Alex Filimon publică o recenzie de lansare de carte combinată cu satiră: „#FAKENEWS. Noua cursă a înarmării” (Alina Bârgăoanu, Evrika Publishing, 2018) analizează ştirile false – fake news – în epoca lui homo digitalus, guvernat de primatul emoţiei asupra raţiunii.

Un fake news este o picătură într-un ocean, care stârnește reverberații puternice. O undă mai degrabă emoțională, ce are puterea să influențeze liniaritatea oceanului, în special când acest ocean este unul uman. Unanim este acceptată această natură a emoției din spatele nașterii unui fake news. Dincolo de stigmatele imaginarului social și politic sau reminiscențele din inconștientul colectiv, o paletă întreagă de emoții ce definesc omul de astăzi deserveşte un alt scop, anume, cel de alimentare și cultivare a unei realități artificiale, de tip surogat pentru realitate.

Ne încredem cu cea mai mare atracție în chimia și anatomia ce caracterizează ştirile false, care ne invită colectiv într-un univers ce reduce individul la un construct strict emoțional gregar. La atât se reduce omul pentru cultivatorii de fake news – uri. Putem să deplângem faptul că logica nu joacă un rol important în rândul populației când vine vorba de a gândi singuri: am trecut prin homo ludens, homo credens, ca să ajungem la homo digitalus.

#dramă nu șoc

Acest ultim statut, de nativi digitali, nu mai are nevoie de haina logicii în ghidarea deciziilor de zi cu zi. Vorbim despre o generație extrem de emoțională, unde un #greșit poate însemna o dramă.

Aceste aspecte mi se derulau în cap, în mod caruselic și caleidoscopic, când adulmecam o lansare de carte ca pe un ceai fierbinte acaparat de o lavandă promițătoare, joi, 18 octombrie, la Cărturești. Este vorba despre „#FAKENEWS. Noua cursă a înarmării”, apărută la Editura Evrika Publishing, scrisă de profesorul Alina Bârgăoanu.

Într-un stil pedant, pneumatic și încărcat de cuvinte simple și pătrunzătoare injectate finuț ca un vin de cramă de 50 de lei, de zâmbetu-i, prin excelență autosuficient, Dan Cărbunaru, director Calea Europeană, unicul bărbat de la masa lansării, a compus un discurs extins de introducere, cu subiectivități multicolore și scurte episoade biografice și profesionale de pe câmpul de luptă al jurnalismului, după ce într-un mod cu totul galant, în stilul său obișnuit cum am spus, s-a oferit să pună apă în pahar celorlalți participanți de la masă, respectiv celor trei femei.

Moderatorul, Bianca Cheregi, a impresionat printr-un discurs bălțat – romantic pentru anii 2000, considerând cartea drept o „odă adusă digitalului”. După ce a insistat să o prezinte în cuvinte mari și zâmbete grase pe profesorul universitar („decan în prezent – sper că am înțeles bine”) s-a mărginit să ne expună doar esența acestei cărți – excepționale, unice, irepetabile, care ne promite încântarea papilelor noastre intelectual digitale. Sunt malițios pe alocuri, poate însă discursul gheboșat al acesteia m-a determinat să mă gândesc la un # potrivit pentru respectiva conferință de lansare. Am iertat-o, într-un final, pentru mărturisirea de a fi fana scriitorului Gabriel García Márquez. Am decis să-i acord clemență, să mă opresc aici și să-i fac cadou un veac de singurătate din partea mea.

Avea niște ochi sticloși, încăpători, ce împătureau cuvintele într-o manieră ce te făcea să-ți amintești de cei care beau până la fund sucurile din recipiente de plastic și scot acel zgomot infernal. Alunecam într-un Looney Tunes al retoricii.

#rezist

O prezență absolut încântătoare și firească a fost Andreea Gavrilă, co-fondator Rubrika, Group Creative Director la Kaleidoscope Proximity și blogger, #Alumnus FCRP. Mi-a plăcut foarte mult proiectul și expunerea de motive pentru care fake news – urile iau amploare, cum putem depista un fake news și cum putem crește conținut de calitate care nu se bazează pe minciună, informații false sau diversiuni. Zvonurile reușesc astfel să fie un fake news respectabil, atâta timp cât se respectă algoritmul descris de A. P. Nazaretean în cartea sa – „Panica în mase și zvonurile”. Recomand și proiectul și persoana, poate și dintr-un entuziasm eflorescent ce devenise onctuos încă din preambulul lansării.

Avea niște ochi sticloși, încăpători, ce împătureau cuvintele într-o manieră ce te făcea să-ți amintești de cei care beau până la fund sucurile din recipiente de plastic și scot acel zgomot infernal. Alunecam într-un Looney Tunes al retoricii

Atât Alina Bârgăoanu cât și Andreea Gavrilă s-au dovedit a fi niște prezențe feminine pline de gingășie. Relația cu publicul pendula evanescent între explozie de gheizăr supărat și încremenire tâmpă, hâdă în fața realității usturătoare. În tot acest timp, rememoram ce s-a întâmplat cu homo ludens și cu mine, în definitiv, care nu-mi mai furnizam motive suficiente să nu plesnesc de plictiseală într-un cavou improvizat și personalizat de o enclavă universitară.

#încă rezist

Sincer vorbind, mi-a plăcut povestea din spatele cărții, prezentată de Alina Bârgăoanu. Interesul autoarei și includerea fetiței sale în acest proiect editorial nu pot decât să ne bucure și să ne sprijine credința că generația Omega, cum este definită generația aceasta, are un viitor într-un proiect de paideia digital, și nu într-un viitor distopic, mergând spre extincţie emoţională. Interesant era faptul că profesorii invitați la eveniment aveau cartea în mână, în timp ce adolescenţii prezenți palpau, bineînțeles, telefonul. Dacă acel telefon ar fi conţinut PDF-ul cărţii, aș fi scris un articol elogios la foșnetul creșterii acestei generații care trăieşte cu digitalul în suflet.

Alina Bârgăoanu convinge prin prezența sa plenară, prin umorul indescriptibil cu care cucerește audiența, cu care a furat o parte din public din purgatoriul plictisului intelectual și uman indus încă din expozițiune. Ne punem toată nădejdea că acest proiect editorial este unul valid și vandabil. Vodevilul înghesuit de la lansare, la care am participat cu stoicism, rămâne încă un motiv în plus pentru umanitate să-și caute „haştag”-ul pe undeva.

În fine, mi-a plăcut când Alina Bârgăoanu l-a citat pe Vasile Dâncu, spunând că în România, când lansezi o carte, nici măcar nu te înjură cineva. Am încercat cu pași repezi, folosind când cuvinte mari, când cuvinte mici, un fel de pamflet modern înșurubat în spiritul acestei ultime sintagme. Aștept și viitoarea carte. Pe curând, fără plictiseală, doar cu gingășie. #Pacetuturor!

Alina Bârgăoanu este profesor universitar la Facultatea de Comunicare și Relații Publice, SNSPA București. Din ianuarie 2018, aceasta face parte din Grupul la nivel înalt pentru combaterea știrilor false și a dezinformării din mediul online, inițiat de Comisia Uniunii Europene.

Eşecul Referendumului istoric la care au fost chemaţi Românii, la finele săptămânii trecute, a lăsat un gust amar în rândul conaţionalilor de bună-credinţă. Printre ei, şi un preot  care a relatat pentru Matricea Românească o conversaţie burlescă pe care a purtat-o, despre „turul II la Referendum”, semn că îndobitocirea este fapt.

Acum”, s-a confesat slujitorul Bisericii, “toată lumea mă întreabă: Părinte, când e turul II?”

“Care tur II, domnule?, le răspund, perplex.”

“Păi, nu sunt alegeri?”

“Ce alegeri, domnule?”,

a relatat preotul schimbul tragi-comic avut cu enoriaşii.

Incultura politică şi dracul Lenei

“Explicaţia este lipsa culturii politice la Români. Am auzit voci care au spus că cei care au boicotat Referendumul îl au pe dracul în ei. Eu cred că e vorba despre dracul Lenei, dracul Comodităţii…”, a mai spus părintele.

„Şi noi, preoţii, trebuie să ne asumăm vina pentru aceia dintre enoriaşi care au răspuns cu Nu la Referendum. Asta înseamnă că nu i-am convins”, a conchis preotul.

