Tag

recenzie

Întors pentru scurt timp acasă, rememorez toate lucrurile importante ce mi-au rămas în minte în semestrul încheiat. Și pare că toate sunt importante!

,,Rolul Actorilor nonguvernamentali în Relațiile Internaționale”, cursul susținut de profesorul N. Dungan, m-a făcut să fiu extrem de atent la tot ceea ce înseamnă a privi cum se așază împreună și apoi a privi atent decantarea dintre politic, social și organizații nonguvernamentale.

Cine poate deveni un actor real, al societății civile, implicat în preschimbările dorite în țara sa?

 

Una dintre cărțile pe care le-am studiat (nu doar citit) în lunile ce au trecut este colecția specială de eseuri-studii de caz a lui Pétric Boris: “Democracy At Large: NGOs, Political Foundations, Think Tanks, and International Organizations” (,,Democrația, pe larg: organizații nonguvernamentale, Fundații politice, Laboratoare de Gândire și Organizații Internaționale”, editată de Boris Pétric, Palgrave Macmillan, 2012). Sunt ferm convins că oricui îi pasă de viitor va câștiga trecând prin lectura acestei colecții impresionante.

 

 

Aleg să împărtășesc ceea ce transmite această carte și să stimulez interesul celor pasionați, ca și mine, de mișcările profunde, puternice, din societatea contemporană.

 

Cartea este o colecție de eseuri academice care analizează modul în care sistemele politice din diferite națiuni răspund la implicarea organizațiilor nonguvernamentale în acțiunile susținute de acestea. Eseurile sunt aduse la un loc de Boris Pétric, antropolog francez și regizor de film, cu o specializare puternică în procesele de tranziție politică în națiunile post-sovietice din Asia Centrală.

Autorul analizează totul atent pentru a înțelege cum mișcarea internațională pentru Drepturile Omului (care ar putea să nu fie perfect adaptabilă cu doctrinele conservatoare ale unor națiuni), a creat o „Industrie a ajutorului”. În cele mai multe cazuri, aceste mișcări au fost promovate de societatea civilă, grupuri de experți și de către cercurile intelectuale. Acești actori nonguvernamentali vor dovedi în studiile de caz prezentate  în ,,Democrația pe larg” că au un impact profund asupra dezvoltării dinamicii realităților politice.

 

În introducerea acestei lucrări, autorul subliniază modul în care colecția de eseuri va ajuta cititorul să înțeleagă mai bine influența societății civile în procesele politice. Acest lucru se va realiza prin examinarea studiilor de caz cu o abordare interdisciplinară, în care profesioniștii din științe politice și antropologie împărtășesc opinii. Printr-o problematică de cercetare bine definită care acționează pentru a analiza noile probleme ale transnaționalizării politicilor locale, sunt identificate spații politice, actori publici și mai ales puternicii pioni nonguvernamentali.

Cele unsprezece studii de caz prezintă evoluțiile politice recente din țări „în tranziție”, precum și din națiunile din stadiul „post-conflict”. Autorii au ales state în care potențialul de îmbunătățire politică și socială prin ajutorul agenților neguvernamentali ar fi cel mai mare. Este descrisă o imagine panoramică a eforturilor de clădire democratică în statele: Senegal, Kyrgyzstan, Bulgaria, Azerbaidjan, Bolivia, Afganistan, Serbia, Pakistan, Indonezia, Nigeria și Cuba la începutul anilor 2000. Acest lucru ajută cititorul să urmărească cele mai importante interacțiuni dintre organizațiile nonguvernamentale și guverne și impactul acestora în societățile locale. Studiul se străduiește cu succes să prezinte perspective și probleme din întreaga lume, ajutând la identificarea asemănărilor globale, precum și a nuanțelor locale. De-a lungul capitolelor, vom înțelege încet dar sigur incertitudinea procesului de construire a democrației în țările cu un trecut aspru.

 

 

Implicarea ONG-urilor locale, naționale, internaționale este imensă. Fie că este vorba de FMI, OMC, OMS, ONU sau doar de grupurile de experți, toate formațiunile se arată că au avut un rol definitiv și irevocabil în modelarea realității politice și sociale. De asemenea, putem înțelege problemele cu care se confruntă aceste organizații în timp ce se află în contact cu administrațiile aflate în tranziție sau când acestea pun la îndoială integritatea anumitor lideri.

 

Este important să urmărim îndeaproape procesele de construcție democratică.

Consider că aceste studii de caz demonstrează în mod repetat că societatea civilă și actorii nonguvernamentali au un rol din ce în ce mai important în sferele naționale și internaționale din politica de influență. Istoria recentă ne poate arăta cum schimbările pot fi create din interior, de către persoane și grupuri cu viziune, pregătire și mai ales dorință.

 

Pentru cei dornici, ca și mine, de a afla despre puterea fiecăruia dar și despre puterea lui ,,împreună” într-o societate în schimbare, ,,Democrația pe larg” va fi o carte ce oferă unelte și idei revelatoare. Lectură cu spor!

 

 

Apariția lucrării Bunurile bisericești în primele șase secole. Situația lor juridică și canonică a Prof. Dr. Iorgu D. Ivan, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în cadrul editurii BASILICA a Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă Al Bisericii Ortodoxe Române, reprezintă o premieră editorială de maximă importanță pentru dreptul bisericesc ortodox românesc, mai ales în contextul actual, de contestări la adresa patrimoniului bisericesc.

Prof. Dr. Iorgu D. Ivan (1899-2001) a fost una dintre figurile reprezentative ale Dreptului bisericesc în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, pe drept numit de către vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist „unul dintre luceferii Ortodoxiei românești”. Absolvent al Facultăților de Teologie Ortodoxă, Drept și Filosofie din cadrul Universității București, bursier al Facultății de Drept Canonic a Institutului Catolic din Paris și al Facultății de Drept din cadrul Universității Sorbona, unde i-a avut drept îndrumători pe profesorii Edouard și Paul Fournier, profesorul Iorgu D. Ivan a avut o activitate rodnică în domeniul Dreptului bisericesc. El s-a remarcat atât în plan didactic, ca asistent al renumiților profesori Dimitrie Boroianu și Lazăr Iacob, apoi ca profesor de Drept bisericesc în cadrul Institutelor teologice de grad universitar de la Sibiu (1949-1970) și București (1972-1978), cât și în plan publicistic, abordând numeroase teme de Drept canonic în cadrul a numeroase lucrări și articole, între care se remarcă tema familiei, sintetizată în lucrarea Căsătoria – Sfântă Taină a Bisericii și instituție juridică a Statului, ori principiile canonice de organizare ale Bisericii Ortodoxe, subsumate în cadrul lucrării Importanța principiilor fundamentale canonice de organizare și administrare pentru viața Bisericii. În plan personal, longevitatea și prestigiul de care Prof. Dr. Iorgu D. Ivan s-a bucurat s-au datorat, așa cum arăta Părintele Constantin Galeriu, „acordului dintre conștiință și viață”.

Lucrarea Bunurile bisericești în primele șase secole. Situația lor juridică și canonică reprezintă teza de doctorat a Prof. Dr. Iorgu D. Ivan, susținută în anul 1937 sub îndrumarea Prof. Dimitrie Boroianu și publicată ulterior. Ediția actuală, apărută sub coordonarea Lect. Dr. George Grigoriță, profesor de Drept canonic la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din București și a drd. Daniel Grigore Filimon, începe cu o prezentare biografică a autorului și cu o listă bibliografică a lucrărilor acestuia.

Capitolul introductiv, intitulat Necesitatea Bisericii de a poseda bunuri, face referire la însăși ființa instituției eclesiastice, arătând că aceasta prezintă la suprafață elementele caracteristice oricărei societăți umane, dar se deosebește de toate acestea prin originea ei supranaturală, fiind deplin independentă de voința umană. Lucrând pe pământ, Biserica vine în legătură cu bunurile materiale, dar nu le consideră un scop imediat, ci el folosește spre alinarea suferințelor, în virtutea exercitării milei creștine, a transpunerii iubirii față de aproapele în fapte. Astfel, bunurile puse la îndemâna Bisericii se constituie în patrimoniu al celor săraci, din care și clericii aveau dreptul să se folosească. Pentru a nu depinde, în vremuri de nevoie, de daniile credincioșilor, a apărut de timpurie necesitatea constituirii unui fond al instituției eclesiastice, Sfântul Ioan Hrisostom fiind printre primii care au făcut o deosebire între patrimoniul Bisericii și cel al săracilor, pe baza teoriei juridice a fundației. Chiar dacă în perioada primară membrii Bisericii aveau o pungă comună, ei respectau totodată concepția romană potrivit căreia res mancipi provin de la Stat. Așadar, comuniunea bunurilor primilor creștini se prezenta ca o necesitate, iar nu ca o condiție de drept al proprietății, așa cum observa Tertulian: „Banii, care pe voi vă separă, pe noi, dimpotrivă, ne unesc. Cum noi suntem toți o inimă și un suflet, nu ezităm să punem pungile noastre în comun”[1].

Subcapitolul următor – Dreptul Bisericii de a poseda averi – demonstrează inatacabilitatea dreptului Bisericii de a poseda averi, în virtutea necesității existenței sale în lume. Biserica fiind o societate formată din oameni, ea are dreptul de a dobândi, poseda, administra și dispune de bunuri, având chiar o necesitate mai accentuată decât alte societăți umane, în virtutea perpetuității ei. Maniera de a dobândi bunuri de către Biserică este arătată de către Mântuitorul Hristos. „împărțind totul cu aproapele”. De asemenea, dreptul de a poseda bunuri al Bisericii este consfințit de Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți și sfintele canoane, dar maniera exercitării sale s-a modificat în funcție de condițiile istorice și de progresul succesiv al creștinismului.

Prima parte a lucrării tratează situația bunurilor bisericești înaintea domniei Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Se arată că Biserica a avut de la început avere, constând inițial din ofrandele aduse Mântuitorului Hristos și Apostolilor, și și-a administrat la început liber bunurile. Odată cu declanșarea persecuțiilor, începând cu domnia împăratului Nero, însă, creștinii au fost considerați odium generis humani, fiind scoși în afara legii. Astfel, Biserica mai putea beneficia de bunuri numai prin intermediul oblațiunilor și colectelor, ori al agapelor. Totul era oferit de bunăvoie, ceea ce nu se folosea la cult aparținând patrimoniului bisericesc. În paralel, se dezvoltă obiceiul zeciuielii, de a oferi episcopului pârga roadelor câmpului – în viziunea Sfântului Apostol Pavel, aceasta era văzută ca o asistență materială pentru cel ce-și oferea asistența spirituală – dar strict separat de patrimoniul săracilor. La aceste colecte obișnuite se adăugau și cele extraordinare, în caz de mare nevoie; prima destinația a colectelor creștinilor a fost, în mod firesc, Ierusalimul, unde au fost constituite numeroase depozite ale pietății. În scurt timp, însă, bogăția bisericilor creștine a devenit obiect al jafului și persecuției.      

Micșorarea treptată a nivelului ofrandelor, începând cu secolele II-III, determină Biserica să conceapă ideea unei contribuții religioase regulate, devenită în scurt timp obligatorie în Apus.

Prin intermediul acestor ofrande s-a format de timpuriu un patrimoniu bisericesc, alcătuit în perioada persecuțiilor în special din bunuri mobile. A existat însă și un domeniu bisericesc, Biserica având nevoie pentru a funcționa de imobile, locuri pentru cimitire, locașuri de cult și clădiri pentru întruniri, chiar dacă dreptul de proprietate al creștinismului ca religio illicita era practic nul. O relativă ușurare a situației se observă în timpul domniei lui Alexandru Sever, dar aceasta este privită ca simplu act de toleranță – christianos esse passus est – și nu un drept în sine. Chiar și așa, creștinii puteau revendica terenuri pentru construcția de biserici prin proces înaintea împăratului.

Este astfel arătat neîndoios faptul că Biserica a posedat bunuri imobile și înaintea Edictului de la Milan (313). Condițiile în care a posedat acest domeniu sunt însă discutabile, fiind posibil ca vechii creștini să fi recurs la un subterfugiu permis de legislația romană asociațiilor sărace, numite collegia tenuiorum sau collegia funeraticia. Acest drept de asociere existase la Roma din perioada republicană, când nu era îngrădit nicicum de Stat, care veghea doar ca asociațiile să nu săvârșească vreo infracțiune. Odată cu conspirația lui Catilina, la propunerea lui Cicero, colegiile au fost interzise; reînființate temporar prin Lex Clodia, ele au fost desființate definitiv de către Caesar, cu excepția celora ce fuseseră îngăduite la prima desființare. În timpul Imperiului, existența colegiilor era condiționată de legea Iulia de Collegiis, potrivit căreia acestea trebuiau să obțină aprobarea Senatului pentru a funcționa; odată cu secolele II-III însă, Senatul manifestă un regim de toleranță față de acestea. În ceea ce privește colegiile funerare, acestea primeau aprobare de a funcționa atâta timp cât nu erau periculoase pentru ordinea publică și aveau o utilitate clară, așa cum rezultă dintr-un text al juristului Marcian.

În ceea ce privește capacitatea civilă a colegiilor, acestea erau de asemenea libere, până la legea Iulia, să-și conceapă propriul statut, atât timp cât acesta nu contravenea ordinii publice. De asemenea, fiecare membru al acestora avea dreptul la o parte din patrimoniul comun – arca communis – deoarece inițial colegiile nu posedau drepturile solemne de a dobândi (mancipatio și in jure cessio). În această perioadă se conturează și conceptul de universitas, prin prisma căruia orice asociație capătă drepturile de a dobândi și chiar de a moșteni – deși nu era persona certa – printr-un privilegiu special. Așadar, prin prisma acestui nou concept, colegiile erau privite ca persoane noi, u voință fictivă, beneficiind astfel și de dreptul de a moșteni.

Cea de-a doua partea a lucrării face referire la situația bunurilor bisericești între domniile împăraților Constantin cel Mare și Iustinian. Principala problemă a acestei perioade este cea a subiectului proprietății bisericești. Potrivit istoriei, primele persoane morale cu care Statul roman a avut de-a face după acordarea libertății de cult creștinismului au fost bisericile, cărora li s-a recunoscut dreptul de a poseda. Astfel, așa cum reiese din Novela 131 din 18 martie 548 a împăratului Iustinian, prin care se recunoaște dreptul fiecărei biserici particulare de a primi moșteniri testamentare, reiese că fiecare biserică particulară era recunoscută ca personalitate juridică deplină. Această viziune nu este în acord cu cea apuseană, ce consideră Biserica universală ca subiect al proprietății, în virtutea raționamentului unicității scopului Bisericii, din are a trebui să rezulte și unicitatea posesiunilor acesteia. Această concepție nu reiese însă din niciun text legal emis de împărații romani de-a lungul timpului, toate decretele acestora arătând clar că se face referire la bisericile locale, cărora li se recunoaște dreptul de a poseda bunuri, dovadă clară a faptului că dreptul roman a privit dintotdeauna bisericile particulare ca subiect de drept, situație ce nu s-a schimbat până astăzi.


