Motto: „Un televizor poate schimba multe într-o familie. În primul rând, poate schimba percepția asupra lumii. De asemenea, un televizor este ideal pentru divertisment și informare și nu în ultimul rând, este o unealtă recreativă pe care oamenii o folosesc de zeci de ani.” – www.recomandari-specialisti.ro

Dragi cititori, vă rog să luați asta ca pe o mărturisire publică, cu o mână pe inimă și cu alta pe tastatură și pe cana de cafea concomitent:

Prin prezenta, subsemnatul-cu-domiciliul-în…-identificat-cu-CI-seria-numărul-CNP… recunosc următoarele:

• că n-am TV în casă de vreo 16 ani and counting… (punct asupra căruia voi reveni mintenaș);
• că am radio, dar e blocat pe România Muzical;
• că intru pe facebook rar, numai de pe laptop, și atunci citesc în diagonală și dau like-uri stângace. (Insta m-a lăsat instant rece, iar tiktok nu vreau, că niciodată nu mi-au plăcut ospiciile).

Nu regret nici unul dintre punctele de mai sus, dar – pentru a nu fi acuzat de anacronism, obscurantism sau lipsă de flexibilitate – fac o promisiune solemnă:

Promit să redevin cetățean model, conectat la realitate și bine informat. În acest scop, nu doar că îmi voi cumpăra TV cu banii jos dar îmi voi face și abonament premium și voi plăti 7 ani și 7 luni în avans, dacă mi se îndeplinește o condiție – una singură: dacă un singur post de știri, unul singur din grilă, va avea opțiunea de no-news (sau, mai neaoș: neștiri) – pe care o și brevetez acum, în speranța unei îmbogățiri mai rapide decât din bitcoini.

Ce înțeleg prin no-news? Dacă ar fi să dau o definiție mai cu moț academic, aș spune așa: înțeleg prin opțiunea de no-news disponibilitatea unei emițător de informații televizate de a adapta cantitatea de informații livrate în funcție de gradul lor de relevanță socio-culturală, nu în funcție de necesitatea tehnică de a ocupa un segment de timp fixat în prealabil.

Sau spus mai simplu: știrile trebuie să fie ca zarzavaturile autentice din piață – sezoniere și finite (și preferabil locale – fiindcă oamenii, în puțina dar esențiala viață fizică ce le-a rămas, sunt locali, trăiesc local și gândesc local). Deci nu căpșuni în decembrie, nu mere în mai, nu știri non-stop. S-a înțeles acum? Ca la piață când te duci și tanti îți arată lada goală, cu niște urme de pământ pe ea și-ți zice cu satisfacția omului care și-a dus treaba la capăt: nu mai am, maică, am dat toți morcovii. Sau chiar ca la supermarket, când e raftul gol și șefii de magazin pun un anunț cu „ne pare rău, produs indisponibil”. Sunt gata să devin fanul dedicat al acelui post TV la care, din când în când, știrile se ter-mi-nă și devin indisponibile până vin altele, al acelui post TV care uneori îmi va spune „nu mai e știri, șefu’, sa dat tuate”!

Vă dați seama cum ar fi să vedem măcar o dată un intro din ăla de jurnal de seară, cu muzică dramatică, cu colaje cu războaie, politicieni și indicele bursier, și după el să vedem cum apare prezentatorul. Dar prezentatorul să nu mai fie îmbrăcat impecabil, să nu mai fie atât de serios și țeapăn și mai ales să nu mai aibă privirea aia de… prezentator TV care anunță dezastrul în toate filmele cu bombe și cataclisme. Din contră, să îl vedem într-o altă lumină: e îmbrăcat lejer, are o privire umană, iar într-un colț al mesei se întrevede o sticlă desfăcută, semn că și cameramanul s-a relaxat. În studio e cam dezordine, ca la o întâlnire la tine acasă cu prieteni pe care nu i-ai văzut de mult. Iar burtierele nu mai sunt aliniate frumos, perfect paralel. Le vezi atârnate, hâite pe marginile ecranului, întortocheate și colorate ca niște panglici de petrecere. Cuvintele de pe ele, pe care odinioară le urmăreai cu ochii ficși, ca de pe prompter, ca să afli și mai multe știri pe lângă știrile pe care deja le mitralia prezentatorul de pe prompterul lui, cuvintele cele grave din care se compuneau breaking-news-urile s-au sfârâmat și s-au prefăcut în șaradă jucăușă: „… EDINTELE A DECL… REȘTE CU ATENȚ… JORARE RIDIC… STĂRI… ENȚĂ. AM GLUMIT ȘI NOI… ULȚI ANI!”

