Tag

regimul comunist

A fost membru de frunte al Partidului Național Țărănesc și bun camarad cu Iuliu Maniu. Cariera politică a fost încununată cu funcții de conducere în Ministerul de Finanțe, de Interne și de Justiție. Lui îi datorăm stabilizarea monedei naționale și eradicarea datoriilor pe care le aveau băncile și întreprinderile către muncitori. Pe plan extern, Mihai Popovici a reușit stabilirea unor relații cordiale cu Franța, fapt pentru care a fost decorat cu Legiunea de Onoare franceză în grad de Mare Ofițer. Odată cu preluarea puterii de către comuniști, este arestat și trecut prin iadul de la Văcărești, Ocnele Mari și Sighet.

 

Luptător pentru cauza românilor

Se întâlnește cu viața pe 21 octombrie 1879, la Brașov. Încă din tinerețe, Mihai a fost un simpatizant al ideii de dreptate pentru conaționali. După ce își ia bacalaureatul, se înscrie la Facultatea de Filosofie din Viena, apoi susține doctoratul în drept la Universitatea din Budapesta. Printre cursuri și seminarii, studentul asigura președinția Societății “România Jună”. Izbucnirea primei conflagrații mondiale i-a dat rău de tot planurile peste cap, astfel, între 1917-1918, Mihai Popovici este mobilizat pe front și însărcinat cu organizarea corpului de voluntari români în Moldova. Când focul armelor a încetat să mai facă victime începe să militeze pentru drepturile românilor din Transilvania. La Adunarea Națională de la Alba Iulia, este ales în conducerea Marelui Sfat Național și membru al Consiliului Dirigent în cadrul departamentului Industrie și Comerț. Totodată, a făcut parte din delegația care a prezentat regelui Ferdinand actul unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.

 

Credit foto; CNSAS

Credit foto: CNSAS

 

Angrenat în vâltoarea vieții politice

După înfăptuirea Marii Uniri, își ia avânt și se aruncă în iureșul vieții politice. A deținut o seamă de funcții legislative, dar și funcții executive în guvernul României Mari. De pildă, între 5 decembrie 1918- 13 martie 1920, a făcut parte din guvernul condus de Alexandru Vaida-Voevod, unde a ocupat postul de Ministru al Lucrărilor Publice. Prietenia trainică cu Iuliu Maniu, îi va asigura noi atribuții ministeriale. A fost pe rând ministru de finanțe, de interne, a revenit la finanțe, apoi s-a mutat la justiție. Din tot acest periplu, cele mai mari realizări le-a avut la Ministerul de Finanțe, unde a reușit să stabilizeze moneda națională. Tot în vremea mandatului de la finanțe, Popovici obține mai multe împrumuturi din străinătate cu ajutorul cărora va plăti datoriile băncilor și întreprinderilor către muncitori.

 

Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Lupu, Mihai Popovici, Samsonovici, la Comitetul Executiv al PNȚ din 1937 Credit foto: ANR

Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Lupu, Mihai Popovici, Samsonovici, la Comitetul Executiv al PNȚ din 1937   Credit foto: ANR

 

Un țărănist în ghearele comuniștilor

Se dă de partea țărăniștilor, iar în 1927, Mihai conduce primul congres al organizației județene din Satu Mare. Din acel moment a fost numit în funcția de președinte al Partidului Național Țărănesc, și a candidat pe listele electorale din Satu Mare. În 1944, este numit în funcția de vicepreședinte, iar doi ani mai târziu, președinte onorific. Pe plan extern, Popovici lucrează la consolidarea relației dintre România și Franța, iar pentru meritele sale este decorat cu Legiunea de Onoare franceză, în grad de Mare Ofițer.

 

Dosarul lui Mihai Popovici Credit foto: memorialsighet.ro

Dosarul lui Mihai Popovici    Credit foto: memorialsighet.ro

 

Când nu face politică, se îndeletnicește cu scrisul. Este autorul unor lucrări de mare anvergură, precum: Solidarismul politic, Datoriile și creanțele României după tratate, Politica de revalorizare și conversiunea la Banca Națională, Politica de producțiune și bugetul, etc. Preluarea puterii de către comuniști a însemnat declinul său. Este arestat pe 25 iulie 1947, și acuzat de conspirație contra statului în afacerea Tămădău. Vor urma zece zile de anchetă, ca mai apoi să fie purtat prin iadul de la Văcărești și Ocnele Mari. Pe 12 noiembrie 1950, este transferat la Sighet, alături de nume mari ale vremii precum Mihail Manoilescu, Radu Budișteanu și Virgil Solomon. Torturile și anchetele până în miez de noapte au durat până în anul 1955, atunci este eliberat și condamnat la o viață mizeră. Cel care odinioară luptase pentru unitatea românilor și prosperitatea națiunii, s-a stins într-un anonimat complet la data de 7 mai 1966.