[1] Cf. Iorgu D. Ivan, Bunurile bisericești, pp. 40-41.

Recenzie carte: Iorgu D. Ivan, Bunurile bisericești în primele șase secole. Situația lor juridică și canonică (ediție îngrijită de Lect. Dr. George Grigoriță și drd. Daniel Grigore Filimon), editura Basilica, București, 2015.

Părintele Pavel Gumerov (n. 1974) provine dintr-o familie de origine tătară, fiind fiul cercetătorului Șamil Gumerov, care s-a botezat la anul 1984 împreună cu întreaga familie. Absolvent al Academiei Teologice din Moscova, a fost hirotonit în anul 1996, slujind până în prezent în capitala Rusiei. Este autorul a peste 10 cărți, primind premiul pentru cea mai bună carte ortodoxă pentru tineret la anul 2012.

Lucrarea Conflictele familiale – prevenire și rezolvare a fost scrisă în anul 2012, fiind tradusă anul următor și în limba română. În Introducere, autorul arată mai întâi care sunt principalele două motive de interes ale oamenilor pentru această temă de cercetare, dintre care cel dintâi este, din păcate, curiozitatea față de neputințele omenești[1], iar al doilea faptul că fiecare om se întâlnește cu situații conflictuale de-a lungul vieții.

Desigur, în afara primei părți, ce tratează inedita ramură a psihologiei și sociologiei denumită conflictologie, lucrarea se centrează nu pe relatarea conflictelor familiale, ci pe prezentarea modalităților de soluționare a acestora. Autorul face de asemenea o propunere cu privire la modalitatea de studiu a cărții sale, implicând sublinierea ideilor și conceptelor considerate importante de cititor, pentru a putea reveni ulterior mai ușor asupra acestora[2].

În privința conflictologiei, este importantă în primul rând definiția conflictului, preluată de autor dintr-un manual de psihologie: „Conflictul este un fenomen social, un mod de interacțiune a oamenilor în condițiile ciocnirii unor păreri, poziții și interese ale lor ce sunt incompatibile, opoziție între două sau mai multe părți legate între ele, dar care își urmăresc propriile scopuri. La baza oricărui conflict se află o situație ce cuprinde ori poziții contradictorii ale părinților, ori scopuri contradictorii sau mijloace contradictorii de atingere a acestor scopuri în împrejurările date, ori nepotrivirea dintre interesele, dorințele oponenților s.a.m.d.”[3].

Într-o notă mai personală, definiția dată de autori conflictului este următoarea: „conflictul este o nepotrivire de vederi, o ciocnire între puncte de vedere opuse asupra unei oarecare probleme…se poate spune că orice ceartă e un conflict, dar nu orice conflict este ceartă”[4].

Această diferență de sens este una deosebit de importantă, deoarece ființa umană este înclinată în mod firesc spre pace, nestârnind cel mai adesea în mod conștient conflictele. Așadar, cel mai adesea cearta izbucnește din cauza atitudinii nepotrivite avute față de opinia diferită a celuilalt, fapt dovedit de numeroasele expresii de înțelepciune populară pe această temă, precum „Fiecare privește din clopotnița sa”; „Câte bordeie, atâtea obiceiuri” ori „Sătulul nu crede flămândului”[5], cât și de mai multe opere din literatura universală.

De regulă, obstinația cuiva de a-și menține propria părere într-un conflict de opinii este determinată de convingerea absolută, cel puțin în primă fază, a faptului că are că dreptatea este de partea sa. De aceea, adesea este utilă intervenția unei terțe părți, cu rolul de arbitru, pentru a opri degenerarea conflictului într-o ceartă. Desele diferențe de opinii dintre oameni sunt cel mai adesea determinate de numeroasele deosebiri dintre aceștia, în ceea ce privește experiența de viață, caracterul, vârsta ori poziția socială, așa cum arată cunoscutul autor rus A. Cehov: „în fiecare dintre noi sunt prea multe șuruburi, rotițe și supape ca să putem judeca unul despre altul după prima impresie ori după două-trei indicii exterioare”[6] ori precum demonstra filosoful grec antic Aristotel în lucrarea sa, Politica.

Unul dintre cele mai pregnante exemple de neînțelegere din viața cotidiană este acela dintre un soț credincios și unul necredincios, care nu îl poate înțelege pe cel dintâi, nu poate înțelege orele petrecute de acesta la slujbă, în picioare și în înghesuială, deoarece se concentrează exclusivi asupra aspectului exterior[7]. Ca regulă pentru ca acest conflict, dacă se desfășoară în plan familial, să nu degenereze în ceară, este aceea că soțul care nu este câștigat pentru credință nu trebuie sub nicio formă să respingă arbitrar și să batjocorească ceea ce este scump și sfânt pentru jumătatea sa[8].

De asemenea, o altă situație conflictuală des întâlnită este cea dintre punctele de vedere ale bărbaților și cele ale femeilor. La acestea se adaugă, desigur, și numeroasele vicii personale ale fiecăruia, potrivit expresiei unui înțelept oriental: „în afara inegalității și neasemănării dintre oameni, comunicarea normală, lipsită de conflicte, este împiedicată și de vicii: de lăcomie, de năzuința neînfrânată spre câștig, îndărătnicia, minciuna, flecăreala ș.a.m.d.”[9].

Principala soluție în a păstra calmul într-o relație constă în înțelegerea celuilalt și a punctului său de vedere, folosind principiul metaoglinzii. Astfel, potrivit acestuia, fiecare situație conflictuală trebuie privită din trei perspective – propria perspectivă, perspectiva celuilalt și poziția unui observator neutru, „de sus”. Astfel, „dacă îl vom înțelege pe oponent, chiar dacă nu vom găsi soluția necesară pentru conflict, îl vom putea justifica și ierta pe celălalt, iar asta este deja foarte mult”[10].

În continuare, se subliniază ideea că este întotdeauna de dorit o abordare constructivă a situației de conflict, care să conducă la un acord de succes. În vederea acestui deziderat, există anumite atitudini și fapte ce sunt complet interzise în viziunea autorului, precum: „jignirile, presiunile, șantajul etc.”[11]. De asemenea, autorul atinge atenția asupra faptului că indiferența nu trebuie confundată cu armonia, așa cum se poate întâmpla adesea în cazul cuplurilor care trăiesc în concubinaj, în cadrul căruia „oamenii sunt uniți prin păcatul curviei, astfel încât nici demonii nu-i prea ispitesc”. În continuare, se arată că și atunci când „între soți apar ciocniri, neînțelegeri, aceasta nu înseamnă deloc că nu se iubesc unul pe celălalt”[12].

În fine, se revine asupra sfatului păstrării calmului în cazul unei situații conflictuale, oferindu-se o serie de argumente care să dovedească că „mânia este cel mai prost sfătuitor la mânie”, începând cu argumente biblice: „Cel iute la mânie săvârșește nebunii” (Pildele lui Solomon 14, 17). De asemenea, pentru a-l ajuta și pe celălalt să își păstreze calmul, trebuie avută grijă și asupra formei răspunsului pe care îl oferim, nu numai asupra sensului acestuia, deoarece „nu are atâta importanță ce spui, ci cum o spui”[13].


[1] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 5.

[2] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 6.

[3] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 10.

[4] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 10.

[5] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 11.

[6] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 18.

[7] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 21.

[8] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 22.

[9] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 28.

[10] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 33.

[11] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 37.

[12] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 42.

[13] Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale. Prevenire și rezolvare, p. 49.

Alex Filimon publică o recenzie de lansare de carte combinată cu satiră: „#FAKENEWS. Noua cursă a înarmării” (Alina Bârgăoanu, Evrika Publishing, 2018) analizează ştirile false – fake news – în epoca lui homo digitalus, guvernat de primatul emoţiei asupra raţiunii.

 

Un fake news este o picătură într-un ocean, care stârnește reverberații puternice. O undă mai degrabă emoțională, ce are puterea să influențeze liniaritatea oceanului, în special când acest ocean este unul uman. Unanim este acceptată această natură a emoției din spatele nașterii unui fake news. Dincolo de stigmatele imaginarului social și politic sau reminiscențele din inconștientul colectiv, o paletă întreagă de emoții ce definesc omul de astăzi deserveşte un alt scop, anume, cel de alimentare și cultivare a unei realități artificiale, de tip surogat pentru realitate.

Ne încredem cu cea mai mare atracție în chimia și anatomia ce caracterizează ştirile false, care ne invită colectiv într-un univers ce reduce individul la un construct strict emoțional gregar. La atât se reduce omul pentru cultivatorii de fake news – uri. Putem să deplângem faptul că logica nu joacă un rol important în rândul populației când vine vorba de a gândi singuri: am trecut prin homo ludens, homo credens, ca să ajungem la homo digitalus.

#dramă nu șoc

Acest ultim statut, de nativi digitali, nu mai are nevoie de haina logicii în ghidarea deciziilor de zi cu zi. Vorbim despre o generație extrem de emoțională, unde un #greșit poate însemna o dramă.

Aceste aspecte mi se derulau în cap, în mod caruselic și caleidoscopic, când adulmecam o lansare de carte ca pe un ceai fierbinte acaparat de o lavandă promițătoare, joi, 18 octombrie, la Cărturești. Este vorba despre „#FAKENEWS. Noua cursă a înarmării”, apărută la Editura Evrika Publishing, scrisă de profesorul Alina Bârgăoanu.

Într-un stil pedant, pneumatic și încărcat de cuvinte simple și pătrunzătoare injectate finuț ca un vin de cramă de 50 de lei, de zâmbetu-i, prin excelență autosuficient, Dan Cărbunaru, director Calea Europeană, unicul bărbat de la masa lansării, a compus un discurs extins de introducere, cu subiectivități multicolore și scurte episoade biografice și profesionale de pe câmpul de luptă al jurnalismului, după ce într-un mod cu totul galant, în stilul său obișnuit cum am spus, s-a oferit să pună apă în pahar celorlalți participanți de la masă, respectiv celor trei femei.

Moderatorul, Bianca Cheregi, a impresionat printr-un discurs bălțat – romantic pentru anii 2000, considerând cartea drept o „odă adusă digitalului”. După ce a insistat să o prezinte în cuvinte mari și zâmbete grase pe profesorul universitar („decan în prezent – sper că am înțeles bine”) s-a mărginit să ne expună doar esența acestei cărți – excepționale, unice, irepetabile, care ne promite încântarea papilelor noastre intelectual digitale. Sunt malițios pe alocuri, poate însă discursul gheboșat al acesteia m-a determinat să mă gândesc la un # potrivit pentru respectiva conferință de lansare. Am iertat-o, într-un final, pentru mărturisirea de a fi fana scriitorului Gabriel García Márquez. Am decis să-i acord clemență, să mă opresc aici și să-i fac cadou un veac de singurătate din partea mea.

Avea niște ochi sticloși, încăpători, ce împătureau cuvintele într-o manieră ce te făcea să-ți amintești de cei care beau până la fund sucurile din recipiente de plastic și scot acel zgomot infernal. Alunecam într-un Looney Tunes al retoricii.

#rezist

O prezență absolut încântătoare și firească a fost Andreea Gavrilă, co-fondator Rubrika, Group Creative Director la Kaleidoscope Proximity și blogger, #Alumnus FCRP. Mi-a plăcut foarte mult proiectul și expunerea de motive pentru care fake news – urile iau amploare, cum putem depista un fake news și cum putem crește conținut de calitate care nu se bazează pe minciună, informații false sau diversiuni. Zvonurile reușesc astfel să fie un fake news respectabil, atâta timp cât se respectă algoritmul descris de A. P. Nazaretean în cartea sa – „Panica în mase și zvonurile”. Recomand și proiectul și persoana, poate și dintr-un entuziasm eflorescent ce devenise onctuos încă din preambulul lansării.

Avea niște ochi sticloși, încăpători, ce împătureau cuvintele într-o manieră ce te făcea să-ți amintești de cei care beau până la fund sucurile din recipiente de plastic și scot acel zgomot infernal. Alunecam într-un Looney Tunes al retoricii

Atât Alina Bârgăoanu cât și Andreea Gavrilă s-au dovedit a fi niște prezențe feminine pline de gingășie. Relația cu publicul pendula evanescent între explozie de gheizăr supărat și încremenire tâmpă, hâdă în fața realității usturătoare. În tot acest timp, rememoram ce s-a întâmplat cu homo ludens și cu mine, în definitiv, care nu-mi mai furnizam motive suficiente să nu plesnesc de plictiseală într-un cavou improvizat și personalizat de o enclavă universitară.

#încă rezist

Sincer vorbind, mi-a plăcut povestea din spatele cărții, prezentată de Alina Bârgăoanu. Interesul autoarei și includerea fetiței sale în acest proiect editorial nu pot decât să ne bucure și să ne sprijine credința că generația Omega, cum este definită generația aceasta, are un viitor într-un proiect de paideia digital, și nu într-un viitor distopic, mergând spre extincţie emoţională. Interesant era faptul că profesorii invitați la eveniment aveau cartea în mână, în timp ce adolescenţii prezenți palpau, bineînțeles, telefonul. Dacă acel telefon ar fi conţinut PDF-ul cărţii, aș fi scris un articol elogios la foșnetul creșterii acestei generații care trăieşte cu digitalul în suflet.

Alina Bârgăoanu convinge prin prezența sa plenară, prin umorul indescriptibil cu care cucerește audiența, cu care a furat o parte din public din purgatoriul plictisului intelectual și uman indus încă din expozițiune. Ne punem toată nădejdea că acest proiect editorial este unul valid și vandabil. Vodevilul înghesuit de la lansare, la care am participat cu stoicism, rămâne încă un motiv în plus pentru umanitate să-și caute „haştag”-ul pe undeva.

În fine, mi-a plăcut când Alina Bârgăoanu l-a citat pe Vasile Dâncu, spunând că în România, când lansezi o carte, nici măcar nu te înjură cineva. Am încercat cu pași repezi, folosind când cuvinte mari, când cuvinte mici, un fel de pamflet modern înșurubat în spiritul acestei ultime sintagme. Aștept și viitoarea carte. Pe curând, fără plictiseală, doar cu gingășie. #Pacetuturor!

 

Alina Bârgăoanu este profesor universitar la Facultatea de Comunicare și Relații Publice, SNSPA București. Din ianuarie 2018, aceasta face parte din Grupul la nivel înalt pentru combaterea știrilor false și a dezinformării din mediul online, inițiat de Comisia Uniunii Europene.

