refugiați

Atunci când mass media au anunțat că în Germania au intrat peste un milion de refugiați din Siria, continentul european a avut o tresărire. Voci calme sau alarmate au atenționat că acest val de migrație este în mare măsură ireversibil și că el va produce urmări vizibile. De la acest avertisment și de la îngrijorările care i-au urmat au pornit și cei doi invitați ai Matricei Românești în ziua de 13 iunie 2019 în dezbaterea temei ”Europa sub umbra Semilunei. Migrația musulmană în Europa creștină”.

Cei doi lectori ai serii au fost un istoric și un sociolog. Petre Guran este specialist în cultura și civilizația bizantină și un erudit cunoscător al istoriei culturii occidentale. Mirel Bănică este specializat în sociologie, cu precădere în domeniul  mentalităților și comportamentelor religioase, pe care le documentează prin cercetări aprofundate pe teren. Ambii sunt foarte buni cunoscători ai societății occidentale, întrucât și-au petrecut mulți ani în țări cum sunt Franța, Elveția sau Canada. Dezbaterea a început cu o expunere a fiecăruia dintre cei doi lectori asupra subiectului, din perspectivă proprie.

Migrația în trecutul umanității: fluxul care modifică relieful istoriei

Petre Guran a căutat în istorie și a venit cu precizarea că nu a existat nicio epocă istorică în care migrația să nu fi existat. Trebuie să distingem, a spus lectorul, între marile migrații care și-au pus amprenta puternică asupra evoluției Europei, care sunt, de altfel, ciclice. Apoi se poate observa că există fenomenul migrației endemice, care îi are drept subiecți mai ales pe acei migratori care-și doresc să devină elite ale societății de destinație. Acest al doilea fenomen este important  pentru societățile de peste tot, întrucât este generator de valoare. 

Cât privește România, este onest să înțelegem că țara noastră a crescut foarte mult economic în secolele XVIII-XIX prin influența și acțiunea elitelor imigrante provenind din mai multe țări europene, așa cum au fost francezii, grecii, italienii, turcii sau chiar elvețienii. Ei au adus cu ei civilizație, legături, schimburi comerciale, creștere socială și economică. Iar astăzi fenomenul acesta s-a inversat: România este sursă de migrație pentru toate aceste țări care acum 150 de ani ne-au influențat pozitiv.

Creștinismul predică toleranța, indiferent de religie

La rândul său, Mirel Bănică a evocat realitatea dură a migrației, pe care a cunoscut-o în calitate de student și de doctorand care trebuia să-și asigure existența și să-și finanțeze studiile. El a lansat o provocare publicului, amintind că esența culturii creștine este să nu urâm, iar atunci când vorbim despre Europa creștină trebuie să verificăm în ce măsură reușim să ne păstrăm spiritul creștin al păcii atunci când vorbim despre migranți. Este oare datoria noastră de societate clădită pe valorile creștine să-i acceptăm pe imigranții de altă religie?

Petre Guran a revenit la cadrul larg al istoriei și a amintit de imigrația de infiltrare, formată din forța de muncă nespecializată. Iar pentru a completa tabloul, a precizat că există și o imigrație de cucerire, care se folosește de imigrația de infiltrare pentru a-și atinge obiectivele. De exemplu, slavii infiltrați în Imperiul roman s-au aliat cu avarii care au atacat imperiul.

ALTE EXPLORĂRI ALE TEMEI

Mirel Bănică

• Oamenii umili ai imigrației pot fi chiar compatrioții noștri. Marea majoritate a musulmanilor întâlniți în Europa nu au gânduri subversive ci vor pur și simplu să trăiască mai bine, ei și familiile lor.
• Marea dramă a musulmanilor din Europa este că sunt tradiționaliști, iar derapajul Europei moderne secularizate îi deranjează și îi înspăimântă. Doar că modul lor de a reacționa este diferit de cel al europenilor în fața acestor realități.