Și din acest decor convivial și informal, prezentatorul ne spune calm, zâmbind cuceritor: „Bună seara, doamnelor și domnilor! Astăzi nu avem nici o știre care să merite atenția și timpul Dvs. Puteți oferi atenția și minutele Dvs. celor apropiați, unei cărți, unei grădini, unui lucru de mână. Ne vedem data viitoare când vom avea o știre. Până atunci, vă urăm la revedere și o seară cât mai plăcută!”. Și să mai țină câteva secunde, până îl vedem că își scoate microfonul și mai schimbă o vorbă cu colegii de platou și apoi gata; ecranul să se înnegrească – sau, hai, pentru nostalgici, să apară mira.

(Și de ce nu, la fel și pe marile noastre site-uri media. Să intru și să văd că ultima știre e de acum 3 săptămâni și, la header, un mesaj: „Momentan nu sunt știri – nici de ultimă oră, nici de penultimă oră, mai avem câteva de antepenultimă oră rămase, dar au prins mucegai, nu vă sfătuim”. Așa și releele umane numite influenceri să scrie o postare de genul: „iubitzii, azi nu am de ce să vă influentzez, azi stăm relaxaaați”+ poză cu pisică & haștag #nonews #vedetivadetreaba. )

Râdem, glumim, dar cred că acum mai e limpede: dacă televizorul e „un instrument de informare”, așa cum pretinde toată lumea, iar informațiile din lumea noastră sunt virtualmente nelimitate, el trebuie să fie simultan și un instrument de filtrare*. Iar dacă este și „un instrument de filtrare”, filtrarea trebuie să fie calitativă și selectivă până la capăt, nu să filtrăm neesențialul nelimitat al cotidianului doar ca să ne încadrăm în trei sferturi de oră fix, zi de zi (și asta la posturile TV generaliste, nu la posturile „specializate pe știri” – care sunt aberante prin însăși „natura” lor).

Problema este că TV-ul nu e un „simplu instrument” și nu trebuie tratat ca un „simplu instrument” – și în general termenul de instrument e unul dintre cele mai confuze, mai confuz decât cuvinte precum „democrație”, „ideologie” sau „politicile verzi”, și chiar mai confuz decât președintele în funcție. TV-ul nu este un instrument, pentru că nu e nici sapă, nici greblă, nici cazma**. TV-ul este un mediu și, după cum știe oricine a căutat măcar puțin să înțeleagă ce este, cum este și ce face un mediu, mediul nu este niciodată neutru – este mereu purtătorul unor idei care nu sunt explicite și care, desigur, nu se regăsesc în contractul cu furnizorul.

Așadar, ce idei ne livrează televizorul prin caracterul neîntrerupt al știrilor? Iată câteva dintre ele:

1. Ideea că tot timpul pe lume se întâmplă ceva incredibil de important. Privită prin prisma (era să scriu: plasma) acestei idei, lumea arată ca un maratonist de sufragerie a cărui bandă de alergare s-a blocat pe viteza cea mai mare, iar el trebuie țină pasul cu ea, gâfâind, icnind și împiedicându-se-n șireturi. Menținută în galop cu știri „de maxim interes”, lumea e smulsă din țâțâni și mulsă de energie. Televiziunea este vectorul global al stresului, iar stresul este maioneza care leagă întreaga lume. Suntem globali și omogeni pentru că ne stresăm cu privire la aceleași probleme, pe care le privim la aceleași ecrane, cel mai adesea din aceleași puncte de vedere, pentru că suntem toți în priză – în aceeași priză. Stresați din toate colțurile lumii, uitați-vă!, ne transmite subtil televizorul. Și noi ne uităm, cu patimă și înfocați, ca și cum ochii noștri s-ar fi contopit într-un singur ochi imens, reflectându-se în ochiul lui full-HD.

Nu e absolut nimic stabil în lume, ne transmite televizorul. Văzută prin el, lumea este un perpetuum mobile care cere din partea noastră un perpetuum videre.

Și mulți dintre noi acceptă să intre în joc. Ceilalți stau pe margine și chibițează – dar dacă, totuși, sunt zile întregi în care nu se întâmplă absolut nimic important, în care toată lumea își vede de treabă, se nasc câțiva copii, câțiva bătrâni trec dincolo, adulții merg ziua la muncă, dar vin seara acasă? Zile în care – neincredibil! – aici plouă, dar prin alte părți – nesenzațional! –  nu plouă? Mai are rost să ne stresăm sau putem trăi și fără?

2. Supremația simbolică a știrilor. Știrile nu dorm, ele sunt perpetue, emisia e 24/24. Dobândind această stare de veghe permanentă, știrile nu mai au nimic omenesc, ele nu mai par a fi „de la oameni pentru oameni”. Știrea cu Ș-mare e trans-umană, ea nu doarme, ea veghează neobosită, doar omul muritor și neputincios și neștiutor doarme sau se preocupă de altceva (a refuza să te uiți la știri echivalează cu a nega această supremație, a ocoli să te conectezi la Izvorul Cunoașterii și a comite un act de frondă amendat prompt de mediahabotnici: „Cum să nu te uiți la știri? Cum să nu fii informat?”).