Secretul Fericirii este un element discret care nu scapă atenției unor scriitori precum Pascal Bruckner, Frédéric Beigbeder, Michel Houellebecq și, mai nou, Alex Popa. Textul curge lin, dens în semnificații, firesc în limbaj, fără personaje metaforă, ne introduce într-o poveste contemporană despre relații, viață, dragoste, dar și resentimente, vină și frică. Miezul este preponderent tare, dur, de esență imuabilă, deși poate unele replici pot părea aleatorii, ele doar pregătesc, în cazul nostru, publicul de film – căci vorbim despre noul film românesc Secretul Fericirii – pentru unele situații inedite, izvorâte din viața trăită și nu din vreo imaginație sur-realistă. Astfel, publicul bucureștean, precum și cel național, se poate regăsi în acest film ce promite să ofere, pe cât posibil, ”secretul” unei fericiri moderne de durată.

Dincolo de noțiunea de „fericire”, care este legată în mod direct de ideal, de intangibil, de acel ceva invizibil spre care tindem, spre o desăvârșire închipuită sau nu, beatitudine existentă sau nu, fericirea din Secretul fericirii este mai aproape de inima și sufletul omului contemporan, ce încă speră și crede în valoarea prieteniei, în anumite principii morale, pe care le încalcă din frustrări, resentimente, ingratitudine sau curiozitatea de a greși. Aici se vor identifica numeroși privitori ai acestui film, ce-și propune să ne înfățiseze o lume apropiată nouă, care poate scăpa de sub control chiar sub semnul dragostei și fericirii și în zodia prieteniei. Moartea devine un laitmotiv pentru principala acțiune concentrată a filmului, care reușeste să despartă apele într- un mod complet neașteptat, inoportun poate fericirii.

Replica lui Vlad Zamfirescu de la începutul filmului, care amintește de moarte, „fezandează” la foc mic dezlănțuirile ce alunecă pe parcurs într-un bulgăre impredictibil și ușor subversiv, nu doar pentru principiile morale invocate, cât și fizic pentru personajele ce iau parte la deznodământ.

Vlad Zamfirescu, un actor valoros și popular atât în lumea teatrului cât și în lumea filmului, la debutul său regizoral izbutește să scornească o poveste firească, transparentă, care servește drept indigo stărilor și trăirilor sufletești ale unei populații călare pe fericire. Această picătură de cerneală, opera lui Vlad Zamfirescu, este introdusă publicului printr-un inception regizoral (dacă îl putem denumi astfel) pentru a decanta efectele spre final, spre deznodământul întregii povești create. Tenacitatea personajului său, stoicismul precum și latura sadică, dublată de o carismă molipsitoare, ne dezvăluie un actor de film complex ce tinde spre o complementaritate a întregii palete artistice. Aștept cu nerăbdare de la Vlad Zamfirescu, atât în sfera teatrului cât și în cea a filmului, personaje complexe (bineînțeles, lichele, căci de la ele avem ce învăța) care să dovedească principiul expus mai sus. Vlad Zamfirescu este un actor care ne poate surprinde constant. Rămâne la latitudinea sa, ori a destinului său artistic, să exploreze resursele sale interioare și să aducă spre ființă personaje care să-l definească, să-l așeze mai exact pe orbita sa artistică.

Irina Velcescu are un farmec artistic absolut molipsitor. Are o complexitate complementară cu Vlad Zamfirescu, ei formând un duo efervescent și puternic vascularizat de un sânge ce-și urmează cursul exsanguu. Fără cuvinte mari, Irina Velcescu, pe orbita sa artistică, are o direcție proprie care ne poate uimi pe viitor, așa cum izbutește și acum în personajul său din Secretul Fericirii. Felul în care depășește, face trecerea prin diferite stări pe parcursul filmului, croiește un tomograf al intensității peliculei, care la un moment dat pare că îți răstoarnă intriga, că își prăbușeste propriul drum întrezărit pe parcurs. Această prăbușire este direct proporțională cu busola pe care o ţine Irina Velcescu, o actriță care își creionează personajele cu ajutorul naturaleții și gingășiei native.

Theo Marton aduce un plus de savoare și umor la acest amestec reușit numit Secretul Fericirii. El conturează un personaj care ține replicile într-un paralelism, într-un joc actoricesc prin contrast cu personajul interpretat de Vlad Zamfirescu, care creează un cadru și mai exploziv în nucleul central al poveștii.

Secretul Fericirii este o poveste vividă, firească, fluentă, ce prinde fără excepție publicul în capcana unei confesiuni despre sine, promițător tulburătoare. Când veți păși în sălile de cinema, să pășiți cu încredere și cu această ultimă sintagmă – „promițător tulburătoare”. Rămâne întrebarea care ne va fura multe nopți: Oare noi am fi în stare să facem așa ceva?”

Clip de prezentare Secretul Fericirii (2018, regia Vlad Zamfirescu)

Un film românesc apreciat internaţional

Secretul Fericirii, după un scenariu scris de Alexandru Popa, urmărește doi prieteni care descoperă că fericirea unuia depinde de nefericirea celuilalt, pentru că resursele de fericire sunt limitate, și reprezintă debutul regizoral al actorului Vlad Zamfirescu. Din distribuție fac parte Vlad Zamfirescu, Irina Velcescu și Theo Marton.

Filmul a fost prezentat în premieră mondială la TIFF 2018 (Selecție oficială, secțiunea Zilele filmului românesc, clasat pe locul 2 în preferințele publicului, după „Un pas în urma serafimilor”, regizat de Daniel Sandu, 2017) și a fost declarat câștigător la mai multe festivaluri internaționale de film, după cum urmează: Los Angeles Film Awards, SUA, 2018 (Best Duo: Vlad Zamfirescu & Theo Marton; Honorable Mention: Narrative Feature), Virgin Spring Cinefest, India, 2018 (Silver Award: Best Debut: Vlad Zamfirescu), Burgas International Film Festival, Bulgaria, 2018 (Selectat în competiția oficială, cu proiecție specială). În luna iulie, Secretul Fericirii a fost selectat în Competiția de Lungmetraj a Festivalului ANONIMUL IFF 2018.

Secretul fericirii este o producție Movie Production Entertainment, iar producător este Cristina Dobrițoiu.

Filmul intră pe marile ecrane din România pe 19 octombrie.

Numele Haralamb Zincă este sinonim cu romanul poliţist românesc. Matricea Românească îi oferă o viaţă nouă, salvată de gloanţele albe ale istoriei…

 

Pe scriitorul Haralamb Zincă (1923-2008) l-am cunoscut (livresc, desigur!) în perioada copilăriei mele la bunici, mai exact la o vârstă când opera sa mă ținea lipit de paginile îngălbenite ale cărților polițiste pline de viață, de firesc și de mister pe care le croia, într-un stil realist-romantic, cu clasă (aproximativ 50 de cărţi scrise pe parcursul vieții). Cam acesta ar fi cuvântul când vorbim despre personajele sale, «clasă» și, bineînțeles, proces și evoluție psihologică. Conspirația, farmecul unor personaje învăluite de mister, patriotism, de o aură de James Bond fără glazură, fără striații glossy, dar cu clasă, eleganță (atât prin vestimentație, cât și prin gusturile gastronomice și selecția băuturilor), cât și cu finețea limbajului uneori sec, cu umor și subtext specific imaginarului ce înconjoară tot folclorul din jurul spionajului și contraspionajului.

În acest univers, mă asemuiam cu unele dintre personaje, care aveau un simț al datoriei și o prezență istorică în anumite împrejurări sau în miezul unor contexte-cheie. Citeam mereu în curte (o curte cu cișmea, care mă împingea să visez cu ochii deschiși), «lipiți» de paginile îngălbenite, uitând că există podea, că sunt unul dintre acele personaje cu șic, stil, bărbăție, curaj, devotament, valori care se dovedeau a fi eroice în universul lor, mic, belicos și uneori mărunt încărcat de ”tainice neliniști”, de câte o ”tuse diplomatică”, de un ”aer mucalit” și uneori de un ”tango languros” în stil suedez, cum ne fericește imaginația sgubilitică a lui Haralamb Zincă.

Bunicii mei sunt și au fost oameni ai muncii ai vechiului regim, dar găseau destul timp să evadeze din universul carceral al regimului prin cărțile lui Zincă, pionierul romanului polițist din România. Bunicul meu mi-a spus într-o zi că, dacă devin un personaj din cărțile lui Zincă, „vor muri femeile după mine“. Cam așa considera el să-mi stimuleze apetitul pentru lectură. A și izbutit acest lucru, așa că am început să cotrobăi prin biblioteca bunicilor mei în căutare de aventuri. De atunci am descoperit că imaginația îmi este un mare prieten. Abia puteam să rostesc numele Haralamb Zincă, dar mă chinuiam să citesc și să înțeleg cărțile sale.

Așa a pornit o aventură în lumea spionajului, o aventură într-o lume în care și acum mă refugiez cu plăcere. Unele gesturi pe care le am și astăzi sunt împrumutate de acolo, de la personajele sale. Deseori mă trezeam în copilărie că sunt galant, că vorbesc frumos pentru vârsta mea și acest lucru mă fericea. Vă invit într-un univers romantic pragmatic, ţesut cu multe intrigi și, bineînțeles, spectacol.

Universul lui Zincă, o dublă evadare: din cotidian și din banalitatea existenței

În cartea ”Temerarul”, Locotenentul Banu primește spre seară un apel cu o misiune secretă prin Calea Victoriei. Zincă descrie astfel decorul urban:

Ies în stradă: soarele coborâse mult… un asfințit ieșit parcă dintr-un cuptor încins și nevăzut se întindea leneș și egal peste tot orașul. Aerul era fierbinte, clădirile, și cele mari și cele mici, dogoreau: smoala trotuarelor continua să fie moale și să imprime mulaje de tălpi și de tocuri. Nu știu de ce, mă așteptam să mă lovesc de un oraș trezit pe neașteptate, ca și mine, din somn, la o acțiune la fel de neînțeleasă ca și a mea. Străzile cartierului însă erau liniștite. Văzduhul mirosea a pepene verde. Toropiți de căldură, bucureștenii trași la umbră mai leneveau în așteptarea înserării și a răcorii de peste noapte. Abia când ajung la statuia lui Pake-Protopopescu izbutesc să prind un taxi, un Buick negru și împuțit.

Unele descrieri sunt un deliciu pentru cei care nu sunt stimulați hormonal și vizual doar de storytelling-ul hollywoodian contemporan:

Trebuia să mă țin bățos și aspru. Femeia îmi dă ascultare, ce o să se întâmple cu ea când o să-și vadă jos, în garaj, soțul zăcând într-o baltă de sânge? Nu-mi plac istericalele. Doamna Delius o ia înainte. Se mișcă ușor, ceea ce-mi place. Numai să nu-i treacă și ei prin cap o… idee! Nu, nu, dacă ar fi avut un bob de cianură de potasiu demult l-ar fi înghițit. Se oprește brusc, la un pas de cadavru, fără să țipe, fără să izbucnească în plâns. S-a oprit… ca și cum la picioare i s-ar fi căscat din senin o groapă. Femeia asta trebuie să fi văzut multe la viața ei, îmi zic. Nici o reacție… În schimb, mă întreabă cu o voce de gheață:

– Ce facem cu… el? Îl lăsăm aici?

Imperturbabilitatea ei mă înfioară. Mă arăt însă cinic.

– Păi ce să facem? Îl dăm deoparte, ca să poți scoate mașina.(…) Mă aplec, îl prind pe Delius sub brațe. Mortul e greu. Trebuie tras. Grete îmi sare în ajutor, îi apucă picioarele. Când mă gândesc că acum un sfert de oră voinicu’ asta mai trăia…! Îl târâm lângă zid. Se uită la noi cu ochi sticloși, sângele i-a năclăit cămaşa, pantalonii. Nevastă-sa – dar oare i-a fost cu adevărat nevastă? – e la fel de palidă și de indiferentă ca mai înainte Nici un oftat, nici o lacrimă. Mi se adresează:

– Cât o să încălzesc motorul, dumneata deschide poarta.

În romanul ”Dosarul aviatorului singuratic”, asistăm și la o scenă conjugală cu reacții în oglindă la o altă debandadă familială din anturaj:

Îmi las ochii în pământ, Maria se retrage tăcută în bucătărie. Uneori sufăr crunt că n-am voie să-i povestesc tot ce mă frământă. Mi-ar face bine. Avem aproape cincisprezece ani de conviețuire. Am învățat, în acest răstimp, să ne înțelegem și din tăceri, și din priviri. Maria are ochi frumoși, pătrunzători, pe care i-a moștenit și băiatul nostru, fata semănând mai mult cu mine. Ochii ăștia frumoși, cu o căutătură curată, eu unul nu pot să-i mint. De aceea când tac, ea știe de ce tac… că regulamentele îmi interzic să trăncănesc.

– E adevărat, răsună din bucătărie glasul ei, că Vladu și-a părăsit nevasta?

Răspunsul meu o scoate din bucătărie. Nu mai este subțirică, precum la prima tinerețe. După ce a născut-o pe aia mică, a început să se împlinească la trup.

-vCum așa, Ștefane?! Se arată Maria intrigată. Pâi asta nu-i…

Tace brusc. Se ferește să pronunțe cuvîntul «dezertare». Bunul ei simț mă atrage spre ea, îi sărut obrajii.

Sunt tot felul de pasaje interactive:

Trecem Dunărea. Vizibilitatea continuă să fie perfectă. Stoica nu scoate o vorbă, a înțeles din capul locului că trebuie să mă lase să «înot» solitar, înfruntându-mi gândurile.

În romanul ”Noaptea cea mai lungă” apare și un ziarist misterios, ce aduce cu Eminescu:

Ziaristul își scoase batista și își tamponă fruntea înaltă eminesciană, care atrăgea privirile (…). Ochii lui Anghelini se opriră, mai întâi pe mâinile prelungi, ca de pianist, ale ziaristului: jocul lor radiau nervozitate. Apoi trecură pe chipul lui Ruga – îi remarcă paloarea. Să fumăm, propuse, și asta pentru a-i acorda ziaristului răgazul de a-și găsi calmul.

Țigara și scrumierele de sticlă, un decor absolut necesar pentru personajele lui Haralamb Zincă

Toate personajele lui Zincă sunt învăluite de fum de tutun sau fumează într-o stare de raționalitate meditativă, un calmant universal specific personajelor cu ”operațiuni speciale”. Dacă ar mai fi trăit astăzi, industria tutunului din România ar fi plătit mari sume de bani să introducă mărci de țigări în romanele sale, care se regăsesc şi astăzi în bibliotecile părinților, şi în special ale bunicilor noștri.