De la scriitorul I.D. Sârbu știam că Lucian Blaga nu a reușit să citească Moromeții până la capăt. Blaga credea că țăranii din cartea lui Marin Preda nu sunt țărani români, sunt țărani de alte neamuri și astfel a abandonat lectura ca o reacție organică a spiritului său. Cu această subtilă observație în minte, am plecat spre comuna Vintileasca (din județul Vrancea), cutreierând prin citatele vechi înrudite cu tabloul general al țăranului român, pictat livresc, așezat cu experiențele mele prin munți, ape și văi. Găsesc unul care jubila mimetic în imaginarul meu hrănit de orizontul pitoresc:

Țăranul român manifestă orientări care dezmint hotărâtor primatul intereselor economice, acel primat ce n-ar îngădui eflorescențele frumuseții decât ca o anexă sau un epifenomen (…). Țăranul răsăritean nu uită nici în cea mai neagră sărăcie podoaba și pitorescul, ca pervaz firesc al vieții. Despre țăranca noastră îndeosebi se poate spune că ea se va lipsi de orice, dar nu de inutilitatea unui adaus de forme și culori la mediul ei de toate zilele. Mizeria, nepregătirea, veacurile de robie au împuns, ca o necurmată bătaie de vânt, pe țăranul român, la dezordine gospodărească, la trai nehigienic, câteodată la stări de civilizație neolitică, dar nu l-au putut face să renunțe la pitorescul înadins sporit și alimentat la fiece pas al vieții

(Trilogia Culturii, Orizont şi stil, Spaţiul mioritic, Lucian Blaga)

rememoram, cu buzele ușor deschise în bătaia unui vânt tomnatic vrâncean, când urcam spre Vintileasca în căutarea acestei anatomii blagiene făurite din pasiunea țăranului român pentru pitoresc.

Această pasiune este originală prin dozaj, ne spune tot Blaga, un dozaj ce nu are rațiuni economice, ci doar rațiuni de frumos.

Anatomia subiectivă a unui spațiu geografic

Am plecat pe buze cu pitorescul spre Vintileasca, nu cu vorbe mari. În cuvintele lui Blaga am găsit cea mai mare dragoste pentru cultura țărănească și arta populară, prin urmare, încă de la bun început, mi-am pus voința în amplificarea misterului la nesfârșit. Am pornit la drum cu un proiect denumit ”C@rte în sate”, un proiect eponim am putea spune. O mulțime de oameni minunați s-au dedicat proiectului, în frunte cu fondatorul și coordonatorul acestui proiect, Silvia Vrânceanu Nichita, și cu povestașii ei voluntari (și eu fac parte dintre ei – acum am prilejul să vă povestesc și Dvs.) care au coborât la sate cu ateliere pentru cei mici, cu pasiunea pentru lectură și cărți, pentru cultura țărănească și, nu în ultimul rând, pentru copii.

Peisajul și atmosfera îți cuprind ființa de acel dozaj despre care spuneam. Stilistic, alunecam spre alte descrieri blagiene:

Căsuța, oricât de redusă la elementele necesare adăpostirii, va purta întotdeauna ca un semn de liberă noblețe stâlpii pridvorului: bisericuța, oricât de Puțină la trup, se va mândri cu un peristil. Ulciorul din care se astâmpără setea, va fi întotdeauna împodobit cu un decor bătrânesc, iar peretele, oricât de pustiit de nenoroc, va purta oricum o icoană.

(Trilogia Culturii, Orizont şi stil, Spaţiul mioritic, Lucian Blaga)

Atelierele cu copiii au început stolul acestor emoții transparente. Drumul spre ele a fost pavat cu cărți. Decorul a contat enorm în economia activității, fiecare dintre noi a fost creativ în a decanta personal cât dozaj este nevoie pentru podoaba generală a unei sâmbete ce alunga toamna, păstrând soarele aproape, cu foșnetul multicolor al frunzelor ce adăposteau valea, ca niște străjeri ai firescului țărănesc.

Din dragoste de copii şi de carte: Sadoveanu, redescoperit prin proiectul Carte în sate

Copiii erau îmbibați de cerneala bunului-simț, o cerneală ce era în sufletul lor înfiptă geografic. Doar așteptau o oportunitate să-și vulnerabilizeze fortificația, să-și deschidă sufletul construit în consonanță cu geografia locului. Am încărcat mult adevăr subiectiv în descriere, dar orice poveste pleacă de la trăirile din epicentrul locului geografic. Am purces și în Poiana Stoichii, unde am lăsat o mică bibliotecă pentru puținii copii de acolo care aveau în ei, pitoresc vorbind, pasiunea pentru lectură. Drumul era mai mult decât inițiatic în ceea ce numim pitoresc. Nefericirea infrastructurii cumva conservase pitorescul acestor meleaguri încărcate de o liniște moldovenească, deloc comună altor meleaguri ce invitau la tihnă la prima vedere.

Cea mai pronunțată curbură de pe fața planetei, în judeţul Vrancea

Profesorul Florin Roman le-a ținut o cuvântare copiilor, explicându-le împrejurimile din punct de vedere geografic și caracteristicile spațiului lor natal. ”Toată acestă zonă se ridică în fiecare zi cu câțiva milimetri, însă natura echilibrează lucrurile. Tot ce vine de sus, precipitații, tot erodează cumva, ca să fie un echilibru. În același timp, această zonă se lasă în fiecare zi de ordinul milimetrilor. Aici avem o zonă care se ridică, flancată de două zone care coboară. Nicăieri în România nu mai găsiți așa ceva. Ce frumos este balansul acesta! Ținutul vrâncean se mai distinge prin aceea că toate liniile principale de relief, fie că e vorba de munți sau de dealuri, toate se înscriu pe ceea ce se numește curbură. Această curbură a Carpaților cu dealurile submontane, adică subcarpatice, se încovoaie. Ea este cea mai pronunțată curbură de pe fața planetei. Noi ăștia, care suntem aici pe o distanță de 100 și ceva de kilometri, ne-am născut în regiunea de pe planetă unde întreaga structură a reliefului major, munte și ce este sub munte, constituie cea mai pronunțată structură de pe planetă. Uite așa, alt moț al Vrancei.”

Mi-am jurat că data viitoare, când voi purcede pe aceste meleaguri, în special când voi ajunge la Poiana Stoichii, voi lăsa acolo cartea lui Blaga. Fiecare, când o va deschide, își va vedea în oglindă sorgintea.

Poporul românesc e fără îndoială îndrumat dintru adâncul său spre pitoresc.

(Lucian Blaga)

Mai multe detalii aici.

Proiectul cultural C@rte în sate și-a propus să apropie copiii din zonele dezavantajate din punct de vedere cultural de cultura scrisă, de carte și să le stimuleze apetitul pentru lectură și cunoaștere.

Proiectul cultural C@rte în sate este cofinanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional, iar partenerii judeţeni sunt Biblioteca Judeţeană “Duiliu Zamfirescu”, Inspectoratul Şcolar Judeţean Vrancea şi Clubul de jurnalism şi implicare civică Tineret în (re)acţiune.

Fotografii: Facebook, Şcoala „Regina Maria” Vintileasca

Anton Pann a fost elogiat de către istoricul literar Alexandru Mica drept un ziditor al culturii române, într-o conferinţă susţinută la Muzeul Literaturii Române. Matricea Românească are detaliile.

Trebuie să-l iubim pe Anton Pann, pentru că el ne-a dat imnul. Locul lui este asigurat în cultura românească fie şi doar pentru asta, dar fiul Pepelei merită să fie iubit pentru mult mai mult, căci el este cel dintâi culegător de folclor românesc și bineînțeles, compozitorul imnului naţional, consideră istoricul literar, folcloristul şi interpretul Alexandru Mica.

Acesta a susținut miercuri, 26 septembrie 2018, o conferință intitulată „Anton Pann şi folclorul românesc”, organizată de Muzeul Național al Literaturii Române în colaborare cu Filiala Bucureşti – Critică, Eseistică şi Istorie Literară, a Uniunii Scriitorilor. Filologul a reiterat meritul lui Anton Pann și locul lui în panteonul culturii românești de peste două veacuri.

Alexandru Mica a amintit în Anul Centenarului contribuția lui Anton Pann la cultura română, denumindu-l zămislitor de cultură românească, și notând faptul că Anton Pann trebuie iubit pentru multe lucruri, atât pentru imnul naţional, cât și pentru patrimoniul cultural și liturgic pe care l-a lăsat în urmă generațiilor. “Toată lumea mă întreabă ce motiv sau interes aș avea să aduc în actualitate muzica lui Anton Pann. Totul a început dintr-un periplu muzical ce cobora mult în istorie. Așa am configurat marea antologie a cântecului popular românesc de la 1540 până în 2011, care include 662 de piese folclorice vocale și 158 instrumentale. Este un corpus de valori cu adevărat inestimabil, pentru că reprezintă momentele de vârf ale inspirației românului dintotdeauna, în diverse epoci ale viețuirii sale. Din această antologie nu lipseşte niciuna dintre speciile poetico-folclorice cunoscute și consacrate în folcloristica națională”, subliniază Mica.

Trecând prin momentele de vârf ale folcloristicii naționale, istoricul literar ajunge la primul moment consistent în miezul evoluției cercetării sale, reprezentat de Anton Pann. ”Cum am scris deja într-o antologie intitulată «Spiritul balcanic și mirajul Europei», Anton Pann a fost întâiul culegător de folclor muzical românesc în adevăratul sens al cuvântului. El nu s-a erijat și nu s-a considerat culegător propriu-zis, așa cum înțelegem termenul în zilele noastre, dar el practic asta a făcut, a peregrinat prin toată România, venind de la Chișinău și oprindu-se în toate zonele din Moldova, Muntenia, Oltenia, unde a întreprins numeroase activități de promovare a bogatului tezaur al folclorului românesc, dar și a propriei creații literare. El contează și ca scriitor. Anton Pann este un ziditor al culturii române prin întreaga sa activitate”, apreciază Mica.

