încadra țara noastră drept „provincie privilegiată”. La conferința puterilor europene de la Constantinopol, ținută cu acest prilej, Parlamentul român a protestat față de atitudinea jignitoare a Porții, care a sporit dorința românilor de a rupe legăturile cu otomanii.

Jos diplomația, sus armele

În primă instanță, românii au adoptat calea diplomatică. Mihail Kogălniceanu, în calitate de ministru de Externe, a adresat în 1876, Turciei și Puterilor garante, o notă prin care solicita să fie recunoscute de către Europa individualitatea țării, numele de România și integritatea teritoriului acesteia. Omul de stat a introdus în nota redactată o vastă argumentare privind relevanța drepturilor cerute. Însă diplomația nu a fost un limbaj pe care otomanii să-l înțeleagă, întrucât Kogălniceanu a fost refuzat și nici nu a atras sprijin internațional.

În condițiile în care argumentările solide și limbajul diplomatic nu au avut sorți de izbândă, prezența pe front pentru a obține independența a devenit inevitabilă. În același timp, Rusia se pregătea să înceapă războiul împotriva Turciei, fapt ce a creat pentru România șansa unei alianțe. În urma negocierilor desfășurate în preambulul războiului (dintre care cea mai notabilă a avut loc în 1876 la reședința de vară a țarului Alexandru al II-lea, la Livadia, în Crimeea), principele Carol I și Ion C. Brătianu, premierul României de la acea vreme, au pus accentul pe încheierea unei convenții generale care să acopere cheltuielile militare, să asigure recunoașterea independenței țării și să garanteze integritatea teritorială a acesteia. Deși rușii s-au arătat ostili față de cerințele românilor, dorindu-și un tratat limitat, ei au cedat în momentul în care războiul cu turcii a fost iminent.

Ideea războiului a însuflețit poporul român – de aici și numărul mare al voluntarilor ce doreau să lupte pentru statul român – percepând lupta ca pe o cruciadă a creștinismului și totodată ca pe o șansă de a avea un stat independent

Astfel, la 4/16 aprilie 1877, a fost semnată la București, de către ministrul de externe Kogălniceanu și diplomatul rus baronul Dimitrie Stuart, Convenția româno-rusă ce prevedea tranzitul trupelor țariste spre Balcani, prin România. Rușii se obligau să mențină și să apere integritatea teritorială a țării și să respecte legile interne și drepturile statului nostru.

Armata română dispunea de 120.000 de oameni, dintre care 58.000 reprezentau forța operativă, unitățile militare fiind dispuse în Sud, pentru a le opri turcilor accesul peste Dunăre, până la sosirea rușilor. Turcii au bombardat localitățile Calafat, Bechet, Islaz, Corabia și Giurgiu, iar românii au ripostat, atacând Vidinul și Turtucaia.

Doctorul în istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a MNIR

Doctorul în istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a MNIR

„Armata română a fost mobilizată la începutul lunii aprilie 1877 pentru a-și apăra teritoriile, reglementându-se și trecerea armatelor țariste și pregătindu-se de o posibilă invazie a trupelor otomane. Ideea războiului a însuflețit poporul român – de aici și numărul mare al voluntarilor ce doreau să lupte pentru statul român – percepând lupta ca pe o cruciadă a creștinismului și totodată ca pe o șansă de a avea un stat independent. (…) Domnitorul Carol Hohenzollern-Sigmaringen – devenit ulterior, în 1881, primul rege al Regatului român – a înțeles că era momentul să facă acest pas”, a explicat, pentru Matricea Românească, doctorul în istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a Muzeului Naţional de Istorie a României (MNIR).

După ce, la 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Porții și a început trecerea Prutului, la 29 aprilie/11 mai, și Adunarea Deputaților români a adoptat moțiunea prin care se declara starea de război cu Înalta Poartă. Câteva zile mai târziu, la 9/21 mai, la dorința cetățenilor, a armatei, a grupurilor politice și a Guvernului, Parlamentul a proclamat independența României.

Într-un discurs memorabil, Mihail Kogălniceanu a subliniat că, dată fiind starea de război, legăturile cu puterea suzerană au fost rupte: „Așadar, domnilor, nu am nici cea mai mică îndoială și frică de a declara că noi suntem o națiune liberă și independentă”.

Mihail Kogălniceanu: „Așadar, domnilor, nu am nici cea mai mică îndoială și frică de a declara că noi suntem o națiune liberă și independentă”

„La 10 mai 1877, Carol I a luat act de proclamarea independenței, și a participat la război, contribuind la această mare realizare militară și diplomatică a românilor, poporul său. Reacțiile românilor au înfuriat Imperiul Otoman, ce privea Principatele Unite ca pe un stat vasal, astfel că a suspendat diplomații români de la Constantinopol, a confiscat vasele românești cu mărfuri aflate în porturile turcești, a început bombardarea orașelor de coastă – Brăila fiind cea mai afectată; a atacat frontiera română.