Petre Guran

• Cum se formează migrația: apare mai întâi un surplus de populație pe un teritoriu, coroborat cu împuținarea resurselor. Pe de altă parte, într-un alt teritoriu apare un declin demografic, adică un vid. Ei bine, natura are oroare de vid, îl umple imediat. Așa încât populația aglomerată pleacă din teritoriul ei și ocupă teritoriul mai puțin dens și mai bogat.
• Secolul XIV a trăit un cataclism biologic, o epidemie de ciumă care a lichidat o treime din populația Europei. Vidul a fost umplut de o populație nouă: cuceririle otomane. În plus, Europa a trecut și printr-o fărâmițare a popoarelor ce nu au reușit să se alieze și să se opună avansului turcilor.
• Nu există o societate în declin demografic care să nu fi dispărut în cele din urmă din istorie.

Mirel Bănică

• Din amintirile fixate în volumul autobiografic ”Fals jurnal de căpșunar”. Mehdi, tunisian: ”Am fi vrut să trăim mai bine într-o Europă credincioasă a creștinilor, decât într-o Europă care nu mai crede în nimic.”
• Studenți musulmani de la Iași: ”Ne place că în România oamenii mai au respect în fața lui Dumnezeu.”
• Tinerii europeni fără credință, puși în fața determinării cu care musulmanii vorbesc despre Dumnezeu, îl descoperă și așa se explică probabil de ce islamul este atractiv pentru tinerii europeni dezrădăcinați sau fără credință.
• Ca profesor de liceu în Elveția m-a contrariat adesea cât de provocatoare erau elevele elvețiene, mult dincolo de limita oricărei decențe, și cât de cuminți și respectuoase erau puținele eleve musulmane, care evident nici nu se gândeau să se îmbrace provocator.

Petre Guran

• Creștinismul nu este o religie, este o spiritualitate. Religiile sunt altceva, ele normează viața socială a credincioșilor. În istorie, în timp, creștinismul a devenit însă și el o religie normativă, s-a instituționalizat până la urmă, a primit o ierarhie.
• În Europa a dispărut civilizația bazată pe valorile religiei creștine, modelul ierarhic al familiei, în favoarea secularizării, al competiției, unde valoarea socială a individului este o chestiune în care moștenirea familiei nu mai are niciun cuvânt de spus, ci strict valoarea individuală în competiție.

O sinteză de Cristian Felea și Nicolae Dima

Amintiri din Pribegie este volumul de memorii, care l-a consacrat pe Neagu Djuvara în calitate de observator fin al realităților din exilul românesc. Cartea descrie perioada activității sale în Franţa, ca membru activ în diaspora română. Mai jos descoperiți o recenzie Matricea Românească despre acest volum de memorii.

Viața este o călătorie cu sens unic, în care ne purtăm bagajul de speranțe și de iluzii. Unii preferă să facă acest voiaj în compania propriilor griji și resentimente, alții încearcă să răzbată la lumină prin energie și entuziasm. Istoria de astăzi este despre un om care a prins în coperțile vieții sale două Războaie Mondiale, dar și schimbarea la față a Europei: regretatul Neagu Djuvara.

Născut în 1916, într-un punct crucial al istoriei mondiale, Neagu Djuvara (1916-2018) își trage originile dintr-o familie aristocratică de sorginte aromână, care a dăruit României oameni iluștri în științele politice, juridice, dar și în medicină. Din frageda sa copilărie, Neagu Djuvara a fost prins în vârtejul evenimentelor istorice, de parcă însăși destinul decisese să îi dea o misiune. Astfel la vârsta de doar un an pleacă împreună cu mama sa, coana Tinca, și fratele său Răzvan, de doar 4 ani, spre Bruxelles, acolo unde se afla bunicul său de pe linie paternă.