Toate eforturile lui Anton Pann sunt o omagiere a limbii române

El răspândea limba română încântându-i și îndemnându-i pe români să cânte în această limbă:

Cântă, măi frate Române, pe graiul şi limba ta

Şi lasă cele streine ei de a şi le cânta.

Cântă să-nţelegi şi însuţi și câţi la tine ascult:

Cinsteşte, ca fieşcare, limba şi neamu-ţi mai mult

, intonează Mica.

”Vă imaginați ce impact au putut să aibă aceste îndemnuri în lumea culturală a țării, atunci când limba română era o floare rară, care abia începea să se înjghebe. Lucra la ea Mihai Eminescu, după ce lucraseră Alecsandri, poeții Văcărești, Grigore Alexandrescu și alții. Anton Pann venise din Bulgaria ca fiu al unui căldărar și al unei grecoaice. Se pare că era aromân, altfel nu se înțelege de unde știa atât de bine românește. Tatăl l-a părăsit de mic și a rămas cu trei frați, toți trei murind în războiul ruso-turc. El, împreună cu mama sa, a peregrinat prin Chișinău, unde a învățat limba rusă și unde a făcut un salt la Marea Catedrală a Basarabiei. Războiul de la 1812 l-a izgonit și de acolo și a venit în București, unde a început să practice psaltirea. Aici, a început o muncă asiduă de valorificare a muzicii care se auzea în capitala României, dar mai ales în domeniul cântărilor liturgice, în care el devenise specialist de la început în anii petrecuți la Chișinău în cor, ca psalt”, afirmă istoricul.

Tatăl Nostru și alte cântări liturgice sunt izvodite de Anton Pann

Acesta subliniază că Anton Pann a fost foarte apreciat pentru munca sa și în rândul Bisericii.

”Tatăl Nostru și alte cântări liturgice sunt izvodite de el și au rămas ca atare în patrimoniul cântărilor liturgice ortodoxe române. Anton Pann, spre deosebire de alții, nu intervine pe text să mai schimbe sensul, «îmbrăcămintea exterioară» cum am spune, ceea ce pentru noi astăzi este un mare privilegiu, pentru că aflăm și cum se vorbea în mediul rural sau de unde proveneau cântările respective, cum se pronunța limba, ce melodii circulau pe această limbă. Nu întâmplător Alecsandri, cel mai mare poet al momentului acela, i-a recunoscut meritul lui Anton Pann și spunea: «În Panteonul literar al României, imaginea lui Anton Pann poartă un sigiliu caracteristic și multiinteresant. Ea ne apare cu înțelepciunea filosofică a strămoșilor de frunte și cu râsul malițios al lui Pepelea pe buze»”, amintește Mica.

Pentru prima oară în secolul XIX, Pann a surprins cântecul românesc în mediul în care acesta s-a născut. El fu un veritabil arhelog muzical, dotat cu un spirit ascuțit în cercetarea și evaluarea folclorului.

”Pentru omul tânăr de astăzi, descoperirea acestui amalgam de cântece diferite din colecțiile lui Anton Pann ar putea să pară un lucru ciudat și de neînțeles. Pe acela care se poate transpune în epoca în care a trăit și a activat Anton Pann, contactul cu astfel de cântări (bisericești, grecești, muscelești) nu-l mai descumpănește’’, concluzionează istoricul Alexandru Mica.

Ilustraţie deschidere: edusoft.ro

Autor

• Despre
• Ultimele Postari

Alexandru Filimon

Este jurnalist și absolvent al Facultății de Științe Politice, Universitatea București. Domeniile de interes se extind asupra analizei politice în România și Republica Moldova, precum și în sfera psihosociologiei și culturii. A publicat variate articole în publicații precum Cotidianul, Adevărul Moldova, ziarul Puterea, revista Timpul, Ziua Veche, Dilema Veche, Historia, Bucureștii Vechi și Noi, Manager Expres, Catchy, Lapunkt etc.

Ultimele postari ale lui Alexandru Filimon (vezi toate)

• Lecția lui Dan Berindei, un patriot ce iubește necondiționat România: un destin trăit în bucurie și în muncă - 02-11-2018
• Prefer, prozaic, să-ți spun ce simt când nu mă lasă cuvintele - 31-10-2018
• Lansare de carte: Despre ştirile false – fake news – în epoca lui homo digitalus - 22-10-2018

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi ITO 2018, desfăşurată recent la Sibiu, a plantat seminţele iubirii de neam şi de ţară printre tineri, racordându-i la cultura românească în înţelesurile ei autentice.

Începutul toamnei și anului bisericesc ne-a găsit adunați sub tema „Unitate. Credință. Neam”, un prilej de a da o mărturie pentru zilele de 6-9 septembrie 2018 că în România se mai poate semăna cultură și trăi prin credință, toate pe un fond al tradiției străbune cu prilejul celei de-a V-a ediții a Întâlnirii Tinerilor Ortodocși – ITO, ce avut loc în Sibiu.           

De-a lungul timpului ne putem îndoi de multe și de cele mai multe ori ne îndoim, iar bucuria noastră rămâne umbrită de neputința de a privi partea plină a paharului și a identității noastre. Acum, cugetând după trecerea evenimentului internaţional ITO 2018, putem afirma fără teama de a greși că niciodată nu ne-am îndoit de ce avea să ofere Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși patrimoniului cultural sibian și, prin el, țării aflate la vremea Centenarului.

Privită în complexitatea forței de manifestare, Întâlnirea a schimbat pentru câteva zile fața Sibiului, cetatea Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, vorbind tuturor despre frumusețea revederii, a cunoașterii pe nume și a credinței vii în ciuda frământărilor tinereții.

Dincolo de grijile organizatorice, de nopțile ușor albe, glasul și entuziasmul a mii de tineri (peste 3000) ne-au făcut să uităm de fragilitatea umană firească, de oboseală și, prin caracterul internaţional al participanților, să depășim frontierele geografice, și să avem parte de momente de trăire și pace interioară în plină secularizare, dezechilibru politic și vremuri tulburi ce anunțau un referendum.

Făcând o scurtă radiografie, de la prima atestare documentară (20 decembrie 1191) până în anul 2018, ținuturile sibiene au fost martorele atâtor manifestări culturale, istorice, religioase, sociale pentru ca, după ce a devenit primul oraș din estul Europei care a primit titlul de Capitală Culturală Europeană (2007, împreună cu Luxemburg), să devină, anul acesta, capitala Ortodoxiei transilvănene. O capitală cu oaspeți din toate regiunile României dar și din Republica Moldova, Grecia, Cehia și Slovacia, Germania, Franța, Belgia, Italia, Spania, Portugalia, Marea Britanie, Elveția, Turcia, și altele.

Reuniunea din septembrie 2018, respectă tradiția mai vechilor întâlniri și se încadrează în seria întâlnirilor de tineret organizate la Baia Mare în 2013 și 2014, la Cluj în 2015, la București în 2016 și la Iași în 2017.

Gândul nostru a fost pe aceeași lungime de undă cu al lor, așa se face că întâlnirea de la Sibiu a avut ca scop crearea unui cadru în care tinerii participanți să se bucure de experiențe formatoare, să trăiască sentimentul comuniunii cu tineri din alte regiuni ale țării sau din străinătate, să împărtășească valorile de viață creștin-ortodoxe și să fie multiplicatori ai mesajului creștin în comunitățile din care provin.

Răspunsul tinerilor la provocarea din cadrul discuțiilor a fost clar: au nevoie de Hristos și de Biserică, dincolo de toate speculațiile „literaturii de specialitate”, tributară comunismului și speculației stradale, iar relația lor cu Dumnezeu este una cât se poate de firească

Au fost momente de teamă? Firește că au fost și momente de teamă pentru acele clipe suspendate-n timp de găsire a soluțiilor viabile, dar munca în echipă, puterea de a lăsa de la tine pentru binele celorlalți, zâmbetul în fața unor neputințe omenești, normale până la urmă, ne-au făcut să înțelegem, încă o dată, că lucrurile au o raţiune, înţeleasă, doar în finalitatea lor, când vălul cade şi ce e de privit rămâne în toată puterea sa înţelegătoare şi reală fără ocolişuri şi meschinării mărunte.