Era începutul unui sângeros război ce ne-a adus independența, recunoscută de către Marile Puteri la Congresul de la Berlin (iunie-iulie 1878), și aducând Dobrogea la noua Românie independentă”, a mai precizat cercetătorul MNIR.

Ziua Independenței, marcată prin Ziua Regelui

Evoluțiile perioadei au reprezentat o bornă decisivă în istoria țării noastre, întrucât, așa cum a explicat pentru Matricea Românească profesorul universitar Sorin Liviu Damean, Decanul Facultății de Științe Sociale a Universității din Craiova, „momentul proclamării independenței de Stat a României este unul dintre evenimentele cele mai importante din istorie. Este momentul în care România, așa cum s-a constituit ea la 1859, a reușit să-și dobândească independența, pe care, după aceea, a consacrat-o și pe câmpul de luptă”.

Profesorul universitar Sorin Liviu Damean, Decanul Facultății de Științe Sociale a Universității din Craiova

Profesorul universitar Sorin Liviu Damean, Decanul Facultății de Științe Sociale a Universității din Craiova

Potrivit lui Damean, declarația a căpătat și mai multă putere prin semnarea actului decisiv, de către principele Carol I. Guvernul a decis încetarea plății tributului, suma fiind adăugată la bugetul armatei române. Tot atunci, a fost instituit ordinul național Steaua României.

Momentul proclamării independenței de stat a României este unul dintre evenimentele cele mai importante din istorie

„Este adevărat că la 9 mai 1877 s-a proclamat independența în Camera Deputaților și Senat, însă consacrarea oficială a independenței va avea loc pe 10 mai 1877, momentul în care Carol I împlinea 11 ani de la sosirea în România și depunerea jurământului în calitate de principe al României. Intenția oamenilor politici a fost ca să proclame independența României sau ea să capete o consacrare oficială pe data de 10 mai, pentru a demonstra că 10 mai 1866, momentul sosirii lui Carol I în România, însemna de fapt și motivul pentru care fusese ales ca domnitor al României, ca la momentul oportun, țara să-și poată dobândi independența”, a mai adăugat Damean.

România independentă, visul a generații întregi de români

Gestul curajos al luării destinului în propriile mâini nu a fost văzut cu ochi buni de către celelalte puteri europene, mai ales de către Poartă, care a declarat că își păstrează „drepturile intacte” asupra țării și se va folosi de ele. Multe dintre puteri s-au abținut de la recunoașterea „neatârnării” României. Italia însă, țara noastră-soră, a aprobat independența României.

O Românie independentă era visul a generații de români din cele trei principate, întrucât, conform istoricului de la MNIR, „la 9 mai 1877, Principatele Române își proclamau independența și vor lupta pentru aceasta, devenind un stat cu propria politică externă, un stat suveran și liber să-și dezvolte economia și comerțul, propriile alianțe și propria structură, fără a ține cont de ingerințele vreunei Mari Puteri. (…) Independența a fost un pas uriaș fără de care nu ar fi fost posibili ceilalți pași: proclamarea Regatului Român (14 martie 1881) și apoi Marea Unire (27 martie / 9 aprilie 1918 – Basarabia; 15 / 28 noiembrie 1918 – Bucovina; 1 decembrie 1918 – Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul), nici existența României de astăzi”.

Conferința de pace de la Berlin din 1878, ce a urmat Războiului pentru Independență, a fost după cum a menționat și Păiușan-Nuică, prilejul cu care s-a decis ca Rusia să recunoască independența României, să cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării. În schimb, Rusia a preluat județele din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad). Deși Carol I s-a arătat extrem de nemulțumit de evoluția nevaforabilă a negocierilor, intervenția omului de stat german Otto von Bismarck l-a făcut să accepte acest scenariu, care îi oferea României oportunități din punct de vedere economic, grație accesului la Marea Neagră și a controlului traficului pe Dunăre.

A fost o chestiune de propagandă culturală dar, în egală măsură, au fost oameni care au înțeles semnificația acestui moment și au vrut să-l susțină

Pentru românul obișnuit de la acea vreme, independența a fost salutară și întâmpinată cu optimism. Istoricul dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova, a subliniat pentru Matricea Românească faptul că în România s-a produs o mobilizare generală, după proclamarea mult așteptată: „La un moment dat, s-a făcut apel la chete, la contribuții. Nu am văzut analize cu privire la chetele strânse de la români, dar au contribuit și oameni cu o poziție socială foarte scăzută, nu neapărat cei din lumea bună – inclusiv profesorii de la sate. A fost o chestiune de propagandă culturală dar, în egală măsură, au fost oameni care au înțeles semnificația acestui moment și au vrut să-l susțină. (…) Victoriile de la Plevna, Grivița și de la Smârdan au devenit elemente simbolice, introduse într-un calendar festiv ad-hoc și temporar. Apoi, ele nu s-au mai păstrat”.