3. Din această supremație simbolică germinează o altă idee – știrile dobândesc monopolul semnificativului: pentru că se arată a fi supreme, peste voința și gândirea oamenilor de rând, ele devin axiologice, ele stabilesc ce este important și ce nu. Sigur că în lumea asta mare au loc permanent tot soiul de întâmplări, grave sau ridicole, mărețe sau imbecile, însă nici una dintre acestea, dacă nu este televizată sau măcar televizabilă, nu este considerată a fi semnificativă. Ceea ce este, în fond, o idee neomenesc de jignitoare – numai un nebun poate crede că ceea ce-i esențial în viață este televizabil și merită transformat în știre.

Eliade scria că, pentru omul religios, ceea ce este sacru este real și ceea ce este profan este ireal. Parafrazându-l, am putea spune că știrile stabilesc realul – ceea ce merită atenția noastră – deci ceea ce există cu adevărat. Deci tot ce nu se difuzează, nu există. De asta – dacă te-ai văzut la TV (chiar dacă ești cel care s-a băgat în cadru 2 secunde prin spatele reporterului și eventual ai arătat la cameră semnul victoriei), ți-ai câștigat confirmarea că exiști și, cu ea, un drept mic la o mică nemurire.

4. Știri infinite = o singură Știre. Când există televiziuni întregi dedicate exclusiv știrilor, când după un jurnal începe altul, când dai știri în neștire și când emisia lor nu cunoaște răgazul și nu se oprește cum nici cascada Niagara nu se oprește vreodată – poate că nu e chiar nepotrivit să vorbim de o singură Știre, cu multiple fațete, adică de o Ființă mitică***.

Dacă acceptăm această viziune, e mai ușor de înțeles de ce toate știrile de succes sunt SENZAȚIONALE-N-O-SĂ-ȚI-VINĂ-SĂ-CREZI-INCREDIBILE-INCENDIARE-BREAKING-NEWS! Pentru a-și confirma supremația, Știrea trebuie să fie esențialmente nelumească, absurdă, monstruoasă – adică să fie lipsită de vreo bună măsură, de vreo justă proporție, de vreo legătură de formă (nu de conținut) cu omul.

De-asta e atât de ușor pentru știriști ca din nimic să facă orice, din țânțar armăsar și dintr-o aluniță cancer cu metastaze. Și să fie și crezuți.

5. Fiind mitică (cu accentul pe primul i, preferabil), Știrea are un timp mitic, care înghite bietul nostru timp omenesc. De asta, un „breaking news” poate interveni oricând, întrerupând orice emisiune și orice activitate, sfâșiindu-le ritmul și arătându-le, de fapt, profana insignifianță. Breaking-news-ul este pocnitul din degete al regizorului care oprește întreaga piesă, este șaptele care taie toate cărțile de joc, este supremul mandat de percheziție a conștiinței telespectatorului. Breaking-news: știrile care sfărâmă. Ce sfărâmă? Ritmul și succesiunea firească al întâmplărilor, tihna sufletului, coerența minții.

Există o tiranie nebună a timpului în producerea și livrarea știrilor: știrile nu cunosc decât o singură viteză – cât mai repede. La fel și timpul de consum al știrilor, timpul omenesc, timpul ce ni s-a luat, se topește instantaneu: o știre „dată pe post” este deja expirată, arde ca un rug cu flacără mare și fascinantă, dar după aceea locul de pe ecran și din mintea noastră rămâne pustiu și gol și trebuie umplut repede, atât de repede încât știrea nu mai are timp să „se așeze”, să fie cântărită și judecată. Pentru că știrile nu se fac pentru a fi cântărite și judecate, se fac pentru a fi crezute. Iar drept-credincioșii lor, din tot șuvoiul de adrenalină narativă, nu vor rămâne nici cu idei, nici cu fapte, nici cu teme de meditație. Rămân doar cu urgența. Urgență pe care, molipsiți de la TV, o vor purta în inimi pentru tot restul zilei. Sau până la următorul booster de știri.

Acestea sunt cinci dintre motivele pentru care mă declar ante factum fanul fidel al postului TV cu opțiunea de no-news / neștiri + eventual prezentator mai răruț că-i mai drăguț. Firește că un asemenea post TV nu va exista vreodată, însă doar a-l gândi ca fiind posibil ar putea să ne reamintească lucrurile simple pe care l-am uitat când ne-am apucat de telecomandă: că știrile ar trebui să fie pentru lume, nu lumea pentru știri. Că oamenii au nevoie nu de breaking-news, ci de waking-news. Și că lucrurile importante se întâmplă mereu în afara televizorului, cu o singură condiție: tu să nu îți muți viața în televizor.