ITO 2018 Sibiu: atelierele esenţiale

Răspunsul tinerilor la provocarea noastră din cadrul discuțiilor a fost clar: au nevoie de Hristos și de Biserică, ca o componentă vie și necesară, dincolo de toate speculațiile „literaturii de specialitate”, tributară comunismului și speculației stradale, iar relația lor cu Dumnezeu este una cât se poate de firească în granițele tinereții unei generații creștine. Aspectul acesta a fost amplu despicat în patru în cadrul atelierelor de dezbatere, iar discuțiile au gravitat în jurul a patru teme pregătite de organizatori: „Nevoia mea de Biserică – între reflex și realitate SAU Nevoia mea de Biserică – tânărul și dimensiunea spirituală”; „Updatarea / Actualizarea Bisericii: Biserica 4.0 SAU Biserica în era tehnologiei: Biserica 4.0”; „Nevoia de dezvoltare personală: Poate fi Biblia manual de dezvoltare personală? SAU Nevoia de autodezvoltare personală: Poate fi Biblia manual de dezvoltare personală? (manual de zbor)”; „Biserica – validarea fericirii / mântuirii”.

Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi Sibiu 2018, un eveniment internaţional de prim rang pentru spiritualitatea românească

Prezența din mediul virtual (conform statisticilor aproape 1 milion de oameni au urmărit Festivitatea de deschidere din Piața Mare), sutele de mii de vizualizări, distribuiri și recomandări ale transmisiunilor de la Sibiu, din zilele 6-9 septembrie, ne-au transmis un răspuns foarte bun, era acel „ceva” din fiecare dintre noi dornic să iasă din cotidian și să trăiască ceea ce un tânăr participant numea „o bucurie cum alta nu-i, o bucurie cum nu mi-a fost dat să întâlnesc până acum”.

Toate aceste gânduri și idei, corelate, nu fac altceva decât să întregească „tabloul unirii”, o imagine la care bunicii au pictat folosind culorile jertfei lor de sânge, pe fronturile războaielor ori în încercările vieţii, și nădăjduind că peste veacuri nepoţii ori strănepoţii lor vor putea să mărturisească faptul că unitatea lor de credinţă, limbă şi curaj nu s-a pierdut şi că, fără a fi în război cu nimeni, patriotismul nostru este inalienabil ideologic şi ţine de fibra noastră creştină.

La finele acestui parcurs extraordinar alături de tineri, la umbra Centenarului României, rămânem mulțumitori și recunoscători Domnului pentru marea bucuria de a ne fi adunat împreună uniți în credință, mereu împreună pentru a construi o lume mai bună.

Emanuel P. Tăvală

Consilier cultural, Arhiepiscopia Sibiului

Fotografii: ito2018.ro

O tânără studentă la Drept, aflată în practică la Bulboacă şi Asociaţii, îşi împărtăşeşte experienţa la Festivalul Strada de C’Arte 2018, mijlocită de proiectul cultural al B&A, Matricea Românească.

O iniţiativă lăudabilă în mediul cultural românesc, Festivalul Strada de C’Arte, a cărei a şaptea ediţie se află în plină desfășurare pe străzile încărcate de istorie ale Bucureștiului, are ca punct central de interes “arta”.

Arta, atât de prezentă în viețile noastre cotidiene, prin clădirile ce te poartă în secole trecute, prin străzile pe care încă poți să auzi murmurul trăsurilor dacă ești dispus să îl asculți, riscă să rămână neobservată în umbra monotoniei și a vacarmului urban.

Festivalul este organizat de Biblioteca Centrală Universitară, în colaborare cu Fundația Universitară Carol I și cu Muzeul Național al Literaturii Române, și are ca scop descoperirea artei, a istoriei și a frumosului de către oamenii de toate vârstele, inclusiv de către cei mici. Matricea Românească este partener al evenimentului.

Ca tânără studentă a Facultății de Drept din București, parcursul meu gravitează în jurul dorinței de cunoaștere, ca element central al personalității unui viitor jurist.

Aflată în cadrul unui program de practică oferit de către Bulboacă și Asociații SCA, am cunoscut îndeaproape proiectul cultural al firmei, Matricea Românească – ce nu îmi era, oricum, străin – și, când mi s-a oferit oportunitatea de a mă implica, am acceptat-o cu entuziasm.

Evenimentul la care am fost „delegată” de Matrice vineri după-amiază, “Educație la firul ierbii – Să nu uităm că  cercul apei și al vieții este același”, s-a desfășurat în Aula Științifică a Bibliotecii Centrale Universitare și a adus în centrul atenției copiii, dar și importanța educației și a cunoașterii încă din primii ani ai vieții.

Curiozitatea este piatra de temelie a cunoaşterii, elementul care dă sens călătoriei pe care o presupune invariabil viaţa, în care ne trezim fără aprobare prealabilă şi fără manual de instrucţiuni. Să fii curios înseamnă să descoperi frumuseţea jocului, iar existenţa este un joc unic şi, fără tăgadă, cel mai complex.

Grupuri de oameni, a căror călătorie în viaţă se poate calcula momentan doar în cifre, îşi căutau locul în Aulă pentru a sta cu prietenii si familiile lor cât mai bine poziţionaţi, înainte de startul evenimentului. Mişcarea lor browniană printre stâlpii de marmură şi printre scaunele din sală apare ca cea mai sinceră manifestare a curiozităţii în ochii celor ce s-au împotmolit şi se consumă la maturitate în stadii neimportante ale jocului.

Știați că este nevoie de 10 litri de apă pentru a produce o coală de hârtie? Sau că, pentru o carte de 340 de pagini, este nevoie de aproximativ 3400 litri de apă?

Locul desfășurării evenimentului – o bibliotecă – a transmis un mesaj răsunător în rândul tuturor. Biblioteca adăpostește memoria unei națiuni, biblioteca înseamnă istorie, artă, cunoaștere și curiozitate, deschide uși nebănuite către o altă lume, către vechi și nou, atât către trecut, cât și către viitor. Cărțile dezvăluie povești, adevărul despre lume și viață, despre creativitate și înțelegere.

Cum suntem – sau, mai bine spus, ar trebui să fim – învățați încă de mici “să ne cunoaștem istoria pentru a nu o repeta”, la nivel singular, cât și la nivelul unui popor, cărțile sunt unealta noastră, a fiecăruia în parte, către acest obiectiv de preț – cunoașterea, spre care ne „meșteșugim” singuri drumul în fiecare zi.

Copiii din sală, indiferent de vârsta lor, au fost motivați încă de la începutul evenimentului prin îndemnul adresat la finalul discursului introductiv: “Să deveniți cât mai curioși!”. Deși nu este exprimat prin multe cuvinte și nu pare special la prima vedere, acesta este poate cel mai important sfat pe care il poate primi un om în decursul vieții.

Niciodată nu este prea târziu să citești, să fii dornic să înțelegi istoria, lumea și oamenii ce îi dau viață, asemănători ție sau foarte diferiți, și cum altfel poți să fii mânat spre cunoaștere și înțelegere, dacă nu prin curiozitate?

Dezbaterea la care am participat a avut ca subiect principal apa, element fundamental al vieții, încercând să surprindă esența importanței sale din dublă perspectivă: științifică și literară.

Foarte mulți prichindei au dat dovadă de istețime când s-au ivit întrebări precum: „Care este formula apei?”, „Cât la sută apă este în corpul uman?” sau „Cât la sută din suprafața globului este suprafață oceanică?”, la care au răspuns cu naturalețe, unele informații fiind deja cunoscute de către ei.

Am aflat și eu lucruri interesante. Știați că este nevoie de 10 litri de apă pentru a produce o coală de hârtie? Sau că, pentru o carte de 340 de pagini, este nevoie de aproximativ 3400 litri de apă? Sau că, paradoxal, apa caldă îngheață mai repede decât apa rece?

Toate aceste curiozități erau menite să ducă într-un singur punct: apa este un factor vital.

Atât de importantă în viețile noaste, apa nu a rămas, deci, indiferentă nici artei. Este suficient să ne gândim la creația eminesciană “Lacul” sau la valsul “Dunărea albastră”, al renumitului compozitor Johann Strauss.

Apa merită admirația, curiozitatea, dar și grija noastră, printr-o folosire atentă, mai ales în contextul poluării contemporane și al întrebuințării iraționale pe plan global.

F ără intelectuali și fără elite nici un popor nu poate dăinui în Istorie. Prin urmare, este bine să ne pătrundem de acel farmec sfânt al iubirii, despre care vorbea Eminescu, și să facem să lumineze candela acestei iubiri pe pământ pentru ceea ce s-a întâmplat în 1918. Revin la vorbele înțeleptului Kogălniceanu: chiar dacă slăbiciunea Antantei, slăbiciunea Imperiilor vecine, chiar dacă împrejurările internaționale favorabile ne-au ajutat să facem Unirea, «unirea națiunea a făcut-o»”, a rostit marţi, 18 septembrie 2018, președintele Academiei Române, profesorul Ioan-Aurel Pop, la Ateneul Român, unde Academia Română, Sub Înaltul Patronaj al Președintelui României, a organizat o conferință internațională cu tema „România şi evenimentele istorice din perioada 1914-1920. Desăvârşirea Marii Uniri şi Întregirea României“. Alături de președintele Academiei Române au ținut discursuri 9 mari istorici din Europa și din Statele Unite ale Americii.