 

 

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

Amintiri din Pribegie este volumul de memorii, care l-a consacrat pe Neagu Djuvara în calitate de observator fin al realităților din exilul românesc. Cartea descrie perioada activității sale în Franţa, ca membru activ în diaspora română. Mai jos descoperiți o recenzie Matricea Românească despre acest volum de memorii.

Viața este o călătorie cu sens unic, în care ne purtăm bagajul de speranțe și de iluzii. Unii preferă să facă acest voiaj în compania propriilor griji și resentimente, alții încearcă să răzbată la lumină prin energie și entuziasm. Istoria de astăzi este despre un om care a prins în coperțile vieții sale două Războaie Mondiale, dar și schimbarea la față a Europei: regretatul Neagu Djuvara.

Născut în 1916, într-un punct crucial al istoriei mondiale, Neagu Djuvara (1916-2018) își trage originile dintr-o familie aristocratică de sorginte aromână, care a dăruit României oameni iluștri în științele politice, juridice, dar și în medicină. Din frageda sa copilărie, Neagu Djuvara a fost prins în vârtejul evenimentelor istorice, de parcă însăși destinul decisese să îi dea o misiune. Astfel la vârsta de doar un an pleacă împreună cu mama sa, coana Tinca, și fratele său Răzvan, de doar 4 ani, spre Bruxelles, acolo unde se afla bunicul său de pe linie paternă.

Copilul din diaspora română

Acest episod este viu amintit în volumul Amintiri din Pribegie, unde Neagu Djuvara scrie: „Călătoria însemna turul Europei prin nord, străbătând Rusia. Așa se face că, la sfârșit de 1917, mama cu un fișic de napoleoni și cele câteva bijuterii, a purces în spectaculoasa călătorie, împreună cu cei doi copii (de patru, și respectiv, un an), sora mai tânără, fratele bolnav și bona micuților…”. Ajunși în inima unei Rusii în prag de Revoluție bolșevică, aceștia sunt prinși pe acel teritoriu dușmănos, exact în momentul izbucnirii defulării populare. Doar Dumnezeu și puterea maternă i-au scos cu viață din încurcătură.

Dar, așa precum destinul joacă feste, salvarea lor a venit la pachet cu moartea tatălui lui Neagu Djuvara, care decisese să rămână în România, dar căzu răpus de gripa spaniolă, care făcea ravagii pe atunci.

Probabil acel sânge albastru care le curgea prin vene, le dăduse Djuvăreștilor speranța într-un viitor mai bun, chiar dacă începuturile acestui destin întins pe un secol au fost din cele mai dificile. În aceleași Amintiri din Pribegie, Neagu Djuvara își amintește, cu înțelegerea de rigoare și cu un deosebit respect, decizia mamei de a-i plasa pe el și pe fratele său într-un internat de pe lângă Liceul din Nisa.

Cu certitudine, acest plasament educațional în inima unui stat precum era Franţa acelor vremi, l-a impulsionat pe tânărul Neagu Djuvara să își dedice viața studiilor, el ajungând să fie licențiat în litere la Sorbona (Istorie, 1937) și Doctor în drept (Paris, 1940).

Acasă, până în fatidicul ’44

Reîntors în România, Djuvara a fost implicat în campania din Basarabia și Transnistria ca elev-ofițer de rezervă (iunie – noiembrie 1941), fiind rănit aproape de Odesa. Cariera sa profesională ia startul în mai 1943, când se angajează pe bază de concurs la Ministerul de Externe al României.

Neagu Djuvara Amintiri din Pribegie diaspora română Franţa exilul românesc

Neagu Djuvara scriind epistole de pe front. Foto: flux24.ro

Fatală sau poate norocoasă, în dependență din ce perspectivă tratăm problema, i-a fost data de 23 august 1944, când va fi trimis în calitate de curier diplomatic la Stockholm pentru negocieri cu Aleksandra Kollontay, ambasadoarea sovietică. În volumul Amintiri de Pribegie, autorul își împărtășește cele mai vii memorii, dar fără a avea pretenția unei exactități istorice, iar episodul întâlnirii cu atașatul sovietic este cu atât mai interesant, cu cât Djuvara preferă să o descrie pe interlocutoarea sa sub aspect uman: „…Aleksandra Kollontay, celebra revoluționară, acum o bătrânică scofâlcită și pipernicită, adusă în scaunul ei rulant de paralitică”.