Așa că, până la puțin probabila semnare a contractului pentru acest post TV, rămân cu certitudinea că televizorul (cu tot cu copiii lui de siliciu) este cel mai mincinos dreptunghi pe care l-a inventat omenirea. Ca să zic așa, un nedreptunghi, adică o figură alcătuită numai din unghiuri (de vedere) nedrepte. Și, poate că mai țineți minte de la școală, un unghi care nu e drept are mari șanse să fie obtuz. Ceea ce nu doresc nimănui.

*

*Filtrarea există deja: știrile oferite sunt deja alese, dar niciodată nu știm nimic despre criteriile ideologice ale acestei selecții – criteriile nu sunt niciodată expuse, ca baremul la examene sau ca fișa postului la angajare.

** Și, în treacăt fie spus, nici acestea nu sunt chiar întru totul simple instrumente, decât pentru mintea modernă – dar asta e discuție separată.

*** În Să înțelegem media, bătrânul McLuhan descrie astfel mitul: „Mitul chiar este viziunea fulgerătoare a unui proces complex care în mod normal se întinde pe o perioadă lungă de timp. Mitul este contracția sau implozia oricărui proces, iar viteza instantanee a electricității conferă dimensiune mitică obișnuitei acțiuni industriale și sociale din ziua de azi. Noi trăim mitic, dar continuăm să gândim fragmentar și pe planuri singulare”.

Alex Filimon publică o recenzie de lansare de carte combinată cu satiră: „#FAKENEWS. Noua cursă a înarmării” (Alina Bârgăoanu, Evrika Publishing, 2018) analizează ştirile false – fake news – în epoca lui homo digitalus, guvernat de primatul emoţiei asupra raţiunii.

Un fake news este o picătură într-un ocean, care stârnește reverberații puternice. O undă mai degrabă emoțională, ce are puterea să influențeze liniaritatea oceanului, în special când acest ocean este unul uman. Unanim este acceptată această natură a emoției din spatele nașterii unui fake news. Dincolo de stigmatele imaginarului social și politic sau reminiscențele din inconștientul colectiv, o paletă întreagă de emoții ce definesc omul de astăzi deserveşte un alt scop, anume, cel de alimentare și cultivare a unei realități artificiale, de tip surogat pentru realitate.

Ne încredem cu cea mai mare atracție în chimia și anatomia ce caracterizează ştirile false, care ne invită colectiv într-un univers ce reduce individul la un construct strict emoțional gregar. La atât se reduce omul pentru cultivatorii de fake news – uri. Putem să deplângem faptul că logica nu joacă un rol important în rândul populației când vine vorba de a gândi singuri: am trecut prin homo ludens, homo credens, ca să ajungem la homo digitalus.

#dramă nu șoc

Acest ultim statut, de nativi digitali, nu mai are nevoie de haina logicii în ghidarea deciziilor de zi cu zi. Vorbim despre o generație extrem de emoțională, unde un #greșit poate însemna o dramă.

Aceste aspecte mi se derulau în cap, în mod caruselic și caleidoscopic, când adulmecam o lansare de carte ca pe un ceai fierbinte acaparat de o lavandă promițătoare, joi, 18 octombrie, la Cărturești. Este vorba despre „#FAKENEWS. Noua cursă a înarmării”, apărută la Editura Evrika Publishing, scrisă de profesorul Alina Bârgăoanu.

Într-un stil pedant, pneumatic și încărcat de cuvinte simple și pătrunzătoare injectate finuț ca un vin de cramă de 50 de lei, de zâmbetu-i, prin excelență autosuficient, Dan Cărbunaru, director Calea Europeană, unicul bărbat de la masa lansării, a compus un discurs extins de introducere, cu subiectivități multicolore și scurte episoade biografice și profesionale de pe câmpul de luptă al jurnalismului, după ce într-un mod cu totul galant, în stilul său obișnuit cum am spus, s-a oferit să pună apă în pahar celorlalți participanți de la masă, respectiv celor trei femei.

Moderatorul, Bianca Cheregi, a impresionat printr-un discurs bălțat – romantic pentru anii 2000, considerând cartea drept o „odă adusă digitalului”. După ce a insistat să o prezinte în cuvinte mari și zâmbete grase pe profesorul universitar („decan în prezent – sper că am înțeles bine”) s-a mărginit să ne expună doar esența acestei cărți – excepționale, unice, irepetabile, care ne promite încântarea papilelor noastre intelectual digitale. Sunt malițios pe alocuri, poate însă discursul gheboșat al acesteia m-a determinat să mă gândesc la un # potrivit pentru respectiva conferință de lansare. Am iertat-o, într-un final, pentru mărturisirea de a fi fana scriitorului Gabriel García Márquez. Am decis să-i acord clemență, să mă opresc aici și să-i fac cadou un veac de singurătate din partea mea.