Discursul vibrant, de o coloratură impresionantă din punct de vedere al substanței istorice, al profesorului Ioan-Aurel Pop a polarizat energia publicului prezent în sală, format din profesori de liceu, dar și din Preasfinția sa Patriarhul Daniel sau ministrul Culturii, George Ivașcu. Beneficiind de un asemenea public, discursul președintelui a pendulat între diverse perioade istorice, subliniind anumite nuanțe, accentuând altele noi, culminând cu evocarea unui episod fundamental pentru Istoria Românilor, avându-l în centru pe regele Ferdinand.

”Comemorările, celebrările, la fel ca amintirile fac parte din viața noastră și noi nu putem trăi fără ele. Astăzi, Academia Română comemorează milioanele de morți din vremea Marelui Război, printre care s-au aflat și sute de mii de români, dar și celebrează întâmplările anului 1918“, s-a auzit în preambulul discursului.

Elitele vechi nu aveau altă alternativă decât Unirea

”Dacă în Occident ideea statului național a fost timpurie (secolul al XV-lea și al XVI-lea), în Orientul european lucrurile capătă contur abia în următoarele secole, respectiv al XVIII-lea și al XIX-lea. În aceste secole, cei mai luminați dintre greci, cehi, slovaci, croați, polonezi, lituanieni, estonieni, letoni, finlandezi, ucrainieni, români, bulgari, sârbi, și mulți alții – adică acele state care nu erau state naționale sau state naționale moderne unitare – toți aceștia au fost animați de ideea națională, ceea ce francezii, englezii, spaniolii făcuseră mai devreme. Cei mai mari intelectuali și politicieni ai acestor neamuri au înțeles un lucru elementar: fără stat național, popoarele lor riscau să fie înghițite de imperii rapace, să fie deznaționalizate, să fie silite să emigreze. Românii, care până la 1859 aveau două state autonome supuse formal Porții Otomane, mai bine de jumătate din ei fiind risipiți în Imperiul Țarist, Imperiul Otoman și mai ales în Imperiul Habsburgic, au înțeles prin elitele lor că nu aveau altă alternativă decât unirea. Conducătorii de atunci ai românilor au înțeles acest lucru“, a punctat Ioan-Aurel Pop.

Comunismul a făcut istorie din imaginație – Geniul Carpaților a ajuns să fie plasat în fruntea voievozilor

Academicianul a notat că perioada comunistă a avut o abordare paradoxală în prezentarea Istoriei Românilor, cu precădere în formarea statului național. ”De la internaționalismul proletar, la epoca «obsedantului deceniu» din literatură, unde de cele mai multe ori și cuvântul «român» era prohibit, treptat s-a ajuns la naționalismul comunist și la regimul comunist de tip asiatic. În acești 10-15 ani din istoria României, trecutul nostru a devenit alb și imaculat și exclusiv de glorios, iar Geniul Carpaților a ajuns să fie plasat în fruntea voievozilor, fapte ce au creat premisa pentru perioada de după căderea comunismului, perioada de reinterpretări ale istoriei. Reconstituirea vieții trecute, îngăduiți-mi să o spun și aici, cu scopul cunoașterii adevărate în măsura în care adevărul ne este nouă accesibil pentru ceea ce a fost, se face prin intermediul specialiștilor, al istoricilor de meserie, cu metode consacrate și prin apelul la izvoare. Altminteri, redesenarea trecutului prin stimularea imaginației poate să însemne orice – numai istorie nu”, a afirmat președintele forului suprem al culturii româneşti.

Marele român Ferdinand și „contra” sa cu P. P. Carp

Ioan-Aurel Pop a mai povestit că între 1914-1920, în fiecare an din această perioadă s-a întâmplat ceva important pentru Europa și pentru români. „Spre exemplu, în august 1916 România intra în luptă împotriva Austro-Ungariei. Decizia din 14 august 1916, când regele Ferdinand a convocat Consiliul de Coroană ca să anunțe calea de urmat, nu a fost o decizie ușoară. S-au confruntat atunci, pe față, cele două grupări inegale, ambele cu dorința de apărare a intereselor țării. Marele om politic conservator și marele român P. P. Carp, revoltat și mânios pe Rege când acesta și-a expus și motivat opțiunea pentru Antanta, a proferat vorbe grele și i-a adus aminte suveranului că face parte dintr-o dinastie germană care are anumite interese de apărat. Îndurerat, dar ferm și lucid, regele a rostit atunci cuvintele memorabile pe care le repet mereu în acest an cu gândul că le vor ține minte cât mai mulți – «Domnule Carp, ați greșit când ați vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei. Nu cunosc decât interesele țării. În conștiința mea aceste interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă după matură chibzuință eu am ajuns la convingerea adâncă și nestrămutată că el corespunde cu adevăratele aspirațiuni ale neamului. Dinastia va urma soarta țării învingătoare cu ea sau învinsă cu ea deoarece mai presus de toate să știți, domnule Carp, că dinastia mea este română. Rău ați făcut când ați numit-o străină, germană. Nu! E românească! Românii nu l-au adus pe unchiul meu, regele Carol ca să întemeieze o dinastie germană la Gurile Dunării, ci o dinastie națională, și revendic pentru casa mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care poporul român i-a încredințat-o»”, a evocat președintele Academiei.

Profesorul Ioan-Aurel Pop: „Este incorect să spunem că românii nu ar fi dorit Unirea”

Ioan-Aurel Pop a subliniat faptul că acestea sunt vorbe urmate de fapte ale unui mare om de stat, demne de memoria colectivă și demne de urmat de noi toți și de către urmașii noștri.

„După 100 de ani de la sfârșitul Marelui Război, toate popoarele rememorează evenimentele de atunci. La finele anului 1918, România avea 300.000 de kilometri pătrați și circa 15 milioane de locuitori, devenind astfel o putere regională de prim rang. În acest stat, majoritatea populației o dețineau românii, [care erau] aproape 3 sferturi (circa 73%). Minoritățile erau formate din maghiari (circa 8%), germani (4%), evrei (4%) și alte grupuri de slavi și alte grupuri pe care le cunoașteți. Ceea ce este fără tăgadă este faptul că majoritatea românilor au dorit să facă parte din România. Sigur, este absurd să spunem că toți românii au participat la mișcarea pentru unire, că toți au dorit cu ardoare unirea. Totodată, este nerealist și incorect să spunem că unirea au făcut-o alții sau că unirea s-a făcut în condiții ideale, cu respectarea principiilor democratice etern valabile şi că nu au fost încălcate drepturile și valorile nimănui. Dar și mai incorect este să pretindem că românii nu ar fi dorit unirea, fiind mai degrabă atrași de alte civilizații sau că un mănunchi de intelectuali i-ar fi amăgit și ar fi acționat în numele lor. Ferice de poporul care are elite cum am avut noi la 1918”, a conchis președintele Academiei Române.

Ultimul cântec de fluier se aude în Ţara Zarandului, graţie unui meşter fluierar din satul Dumbrava de Sus, comuna Ribiţa: Mateş Petre, 66 de ani. Silvia Iorgulescu vine cu povestea, de la faţa locului.

Dacă ajungeți cumva prin Țara Zarandului, faceți un ocol sau o oprire și prin comuna Ribița. Acolo-s multe de văzut, dar mai ales de ascultat și înțeles.

De „obiective turistice” nu duce lipsă – și sunt pentru toate gusturile sau nevoile sufletești –, fie că ești un călător la pas prin istorie în Anul Centenar, un căutător de liniște sau un vânător de „specificități locale”. Ar fi mai întâi Biserica Sfântul Ierarh Nicolae, un monument istoric de început de secol XV, dar şi casa natală a lui Giurgiu Marcu, devenit marele Crişan, ori Mânăstirea Vaca și lacul ei cu nuferi galbeni.

Casele nu mai au toate amprenta arhitecturii tradiţionale şi nici interioare cu icoane şi păretare brodate nu mai găseşti decât arareori, oamenii nu se mai îmbracă în port popular, iar cămăşi cusute cu frunza de gorun tipică locului găseşti doar în lada de zestre. A cui o mai are – dacă o mai are – sau în „Lada de zestre” a comunei, adică o gospodărie autentic tradițională, cu acareturi, interior şi obiecte bine conservate, valorificate cultural și turistic.

Dar nu-i bai, că locurile îşi păstrează neschimbată amprenta mioritică, în unduirea lor lină între deal şi vale, iar oamenii, cu vorba lor domoală, sunt asemenea peisajului: nici grabnici, nici molcomi, ci doar nepripiţi. Îşi schimbă însă iute ritmul când se arată nerăbdători să-ţi prezinte comorile lor şi să-ți fie ghizi prin marea lor „casă” de fânețe și păduri îndepărtate, peste care cerul e acoperiş, zicând un „Doamne-ajută!” când le urezi „cât mai mulți vizitatori”. În curtea „Lăzii de zestre” e o fântână. E singura din comună care are cumpănă, dar apa nu-i potabilă. Ghidul Dorina Rus, de la Centrul Local de Informare Turistică, vede că o „cercetăm” şi spune îndată: „Promit că o curăţ, dacă şi dumneavoastră promiteţi că veniţi şi la anul, că doară ați învățat drumul”.