Copilul din diaspora română

Acest episod este viu amintit în volumul Amintiri din Pribegie, unde Neagu Djuvara scrie: „Călătoria însemna turul Europei prin nord, străbătând Rusia. Așa se face că, la sfârșit de 1917, mama cu un fișic de napoleoni și cele câteva bijuterii, a purces în spectaculoasa călătorie, împreună cu cei doi copii (de patru, și respectiv, un an), sora mai tânără, fratele bolnav și bona micuților…”. Ajunși în inima unei Rusii în prag de Revoluție bolșevică, aceștia sunt prinși pe acel teritoriu dușmănos, exact în momentul izbucnirii defulării populare. Doar Dumnezeu și puterea maternă i-au scos cu viață din încurcătură.

Dar, așa precum destinul joacă feste, salvarea lor a venit la pachet cu moartea tatălui lui Neagu Djuvara, care decisese să rămână în România, dar căzu răpus de gripa spaniolă, care făcea ravagii pe atunci.

Probabil acel sânge albastru care le curgea prin vene, le dăduse Djuvăreștilor speranța într-un viitor mai bun, chiar dacă începuturile acestui destin întins pe un secol au fost din cele mai dificile. În aceleași Amintiri din Pribegie, Neagu Djuvara își amintește, cu înțelegerea de rigoare și cu un deosebit respect, decizia mamei de a-i plasa pe el și pe fratele său într-un internat de pe lângă Liceul din Nisa.

Cu certitudine, acest plasament educațional în inima unui stat precum era Franţa acelor vremi, l-a impulsionat pe tânărul Neagu Djuvara să își dedice viața studiilor, el ajungând să fie licențiat în litere la Sorbona (Istorie, 1937) și Doctor în drept (Paris, 1940).

Acasă, până în fatidicul ’44

Reîntors în România, Djuvara a fost implicat în campania din Basarabia și Transnistria ca elev-ofițer de rezervă (iunie – noiembrie 1941), fiind rănit aproape de Odesa. Cariera sa profesională ia startul în mai 1943, când se angajează pe bază de concurs la Ministerul de Externe al României.

Neagu Djuvara scriind epistole de pe front. Foto: flux24.ro

Fatală sau poate norocoasă, în dependență din ce perspectivă tratăm problema, i-a fost data de 23 august 1944, când va fi trimis în calitate de curier diplomatic la Stockholm pentru negocieri cu Aleksandra Kollontay, ambasadoarea sovietică. În volumul Amintiri de Pribegie, autorul își împărtășește cele mai vii memorii, dar fără a avea pretenția unei exactități istorice, iar episodul întâlnirii cu atașatul sovietic este cu atât mai interesant, cu cât Djuvara preferă să o descrie pe interlocutoarea sa sub aspect uman: „…Aleksandra Kollontay, celebra revoluționară, acum o bătrânică scofâlcită și pipernicită, adusă în scaunul ei rulant de paralitică”.

O evadare în Franţa

Va fi rechemat în țară, după lovitura de stat de la 23 august 1944 dar, pus în fața necesității de supraviețuire, va lua calea pribegiei, la 1947, din Stockholm spre Paris. La acest punct al unei istorisiri sincere, Neagu Djuvara rememorează starea învinșilor din Război. Iată cum vede dezastrul ce înghițise Germania:

Trecusem o dată prin Germania, cu un an înainte, cu mașina unui prieten. Spectacolul halucinant al orașelor distruse de bombe! Hamburg!… Grămezi de moloz pe maidane de asfalt deșert; ziduri afumate, aparent fără acoperișuri, dar cu uși de lemn proaspăt, arătând o locuință improvizată; șiruri de femei în doliu mergând cu coșnița într-un no man’s land; bărbați invalizi – ciunți sau cu un picior de lemn; copii cu fața trasă, cu ochi mari și triști, întinzând mâna pentru un colț de pâine sau o bucățică de ciocolată… Iată ce rămăsese din marele Reich care urma să stăpânească Europa pentru o mie de ani!

Memoriile cumulate într-o viață de om (1948 – 1990) și adunate în cartea Amintiri din Pribegie sunt în primul rând o suită de impresii, mai mult sau mai puțin subiective, pe care tânărul, dar și adultul Neagu Djuvara le-a colecționat pe două continente: Europa și Africa. Sosirea în Franţa și activitatea profesională, ca refugiat în diaspora, creată în exilul românesc sistematic, i-au călit nervii și l-au făcut să înțeleagă importanța majoră a cauzei naționale.