Avea niște ochi sticloși, încăpători, ce împătureau cuvintele într-o manieră ce te făcea să-ți amintești de cei care beau până la fund sucurile din recipiente de plastic și scot acel zgomot infernal. Alunecam într-un Looney Tunes al retoricii.

#rezist

O prezență absolut încântătoare și firească a fost Andreea Gavrilă, co-fondator Rubrika, Group Creative Director la Kaleidoscope Proximity și blogger, #Alumnus FCRP. Mi-a plăcut foarte mult proiectul și expunerea de motive pentru care fake news – urile iau amploare, cum putem depista un fake news și cum putem crește conținut de calitate care nu se bazează pe minciună, informații false sau diversiuni. Zvonurile reușesc astfel să fie un fake news respectabil, atâta timp cât se respectă algoritmul descris de A. P. Nazaretean în cartea sa – „Panica în mase și zvonurile”. Recomand și proiectul și persoana, poate și dintr-un entuziasm eflorescent ce devenise onctuos încă din preambulul lansării.

Avea niște ochi sticloși, încăpători, ce împătureau cuvintele într-o manieră ce te făcea să-ți amintești de cei care beau până la fund sucurile din recipiente de plastic și scot acel zgomot infernal. Alunecam într-un Looney Tunes al retoricii

Atât Alina Bârgăoanu cât și Andreea Gavrilă s-au dovedit a fi niște prezențe feminine pline de gingășie. Relația cu publicul pendula evanescent între explozie de gheizăr supărat și încremenire tâmpă, hâdă în fața realității usturătoare. În tot acest timp, rememoram ce s-a întâmplat cu homo ludens și cu mine, în definitiv, care nu-mi mai furnizam motive suficiente să nu plesnesc de plictiseală într-un cavou improvizat și personalizat de o enclavă universitară.

#încă rezist

Sincer vorbind, mi-a plăcut povestea din spatele cărții, prezentată de Alina Bârgăoanu. Interesul autoarei și includerea fetiței sale în acest proiect editorial nu pot decât să ne bucure și să ne sprijine credința că generația Omega, cum este definită generația aceasta, are un viitor într-un proiect de paideia digital, și nu într-un viitor distopic, mergând spre extincţie emoţională. Interesant era faptul că profesorii invitați la eveniment aveau cartea în mână, în timp ce adolescenţii prezenți palpau, bineînțeles, telefonul. Dacă acel telefon ar fi conţinut PDF-ul cărţii, aș fi scris un articol elogios la foșnetul creșterii acestei generații care trăieşte cu digitalul în suflet.

Alina Bârgăoanu convinge prin prezența sa plenară, prin umorul indescriptibil cu care cucerește audiența, cu care a furat o parte din public din purgatoriul plictisului intelectual și uman indus încă din expozițiune. Ne punem toată nădejdea că acest proiect editorial este unul valid și vandabil. Vodevilul înghesuit de la lansare, la care am participat cu stoicism, rămâne încă un motiv în plus pentru umanitate să-și caute „haştag”-ul pe undeva.

În fine, mi-a plăcut când Alina Bârgăoanu l-a citat pe Vasile Dâncu, spunând că în România, când lansezi o carte, nici măcar nu te înjură cineva. Am încercat cu pași repezi, folosind când cuvinte mari, când cuvinte mici, un fel de pamflet modern înșurubat în spiritul acestei ultime sintagme. Aștept și viitoarea carte. Pe curând, fără plictiseală, doar cu gingășie. #Pacetuturor!

Alina Bârgăoanu este profesor universitar la Facultatea de Comunicare și Relații Publice, SNSPA București. Din ianuarie 2018, aceasta face parte din Grupul la nivel înalt pentru combaterea știrilor false și a dezinformării din mediul online, inițiat de Comisia Uniunii Europene.

Substanţa vieţii se lămureşte în lucrurile aparent anodine. Asemeni lui Roland Barthes în Mythologies, Teodor Burnar extrage (veşnic sau non-stop, cum preferaţi) înţelesuri dintr-o realitate ce nu e niciodată banală.

Stau în faţa unei reclame luminoase şi am o epifanie: România e veşnică, Europa (a se citi: Occidentul) e non-stop. Lucrul e mai evident ca lumina zilei.

Reclama, aninată la intrarea într-un magazin din Bucureşti, e la prima vedere amuzantă şi deşteaptă: “Veşnic Deschis”. Nu e un magazin de pompe funebre, aşa cum te-ar putea înşela semantica. E, dimpotrivă, un butic.