Oamenii, cu vorba lor domoală, sunt asemenea peisajului: nici grabnici, nici molcomi, ci doar nepripiţi

De jos, de la poale, se vede vârful Strâmba, iar la jumătate de oră de el, în satul Dumbrava de Sus, îl găsiți pe Mateș Petre, ultimul meșter fluierar al unei zone altădată celebre pentru acest meșteșug. Să fii ultimul păstrător de tradiţie nu-i confortabil. Responsabilitatea şi singurătatea sunt mari. Dar meşterul de 66 de ani nu privește nici înapoi, nici înainte cu mânie. Numai constată, cu un umor subtil, realitatea, din locul lui izolat și privilegiat totodată.

„Eu nu sunt fluieraş, spune, ci fluie-rar… că rar mai fac câte un fluier! Despre meşteşug – ce să zic? Spun ce am mai spus şi altora. În Juncu, cum se numea satul Dumbrava de Sus înainte (și satului Crișan îi zicea Vaca), lemnul se transformă în fluiere de două sute de ani. Erau înainte cam o sută de căși care se ocupau cu lucrarea lor. Și nu numai, se făceau ciubere, tulnice, butoaie. Toamna, când se găta lucrul la câmp și cu animalele, în gospodării se strângeau toți, cu mic, cu mare, și ciopleau, sfredeleau, împodobeau lemnul, fiecare după puteri și iscusință”. Într-o familie, peste săptămână, se făceau și câte două sute de fluiere, iar sâmbăta plecau cu ele „la moți”, în comuna Avram Iancu, și le vindeau la intermediari. De acolo, fluierele din Juncu se răspândeau în toată regiunea.

„Ce să faci? Să lucrezi cu sufletul, cu mintea şi cu mâinile un fluier şi să-l vinzi peste trei luni cu 50 de lei?” Foto: arhiva personală Silvia Iorgulescu

Lucra și el în copilărie, sigur. „Mă punea tata, la lucruri ușoare, e drept, dar tot făceam, și ceva am învățat. Pe atunci mi se părea simplu, că nu știam”, adaugă râzând.

Abia mai apoi, încoace, a ajuns să lucreze mai cu sârg, mai „profesionist”. Faima i-a crescut, a participat la târguri de meşteşuguri populare şi a primit premii – Diploma de Excelenţă de la Festivalul Naţional al Tradiţiilor Populare, organizat de Muzeul Astra din Sibiu e un exemplu -, despre care nu vorbeşte decât dacă e întrebat.

„După ce s-a prăpădit tata, sunt 28 de ani de atunci, abia după aia am deprins mai bine. Pe mine m-a descoperit directorul Centrului de creaţie de la Deva, prin 2001. A fost un proiect şi aşa am întâlnit un meșter, profesor de sculptură, datorită căruia am aprofundat tehnica de lucru. Numai tehnica. Întotdeauna, mi-am făcut singur modelele care împodobesc fluierele ori crucile ori ouăle împistrite pe care le mai fac. Nu am copiat de la nimeni, pe haine vechi mă mai uit, dar transform podoabele, nu le iau de-a gata.

„Fiecare lemn e altul”: meşterul Mateş Petre, din satul Dumbrava de Sus, comuna Ribiţa, Ţara Zarandului, România

Inspirația vine ea singură, cum mă apuc de lucru. Nu-mi pun în minte ce să fac. Trag linii, trasez conturul. Cum am făcut prima linie, știu cum continui. Pentru fluiere, mai e vorba și de lemn, de culoarea lui, de consistență. Alunu-i mai molcuț și iese bine dacă știi să-l lucrezi, dar eu lucrez cu mai multe esențe: cireș, frasin, paltin, sânger. Fiecare are personalitatea lui, nuanța lui, rezonanța lui. Fiecare lemn e altul, fiecare fluier e altfel… își merită podoaba lui”.

„Eu nu sunt fluieraş, ci fluie-rar… că rar mai fac câte un fluier!”

Cât durează să faci un fluier?

„Durează, că treaba e complicată: alegi lemnul, îl laşi să se usuce, îl sfredeleşti – am sfredele de 80-100 de ani, toate uneltele mele-s vechi. Urmează cioplitul, se fac ochiurile, rosturile, se şmirgheluieşte fin, se fac contururile desenului, se umplu… Fiecare etapă are cuţitul ei. E mai greu acum, că am şi o mână stricată, lovită cu securea peste tendoane. Oricum, aproape am renunţat la meşteşug. Nu fac fac multe fluiere, doar când şi când mai lucrez. Ca să am când vine cineva străin pe la mine… poate o vrea să cumpere. Am avut oameni şi de la Bucureşti, şi de la Braşov, şi din Germania. Dar meşteşugul se gată… nu mai are vânzare”.

Fluierul românesc, acest totem cântător de tristeţe

E adevărat, adaugă senin, că nici nu mai merge la târguri, cum mergea odată, iar oamenii care ajung la el sunt prea puţini.

„Înainte, plecam la târguri: la Sibiu, la Braşov, la Haţeg, la Târgu Jiu, la Găina. Dar înainte era altfel. Se plăteau cazarea, mâncarea, transportul, aşa că stăteam şi câte o lună. Acum, te mai cheamă, nu te mai cheamă… faima e trecătoare, se duce. Iar ca să mergi singur la evenimente, de capul tău, e complicat. Eu abia dacă am 5 euro să-mi încarc din când în când telefonul. Şi apoi, nici nu-mi mai vine să-mi părăsesc casa, locul. Sunt nouă ani de când nu am mai fost la Târgul de la Deva, doi ani de când nu am mai coborât în Brad. E prea mult zgomot la oraş, multă poluare, mulți șmecheri. Lumea de azi nu mai e sigură.”

„E prea mult zgomot la oraş, multă poluare, mulți șmecheri. Lumea de azi nu mai e sigură”

Cu tehnologia, se împacă şi nu prea.

„Eu nici telefonul nu-l ţin deschis. Stă în cui. Nu răspund la numere necunoscute, adică oricui, că sunt păţit. Intră căsuţa vocală, ascult, văd despre ce e vorba şi sun înapoi dacă e cazul. Dacă nu, nu. Mă deranjează din treabă. Şi când vin oameni pe la mine, mă opresc din lucru. Nu vreau să mă bată nimeni la cap. Îmi place liniştea. De curând, mi-am pus şi Facebook, şi am şi prieteni… Dar când văd că arată cum iubesc ei – şi pe aia, şi pe ailaltă – , îi şterg de la prieteni. Mă interesează mai mult evenimentele, târgurile, artiştii, ce au mai făcut nou. Eu nu pun pe facebook chipul meu, isprăvile mele, ci doar frumuseţea locurilor şi munca mea… acum am o poză cu o cruce sculptată.”

Cât despre posibilitatea de a găsi un ucenic, credinţa de a vedea meşteşugul revitalizat sau încrederea într-o creștere a vânzărilor, speranţele nu-s mari.

 „Ucenici am mai avut, tineri de pe-aici. Dar au plecat la oraş şi s-au angajat. Căşile sunt goale. Ce să faci? Să lucrezi cu sufletul, cu mintea şi cu mâinile un fluier şi să-l vinzi peste trei luni cu 50 de lei? Atâta e un fluier obişnuit, şi unul dublu e 100. Cine să înveţe pentru atâta lucru un meşteşug greu, care nu se deprinde într-o zi-două, ci în ani de zile? Aşa că”, adaugă zâmbind, „spun că a găsi pe cineva dornic să înveţe este ceva imposibil. E la fel cu a zice că aş putea să dau timpul înapoi şi să am din nou 30-40 de ani. Am 66, anii au trecut, nu mă mai preocupă decât partea mea. Merg înainte. Nu sunt supărat, nu sunt revoltat. Nu mai am animale, nu mai lucru la câmp, nu am pe nimeni în jur, aşa că am timp să îmi văd de ce am învăţat şi ştiu să fac. Dar ucenici… astea-s vise mari şi treabă imposibilă!”

Dacă ajungeți cumva prin Țara Zarandului și faceți un ocol sau o oprire prin comuna Ribița, mergeți și la Dumbrava de Sus.

Patru dialecte are limba română: cel dacoromân, cel aromân, cel meglenoromân şi cel istroromân, vorbitorii celui din urmă, localizaţi în Croaţia de astăzi, fiind numiţi de către lingvistul Sextil Puşcariu “românii apuseni”. Matricea Românească a stat de vorbă despre soarta lor, la Novi Sad (Serbia), cu omul de litere Lucian Marina, preşedintele Societăţii de Limba Română din Voivodina.

România este înconjurată de români”, ceea ce ar trebui să ne dea speranţă, însă perspectivele de păstrare a identităţii acestora sunt tot mai reduse, crede Lucian Marina, cel care a evocat figura unui reputat filolog român din afara patriei, ce a încercat să salvgardeze atât cât a putut din specificul românilor de peste graniţe.