Din nefericire, Haralamb Zincă a murit în uitare. Din când în când, un bătrânel dă din picioare la prânz, după ce-i tihnește mâncarea, şi se ascunde de nevastă să fumeze cu gândul la locotenentul Banu, Gama, Lucian și alții. Ultima fărâmă din Haralamb Zincă a rămas aici, să se încuscrească din când în când cu un prezent în descompunere. Totul în stil pedant, clasic și romantic, cum poate i-ar fi plăcut și lui să fie ca prezență într-un univers superior de spionaj când își termina romanele. În rest, lumea se aşază în descompunere, iar eu îmi aprind o țigară. Voi da și din picior la un moment dat…

 

Foto deschidere: okazii.ro

Viața lui Neagu Djuvara (1916-2018) a fost pe cât de spectaculoasă, pe atât de dificilă. Descoperiți cum și-a petrecut douăzeci și trei de ani din viața sa în îndepărtatul Niger, în Africa noilor vremuri, în secunda recenzie a volumului de memorii Amintiri din pribegie.

După cum vă povesteam în prima parte a recenziei volumului Amintiri din pribegie, Neagu Djuvara a trăit o viață tumultuoasă în inima mediului diplomatic românesc din diasporă. Dacă în primul episod am elucidat parcursul său din perioada franceză, în cel de-al doilea a venit momentul oportun să vedem cum și-a trăit Djuvara douăzeci și trei de ani de activitate în inima Africii, tocmai în Niger.

Un interludiu important este faptul că Neagu Djuvara a sosit aici în 1961, în calitate de consilier economic pe lângă Ministerul Economiei de la Niamey, metropola nigeriană. Această parte a cărții sale dezvăluie impresiile personale pe care le va trăi în imediata apropiere a unei civilizații importante a umanității.

Neagu Djuvara a descoperit în acel nou loc toate contrastele izbitoare dintre Africa, juvenilul continent în care răbufneau mișcările de independență, și bătrâna Europă, sfâșiată de Războiul Rece. Diplomatul Neagu Djuvara s-a ciocnit nu doar de intrasigența poporului african, în care tradițiile și credințele se păstrau cu rigurozitate, ci și de mediocritatea administrativă, care în Niger era la ea acasă. De-a lungul celor douăzeci și trei de ani, Djuvara a fost martorul nașterii unor noi popoare, a traversat războaie de secesiune și a trăit din plin boemul african, născut din pulberea unui trecut colonial.

Amintiri din pribegie Neagu Djuvara memorii Africa Niger

Neagu Djuvara, în fața biroului său de la Niamey. Pe perete, un covor indochinez din secolul al XVII-lea

A doua parte a cărții Amintiri din pribegie este, înainte de toate, o confesiune a propriilor dificultăți, o retrospectivă a existenței în Niger, nu doar pentru el ca anassara (n.r. termen aplicat creștinilor de către africani, în traducere exactă: fiul lui Iisus), ci și pentru localnici, care într-un timp relativ scurt s-au trezit în poziția popoarelor eliberate, cărora le lipsea cu desăvârșire conștiința propriei independențe și autonomii.

Un episod care vine să dezvăluie întreaga discrepanță dintre civilizația africană și cea europeană, Neagu Djuvara l-a surprins la o înmormântare. Iată cum l-a descris:

S-a săpat groapa, nu adâncă, la vreun metru. Ca la o palmă de fund, sunt puse câteva scândurele, ca un grătar, pentru ca trupul să nu atingă de-a dreptul pământul. Trupul, învelit doar într-un giulgiu alb, e coborât pe acel grătar, apoi se rostogolește iar pământul. În jurul moviliței care s-a făcut, se așază câteva pietricele albe. Marabutul (n.r. preot sau conducător de ceremonie în triburile africane musulmane) a bolborosit câteva versete coranice. Atât. Femeile au stat acasă.

Neagu Djuvara a fost pus față în față cu condițiile vitrege ale unui stat nou format, întrucât la acel moment Niger se considera a fi o fostă enclavă de anvergură a Franței, cu administrație școlită pe vechiul continent. Tot în această parte a volumului Amintiri din pribegie, Djuvara pomenește despre lucruri atât de firești, de bizare, încât noi, cititorii, ne trezim în exact febra vieții africane. Am apreciat scena unei nunți africane, atât de diferite de cele cu care am crescut:

O nuntă din acestea tradiționale – am asistat la mai multe – nu avea nimic spectaculos. Familiile, prietenii, toată asistența ședea în cerc pe rogojini. În centru, o tigvă mare cât un lighean. Câte un reprezentant al fiecărei părți mima o târguială, ca și când nu s-ar fi înțeles încă asupra zestrei. Își aruncau mâinile cu degetele deschise unul către celălalt, ca și când ar fi jucat la zaruri și strigând cifre din ce în ce mai mari.

Atenția la detalii, dar și maniera în care Neagu Djuvara a descris cele mai importante momente ale activității sale pe un continent atât de ostil, și nu mă refer doar la aspectele de ordin climateric, ci și la dimensiunea antropologică sau comportamentală a băștinașilor, au făcut ca această lectură să fie interactivă, jovială, cu subtile nuanțe de umor și bonton. Djuvara și-a răscolit cele mai tainice amintiri și nu s-a sfiit să spună lucrurilor pe nume, catalogându-și trăirile drept o aventură de pomină. Volumul Amintiri din pribegie este înainte, de toate, o scriere sinceră, lipsită de prezumția unor memorii foarte serioase. Cred chiar că autorul a compus-o ca pe un caiet școlăresc, ca pe un jurnal în care și-a îngrămădit anii și oamenii cu care a trăit și împărțit decenii.

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Amintiri din Pribegie”, culegere de memorii semnată de către Neagu Djuvara, apărută la Editura Humanitas, anul 2005, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Amintiri din Pribegie este volumul de memorii, care l-a consacrat pe Neagu Djuvara în calitate de observator fin al realităților din exilul românesc. Cartea descrie perioada activității sale în Franţa, ca membru activ în diaspora română. Mai jos descoperiți o recenzie Matricea Românească despre acest volum de memorii.

Viața este o călătorie cu sens unic, în care ne purtăm bagajul de speranțe și de iluzii. Unii preferă să facă acest voiaj în compania propriilor griji și resentimente, alții încearcă să răzbată la lumină prin energie și entuziasm. Istoria de astăzi este despre un om care a prins în coperțile vieții sale două Războaie Mondiale, dar și schimbarea la față a Europei: regretatul Neagu Djuvara.

Născut în 1916, într-un punct crucial al istoriei mondiale, Neagu Djuvara (1916-2018) își trage originile dintr-o familie aristocratică de sorginte aromână, care a dăruit României oameni iluștri în științele politice, juridice, dar și în medicină. Din frageda sa copilărie, Neagu Djuvara a fost prins în vârtejul evenimentelor istorice, de parcă însăși destinul decisese să îi dea o misiune. Astfel la vârsta de doar un an pleacă împreună cu mama sa, coana Tinca, și fratele său Răzvan, de doar 4 ani, spre Bruxelles, acolo unde se afla bunicul său de pe linie paternă.

Copilul din diaspora română

Acest episod este viu amintit în volumul Amintiri din Pribegie, unde Neagu Djuvara scrie: „Călătoria însemna turul Europei prin nord, străbătând Rusia. Așa se face că, la sfârșit de 1917, mama cu un fișic de napoleoni și cele câteva bijuterii, a purces în spectaculoasa călătorie, împreună cu cei doi copii (de patru, și respectiv, un an), sora mai tânără, fratele bolnav și bona micuților…”. Ajunși în inima unei Rusii în prag de Revoluție bolșevică, aceștia sunt prinși pe acel teritoriu dușmănos, exact în momentul izbucnirii defulării populare. Doar Dumnezeu și puterea maternă i-au scos cu viață din încurcătură.

Dar, așa precum destinul joacă feste, salvarea lor a venit la pachet cu moartea tatălui lui Neagu Djuvara, care decisese să rămână în România, dar căzu răpus de gripa spaniolă, care făcea ravagii pe atunci.

Probabil acel sânge albastru care le curgea prin vene, le dăduse Djuvăreștilor speranța într-un viitor mai bun, chiar dacă începuturile acestui destin întins pe un secol au fost din cele mai dificile. În aceleași Amintiri din Pribegie, Neagu Djuvara își amintește, cu înțelegerea de rigoare și cu un deosebit respect, decizia mamei de a-i plasa pe el și pe fratele său într-un internat de pe lângă Liceul din Nisa.

Cu certitudine, acest plasament educațional în inima unui stat precum era Franţa acelor vremi, l-a impulsionat pe tânărul Neagu Djuvara să își dedice viața studiilor, el ajungând să fie licențiat în litere la Sorbona (Istorie, 1937) și Doctor în drept (Paris, 1940).

Acasă, până în fatidicul ’44

Reîntors în România, Djuvara a fost implicat în campania din Basarabia și Transnistria ca elev-ofițer de rezervă (iunie – noiembrie 1941), fiind rănit aproape de Odesa. Cariera sa profesională ia startul în mai 1943, când se angajează pe bază de concurs la Ministerul de Externe al României.

Neagu Djuvara Amintiri din Pribegie diaspora română Franţa exilul românesc

Neagu Djuvara scriind epistole de pe front. Foto: flux24.ro

Fatală sau poate norocoasă, în dependență din ce perspectivă tratăm problema, i-a fost data de 23 august 1944, când va fi trimis în calitate de curier diplomatic la Stockholm pentru negocieri cu Aleksandra Kollontay, ambasadoarea sovietică. În volumul Amintiri de Pribegie, autorul își împărtășește cele mai vii memorii, dar fără a avea pretenția unei exactități istorice, iar episodul întâlnirii cu atașatul sovietic este cu atât mai interesant, cu cât Djuvara preferă să o descrie pe interlocutoarea sa sub aspect uman: „…Aleksandra Kollontay, celebra revoluționară, acum o bătrânică scofâlcită și pipernicită, adusă în scaunul ei rulant de paralitică”.

O evadare în Franţa

Va fi rechemat în țară, după lovitura de stat de la 23 august 1944 dar, pus în fața necesității de supraviețuire, va lua calea pribegiei, la 1947, din Stockholm spre Paris. La acest punct al unei istorisiri sincere, Neagu Djuvara rememorează starea învinșilor din Război. Iată cum vede dezastrul ce înghițise Germania:

Trecusem o dată prin Germania, cu un an înainte, cu mașina unui prieten. Spectacolul halucinant al orașelor distruse de bombe! Hamburg!… Grămezi de moloz pe maidane de asfalt deșert; ziduri afumate, aparent fără acoperișuri, dar cu uși de lemn proaspăt, arătând o locuință improvizată; șiruri de femei în doliu mergând cu coșnița într-un no man’s land; bărbați invalizi – ciunți sau cu un picior de lemn; copii cu fața trasă, cu ochi mari și triști, întinzând mâna pentru un colț de pâine sau o bucățică de ciocolată… Iată ce rămăsese din marele Reich care urma să stăpânească Europa pentru o mie de ani!

Memoriile cumulate într-o viață de om (1948 – 1990) și adunate în cartea Amintiri din Pribegie sunt în primul rând o suită de impresii, mai mult sau mai puțin subiective, pe care tânărul, dar și adultul Neagu Djuvara le-a colecționat pe două continente: Europa și Africa. Sosirea în Franţa și activitatea profesională, ca refugiat în diaspora, creată în exilul românesc sistematic, i-au călit nervii și l-au făcut să înțeleagă importanța majoră a cauzei naționale.

„Cinstitele obrazuri” din exilul românesc

Despre dificultățile refugiaților români, Neagu Djuvara scrie: „românul n-a avut tendința de a se expatria, oricare ar fi fost condițiile în țara lui”. În argumentarea acestei teze, autorul aduce statistici ale emigrației române de până la cel de-al doilea Război Mondial, date ce ne situau în coada civilizațiilor europene sub aspectul exodului de populaţie.

Neagu Djuvara nu se sfiește să dea în vileag, așa cum le numește, „cinstite obrazuri” – și câteva mai puțin cinstite – din rândul conaționalilor cu care a împărțit exilul românesc. Amintește, printre altele, episoade de dialog cu Emil Cioran, pe care: „Mă dusei deci să-l văd, puțin după sosirea mea la Paris, în cămăruța lui mansardată din rue Monsieur le Prince. Era înaintea apariției cărții care l-a lansat, Précis de décomposition. L-am găsit într-o stare de angoasă care nu era doar metafizică! N-avea nici un mijloc de trai”.

Tot la profilul lui Emil Cioran, Neagu Djuvara adaugă: „Cioran își iubea țara cu patimă, dar era dezamăgit peste măsură de cusururile pe care le găsea la compatrioții săi”. Și cu Mircea Eliade va ajunge să aibă raporturi, însă unele mult mai distante, dezvoltate pe marginea încercării de a-i edita nuvelele prin Fundația Universitară „Carol I”, la care Neagu Djuvara a activat în calitate de secretar general.

Acel periplu pe care l-a trăit în perioada franceză a exilului său s-a împărțit între activitățile de la CAROMAN (n.r.Comitetul de asistență al românilor), pe care Neagu Djuvara le include în cei mai grei ani ai săi, o scurtă aventură jurnalistică la Radio Europa Liberă și perioade de voluntariat. Problemele țării, drama mamei pe care nu a întâlnit-o preț de douăzeci și patru de ani, ea fiind rămasă după Cortina de Fier, și dorul nesecat i-au acutizat emoțiile, transformându-l într-un campion fervent al cauzei naționale.

Un episod emoționant și copleșitor, pe care orice cititor, care ar lua în mână Amintiri din Pribegie, l-ar resimți acut:

Țin minte o dimineață: e frig în cele două odăi, în casa veche. Am coborât în pivniță, să urc un coș de lemne pentru soba de fontă […] Aprind radioul, că vine ora informațiilor. Minune! Se dă «Poema română» a lui Enescu, care după un șir de arii populare, se încheie cu primele acorduri ale imnului național «Trăiască Regele»… Am lăsat coșul la pământ și am luat instinctiv poziția de drepți în fața aparatului. […] Mi-am ascuns fața în palme și am plâns cu hohote, în ascuns.

Volumul Amintiri din Pribegie respiră prin sinceritate, prin nonșalanța, cu care autorul Neagu Djuvara resimte cele mai dificile momente ale existenței sale în diaspora română, departe de casă, de Patrie și de familie. În egală măsură, unele pasaje sunt adieri de boemie, demult apuse în negura vremurilor. Neagu Djuvara a fost un observator atent al oamenilor, al stărilor, dar și un expat temerar, care s-a încumetat să ajungă chiar și în Africa.