„Cinstitele obrazuri” din exilul românesc

Despre dificultățile refugiaților români, Neagu Djuvara scrie: „românul n-a avut tendința de a se expatria, oricare ar fi fost condițiile în țara lui”. În argumentarea acestei teze, autorul aduce statistici ale emigrației române de până la cel de-al doilea Război Mondial, date ce ne situau în coada civilizațiilor europene sub aspectul exodului de populaţie.

Neagu Djuvara nu se sfiește să dea în vileag, așa cum le numește, „cinstite obrazuri” – și câteva mai puțin cinstite – din rândul conaționalilor cu care a împărțit exilul românesc. Amintește, printre altele, episoade de dialog cu Emil Cioran, pe care: „Mă dusei deci să-l văd, puțin după sosirea mea la Paris, în cămăruța lui mansardată din rue Monsieur le Prince. Era înaintea apariției cărții care l-a lansat, Précis de décomposition. L-am găsit într-o stare de angoasă care nu era doar metafizică! N-avea nici un mijloc de trai”.

Tot la profilul lui Emil Cioran, Neagu Djuvara adaugă: „Cioran își iubea țara cu patimă, dar era dezamăgit peste măsură de cusururile pe care le găsea la compatrioții săi”. Și cu Mircea Eliade va ajunge să aibă raporturi, însă unele mult mai distante, dezvoltate pe marginea încercării de a-i edita nuvelele prin Fundația Universitară „Carol I”, la care Neagu Djuvara a activat în calitate de secretar general.

Acel periplu pe care l-a trăit în perioada franceză a exilului său s-a împărțit între activitățile de la CAROMAN (n.r.Comitetul de asistență al românilor), pe care Neagu Djuvara le include în cei mai grei ani ai săi, o scurtă aventură jurnalistică la Radio Europa Liberă și perioade de voluntariat. Problemele țării, drama mamei pe care nu a întâlnit-o preț de douăzeci și patru de ani, ea fiind rămasă după Cortina de Fier, și dorul nesecat i-au acutizat emoțiile, transformându-l într-un campion fervent al cauzei naționale.

Un episod emoționant și copleșitor, pe care orice cititor, care ar lua în mână Amintiri din Pribegie, l-ar resimți acut:

Țin minte o dimineață: e frig în cele două odăi, în casa veche. Am coborât în pivniță, să urc un coș de lemne pentru soba de fontă […] Aprind radioul, că vine ora informațiilor. Minune! Se dă «Poema română» a lui Enescu, care după un șir de arii populare, se încheie cu primele acorduri ale imnului național «Trăiască Regele»… Am lăsat coșul la pământ și am luat instinctiv poziția de drepți în fața aparatului. […] Mi-am ascuns fața în palme și am plâns cu hohote, în ascuns.

Volumul Amintiri din Pribegie respiră prin sinceritate, prin nonșalanța, cu care autorul Neagu Djuvara resimte cele mai dificile momente ale existenței sale în diaspora română, departe de casă, de Patrie și de familie. În egală măsură, unele pasaje sunt adieri de boemie, demult apuse în negura vremurilor. Neagu Djuvara a fost un observator atent al oamenilor, al stărilor, dar și un expat temerar, care s-a încumetat să ajungă chiar și în Africa.

Va urma

View this post on Instagram

"Amintiri din pribegie" este o veritabilă colecție de memorii, cu iz de boemie și de exclusivism. Despre cum supraviețuiau exilații români și ce însemna să stai departe de casă pentru un diplomat în devenire, aflați în curând pe www.matricea.ro. #recomandaredecarte #NeaguDjuvara #AmintiridinPribegie #CarteRomânească #Memorii #Exil #Istorie #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 8, 2018 at 12:23am PST

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Amintiri din Pribegie”, culegere de memorii semnată de către Neagu Djuvara, apărută la Editura Humanitas, anul 2005, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.