O evadare în Franţa

Va fi rechemat în țară, după lovitura de stat de la 23 august 1944 dar, pus în fața necesității de supraviețuire, va lua calea pribegiei, la 1947, din Stockholm spre Paris. La acest punct al unei istorisiri sincere, Neagu Djuvara rememorează starea învinșilor din Război. Iată cum vede dezastrul ce înghițise Germania:

Trecusem o dată prin Germania, cu un an înainte, cu mașina unui prieten. Spectacolul halucinant al orașelor distruse de bombe! Hamburg!… Grămezi de moloz pe maidane de asfalt deșert; ziduri afumate, aparent fără acoperișuri, dar cu uși de lemn proaspăt, arătând o locuință improvizată; șiruri de femei în doliu mergând cu coșnița într-un no man’s land; bărbați invalizi – ciunți sau cu un picior de lemn; copii cu fața trasă, cu ochi mari și triști, întinzând mâna pentru un colț de pâine sau o bucățică de ciocolată… Iată ce rămăsese din marele Reich care urma să stăpânească Europa pentru o mie de ani!

Memoriile cumulate într-o viață de om (1948 – 1990) și adunate în cartea Amintiri din Pribegie sunt în primul rând o suită de impresii, mai mult sau mai puțin subiective, pe care tânărul, dar și adultul Neagu Djuvara le-a colecționat pe două continente: Europa și Africa. Sosirea în Franţa și activitatea profesională, ca refugiat în diaspora, creată în exilul românesc sistematic, i-au călit nervii și l-au făcut să înțeleagă importanța majoră a cauzei naționale.

„Cinstitele obrazuri” din exilul românesc

Despre dificultățile refugiaților români, Neagu Djuvara scrie: „românul n-a avut tendința de a se expatria, oricare ar fi fost condițiile în țara lui”. În argumentarea acestei teze, autorul aduce statistici ale emigrației române de până la cel de-al doilea Război Mondial, date ce ne situau în coada civilizațiilor europene sub aspectul exodului de populaţie.

Neagu Djuvara nu se sfiește să dea în vileag, așa cum le numește, „cinstite obrazuri” – și câteva mai puțin cinstite – din rândul conaționalilor cu care a împărțit exilul românesc. Amintește, printre altele, episoade de dialog cu Emil Cioran, pe care: „Mă dusei deci să-l văd, puțin după sosirea mea la Paris, în cămăruța lui mansardată din rue Monsieur le Prince. Era înaintea apariției cărții care l-a lansat, Précis de décomposition. L-am găsit într-o stare de angoasă care nu era doar metafizică! N-avea nici un mijloc de trai”.

Tot la profilul lui Emil Cioran, Neagu Djuvara adaugă: „Cioran își iubea țara cu patimă, dar era dezamăgit peste măsură de cusururile pe care le găsea la compatrioții săi”. Și cu Mircea Eliade va ajunge să aibă raporturi, însă unele mult mai distante, dezvoltate pe marginea încercării de a-i edita nuvelele prin Fundația Universitară „Carol I”, la care Neagu Djuvara a activat în calitate de secretar general.

Acel periplu pe care l-a trăit în perioada franceză a exilului său s-a împărțit între activitățile de la CAROMAN (n.r.Comitetul de asistență al românilor), pe care Neagu Djuvara le include în cei mai grei ani ai săi, o scurtă aventură jurnalistică la Radio Europa Liberă și perioade de voluntariat. Problemele țării, drama mamei pe care nu a întâlnit-o preț de douăzeci și patru de ani, ea fiind rămasă după Cortina de Fier, și dorul nesecat i-au acutizat emoțiile, transformându-l într-un campion fervent al cauzei naționale.

Un episod emoționant și copleșitor, pe care orice cititor, care ar lua în mână Amintiri din Pribegie, l-ar resimți acut:

Țin minte o dimineață: e frig în cele două odăi, în casa veche. Am coborât în pivniță, să urc un coș de lemne pentru soba de fontă […] Aprind radioul, că vine ora informațiilor. Minune! Se dă «Poema română» a lui Enescu, care după un șir de arii populare, se încheie cu primele acorduri ale imnului național «Trăiască Regele»… Am lăsat coșul la pământ și am luat instinctiv poziția de drepți în fața aparatului. […] Mi-am ascuns fața în palme și am plâns cu hohote, în ascuns.

Volumul Amintiri din Pribegie respiră prin sinceritate, prin nonșalanța, cu care autorul Neagu Djuvara resimte cele mai dificile momente ale existenței sale în diaspora română, departe de casă, de Patrie și de familie. În egală măsură, unele pasaje sunt adieri de boemie, demult apuse în negura vremurilor. Neagu Djuvara a fost un observator atent al oamenilor, al stărilor, dar și un expat temerar, care s-a încumetat să ajungă chiar și în Africa.

Va urma

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Amintiri din Pribegie”, culegere de memorii semnată de către Neagu Djuvara, apărută la Editura Humanitas, anul 2005, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.