Românii sunt veşnici. Occidentalii sunt non-stop. Cum vine asta, veţi întreba?

Românii sunt veşnic deschişi, omenia şi toleranţa noului fiindu-le nu doar stil de viaţă, ci raţiune de a trăi. Occidentalii sunt, non-stop, acaparanţi – fie şi cultural: ei nu primesc şi lasă trăi, ca noi, ei integrează, pesemne civilizator.

Românii sunt veşnic nemulţumiţi, au veşnic probleme. Occidentalii se agită non-stop să le prevină.

Românii sunt veşnic joviali, chiar şi când jovialitatea e făţiş autodistructivă. Occidentalii nu fac glume cu viaţa non-stop, ca noi. Dimpotrivă, sunt mizantropi şi îşi văd non-stop, individualist, de treabă: sar însă ca arşi când comunitatea le e ameninţată. Gregarismul nostru e asociere carnavalescă. Revoltele, sincere sau de faţadă, se transformă, adesea, în picnic. Mai la Vest, revoluţia de orice gen e serioasă, insidioasă sau violentă, dar invariabil non-stop.

Românii sunt veşnic săraci şi îndatoraţi. Occidentalii, mânaţi de o etică protestantă mai lucrativă, caută non-stop profitul, “acumularea maximală de capital”. A pune ban peste ban, creând dinastii financiare, nu e în ADN-ul nostru. Sau, de a fost vreodată (dubitabil…), Istoria ni l-a diluat. De ce riscă esticii totul la ruleta vieţii, a explicat prea bine Dostoievski în Jucătorul.

Graffiti pe un zid din Atena, Grecia Foto: arhiva personală

Românii sunt veşnic încrezători în destinul lor. Placebo sau nu, asta ne face stăruitori în credinţă şi eterni. Occidentalii? Non-stop raţionali, de la Pitagora şi Platon încoace, ajunseră “pe culmile disperării”. Occidentul nu îşi mai justifică (sieşi) existenţa, România post-comunistă abia îşi descoperă sensul.

Românii sunt veşnic animaţi şi veşnic debusolaţi: o combinaţie proastă pentru afaceri. Sunt nechibzuiţi când nu e cazul, predispuşi exceselor, şi precauţi când viaţa ar cere îndrăzneală. Occidentalii se forţează non-stop, prea intens, stingându-se: noi ne amânăm veşnic.

Încă ceva: românii vor, tot mai mult, să fie şi ei non-stop. Occidentalii, în schimb, ne invidiază că suntem veşnici.

E preferabil să fii veşnic (deschis), sau să fii non-stop? Istoria o va demonstra.

Matricea Românească prezintă Basarabia așa cum este ea, la intersecția dintre mit și realitate, spulberând idei preconcepute despre felul în care basarabenii se raportează la familie, cultură și muncă.

Atunci când treci Prutul pe malul său drept, de la bun început vii cu eticheta de imigrant, indiferent dacă ai sau nu cetățenie română sau dacă te simți în suflet parte a acestei națiuni. Cert este că basarabenii sunt – nu e cazul să ne ascundem după cireși – văzuți ca niște oportuniști de anvergură, oricât de dureros ar suna asta.

Pentru a risipi anumite mituri învechite despre Basarabia și despre locuitorii săi, am decis că este cazul să ridic cortina și să scriu despre Patria mea, așa cum este ea în realitate.

Limba vorbită

Iată una din problemele dureroase ale națiunii noastre, mai ales pentru că suntem bilingvi forțat. Vorbim limba rusă, care de facto aparține unei minorități majoritare (paradoxal – nu?), cam peste tot: în localuri, în magazine și chiar la medic. Deși limba națională este prevăzută în Constituție ca fiind cea moldovenească, în realitate majoritatea populației se pronunță ca fiind vorbitoare de limbă română. Acest fapt trezește anumite disonanțe în societate, dar nu ne oprește să fim convinși de propriile valori lingvistice.

Totuși, aceasta nu exclude apariția anumitor rusisme în limbajul curent, fapt pentru care nu ne scuz, dar înțeleg că este inevitabil, mai ales dacă ai o grilă de programe TV înțesată cu programe ruse și mulți vorbitori nativi în mediul social.

Suntem sau nu patrioți?

Și asta este una din veșnicile iscodiri ale Occidentului. Dar întrebarea este echivocă, deoarece pe de o parte trăim cu un anume sâmbur de naționalism, care însă nu poate da roade, atâta timp cât suntem inhibați de factorii economici vitregi. O să vedeți că la mitingurile din Piața Marii Adunări Naționale mai ies doar tinerii, mânați probabil de o dorință acută de a-și revendica bucățica de pâine, sau ultimii bătrâni rămași, care mai au în sânge simțul demnității și al onoarei.