9-10 mai, în secolul XXI

Anii care s-au scurs de la ieșirea României de sub suzeranitatea străină nu au îngropat acest eveniment epocal, care rămâne, peste timp ,o dovadă a dorinței de libertate a precursorilor noștri, atât pentru ei, cât și pentru noi.

„În cei 140 de ani trecuți de la Independență am avut un reper și atunci când părți din teritoriul național au căzut sub ocupație străină: în Primul Război Mondial,  mare parte a României cu excepția Moldovei; apoi, în anul 1940, Basarabia și Bucovina și o parte a Transilvaniei. În aceste momente critice, românii s-au raportat constant la momentul câștigării independenței și a recunoașterii internaționale a acesteia și au năzuit la repararea prin diplomație și luptă armată a acelor nedreptăți făcute de Marile Puteri. În perioada comunistă, mai ales în primii ani – cei în care de facto independența României era știrbită de ocupația și totalul control sovietic – independența a rămas un reper permanent ce s-a alăturat speranței că într-o zi toate acestea vor deveni istorie, și vom redeveni un stat independent”, a mai precizat Cristina Păiușan-Nuică.

De regulă, un eveniment de genul acesta se păstrează bine în memoria colectivă dacă este întărit prin politici comemorative specifice

În contemporan, Războiul de Independență reprezintă un capitol în manualul de Istorie, însă din păcate, ziua de 9 mai nu mai este demult marcată la adevărata sa importanță, ea fiind „translatată” în 10 mai și aniversarea Zilei Regelui.

„10 mai devenise Ziua Regelui, care era sărbătoare națională prin excelență, până la instaurarea comuniștilor. De regulă, un eveniment de genul acesta se păstrează bine în memoria colectivă dacă este întărit prin politici comemorative specifice: de la slujbe de pomenire pentru toți cei care au murit, până la parade, discuții sau serbări școlare. Lucruri care până acum nu au mai fost văzute. Încă mai avem de studiat. La ora actuală, exceptând ceea ce se face la orele de istorie, poate mai fac ceva profesorii care își duc copiii la muzeu, și le mai arată acolo unele lucruri. Dar, exceptând muzeele noastre care au secțiuni dedicate Războiului de Independență și organizează expoziții tematice, în rest «recuzita» de 9 mai nu e foarte bogată”, a mai adăugat istoricul Nicolae Mihai.

Istoricul dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova

Istoricul dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova

Chiar și așa, deși poate părea clișeic sau desuet, nimic nu îi împiedică pe românii de azi să le cinstească memoria celor care le-au asigurat independența. Ideea de individualitate statală este, în viziunea lui Păiușan-Nuică, „mult mai nuanțată – suntem un stat independent angrenat într-o alianță politico-militară, NATO, care ne garantează independența și integritatea, și într-o uniune politico-economică, anume Uniunea Europeană, ce ne ridică economic, fără a ne știrbi independența. În deceniile trecute de la prăbușirea regimului comunist, am evoluat spre această realitate de care ar trebui să ne bucurăm astăzi.

Polemicile istorice și politice actuale – normale într-un stat democratic și independent – întăresc semnificația independenței, a faptelor înaintașilor noștri care ne-au oferit nouă libertatea de a polemiza

Conduita românului de astăzi ar trebui legată de prețuirea trecutului istoric, de conștientizarea echilibrului și stabilității politico-militare de care noi beneficiem și care a lipsit multor generații forțate să lupte pentru o îndepărtată și mult dorită independență. Polemicile istorice și politice actuale – normale într-un stat democratic și independent – întăresc semnificația independenței, a faptelor înaintașilor noștri care ne-au oferit nouă libertatea de a polemiza”.

Declarația istoricului MNIR se poate completa cu succes cu cea a profesorului universitar Sorin Liviu Damean, care este de părere că „în primul rând, trebuie să avem responsabilitatea necesară față de un asemenea act care a stat la baza României. Fără independență, un stat nu există pe harta Europei sau pe harta lumii. De aceea, independența națională a unui stat e poate data cea mai semnificativă din întreaga istorie a nației respective”.

Mii de români și-au pierdut viața pe front, în Războiul de Independență, pentru că ei au crezut în libertate, în individualitatea noastră ca națiune și în integritatea noastră teritorială. Așa cum, în fiecare an, împodobim bradul de Crăciun sau ciocnim ouă de Paște, și Ziua Independenței națiunii române ar trebui onorată cu recunoștință pe 9 mai, pentru că, fără ea, viața noastră nu ar fi fost așa cum este astăzi.

Foto deschidere: tabloul „Atacul de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878)”, de Nicolae Grigorescu (1838-1907)