Va urma

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Amintiri din Pribegie”, culegere de memorii semnată de către Neagu Djuvara, apărută la Editura Humanitas, anul 2005, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Un jurnal de călătorii inedit despre Peru, semnat de către Marius Chivu și intitulat „ Trei săptămâni în Anzi ”, e obiectul unei recenzii proaspete pe Matricea Românească.

În prezent devine o modă tot mai activă să fii autor de jurnal de călătorii, fie că este unul despre România, fie despre colțișoare uitate ale acestui paradis, numit Pământ. Unii o fac cu talentul unor observatori subtili, alții cu desăvârșita convingere a căutătorilor de sine. Nu știu și nici nu mă apuc să afirm care este formula corectă, dar sunt ferm convinsă că un jurnal de călătorii trebuie să fie în primul rând o aventură scrisă, o epopee care să te țină strâns înlănțuit în brațele cărții.

Peru, un colțișor de rai care îți taie respirația. Cadru surprins de către Marius Chivu

Peru, un colțișor de rai care îți taie respirația. Cadru surprins de către Marius Chivu

Cam asta am pățit eu cu cea mai recentă carte citită, semnată de către Marius Chivu și intitulată sugestiv Trei săptămâni în Anzi. Un inspirat jurnal de călătorii, care reușește să te transpună exact în momentul potrivit și la locul potrivit. Pentru cei care nu îl cunosc pe Marius Chivu, deși mă îndoiesc că mai reușește să își păstreze anonimatul, este important să știți că nu e la prima sa carte. A debutat cu volumul de poezie Vântureasa de plastic la Editura Brumar, continuând cu articole scrise în Dilema Veche, care l-au și consacrat pentru ascuțimea minții și potențialul de observator.

Marius Chivu, un călător convins

Marius Chivu, un călător convins Foto: alistmagazine.ro

Deși ocupația sa ar presupune o doză de confort și de habitat calm, Marius Chivu a renunțat de două ori, judecând după câte jurnale de impresii și călătorii a publicat, la agitația bucureșteană. Primul său jurnal de călătorii a înglobat impresii despre Himalaya și a fost bine primit în rândul cititorilor. Despre această primă epopee, Marius Chivu nota:

Să călătoreşti încontinuu, fără intenţia de a ajunge undeva. Ca stil de viaţă. Să nu te opreşti nicăieri mai mult de o zi, să saluţi lumea din mers în timp ce-ţi iei rămas-bun, niciodată la revedere… Să fii curios şi să te miri neîncetat ştiind că, dacă nu te miri, te rătăceşti! Să cauţi, să afli o poveste, să spui una, să mănânci aici, să dormi dincolo, mereu dinspre ceva înspre altceva, şi drumul să fie însăşi destinaţia în schimbare.

La sfârşit, relativa glorie de a urca pe Himalaya rămâne doar o chestiune neînsemnată. Pentru că încercarea de a străbate acei munţi foarte înalţi înseamnă să cobori la fel de mult în tine. Orice călătorie are destinaţii ascunse de care la început nu eşti pe deplin conştient. «Trei săptămâni în Himalaya» este şi despre aceste mici revelaţii.

Nu știu de ce a optat anume pentru formula temporală de trei săptămâni, dar și în cazul celui de-al doilea său jurnal de călătorii, Trei săptămâni în Anzi, Marius Chivu încearcă să descopere acel tărâm în doar 21 de zile. Ce a ieșit din asta și cum a trăit necondiționatele și naturalele sale escapade a reușit să transpună atent între coperțile unui volum apărut, în 2016, la Editura Humanitas.

Cu dedicație, din Anzi

Deci, ce este acest jurnal de călătorii? În primul rând, este o agendă de impresii, scrisă în regim direct, în inima satelor din Peru, pe care le colindă Chivu în tovărășia misteriosului său amic M., de parcă cei doi ar fi Don Quijote și Sancho Panza. Aventurile lor sunt lipsite de orice fel de confort, ba din contră se confruntă cu dificultățile supraviețuirii.

Aproape de capătul lumii, la un pas de El Dorado

Aproape de capătul lumii, la un pas de El Dorado

Tovarășii își încep traseul în Lima, unde ajung să guste un fresh de rechin și sunt martorii unei campanii electorale cum doar America de Sud poate cunoaște. Chivu ne descrie cu lux de amănunte cele mai vii delicii gustative, de la sucuri proaspete din fructe nemaipomenite până la mâncăruri tradiționale de prin partea locului, cum ar fi porcușorii de Guineea (da, da! Ați citit corect), care aici, în Europa, sunt animale de companie.

Marius Chivu nu scapă ocazia de a face cele mai meticuloase observații despre localnici, despre tradiții și despre percepția anumitor fapte, care în ochii noștri ar părea bizare. Nu evită nici umorul, care pe parcursul călătoriei se transformă într-un medicament util, și apelează la idei din literatura universală, de exemplu din Steinbeck, perfect încadrate contextului: „călătoria este precum căsătoria: cel mai sigur mod de a te înșela este să crezi că o poți controla!”.

Fiecare episod este, pe lângă impresiile acumulate, și o lecție de istorie, alternată cu meditații. M-a frapat pasajul intitulat Țuica și basmaua ruptă, în care autorul notează:

De dimineață, mi-am trecut prin găicile pantalonilor o basma veche de-a buncii mele materne Margareta. Nu e doar o basma veche, e basmaua de mătase purtată doar la ocazii speciale sau când pleca departe de casă și care mie îmi plăcea cel mai mult pentru că avea un imprimeu cu mașini de epocă.

Cine s-ar fi gândit că tocmai Peru, un loc uitat din inima Americii Latine, va trezi în sufletul călătorului Marius Chivu cele mai adânci și profunde amintiri despre casă? Dar se pare, pe bună dreptate, că distanța și greutățile ne fac să apreciem cum se cuvine obârșia, locul de unde ne tragem.

America Latină este, precum România, un loc al contrastelor, al paradoxurilor

America Latină este, precum România, un loc al contrastelor, al paradoxurilor

Trei săptămâni în Anzi nu are pretenția de a fi o aflare a Sinelui, ci mai degrabă este un monolog, un discurs al călătorului pornit la drum. Și nu unul uscat, marcat doar de longitudini și latitudini, ci dimpotrivă unul viu, pulsând de imagini suculente, de fețe zâmbitoare și de priveliști care îți taie respirația. Așa am descrie experiența unui jurnal de călătorii, bogat în fotografii originale, născut din dorința unui român de a descoperi uitatul Imperiu al Incașilor. Căci, așa cum notează însuși autorul: „Călătorim și pentru a fi singuri, chiar dacă asta înseamnă singuri cu propria noastră lume. […] E nevoie de un singur pas ca să pleci de undeva înspre altundeva. Uneori foarte departe”.

Materialul fotografic utilizat în prezentul material este extras din cartea lui Marius Chivu, „Trei săptămâni în Anzi”, apărută la editura Humanitas, în 2016.

Dana Dumitru semnează o nouă recenzie de carte pe Matricea Românească, în care analizează Vara în care mama a avut ochii verzi, roman de Tatiana Ţîbuleac.

Scriitoarea basarabeancă Tatiana Ţîbuleac, jurnalistă de profesie, cunoscută publicului cititor datorită volumului de istorii personale ale emigranților din Franța, Fabule moderne, a publicat anul acesta microromanul Vara în care mama a avut ochii verzi. Scurt, dar intens, acest roman prezintă dramele unui adolescent labil psihic, dar, mai ales, evocă în tușe emoționante relațiile defectuoase dintre copii și părinți.

Narațiunea curge într-un ritm alert, în ciuda absenței dialogurilor, acțiunea fiind conturată prin discurs indirect. Asistăm, poate, la cea mai sinceră declarație concomitentă de dragoste și ură maternală, o confesiune dureros de frumoasă, cum rar îți este dat să citești. Dansul năvalnic al gândurilor perverse amintește de scrierile Petronelei Rotar pe blogul său personal, cu diferența că Tatiana Ţîbuleac concentrează toată suferința într-o singură direcție, și anume, relația cu mama.

De obicei, poveștile personale, tulburătoare, sunt spuse din perspectivă feminină, dar autoarea alege un eu liric masculin. Interesantă și binevenită această opțiune de egalizare a sexelor în sfera emoțiilor fruste, rezervată până acum exclusiv doamnelor. În literatura universală actuală, cel mai bun exponent al acestei tendințe este norvegianul Karl Ove Knausgård, care îndrăznește să redea fără menajamente trăiri și sentimente specifice literaturii psihologice feminine.

Tatiana Țîbuleac, autoarea unui roman inedit despre relația dintre un adolescent și mama sa

Tatiana Țîbuleac, autoarea unui roman inedit despre relația dintre un adolescent și mama lui. Foto: zdg.md

Protagonistul Aleksy este un adolescent cu porniri violente și depresive, la baza cărora stă furia împotriva mamei, acumulată de-a lungul anilor. Disprețul vădit față de aceasta și, în general, față de viață, este ușor de observat încă din primele pagini, când suntem martorii unui portret hidos: „Eu aș fi dat-o la fiare vechi și aș fi început cu părul. Un singur lucru nu se lega în toată povestea aceasta – ochii. Mama avea niște ochi verzi atât de frumoși, încât părea o greșeală să îi irosești pe o față dospită ca a ei.”

Vocabularul bogat în cuvinte și imagini sumbre reflectă chinurile interioare pe care Aleksy le trăiește plenar: „Eram niște resturi umane – niște polipi și chisturi, și aceia operați -, însă aveam pretenții de rinichi și inimi.”

Fiu de emigranți polonezi, locuitor al suburbiei Haringey din Londra, personajul principal este un neînțeles atât în mediul școlar, dar, mai ales, în cel familial. Părăsit de tată („Gândul la tata îmi provoca vomă.”), lipsit de afecțiunea mamei, îi rămân ca singură consolare brațele ocazionale ale bunicii. Dispariția Mikăi, sora mai mică, este cheia către cutia Pandorei ce se revarsă din Aleksy de la vârsta de opt ani. Dorul copleșitor după aceasta, dublat de nepăsarea mamei care se închide în sine odată cu pierderea fiicei, constituie baza furiei clocotitoare ce-l va mistui ani la rând.

Pe măsură ce înaintăm în lectură, Vara în care mama a avut ochii verzi se dovedește a fi o carte despre ispășire și iertare. Grav bolnavă, mama îi propune lui Aleksy să petreacă cu ea o ultimă vară, undeva într-un sătuc din nordul Franței. Din ființele înstrăinate și depresive, cei doi ajung să trăiască aici toată fericirea unei relații normale pe care mama i-a negat-o fiului atâta amar de vreme. Spovedania unei femei muribunde, chinuită de vină și regrete, își găsește ecoul mult așteptat în inima copilului care toată viața a tânjit după un strop de afecțiune.

În vacanța de vară cei doi comunică pentru prima dată cu adevărat, împărțind firimituri de fericire între episoadele depresive ale lui Aleksy și manifestările violente ale bolii mamei. Ura este înlocuită pe rând de acceptare și, mai apoi, de dragoste: „Ochii mamei mele urâte erau resturile unei mame străine foarte frumoase.”

Scris într-un limbaj frust și direct, Vara în care mama a avut ochii verzi este un carusel sfâșietor de emoții, care vorbește despre traumele copilăriei care se închid greu sau deloc, cât și despre puterea magică a vindecării ce vine doar prin descătușarea și acceptarea sentimentelor. Și, nu în ultimul rând, despre putreziciunea umană ce poate fi înlăturată prin terapie:

 Oamenii sunt bolnavi și putrezi, și știu asta, dar se prefac sănătoși și buni de frică. Și pentru că așa e mai ușor. Dar nu toți se pot ascunde mereu. Și uneori toată răutatea și boala și stricăciunea lor erupe și ei se simt bine și fericiți, chiar dacă toți cei din jur îi condamnă și le plâng de milă.

 

Tatiana Ţîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi, Editura Cartier, Chișinău, 2017, 121 pagini

Matricea Românească vă oferă o recenzie a cărții „ Femei, onoare și păcat în Valahia secolului al XIX-lea ” , semnată de Nicoleta Roman, despre cum se prezenta condiția femeii române în familie și în societate acum două secole.

Condiția femeilor române în secolul al XIX-lea era dictată de o serie de circumstanțe mai mult sau mai puțin favorabile. Despre realitățile acelei vremi a scris, cu deosebită îndemânare și atenție la detalii, Nicoleta Roman în lucrarea sa Femei, onoare și păcat în Valahia secolului al XIX-lea (Humanitas, 2016, 407 pag.). Studiul reprezintă o analiză atentă a bibliografiei de epocă, a catagrafiilor acelei vremi, dar și a legislației relevante, autoarea subliniind nu doar angelica viziune asupra rolului de femei, ci și aspectele mai puțin frumoase ale istoriei, în această ultimă categorie intrând datele despre infracționalitatea și abaterile morale ale femeilor.

Lucrarea este o compilație reușită de autohton și străin, autoarea mergând pe mărturiile celor care fie au trăit în România acelor timpuri, fie au vizitat-o cu regularitate. Un pasaj minunat este dedicat femeilor române din zona Orșovei, care se distingeau de celelalte surate prin prezența unei furci în brâu:

Au mereu aceste furci ascunse la cingătoare. Le iese mereu așa dintr-o parte, și femeile pot face orice vor ele, să mâne vite, să se preumble, să alerge până la vecina de alături, să șadă după cuptor sau să vândă fructe, firul de lână pe care îl torc din furcă, și pe care îl înfășoară de sus în jos pe un fus care se învârte mereu, nu se termină niciodată pe neașteptate.

Este imagine care ne duce cu gândul la frumusețea și hărnicia țărancelor românce, care știau să pună umărul la îndeplinirea obligațiilor casnice, dar și la consolidarea credinței în sânul familiei.

Torsul lânii. O îndeletnicire firească pentru o femeie româncă din mediul rural

Torsul lânii. O îndeletnicire firească pentru o femeie româncă din mediul rural al acelor timpuri. Foto: descoperă.ro

Această relaţie specială cu credința nu a scăpat privirii atente a călătorilor străini, printre care s-a numărat și François Recordon, om de litere francez, care nota un caz mai mult decât ciudat:

Un boier a întâlnit într-o dimineață în livada lui o femeie care umbla în patru labe și păștea iarba întocmai ca dobitoacele. Întrebând-o ce face, a răspuns că îndeplinește canonul pe care i-l dăduse duhovnicul ei ca să ispășească un păcat pe care-l săvârșise.

Femeia româncă a secolului al XIX-lea era privită ca un flux intermitent de instincte și emoții, iar înfrânarea lor cădea în obligația duhovnicilor, care deveneau în timp un dominant omniprezent în destinul lor.