Privind exodul ultimilor ani, ar părea că fugim de pe o corabie în derivă, însă așa cum fiecare visează la o viață ușoară, așa și basarabenii sunt nevoiți să își abandoneze căminele familiale, părinții bătrâni pe prispa casei și copiii, care vor ajunge să trăiască comuniunea cu ei doar în mediul virtual.

Religie

După câteva săptămâni de trai în București, am putut deja să observ anumite diferențe de ordin religios. România este mult mai aproape de cult și credință, pe când în Basarabia acestea rămân a fi prerogativa oamenilor în vârstă. Tineretul basarabean, în ultima perioadă de timp, dă dovadă de o tot mai crescândă nevoie de ateism. Acest lucru pare a fi dictat de o tensionare a relațiilor dintre Biserică, pe de o parte, și societatea civilă, pe de altă parte. Prima merge tot mai des pe drumul luxului, iar cea de-a doua pe condamnarea evidentă a acestui comportament.

View this post on Instagram

Biserica Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil din Durlești -un bastion al credinței ortodoxe basarabene. Cum a rezistat locașul de cult "potopului roșu" și valului de ateism, aflați în noul material publicat. Vezi link în profil pentru mai multe detalii #matricearomaneasca #spiritualitate #cultură #credință #Basarabia

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Oct 23, 2017 at 5:35am PDT

În aceeași ordine de idei, Basarabia are două Mitropolii oficiale, și anume Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove, subordonată Patriarhiei Ortodoxe Ruse, și Mitropolia Basarabiei, ultima fiind parte a Patriarhiei Române. Și Bisericile au o subordonare distinctă, acest lucru influențând calendarul bisericesc, iată de ce avem stil vechi (majoritar) și stil nou. Dacă în România Crăciunul este sărbătorit pe data de 25 decembrie, în Chișinău acesta vine tocmai pe data de 7 ianuarie.

Munca

Basarabenii, la fel ca și frații români de peste Prut, au munca înscrisă în codul ADN, mai ales cei din mediul rural, care trudesc pe glia țării, dând cele mai bune sorturi de poamă, mere sau pere. De obicei, munca sezonieră este epuizantă prin definiție, căci începe din momentul când se desprimăvărează și continuă până la căderea primei brume.

La orașe, situația este un pic altfel, căci avem cam toți program fix și n-o să prea găsiți funcționari publici care să muncească peste program. Important e că facem totul cu devotament și perseverență. Sunt puțini la număr basarabenii care vor renunța ușor la a atinge un scop, indiferent de cât timp ne ia asta.

Totuși, în ciuda hărniciei și a perseverenței, basarabenii sunt o națiune a contrastelor, care poate canaliza rezultatele muncii sale în achiziții superflue, precum mașini luxoase sau haine de firmă, în loc să investească în educație, cultură sau, de ce nu, călătorii.

Relațiile interumane

La acest capitol, Basarabia câștigă detașat față de alte țări, deoarece la noi neamurile și prieteniile se încheagă într-un mod atât de firesc, încât adeseori ajungem să pierdem firul rubedeniilor de-a lungul anilor. Acest lucru a permis, desigur, și consolidarea diasporei, care așa cum e firesc a devenit o familie împrăștiată în lume. Așa că, în situații dificile, comunitatea externă a țării sare în ajutorul confraților abia sosiți, care vor să își ia viața de la zero.

În interiorul țării oamenii sunt prietenoși, gata oricând să pună pe masă ultima bucățică de pâine sau să răstoarne o mămăliguță caldă cu friptură și mujdei de usturoi, toate însoțite de un ulcior cu vin roșu răcoros, proaspăt adus din beci.

Mămăliguță și vin rece: două ingrediente indispensabile pentru seri în familie. Foto: bucătarul.tv

În ciuda faptului că suntem mai săraci decât europenii, ne place să avem belșug în case și să primim oaspeți. Sărbătorile sunt reuniuni sfinte, la care participă rude împrăștiate în diferite colțuri ale Basarabiei și chiar dincolo de hotarele ei. Adesea, aceștia se adună pentru a-și aminti copilăriile îmbelșugate, dificultățile îndurate și pentru a construi planuri de viitor.

Ținem mult la bunicii noștri și încercăm în fel și chip să îi înconjurăm de iubire și respect. Le ducem telefoane ca să scurtăm distanța, iar ei încearcă sârguincioși să se împrietenească cu tehnologiile avansate și, chiar dacă începutul li se pare insurmontabil, în final reușesc să butoneze numerele noastre și să ne rupă din gâlceava vieții cu o povață de spirit.

Bunica ne așteaptă, de fiecare dată, cu drag acasă. Foto: timpul.md

Poate că Basarabia pare ruptă de realitățile ”bătrânului continent”, poate avem o politică defectuoasă și o economie precară, dar suntem oameni de omenie, pentru care cuvântul rostit și făgăduințele date sunt o datorie sfântă. Cred că doar asta ne salvează de la un final trist și ne ține pe linia de plutire a sorții.