“Regretatul Radu Flora a găsit de cuviinţă, încă din anii ’60, să cerceteze şi în Valea Timocului – dar nu i s-a prea permis să facă mari investigaţii. În schimb, a reuşit să meargă în trei campanii de cercetare în Istria, la istroromâni – o altă ramură a românilor, din cele patru dialecte care sunt.

Istroromâni, care în momentul de faţă trăiesc într-un număr poate şi mai mare decât ce realmente se ştie ca atare – deoarece au fost asimilaţi, şi nu ştiu să vorbească limba istroromânilor, ţânţarilor, ţiţerilor, cicerilor, cum îi numeau italienii pe cei din Istria, din zona Monte Maggiore, adică Muntele Înalt, Cel mare. Numele localităţilor – de pildă, Sucodru, adică Sub codru, Jeiăn – arată de la sine, în mod clar, că sunt ale românilor.”

View this post on Instagram

Istroromânii fac parte din #MatriceaRomânească! #limbăromână #dialecte #identitate

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Jul 9, 2018 at 6:49am PDT

De nebănuit este, însă, că istroromânii sunt, astăzi, mai bine reprezentaţi numeric peste Ocean.

“Pe lângă interesul prezentat de unii urmaşi ai locuitorilor din Istria, care s-au dus şi au trăit în Italia, mulţi s-au dus în Statele Unite ale Americii, astfel încât în Queens aveţi acum o comunitate românească de istroromâni, de vorbitori ai limbii istroromâne, mai mare decât ce este actualmente în Istria, în aceste două localităţi mai mari unde se vorbeşte – încă – şi unde există familii care se pronunţă că sunt istroromâni şi că  vorbesc româneşte, sau vlăşeşte, depinde în ce limbă vorbiţi cu ei – croată sau română.”

Radu Flora, omul care a mers printre istroromâni

“Lingvistul Radu Flora, cercetând în trei rânduri localităţile – cu maşina, pe jos, împreună cu fiul Viorel, care a înregistrat cu aparatul de luat vederi – a imortalizat modul de trai, casa, toate cele din jur ce aveau istroromânii: şi ca utilaje, şi ce foloseau, şi expresiile specifice pentru ei. A pregătit, deci, pentru tipar Malgi, sau Micul atlas lingvistic al graiurilor istroromânilor, care din 1986 a aşteptat timp de 12 ani la Editura Academiei să fie publicat. Din ’91-’92, de când am venit în fruntea Societăţii de Limba Română, m-am tot frământat să tipărim cât mai multe dintre cele ce nu au fost publicate de Profesor. (…) Ce este important, este faptul că au fost tipărite cuvintele, zonele, fotografiile din cercetările efectuate de Profesorul Flora”, a spus Lucian Marina pentru Matricea Românească.

Cum se va salva de la extincţie istroromâna, iată o întrebare la care pot răspunde doar Dumnezeu, Istoria şi geniul limbii române.

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

• Despre
• Ultimele Postari

Ovidiu Iordache

Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.

Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

“Conştiinţa românească a voit să dea celui mai mare poet al ei o obârşie fabuloasă”, scrie George Călinescu în capitolul introductiv (“Strămoşii”) al emblematicei sale Viaţa lui Mihai Eminescu. Despre Luceafăr, continuă exegetul, s-a spus că ar fi, la origine: turc, suedez, rus (după mamă), bulgar (cum era numit în zeflemea de adversarii contemporani), sârb, polonez, armean, rutean, albanez, ba chiar şi persan.

“… Eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii d-tale, căci de la aşa oglindă nici nu mă pot aştepta la alt reflex. Dar acest reflex nu schimbă deloc realitatea; el nu mă opreşte de-a fi dintr-o familie nu numai română, ci şi nobilă neam de neamul ei – să nu vă fie cu supărare – încât vă asigur că între strămoşii din ţara de sus a Moldovei, de cari nu mi-e ruşine să vorbesc, s-or fi aflând poate ţărani liberi, dar […] păzitori de temniţă măcar nici unul”, îi răspundea Eminescu unuia dintre detractorii săi, care îi imputa origini străine.

Despre originile presupus aromâne ale poetului naţional al românilor

Poposită la Sofia, în Bulgaria, unde Luceafărul dă inclusiv numele unui bulevard, Matricea Românească l-a aflat pe Eminescu ţinut la mare cinste la sediul Suţatei (Asociaţiei) Aromânilor „Unirea” din capitala bulgară. Şi liderul organizaţiei culturale, Toma Kiurkciev, are o teorie – deschisă discuţiei – privind filiaţia marelui poet, pe care a împărtăşit-o cu Matricea Românească:

[pullquote]Mina, Sina, Dina sunt familii ale aromânilor. Din Mina vine şi Eminescu. Aşa că este de origine aromână. Bineînţeles, el întotdeauna a fost un bun român[/pullquote]

“Mihai Eminescu este de origine aromân din Erige Vardar, din nordul Macedoniei. Mama lui este moldoveancă, mi se pare că este de origine rusă. Dar tatăl lui este din familia Mina… Mina, Sina, Dina sunt familii ale aromânilor. Din Mina vine şi Eminescu. Aşa că este de origine aromână. Bineînţeles, el întotdeauna a fost un bun român. El, în nici o lucrare a lui, nu a pomenit că este de origine aromână! (…)

Cred că ştia că este aromân. El a avut o bună legătură, fiind chiar născut în acelaşi an (n.r., în realitate, cu doi ani mai devreme, la 1848), cu [poetul] Hriso Botev. Şi mi se pare că au avut ceva contacte. Pentru că Botev a trăit la Bucureşti şi a fost în legătură cu intelectuali în toate domeniile. Cred că au avut o legătură bună.”

Întrebat dacă aşa-zisa origine aromână a lui Mihai Eminescu “se simte” în poezia sa, Kiurkciev a fost categoric:

“Nu se simte că este de origine aromână. Absolut! Nu! Totul este pur român!”

Pur român: marele Eminescu, cinstit şi la Sofia de către aromâni

Ceea ce confirmă spusele aceluiaşi Călinescu:

“Nici un scriitor român nu-şi poate afirma mai cu putere ca Eminescu însuşirea de poet ce aparţine poporului român şi nu-şi poate număra ca el strămoşii moldoveni pe degete, vreme de două veacuri.”

Seniorul aromân i-a adus un omagiu marelui poet român Mihai Eminescu, recitând pentru Matricea Românească celebra „Scrisoarea a III-a”. Urmăreşte-l mai jos!

Cu mulţumiri pentru sprijin domnului Victor Dediu, consilier diplomatic, afaceri culturale şi de presă la Ambasada României de la Sofia

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Carmen Bodiu este profesor de Limba şi Literatura Română şi director, Casa Corpului Didactic a judeţului Bihor. Cu ea, Matricea Românească a discutat la Oradea despre starea limbii noastre, despre cum ne “rost(u)im” viaţa ca români, despre marii noştri oameni de cultură, şi despre misiunea dascălului în societatea românească. Interviul integral, în curând pe www.matricea.ro.

Întrebată de către Matricea Românească dacă împărtăşeşte opinia artistului Grigore Leşe, care ne-a declarat că “după 1989, nu s-a schimbat mare lucru în structura spirituală a poporului român”, profesorul Carmen Bodiu a surprins, cu emoţie şi mâhnire în glas, o schimbare fundamentală, de discurs existenţial, a românilor.

Aşa cum îi şade bine unui profesor de Limba şi Literatura Română, cea care este dascăl de 25 de ani (!) a formulat schimbarea de paradigmă din existenţa românilor printr-o superbă subtilitate lingvistică.

Matricea Românească: Observaţi o schimbare în structura noastră morală post-decembristă? Suntem diferiţi de cum eram?

[pullquote]Ce cred că s-a schimbat în mentalitatea noastră, a românilor, după Revoluţia din 1989? Oamenii conjugă mai mult, din păcate, verbul «a avea», decât verbul «a fi»[/pullquote]

Prof. Carmen Bodiu: Da, oamenii conjugă mai des verbul «a avea», decât verbul «a fi»! Am apelat la o exprimare destul de laconică, dar cred că suficient de expresivă ca mesaj. Da, oamenii conjugă mai mult, din păcate, verbul «a avea», decât verbul «a fi».

Tot ce am discutat înainte, vizavi de ce se întâmplă şi în educație, acea simplificare a programelor, acele schimbări care se petrec în majoritatea domeniilor, înseamnă accentuarea laturii materiale a vieții, a lucrurilor, și estomparea laturii spirituale, din păcate. De aceea vă spuneam, că am rămas profund impresionată de orașul Iași – acolo există un nivel de vibrație foarte ridicat, un nivel de vibrație pe care l-a perceput Sabin Bălașa, pictorul care a pictat frescele de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”.