Nicoleta Roman divizează în lucrarea sa femeile pe diferite categorii, începând cu orfanele și terminând cu delincventele, reliefând caracteristici ale traiului și ale adaptării lor sociale, în dependență de maleabilitatea lor la sistem. Abordează elemente indispensabile precum averea, raporturile amoroase sau incluziunea în categoriile muncitorești. Totodată, este interesantă implicarea Statului în organizarea vieții femeilor, mai ales a celor care cădeau sub incidența straturilor defavorizate.

Fetele sărace, de familie bună sau de condiție umilă, puteau fi înzestrate prin intermediul unei instituții, Cutia Milei, înființată de domnitorul Alexandru Ipsilanti în 1775. […] Fetele erau înzestrate și li se asigura un viitor, după un model italian, așa-numita zestre de caritate, care era acordată însă după anumite reguli. Trebuia întocmit un memoriu biografic care să fie însoțit de actele care demonstrau  că tânăra are nevoie de ajutor, de dovezi privind priceperea în muncă și conduita morală a viitorului soț.

Autoarea nu trece sub tăcere nici aspectele dizgrațioase ale paupertății, chiar și în cazul domnițelor sau a boieroaicelor, care din motive diferite au ajuns sub linia socială în care se încadrau. Acesta a fost și cazul văduvei poetului Barbu Paris Mumuleanu, Bălașa. Rămasă fără sprijin după moartea poetului, văduva ajunsese în prag de sărăcie, numărând în zestrea fiicei sale, doar „o icoană și o pereche de cercei de diamant”.

Interesantă este și abordarea relațiilor interfamiliale cu rudele de alianță (socri, cumnați), astfel:

La nivelul culturii populare, femeia venea în familia soțului, ea trebuind să facă efortul de a se integra și de a îndeplini cerințele acesteia. Mai precis, să preia din mers un model de conducere a gospodăriei, de relaționare cu ceilalți, inclusiv un model de comportament față de soț. Și toate, sub atenta supraveghere a socrului și a soacrei, care o atenționau verbal de fiecare dată când actele ei nu corespundeau învățăturilor primite.

Nici aspectele cotidiene nu scapă de sub lupa cercetătoarei Nicoleta Roman, aceasta ajungând să disece chiar și situația moașelor, numite adeseori „babe ignorante”, dar despre care etnosociologul francez de origine română Paul H. Stahl afirma că „moașa era aleasă de familie pentru totdeauna, intervenind în viața copiilor. În majoritatea cazurilor, ea era un membru al familiei, sau, dacă nu, era tratată ca atare, supraveghind nașterile mai multor generații”.

Este relevantă maniera în care studiul autorului Nicoleta Roman acoperă întreg spațiul românesc, elucidând probleme actuale în întreaga țară, din Moldova și până în Ardeal, din mediul rural și până la orașele mari.

Familie română, secolul al XIX-lea

Familie română extinsă. Un model de sănătate conjugală și spirituală. Foto: cotidianul.ro

Un exemplu elocvent este situația femeilor aflate sub ascultarea soților, dar care voiau să muncească:

Pentru femeile măritate vorbeau și se tocmeau bărbații, tot așa cum pentru tinere vorbeau și se tocmeau părinții. Încheierea unui contract cu nesocotirea acesei legi nescrise putea fi întotdeauna contestată.

Nici minoritățile nu sunt trecute cu vederea, autoarea notând implicațiile prezenţei țigăncilor pe moșiile boierești sau fuga lor din mănăstiri, unde erau puse în subordinea corpului duhovnicesc.

Documentele arată că stăpânii manifestau înțelegere penru păstrarea întreagă a sălașului de țigani, mergând chiar până la răscumpărarea celui care a fugit și s-a căsătorit în altă parte cu un alt rob, preferându-se vânzarea lui alături de partener.

Din paginile cărții răzbate până la noi o lume demult apusă, un mediu în care femeile creau familii, credeau în Sânziene și în vrăji, ucideau copiii născuți din flori și alergau pe urmă la duhovnic întru spălarea păcatelor.

Despre infanticid, autoarea vorbește cu delicatețe, dar punând pe tablă, în fața cititorilor, date și situații relevante. Astfel, notează Nicoleta Roman: „Într-o societate care, din punct de vedere al familiei, se mișca foarte repede, a fi mamă era un lucru ce se învăța treptat”. Iată de ce, păcatul pruncuciderii se vedea a fi o posibilă soluție de ieșire din spațiul greșelilor și al sărăciei, unde puteau nimeri femeile sau tinerele care se implicaseră în amoruri efemere.

Vedem, astfel, că autoarea a reușit să atingă temele cele mai delicate, dar și uzuale ale acelor timpuri, în care femeia era privită ca un subiect cu drepturi puține, dar cu multe metehne, care putea perturba realitățile societății patriarhale în care se vedea încadrată mai mult cu de-a sila. O retrospectivă de acest gen permite o descoperire nouă a istoriei sociale, mai ales că femeia este, în deplinătatea facultăților sale, garantul unei sănătăți și curății sociale ale familiei, de ea depinzând evoluția și progresul constant al bunăstării familiale, deziderat în care se împletesc atât virtutea cu conștiința, cât și sensibilitatea cu credința.

Dana Dumitru semnează, pe Matricea Românească, o recenzie proaspătă a cărții „ Povestea sașilor din Transilvania ” de Ruxandra Hurezean, sinteză de istorie și mărturii despre destinul tulburător al minorităților ardelene.

Jurnalista Ruxandra Hurezean adună în paginile acestui volum poveștile de viață ale sașilor din Transilvania, un mănunchi de oameni care se împuținează pe zi ce trece, și a căror istorie riscă să fie înghițită de negura timpului. Printr-o serie de interviuri realizate între 2005-2015, publicate pe www.hotnews.ro și apoi în revista Sinteza, autoarea culege mărturiile emoționante ale unor oameni în lupta cu timpul și istoria vitregă, dar face și o radiografie a regimurilor politice care au alungat de-a lungul secolelor sașii și șvabii din România.

Istoria oamenilor se face din mici firimituri de viață, dar cineva trebuie să le adune pentru ca povestea lui să spună ceva și după ce el nu va mai fi

Dincolo de istoriile personale, încărcate deopotrivă de nostalgii și tristețe, reportajele se grupează sub tema comună a identității pierdute și regăsite odată cu reîntoarcerea în locurile copilăriei, după căderea comunismului. Neadaptarea în Germania și dorul după meleagurile natale, sentimentul de înrădăcinare pe care doar familia și țara ți le pot conferi, răzbat din fiecare pagină.

Povestea sașilor din Transilvania este utopia Lindenfeld, ce prinde viață sub minunatul condei al Ruxandrei Hurezean, care face portretul unor oameni excepționali. Lumea Transilvaniei în care vechile meserii sunt readuse la viață, iar obiceiurile străvechi sunt păstrate cu sfințenie și transmise din generație în generație, dezvăluie o Românie cu un viitor luminos, plin de speranță.

Sofia Folberth s-a născut la Criț în 1922 într-o familie înstărită de sași. Știe povestea vechii așezări, limba flamandă, germană și română. A trăit războiul și comunismul ca pe două mari boli. A fost în lagăr în Germania, a fost în CAP la Criț, iar acum și-a luat libertatea de a trăi așa cum îi place, în cele două țări ale ei. Este ghid la biserica evanghelică din Criț, acolo o găsiți vară de vară, refăcând cu vorbele ei trecutul pierdut al poporului de sași.

Sofia deapănă amintiri despre iubitul pierdut în război, fratele care a făcut șase ani de lagăr rusesc, dar, mai ales, despre comunitatea unită și sentimentul de apartenență ce nu o părăsește nicio clipă:

Cum să te obișnuiești acolo când ai capul și pieptul plin de amintirile de acasă? Cum să continui să trăiești, când ai lăsat în spate atâtea lucruri pe care le iubești, pietrele pe care călcai le știi ca pe podul palmei tale, perii de la poarta casei îi visezi noaptea, iubitul și poteca de pe lângă școală le vezi și acum în fața ochilor și te trezești dimineața cu mirosul lămâiței în nări, dar nu, nu ești lângă zidul bisericii tale. Ești la mii de kilometri depărtare.

Eginald Schlattner este al 99-lea și ultimul preot la biserica luterană din Roșia (sau Rothberg) de Sibiu, unde, în prezent, alături de el, mai trăiesc patru sași. A făcut închisoare pentru că a participat la un cenaclu literar, și, din 1991, aduce alinare deținuților, în calitate de preot misionar pentru penitenciarele din toată țara. În ianuarie 2002 fost numit „Ambasador cultural al României“.

Ilustraţie din cartea "Povestea saşilor din Transilvania", de Ruxandra Hurezean

Ilustraţie din cartea “Povestea saşilor din Transilvania”, de Ruxandra Hurezean

De ce n-am plecat și eu? Pe mine, Dumnezeu aici mă știe după nume, aici sunt mulți oameni care au nevoie de mine și unii care mă iubesc. Nu pot pleca, pentru că numai aici sunt identificat cu etnia mea, sunt recunoscut ca fiind ceea ce sunt numai aici. În Germania n-ar fi așa. Identitatea mea nu rezidă numai «intra muros», istoria mea este și cum mă recunosc ceilalți, ce acceptă și confirmă ceilalți că aș fi: sas din Ardeal!

Eginald face o minunată sinteză a spiritului român și a modului cum educația religioasă se răsfrânge asupra socialului și politicului. De reținut atunci când suntem întrebați cu ce contribuie România la Uniunea Europeană:

[…] Am fost întrebat care este contribuția României la sufletul Europei? Imediat n-am știut ce să spun, am ocolit răspunsul, apoi am spus: spiritualitatea ortodoxă! […] Uitați-vă cum în Moldova și Oltenia stau fântânile la poartă să împartă apă, jumătate pentru el, jumătate pentru ceilalți. La voi nu vezi așa ceva. Iar băncuțele la poartă sunt două, față în față, ca să vină și vecinul la o poveste. E o deschidere spre celălalt, exact ce a uitat occidentalul să facă. Și asta are ca suport spiritualitatea ortodoxă. Am să vă rog să vă uitați la felul în care sunt construite bisericile noastre, cea ortodoxă și cea occidentală. Cea occidentală are o axă longitudinală care face cruce cu turnul de la intrare, are ca element central răstignirea, momentul sacrificiului. Pe când biserica orientală are cupola, un punct central, și în jurul ei tot restul construcției, iar când ridici privirea, vezi sus un Iisus înviat, senin. Ei au ca punct central învierea, speranța. Asta aduce România la sufletul Europei: mai multă credință în viață!

Johann Schaas şi soția sa Johanna sunt singurii sași care mai trăiesc la Richiș. El este curatorul bisericii, o bazilică gotică, cu detalii celtice (pe basoreliefuri se regăsește figura lui Grünen Mann, omul verde, zeul vieții, al suflului vital și creator).

Hans știe istorie, știe cum s-a făcut reforma luterană, cine era regele Geza sau cu cine a fost coleg la școală Honterus. Hans este și un mecanic pasionat. Hans nu este nici al Germaniei, nici al României. Hans este un om care s-a eliberat de istorie. Un iezen care a sfidat vulpea.

În fabula lui Hans, iezenul este un animal harnic, ce-și sapă o vizuină, unde vulpea vine și-și face nevoile. Bătrânul concluzionează că „vulpea e istoria care a făcut la ușa sașilor multe dimineți la rând”.

Paul Hemmerth, născut în Mediaș, pleacă în Germania în anii ‘80, dar se întoarce după Revoluție. Cumpără la Richiș casa străbunicului lui Johann și aduce treisprezece oameni în sat. El va fi păstrătorul cheii bisericii după ce Herr Schaas va trece în lumea celor drepți.

„Păstrătorul cheii” din cartea Povestea saşilor, de Ruxandra Hurezean

„Păstrătorul cheii” din cartea Povestea saşilor, de Ruxandra Hurezean

Caroline Fernolend a înființat fundația Mihai Eminescu Trust, ce se ocupă cu protejarea și revitalizarea patrimoniului istoric transilvănean. Este fiica Sarei, cea care l-a întâmpinat prima dată la Viscri pe prințul Charles. Înarmată cu un borcan de dulceață și un ștergar tradițional, l-a impresionat pe monarhul britanic, care, de mai bine de douăzeci de ani vine cu regularitate în România și promovează turismul în Transilvania. La Viscri, vechile meșteșuguri au fost readuse la viață: Gheorghiță, cărămidar de mai multe generații, conduce acum o fabrică de cărămidă, fierarii Istvan și Matei fac potcoave-suvenir și alte mici obiecte de feronerie, iar Asociația „Începe” are o producție considerabilă de ciorapi de lână, ce iau calea străinătății.

Sașii din Saschiz sunt grupați în tabloul dezolant al satului părăsit, unde amintirile dureroase îi împiedică pe majoritatea să se întoarcă:

Anneliese stă între cele două lumi, puternică și vie, cu sufletul ghemuit peste amintirile copilăriei și multă experiență în a merge mai departe. Nu vrea să se mai întoarcă. Iar casa, după ce va primi cheia, o va vinde.

Peter Trimper locuiește în Charlottenburg, satul circular de lângă rezervația de cerbi lopătari, Șarlota. Este singurul neamț din sat, într-o colonie de rromi. Se îngrijește de biserică, spune istoria satului, și își așteaptă liniștit sfârșitul. Putea să plece la frații săi în Germania, dar, cine s-ar mai fi îngrijit de mormintele părinților?

Margit Șerban este un medic de excepție, şefa Centrului de Transplant Medular din Timişoara, originară din Charlottenburg.

Pentru mine cea mai importantă e unitatea, familia… cei din jurul meu. N-am putut să plec și atunci am zis: fac tot ce pot în viața asta de aici, la mine acasă!

László Rákosy este un biolog renumit, din Sighișoara. Din copilul curios ce se aventura pe dealuri să prindă felurite insecte, astăzi este președintele Societății Lepidopterologice Române și cel care a înființat rezervația cu fluturi din Viişoara, unde se găsesc 850 tipuri de specii. Dulce și melancolică este trecerea în revistă a copilăriei, perioada când a descoperit lumea magică a fluturilor.

Familia Einschenk se ocupă din 1896 cu repararea și comercializarea instrumentelor muzicale, la Brașov, pe fosta Stradă Neagră, nr. 50. Micul lor atelier a rezistat intemperiilor politice, iar meseria s-a transmis mai departe, din generație în generație. Ecourile familiei răzbat din mai toate orgile din Transilvania.

Friedrich Philippi a fost profesor de geografie și este acum cunoscut mai degrabă ca „omul cu berzele”. În plimbările sale, a început să observe cuiburile de berze și s-a gândit să le documenteze pe toate din Transilvania.