Foto deschidere: costiceni.blogspot.com

Matricea Românească pune pe hârtie o problemă acută: exodul sau emigrarea populației din Basarabia, fenomen care a pornit o criză demografică de proporții.

În momentul când vii dintr-o fostă enclavă socialistă, în care schimbările politice sunt la ordinea zilei, iar jocurile de culise sunt definitorii pentru puterea statală, ajungi să faci parte dintr-un veritabil exod, indiferent de distanță, locație sau societate aleasă. Fie că vii până în București sau te încumeți să treci Oceanul, rămâi cu aceeași insignă de emigrant.

De ce mă doare această temă? Pentru că zilele trecute citeam că se preconizează un nou val de emigrație din mediul urban al Basarabiei, fapt care va duce pe termen lung la o stagnare. Cert este că acest fenomen nu e apărut de ieri, de azi, ci are o durată întinsă pe două decenii.

Atunci când am reușit să obținem independența, la data de 27 august 1991, am pășit într-o așa zisă eră capitalistă, unde – speram noi – ne aștepta lumina de la capătul tunelului. În loc de asta, am primit un proces de privatizare dur, o sumedenie de incertitudini și o groază de sate-fantomă (Cuconeștii Vechi din Edineți, Dărcăuții Noi din Soroca sau Frumușica Nouă din Florești sunt doar câteva sate unde nu mai locuiește nimeni).

Casă părăsită în urma exodului. Foto: anticoruptie.md

Nici până în ziua de astăzi nu se știe exact câți cetățeni au părăsit hotarele țării, iar autoritățile ridică, doar mirate, din umeri. Totuși, în prezent, circa o persoană din trei vrea să părăsească Basarabia, iar Organizația Națiunilor Unite prognozează, că până în 2050, țara va avea un număr de cetățeni sub cifra de două milioane.

Și dacă harta țării începe să prindă tot mai slabe contururi ale așezămintelor de oameni, pierdem și din reprezentanții elitei intelectuale, care deznădăjduiți de realitățile vremii pleacă în căutarea unui Eldorado. Studiile arată că suntem în inima unui dezastru demografic. Așa cum evoluția implică un regres sau un progres, cifrele sunt cele mai potrivite să arate fațeta adevărată a realității. Experții ne aduc un studiu ilustrativ, început cam în 2008, în care determină cauzele principale ale exodului. Astfel, din datele acestei analize, motivele principale ale exodului uman sunt considerate: veniturile reduse în țară (45% dintre respondenți), dar și lipsa locurilor de muncă (24,5%) și starea deplorabilă din localitățile rurale (15,6%). Tineretul mai specifică și lipsa oportunităților de creștere profesională (10,2% dintre respondenți). Oamenii din Basarabia tind sa plece peste hotare cu scopul de a găsi oportunități de creștere profesională (25,5% dintre respondenți). În cautarea unei vieți mai ușoare, cu costuri de trai mai mici, vor să plece 23,4% din cei interogați, iar 18,1% – în scop de a obține venituri pentru a-și construi case de locuit. Aproape 12% dintre moldoveni ar pleca în căutarea unui loc de muncă, deoarece acesta nu poate fi găsit în țară.

Emigrarea își arată colții: Basarabia rămâne doar cu bătrâni. Foto:anticoruptie.md

Iar dacă aceste cifre nu dau de gândit, atunci rămâne să vă spun că în acești 25 de ani de independență, Republica Moldova a pierdut mai multă populație decât în timpul foametei din 1946 sau al celui de-al Doilea Război Mondial. Dar lucrurile nu trebuie privite doar prin prisma calității forței de muncă, ci și prin urmările pe termen lung. În această ordine de idei, pot afirma că liceul în care am învățat, a pierdut cam 25% dintre pedagogii săi, care au luat drumul pribegiei, iar jumătate din colegii mei muncesc peste hotarele țării.

Nici în România, rezultatele sondajelor nu sunt mai îmbucurătoare.Un raport al Organizației Națiunilor Unite plasează România pe locul doi, după numărul de emigranți, aceasta fiind devansată doar de către Siria. În cifre, România este a patra la nivel european, cu  un număr de circa 3,4 milioane de oameni în diaspora. Șocant este și faptul că, în fiecare zi, aproximativ două sute de oameni părăsesc țara definitiv, fără umbră de îndoială.

Cel mai greu de perceput este faptul că ne pierdem identitatea, că se destramă familii și că pierdem seva poporului. Prinși în veșnica goană după înavuțire, uităm că rădăcinile ne sunt adânc implantate în măduva pământului românesc.