Am rămas să păstrez Patria pentru copiii noștri, dacă au aici o ușă deschisă, pot mai ușor să se întoarcă, ei au o posibilitate în plus pe care alți nemți n-o au: ei au patria unde s-au născut, ne au pe noi. Și când o spune, dincolo de ochelari, vezi cum ochii lui precum cerul înoată în lacrimi.

Hans Prömm s-a născut la Brașov, dar, la 17 ani a emigrat în Germania. Cu studii militare, ajunge să lupte în Iugoslavia în 1996, iar apoi își începe o carieră economică la grupul multinațional Philips. Munca îl readuce pe meleagurile natale în 2005, când înființează cu un vechi coleg de școală o firmă ce acum numără mai mulți angajați la Brașov decât în Germania.

Hans scrie o scrisoare ce ajunge virală pe internet, „despre cât de complicat, dar și cât de frumos este să te accepți pe tine ca să ajungi să-i iubești pe ceilalți. Cât de greu este să trăiești pe drumuri, să schimbi locuri, țări, ocupații. Dar să revii de fiecare dată la tine însuți. Să nu te pierzi. Poate că aceasta este provocarea lumii care va veni.

Ș-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea sașilor așa.

Ruxandra Hurezean, Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, 218 pagini

Cele două volume scrise de Ruxandra Hurezean (Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei și Criț. Istoria, poveștile și viața unui sat de sași) fac parte dintr-un proiect amplu dezvoltat și susținut de către Fundația Michael Schimdt, care vizează conservarea moștenirii săsești în Transilvania.

Degete mici, romanul de debut al scriitorului Filip Florian, publicat în anul 2005, este astăzi unul dintre cele mai reeditate volume din literatura română contemporană. Succesul acestuia se datorează fără doar și poate registrului stilistic diferit, cu ușoare accente de realism magic, specifice prozei sud-americane, regăsibil în carte.

Intriga se construiește în jurul descoperirii unor oseminte într-un vechi castru roman, ce incită spiritele locuitorilor dintr-o mică stațiune balneo-climaterică. Groapa comună în care acestea au fost depozitate invită la numeroase speculații, cea mai vehiculată ipoteză fiind cea a unor execuții în epoca comunistă.

E de reținut faptul că autorul plasează acțiunea la începutul anilor ’90, când secretele detențiilor politice încep să fie dezgropate și revelate populației de rând. Astfel, nu-i de mirare că situl arheologic începe să roiască de personaje diferite, ce au sau nu legătură cu investigația. Din partea organelor statului se remarcă maiorul Maxim, Titu Maeriu – inginerul pensionat, reprezentant al foștilor deținuți politici, tânăra ziaristă Caterina, ce întreține amoruri cu procurorul militar Spiru, și soldatul Andrei Butîlchiu. Rolul acestora este însă mai degrabă unul decorativ, căci acțiunile lor nu contribuie cu nimic la descâlcirea firului narativ principal.

Degete mici, romanul de debut al lui Filip Florian, este astăzi unul dintre cele mai reeditate volume din literatura română contemporană

Locuitorii orașului W. se dovedesc a fi mult mai interesanți, cu povești savuroase de viață, aceștia fiind și cei care asigură dinamismul lecturii. Relatările acestora, prin intermediul lui Petruș, eul narativ, fac dese trimiteri la epoca interbelică, cu toate nostalgiile aferente. Tanti Paulina, gazda și tălmăcitoarea viselor lui Petruș, se bucură de găsirea întâmplătoare a unor galbeni în peretele casei, cu ajutorul cărora face o călătorie în Grecia. Buna sa prietenă, Lady Embury, cea care i-a prezis în cărți acest noroc, face dese incursiuni în tinerețea sa tumultuoasă, când a fugit de la pension pentru a se căsători cu un lord englez, un industriaș petrolier detașat la Ploiești.

Micul univers al localnicilor este completat și de fotograful Sașa cu dromaderul său Aladin, adus din Iordania, cât și de Dumitru M., cel mai bătrân locuitor al orașului și un bucătar rafinat, care vorbește despre experiența războiului și rechiziția bunurilor de către comuniști.

Toate aceste povești rămân însă dispersate, nu se leagă în niciun fel cu descoperirea de la castrul roman. Liantul dintre aceste două lumi este Petruș, prin calitatea sa de narator și arheolog, venit să analizeze misterioasele oseminte. Suferind de ulcer, printre ritualul ceaiului de sovârf și administrarea de ranitidină, își găsește și timp să o seducă pe Jojo, nepoata Eugeniei Embury. Erotismul acestor scene se rezumă la un vocabular preponderent fructifer, demonstrând bogăția registrului stilistic al acestui text:

Și nu avea doar popoul ca o căpșunică și călcâiele ca niște mere. […] Culorile împrăștiate pe fondul alb duc cu gândul la vișine sau la cireșele pietroase, la zmeură ori la rodii, dar atunci când pielea ta se lipește de pielea ei, când pe spate, chiar pe șina spinării, îi alunecă o bobiță de transpirație în care licărește la rându-i amurgul, când pe unul dintre genunchi i se ivește o pată de la apăsarea cotului tău, când pe gâtul ei pulsează tremurat omușorul, iar buricul i se strânge, apar unele după altele prunele, pepenii galbeni, fragii și strugurii albi, caisele și merele ionatane, și dudele, și câte și mai câte.

Un eveniment notabil este sosirea unor antropologi argentinieni, motiv de speranță cu privire la progresul investigației, cât și de observare a unor vechi obiceiuri socialiste ce încă sunt înrădăcinate în mentalitatea autorităților. Mai mult, vizita acestora este un bun prilej de a face o incursiune în istoria recentă a Argentinei. Printre detaliile interminabile despre Cupele Mondiale de fotbal (vezi și Băiuțeii), naratorul creionează epoca „los desaparecidos” ce corespunde perioadei 1974-1983, când, în urma unei lovituri militare de stat, aproximativ 30.000 disidenți au fost răpiți, și cel mai probabil, aruncați din avion deasupra estuarului Rio de la Plata.

Dar, dimensiunea realistă a narațiunii ocupă cam jumătate din roman, cealaltă parte fiind rezervată unei dimensiuni fantastice, în tradiția eliadescă a opoziției dintre sacru și profan. Călugărul Onufrie, zis și Moțatul, este o apariție stranie, cu calități asemănătoare unui personaj de basm. Smocul de păr negru-albăstrui, ce-i crește neîncetat și trebuie tăiat la un interval de patru ore, este rezultatul unei pofte ciudate a mamei sale de a devora ficații cruzi a patruzeci și nouă de rațe în timpul sarcinii.

De la traiul solitar în munți, la îngroparea unui urs în parc, sau vindecarea miraculoasă în urma unui atac cerebral, povestea lui Onufrie este captivantă și enervantă deopotrivă

Legătura lui Onufrie cu acțiunea principală este simpla lui apariție la groapa comună, dar trecutul său este prezentat în cele mai mici detalii. De la traiul solitar în munți cu prietenia și corespondența neobișnuită cu omul care se credea Sfântul Gheorghe, descinderea în civilizație timp de doi ani când a avut cele mai diverse slujbe, îngroparea unui urs în parc, sau vindecarea miraculoasă în urma unui atac cerebral, povestea lui Onufrie este captivantă și enervantă deopotrivă.

Faptul că nu există o legătură reală între cele două dimensiuni narative, împarte cititorii în două tabere. Cei plictisiți de această simplă înșiruire de fapte, sau cei fascinați de amestecul inedit de planuri. Onufrie, care așteaptă venirea Maicii Domnului și întocmește o Evanghelie din coajă de molid despre minunile Fecioarei, este un predicator al revelației divine precum Vespasian Moisa, cu diferența că adepții săi îl urmează în mod natural, nu sunt racolați prin intermediul vreunei organizații.

Degete mici este un roman complex, cu o acțiune mistică creată pe baza unor substraturi de factură politică. Este de apreciat imaginația scriitorului în construcția planului fantastic, dar, stranietatea acestor fapte neînchegate cu restul evenimentelor înfrânează dinamismul narațiunii. Totodată, multitudinea personajelor și a detaliilor sale biografice încarcă textul excesiv, căci multe dintre ele oricum rămân suspendate în aer, fără nicio legătură cu intriga inițială. Intrigă care este rezolvată în final, când oricum aproape că ai uitat de la ce a pornit construcția romanului.

 

Filip Florian, Degete mici, Editura Polirom, Iași, 2010, 252 pagini

Aurora Liiceanu, cunoscută mai degrabă ca specialist în psihologie, cu numeroase scrieri în acest domeniu, a publicat anul acesta un volum de auto-ficțiune, Madlena, roman în care recreează atmosfera verilor idilice din anii ’70, petrecute în Vama Veche alături de buna sa prietenă, sculptorița Pusi Cocea. Mai jos, Matricea Românească vă oferă o recenzie a acestei cărţi.

În încercarea de a explica cititorilor mecanismele inspirației scriitoricești, naratoarea face o introducere destul de lungă, pornind pe firul de păianjen al memoriei selective odată cu parcurgerea romanului Amintirea dragostei de Jim Fergus. Descrierea experienței acestei lecturi se împletește cu teoria madlenei lui Proust, Aurora Liiceanu încercând să facă din paginile introductive ale acestei cărți un mic tratat de literatură. Doar că, în practică, nu-i prea reușește.

Primele capitole sunt un soi de recenzie despre Amintirea dragostei, pe marginea cărora naratoarea inserează mici considerații personale, la un nivel școlăresc și simplist. În explicarea teoriei madlenei amintește și de filosoful german Heidegger, efectul Zeigarnik (conform căruia oamenii își amintesc procesele incomplete sau întrerupte mai bine decât procesele complete), pictorul Jules Pascin (supranumit prințul Montparnasse-ului), dar într-o manieră superficială, este mai mult o înșiruire de nume celebre care nu par să se lege nicicum cu acțiunea de mai târziu.

Limbajul simplu, laconic, numeroasele pasaje de vorbire indirectă, și lipsa condeiului în aceste pagini incipiente creează un dezinteres total pentru continuarea lecturii. Îți trebuie multă răbdare să treci peste pasaje de coincidențe nesărate, în care naratoarea divaghează cu grație până să ajungem în mijlocul întâmplărilor. Într-un final, ițele se descâlcesc, dar, paginile cu substrat academic, în care explică pas cu pas teoria memoriei involuntare, știrbesc din valoarea acestui roman.

Dacă iau șirul asociațiilor, atunci ajung să scriu așa: Gregor von Rezzori – Chrysis – Pascin – prințesa Ghica – Pusi – Nayla – Grisha. Dar, de fapt, totul a început cu Jim Fergus. Ce e minunat  în lumea minții este că nu există frontiere, asociațiile sunt libere și năstrușnic de zbenguite. Și poți să te joci cu ele indiferent de unde pornești

Începând cu capitolul La piaza rea, Stoiana, eul narativ Aurora Liiceanu descrie prietenia sa cu Pusi Cocea, un personaj excentric și senzual, care i-a marcat tinerețea. Personalități total opuse, cele două femei au o relație de camaraderie insolită, ce înflorește cu fiecare vară petrecută în Vama Veche. În ciuda perspectivelor diferite pe care le au asupra vieții, Pusi contemplând partea amuzantă a acesteia, pe când Aurora vede doar latura practică, relația lor se armonizează tocmai datorită acestor discrepanțe.

Pusi nu era  genul care se aventurează în proiecții întunecate cu privire la viață și nici nu arăta temeri. Avea acea stare de indiferență cronică, dublată des de umor. Simțea viața ca pe ceva caraghios, deloc dramatic. Parcă viața, lumea, se răsturnau în ea, și nu ea era o parte mică a lumii. Sau poate erau ambele stări

În aceste scene estivale, anii parcă stau în loc. Lipsa unei dimensiuni temporale concrete, cât și a evenimentelor, plasează prietenia lor într-o buclă a timpului, construită pe baza unor senzații și trăiri domoale. Se fac câteva referiri la relația vulcanică de cuplu dintre Pusi și Amin, un stomatolog sudanez, cât și la genealogia interesantă a familiei Cocea, cu mama excentrică, o socialite frumoasă și inteligentă, dar, în mare, totul se rezumă la lâncezeala zilelor, împărțite între plajă și curtea Matrionei, gazda lor anuală.

Mă întreb uneori ce vorbeam când stăteam aproape toată ziua pe plajă. Poate nu vorbeam chiar mai nimic, poate că doar câteodată, ca dintr-o stare de letargie ne uitam după copii. Eu mă simțeam, știu sigur, învăluită într-o pace adâncă, dincolo de gândul la timp, acea pace pe care ți-o dă somnul lângă un copil mic.

Universul magic al verii, atmosfera de dolce far niente („La mare este alt timp, e timpul soarelui, după el se ordonează întreaga viață.”), contribuie la caracterul nostalgic al acestei proze, la fel cum copilăria are acest efect în Inocenții Ioanei Pârvulescu. Tihna unor vremuri simple în colbul Bărăganului, descântecele gazdei Matriona, joaca copiilor de dimineața până seara, compun un tablou idilic la malul mării și constituie și o reușită din punct de vedere stilistic, în contrast cu prima parte a cărții.

Prin Madlena, Aurora Liiceanu pleacă în căutarea timpului pierdut, în anii boemi ai stațiunii Vama Veche, când obișnuiții locului erau artiștii și poeții precum Ion Bitzan sau Nina Cassian, dar, reface și traseul unei prietenii neobișnuite care, în timp, s-a pierdut. Într-o mică măsură, relația lor mi-a amintit de cea dintre Lila și Lenù din faimoasa Tetralogie Napolitană.

Prezența lui Pusi îmi stârnea uneori o stare bipolară, de liniște și neliniște. Știam că firea ei răspândea o liniște, o stabilitate, ca și cum nimic nu se putea întâmpla. Așa cum vezi că merg cămilele. Liniștit și egal. Aproape ca și cum timpul ar sta pe loc. Totuși, câteodată, mă îndoiam de firea ei

Sfârșitul readuce tonul filosofico-academic din prima parte, cu considerații despre amintiri pornind de la părerile lui Sally Man (fotograful american cunoscut pentru controversatele poze nud, alb-negru ale propriilor copii) la cele ale neurologului Oliver Sacks, dar, într-o notă mult mai integrată cu narațiunea centrală. Madlena este un roman al amintirilor, însăilate frumos, începând cu mijlocul poveștii, dar risipite, în primele pagini, prin explicații inutile.

Aurora Liiceanu, Madlena, Editura Polirom, Iași, 2017, 232 pagini

Participant special la Congresul Internațional de Teologie, Matricea Românească a urmărit o piesă de teatru despre familie și credință în România comunistă a anilor 1947-1964.

Teatrul este o expresie, o plasticitate a emoțiilor, o tribună de la care cuvântul saltă la ceruri, coborând ușor în inimile oamenilor. Jocul actorilor și valorile transmise, într-un reflux continuu, fac piesele dramatice o parte importantă a procesului de culturalizare.

Iată de ce, atunci când am dat curs invitației reprezentanților Patriarhiei Române de a viziona piesa ”Mărturisitorii”, element artistic al Congresului Internațional de Teologie, ne-am pregătit pentru o seară spirituală. Aștepările noastre au fost pe deplin satisfăcute, deoarece spectacolul, montat de compania de teatru Civic Art cu măiestria domnului regizor Marian Ciripan, s-a dovedit a fi o veritabilă aducere aminte a celor care au devenit martirii unei națiuni în perioada comunismului.

Am fost cu turcii și nu ne-am turcit, cu slavii și nu ne-am slavizat. Cu nemții, cu austriecii, cu ungurii nici atât. Mai există popor ca al nostru în istorie?

Cu o distribuție impecabilă formată din actorii: Marian Ciripan (Profesorul), Adrian Anghel (Locotenentul Securității), Denis Gagiu (Nelu) și Cristina Moldoveanu (Mama), piesa începe cu o depeșă parvenită de la fiul Nicolae, condamnat la muncă silnică în lagărul comunist, acolo ”unde Dumnezeu este scos din Om și în locul lui este băgat Satana”. Această bucățică de hârtie, transmisă de un creștin prigonit, ajunge în mâinile mamei, a cărei durere nu are limite.

Întreg spectacolul se mișcă pe orbita cunoașterei sinelui și a lui Dumnezeu, dar și planează asupra imaginii familiei române a acelor timpuri. Un rol aparte în toată dinamica teatrală îl are Profesorul, care întors și el din carcera comunistă, vine înapoi la nicăieri, pierzându-și mama și soția, prima – răpusă de suferință, a doua – de așteptare.

Biserica este cățuia din care urcă fumul credinței la cer

Este de subliniat că Marian Ciripan s-a pliat minunat pe rolul Profesorului, dezvăluindu-ne, nouă spectatorilor, o prestație nobilă, dar smerită a personajului. Iubirea cu care râvnește la aducerea cuvântului dumnezeiesc între oameni, amintirile pe care le răscolește despre iadul în care a trăit, toate puse cap la cap dezvăluie o stare emoțională deosebită, care reușește să completeze restrospectiva întregului mesaj.

Profesorul, interpretat de Marian Ciripan, vorbind despre credință și familie.

Profesorul, interpretat de Marian Ciripan, vorbind despre credință și familie. Foto: youtube.com

Pe lângă imaginea paternă a Profesorului revenit, piesa a păstrat tonalitatea emoțională, grație Mamei, care ne dă o lecție despre răbdare, despre mulțumire ”pentru pâinea cea de toate zilele”, despre loialitate față de Dumnezeu, spunând că ”Biserica este cățuia din care urcă fumul credinței la cer”, și față de copii. Grija cu care își aduce odraslele la izvorul milei și felul în care își poartă crucea întregesc, în mod firesc, rolul ei în această acțiune teatrală.

O masă în familie, unde există credință, chiar dacă România e în comunism.

O masă în familie, unde există credință, chiar dacă România e în comunism. Foto: youtube.com

Cel care a adus dinamismul și energia în piesă a fost Locotenentul Securității, care cu o demență și cu o violență furibundă sparge liniștea căminului familial. Despre cât de bine a intrat în pielea personajului, ne demonstrează replicile acide aruncate la adresa familiei creștine. “Eu sunt adevărata Evanghelie, și-o scriu acum pe stârvurile voastre!” este doar una din puținile demonstrații de superioritate, jucate de puterea comunistă. Practic, imaginea acestui ofițer al mașinăriei comuniste este întruchiparea unei ideologii întregi.

Generația tânără a piesei, întruchipată în două surori, un cumnat și un nou născut, completează natural construcția dramatică, transmițând o continuitate logică, o adiere de speranță în vremuri tulburi. Înduioșător a fost și momentul cântecului de leagăn, când mama transmite pruncului, cu laptele matern, amintirea celor plecați:

Nani, puiul mamii, nu mai sunt
cântece de leagăn pe pământ.
Basmele pe care nu le spun
au murit sub uruit de tun.

Au murit sub tancuri, de un veac,
soarele și luna în cerdac.
Nu te-alintă șoapta nimănui
și nici lapte-n țâța mamei nu-i.

Căci pe lumea asta n-au rămas
decât vânturi cu suspin în glas,
foamea ta în albia de tanc,
plânsul mamei cu blestem adânc

și scrâșnirea lanțului zălud
prins de glezna tatii la Aiud.
Nani, puiul mamii, nu mai sunt
cântece de leagăn pe pământ.

Concluzia centrală a piesei punctează legătura fierbinte dintre România și credință, care aidoma unui liant au mers mână în mână prin istorie. ”Am fost cu turcii și nu ne-am turcit, cu slavii și nu ne-am slavizat. Cu nemții, cu austriecii, cu ungurii nici atât. Mai există popor ca al nostru în istorie?” – se întreabă personajul lui Marian Ciripan. Până la urmă, noi românii, ”suntem pietre vii ale zidirii Bisericii in acest veac”, fapt pentru care avem obligația memoriei pentru martirii acelor vremi.

Coborârea de pe Cruce (secolul XVI), icoană expusă la Muzeul Național de Artă al României, comandată de către Doamna Despina Milița după moartea timpurie a fiului său, Teodosie, este o paralelă unică între divinitate și om.

Filosoful geman Martin Heidegger afirma că „arta este o punere în operă a adevărului”, iar continuând această axiomă am ajunge să spunem că arta plastică este transpunerea fluentă a emoțiilor în culoare. Iată de ce, fiind deciși să aflăm cât de adevărată este această idee, am purces la o călătorie prin galeriile Muzeului Național de Artă al României. Fiind basarabeancă de origine, am fost impresionată de impozantul bastion al frumosului național. Purtând pecetea timpului pe fiecare element, Muzeul reușește să ajungă pe picior de egalitate cu alți reprezentanți europeni de tradiție.

Muzeul Național de Artă al României

Muzeul Național de Artă al României. Foto: trecator.ro

Structurat într-o manieră logică, Muzeul prezintă trei expoziții de artă plastică și iconografică aranjate cronologic (de la medieval spre modern), dar și geografic (traversând toată România, de la Moldova până în Transilvania). Și dacă modernismul m-a impresionat cu lucrări bogate în culori și expresivitate, inima mea a rămas în sălile Galeriei de Artă Veche Românească, unde se regăsesc, în mare parte, lucrări din aria iconografică și bisericească.

Icoana hipnotizează prin energia pe care o emană și prin misterul care stă în spatele ei

Am petrecut clipe în șir în fața icoanei Coborârea de pe Cruce, hipnotizată de energia pe care aceasta o emană și de misterul care stă în spatele ei. Am presupus că ar avea o taină, pentru că scena redată, personajele pecetluite pe icoană spun mai multe decât pare la prima vedere.

Tabloul iconografic, datat în perioada 1522 – 1523, o are  în centrul compoziției pe Maica Domnului cu Iisus Hristos în brațe, imediat după momentul când Acesta este coborât de pe cruce. În spatele figurii materne se regăsește imaginea apostolului Ioan, preaiubitul Său ucenic, pe care Iisus, în ultimele clipe, lasă grija mamei sale. “Iată fiul tău!”, i-a strigat de pe cruce Domnul Maicii Sale îndurerate, arătând spre Ioan, singurul din cei doisprezece care Îl urmase în tăcere până pe Golgota. La picioarele Domnului Iisus o avem pe Maria Magdalena, a cărei figură exprimă o smerenie deosebită. Toate figurile biblice au imprimate pe chipuri o durere aparte, trasă de penelul iconografului cu deosebită subtilitate. Trupul lui Iisus poartă nu doar însemnele durerii, ci și o paloare aparte, culoarea menținând registrul întregii lucrări. Gama cromatică aleasă de către artist transmite și ea un mesaj, în care se ascunde o tristețe și deznădejde deosebite.

Ceea ce apare, la prima vedere, într-o disonanță este figura altei mame redate pe această icoană, ținând în brațe un băiat încoronat, fapt care denotă apartenența la familia regală. Săpând în sursele istorice, am descoperit că acest element vine să sublinieze o paralelă unică între durerile materne. Pe de o parte, o avem pe Maica Domnului, iar pe de altă parte, o avem pe Doamna Despina Miliţa deplângând moartea fiului său Teodosie.

Această Doamnă, pe numele său de botez Elena, dar intrată în istorie ca Despina Miliţa este descendentă a familiei imperiale bizantine Cantacuzino, fiica lui Iovan Brancovič, din familia despoţilor sârbi, nepoata mitropolitului Maxim Brancovič şi soră vitregă cu Doamna Elena, soţia lui Petru Rareş.

Doamna Despina Milița

Doamna Despina Milița. Foto: wikimedia.org

S-a căsătorit cu Neagoe Basarab, viitorul Domnitor al Țării Românești, rudă cu marii boieri Craioveşti, în 1504. Au avut împreună şase copii: Ion, Petre şi Anghelina, morţi înainte de vreme, Teodosie, Ruxandra şi Stana. „Viaţa împreună a acestor doi soţi, care s-au înţeles şi s-au iubit, a fost închinată Bisericii şi artei … au strâns, în timpul domniei lor, o întreagă comoară: Evanghelii de aur, căţui de argint, sfeşnice, cruci, inele, paftale, ceşti, toate podoabele ce se puteau culege sau face la noi sau aiurea”, nota autorul Constantin Gane.

Și pentru că destinul lor s-a împletit cu imaginea credinței vii, cele două capete regale au ctitorit împreună biserica Sf. Gheorghe, schitul Ostrov din Călimăneşti, au sprijinit zugrăvirea sau refacerea mănăstirilor Dealu şi Glavacioc, a bisericii Mare din Snagov şi a celei din Tismana, înzestrându-le cu frumoase şi costisitoare obiecte de cult. Cea mai importantă ctitorie a fost biserica Mănăstirii de la Curtea de Argeş, pentru construcţia căreia, spune tradiţia, Doamna a făcut un mare sacrificiu financiar: vânzarea bijuteriilor moştenite de la familia sa din Serbia.

De ce și cum a apărut imaginea Doamnei Milița și a fiului său pe o icoană votivă? Răspunsul se ascunde în chiar originea ei, aceasta fiind o comandă specială a Doamnei pentru biserica Mănăstirii de la Curtea de Argeș. Locul ei este chiar potrivit în această compoziție iconografică, mai ales că însuși Iorga, marele nostru istoric, o cataloga drept „unul dintre cele mai curate chipuri de doamne române. Foarte evlavioasă, iubind ca şi Neagoe clădirile, juvaierele, cărţile preţioase, bună soţie şi duioasă mamă, ea nu-şi dezminţea neamul înalt din care se cobora”.

Unul dintre cele mai curate chipuri de doamne române. Foarte evlavioasă, iubind ca şi Neagoe clădirile, juvaierele, cărţile preţioase, bună soţie şi duioasă mamă, ea nu-şi dezminţea neamul înalt din care se cobora

Istoricul Nicolae Iorga, despre Doamna Despina Milița 

Viața ei a fost însă, sortită unei mări de lacrimi și unei dureri imense. Rămasă văduvă în 1521, aceasta vede cum fiul ei Teodosie este încoronat la frageda vârstă de 16 ani. Pe fondul luptelor pentru putere existente în țară, Teodosie ajunge la Constantinopol, unde caută sprijin, dar moare la 1522. Profund îndurerată de pierderea fiului preaiubit, Doamna Despina Milița comandă această icoană, în colțul stâng al căreia este scris: „Despina făcu să se zugrăvească însăşi cernita sa fiinţă, purtând pe braţe copilul încoronat care nu mai era acuma printre cei vii”.

Inscripția mai conține și rugăciunea adresată Maicii Domnului: „Stăpână, primeşte sufletul robului tău Ion Teodosie Voevod şi adu-l la judecata ta, Doamna Despina.”

Sacralitatea acestei icoane și durerea care i-a dat naștere o fac parte importantă a patrimoniului nostru cultural, având menirea să ne aducă aminte de restriștea vremii și de condiția maternă, care dincolo de trecerea timpului este la fel actuală și de sensibilă.

Vă îndemn ca, atunci când veți trece prin Sala 2 a Galeriei de Artă Veche Românească, să vă opriți pașii pentru a privi cu evlavie imaginea celor două mame îndurerate și a rememora că doar Dumnezeu ne este călăuză și sprijin în clipe de tristețe.

O scrisoare din București

17 ianuarie 2022 |
Întors pentru scurt timp acasă, rememorez toate lucrurile importante ce mi-au rămas în minte în semestrul încheiat. Și pare că toate sunt importante! ,,Rolul Actorilor nonguvernamentali în Relațiile Internaționale”, cursul susținut de profesorul N....




Suntem în stare să aflăm Secretul Fericirii?

16 octombrie 2018 |
Secretul Fericirii este un element discret care nu scapă atenției unor scriitori precum Pascal Bruckner, Frédéric Beigbeder, Michel Houellebecq și, mai nou, Alex Popa. Textul curge lin, dens în semnificații, firesc în limbaj, fără personaje metaforă, ne...







Povestea sașilor din Transilvania. Spusă chiar de ei

8 decembrie 2017 |
Dana Dumitru semnează, pe Matricea Românească, o recenzie proaspătă a cărții „ Povestea sașilor din Transilvania ” de Ruxandra Hurezean, sinteză de istorie și mărturii despre destinul tulburător al minorităților ardelene. Jurnalista Ruxandra...

Degete mici, Filip Florian: realism magic pe fundal comunist

23 noiembrie 2017 |
Degete mici, romanul de debut al scriitorului Filip Florian, publicat în anul 2005, este astăzi unul dintre cele mai reeditate volume din literatura română contemporană. Succesul acestuia se datorează fără doar și poate registrului stilistic diferit, cu...

Aurora Liiceanu, „Madlena”: în căutarea timpului pierdut

30 octombrie 2017 |
Aurora Liiceanu, cunoscută mai degrabă ca specialist în psihologie, cu numeroase scrieri în acest domeniu, a publicat anul acesta un volum de auto-ficțiune, Madlena, roman în care recreează atmosfera verilor idilice din anii ’70, petrecute în Vama Veche...


Coborârea de pe Cruce – o paralelă între destin și simbol

20 octombrie 2017 |
Coborârea de pe Cruce (secolul XVI), icoană expusă la Muzeul Național de Artă al României, comandată de către Doamna Despina Milița după moartea timpurie a fiului său, Teodosie, este o paralelă unică între divinitate și om. Filosoful geman Martin...