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

“El (Allah) a zis: «O, Iisus (Isa)! Eu te voi lăsa să mori şi te voi înălţa şi te voi purifica (mântui) de necredincioşi, iar pe cei care cred în tine îi voi aşeza deasupra necredincioşilor până în Ziua învierii. Apoi, întoarcerea voastră va fi la Mine şi Eu voi judeca cele pentru care vă certaţi între voi”, se poate citi în Coran, Sura 3:55. Lucrul nu surprinde: Iisus este cea mai menţionată figură din Coran. Prezentă la a doua cea mai veche moschee din România, Geamia “Gazi Ali Paşa” din Babadag (ridicată la 1610), Matricea Românească a stat de vorbă cu imamii instituţiei despre cultura musulmană, prejudecăţile despre Islam, relaţia cu creştinii din Dobrogea şi felul în care datoria faţă de Dumnezeu este înţeleasă într-una dintre marile religii ale lumii.

Matricea Românească: Vă rog să vă prezentaţi pentru cititorii noştri.

Usein Evren: Mă numesc Usein Evren şi sunt imamul acestei geamii încă din 2001. Din acel an, păstorim această funcție în orașul Babadag. Dânsul este Şahin Kaya, din partea Turciei, trimis în România pentru a sluji aici funcția de imam, de hogea.

Matricea Românească:  Spuneți-ne vă rog, în câteva cuvinte, povestea acestui loc care, dincolo de faptul că este superb arhitectural, sunt convins că este plin de însemnătate culturală și spirituală.

Usein Evren: Teritoriul Dobrogei a fost ocupat, cu sute de ani în urmă, de către Imperiul Otoman. Religia musulmană a fost adusă în Dobrogea în anul 1260 de către Sarı Saltuk Dede, trimis aici de către un mare paşă al vremii, Haji Bektaş Veli. Turcii aveau, pe atunci, foarte mulți misionari, pe care îi trimiteau în diverse părți. Sarı Saltuk Dede a fost primul care a transmis Islamul în Dobrogea. Numai în Babadag, pe timpul acela, după 1260, locuiau în jur de 100.000 de musulmani, ceea ce îl făcea capitala Dobrogei. Deci Babadagul era principalul centru de desfacere pentru împrejurimi. Era legătura dintre Dunăre și Mare, și aici era pașalâcul, «miezul» Imperiului Otoman pe timpul acela. De aici se domina tot.

Este o moştenire resimţită până azi. În mare parte a județului Tulcea, ca şi în toată Dobrogea, încă se poartă numele de orașe și de sate de pe timpul acela, nume turcești – precum Sarichioi, Bașpunar, Babadag.

Usein Evren este imam al Geamiei din Babadag, Dobrogea, a doua cea mai veche moschee din România, din 2001

Matricea Românească: Dobrogea este un exemplu de interculturalitate, de conviețuire a multor etnii.

Usein Evren: Aşa este. În Babadag, de ani de zile, de când conviețuim noi, musulmanii, din moși-strămoși, din bunici, niciodată nu am avut probleme. Tot timpul ne-am înțeles foarte bine aici şi cu românii, şi cu machidonii… Cu absolut orice comunitate ne-am înțeles foarte bine, am fost ca frații.

Matricea Românească: Cum ați reușit?

Usein Evren: Vă pot spune ce ştiu de la bunici, fiindcă noi eram mici. Erau fabrici pe atunci, oamenii mergeau la muncă împreună, tot timpul îl petreceau – practic – împreună. Am conviețuit foarte bine până în momentul de față.

Fiecare – catolicii, ortodocșii şamd – crede în religia lui, dar există un singur Dumnezeu

Matricea Românească: Pentru că sunteți amândoi imami, prin ce se caracterizează viața spirituală a credinciosului musulman? Care sunt valorile fundamentale pentru Dvs.?

Usein Evren: Despre religia noastră, după cum ați văzut în diferite surse mass media şi internet, se vorbește… nu neapărat urât, dar unii vor să creeze Islamului o imagine negativă. Din contră, pentru noi, Islamul înseamnă pace, purificare, înțelegere. Toți oamenii trebuie să se înțeleagă, pentru că toți suntem lăsați de Dumnezeu pe acest pământ. Noi trebuie să fim aici uniți ca frații. Este păcat că, din cauza unora, există preconcepţii. În România, în Dobrogea cel puţin, ne înțelegem foarte bine cu orice etnie – de-a lungul anilor și până în ziua de azi, suntem foarte bine.

Matricea Românească: V-am găsit într-o perioadă sfântă pentru Dvs. (n.r. în timpul Ramadanului, pe finalul lunii iunie).

Usein Evren: Într-adevăr, luna lui Ramadan. Duminică avem bayram-ul, ziua cea mare după o lună de purificare, de ramazan. Poate știți că, la noi, timp de o lună de zile, se ține post – nu mâncăm nimic, de dimineața până seara. Ne rugăm, venim seara la geamie. Colegul imam, în fiecare zi, timp de o lună de zile, a citit Coranul musulmanilor care au venit aici. Se recită în fiecare zi câte un belöm, adică o parte din Coran, pe toată durata Ramadanului, până este citit tot.

Interiorul Geamiei din Babadag, Dobrogea, România. Geamia este o casă de rugăciune a musulmanilor, de obicei mai mare decât moscheea

Matricea Românească: În Coran, se spune, la un moment dat, că dacă salvezi un om, ai salvat întreaga lume.

Usein Evren: Întreaga omenire, exact. Noi, musulmanii, dacă vedem pe cineva – de orice religie – la nevoie, trebuie să-l ajutăm. De aceea spunem că religia musulmană este un exemplu. Asta este pentru noi. Noi – fie că suntem imam sau om de rând – trebuie să fim un exemplu pentru toate celelalte religii. Fiecare – catolicii, ortodocşii şamd – crede în religia lui, dar există un singur Dumnezeu. De aceea spun că religia musulmană este o învățătură. De aceea primul cuvânt scris în Coran a fost Iqra, care înseamnă „citește, învață”.

Matricea Românească: Cum vă mențineți comunitatea strâns unită?

Usein Evren: La geamie avem, printre altele, câteva tradiții lăsate de la foștii imami. Predăm și elevilor, copiilor musulmani care vin la geamie. Amândoi ne ocupăm de această comunitate foarte mult, pentru a-i învăța de mici ce înseamnă Islamul. Vin, citesc, îi învățăm curățenia. Aici se învață ce înseamnă Islamul. Să nu se creadă că se vine la geamie să se învețe altceva! Nu. La noi este cu totul altceva. La noi este Islamul curat.

Matricea Românească: Noi, creştinii, avem Decalogul. În Islam, care ar fi cele mai importante precepte?

Usein Evren: Sunt 11 porunci: İmanın şartları şi İslamın Şartları. De exemplu, İmanın şartları cuprinde șase porunci: să credem în Allah, în îngeri, în Coran, să mergem o singură dată în viață – pentru cei care au posibilitatea – la Mecca, să învățăm… Sunt multe. Și mai sunt cinci în İslamın Şartları. De exemplu, orice musulman, înainte de a-și da sufletul, ar trebui să știe un verset. Acel verset trebuie să-l știm, să facem rugăciune, să ținem post. Orice musulman ar trebui să meargă pe urmele acelor porunci.

Matricea Românească: Ne povesteaţi că dumnealui este trimis din partea Statului turc, ceea ce naşte întrebarea cum păstraţi legăturile culturale cu Turcia?

Usein Evren: Dacă ne referim la Sarı Saltuk Dede, avem un mausoleu aici, în Babadag. În fiecare an, cu sprijinul Statului turc, se oficiază un eveniment. Anul acesta va fi a V-a ediție, la care vin reprezentanți ai Turciei la nivel foarte înalt, oameni de afaceri turci din România, enoriași din mai multe orașe şi comunități, alături de care sărbătorim aici, în Babadag, ziua lui Sarı Saltuk Dede.

Comunitatea musulmană din România are o istorie multiseculară, de peste 750 de ani

Matricea Românească: Mărturiseaţi că Dumnezeu este unul pentru toți, și că vă ajutați indiferent de religia în care sunteţi fiecare dintre Dvs. . Cu creștinii, cum decurge relația?

Usein Evren: Este una foarte bună. Avem o strânsă prietenie și cu preotul de aici din localitate, suntem foarte OK, ne înțelegem. Nu ne ocolim în zilele noastre mari de sărbători, cum sunt Ramazan Bayram, Kurban Bayram, de Paște și de Crăciun. Acum, fiind Paștele la noi, se oferă ajutoare celor nevoiași. Deci, noi nu facem separatism între cei care vin. Cunoaștem familii care au într-adevăr nevoie de acele pachete, nu contează religia sau etnia. Am ajutat foarte mulți creștini. La fel, și de Crăciun. Atunci se sacrifică animalele la noi – berbec, oaie – se fac pachete și se împart musulmanilor nevoiași, dar și creștinilor.

La noi, la musulmani, odată ce ți-ai dat cuvântul, nu mai ai nevoie de contracte, pentru că că ți-ai dat cuvântul în fața lui Allah

Matricea Românească: Când s-a pus problema de a se ridica o moschee la București, aşa cum este şi la Constanţa (n.r., ctitorită de către regele Carol I în 1910), au fost controverse privind inițiativa. V-au deranjat?

Usein Evren: Pe mine chiar m-a deranjat, pentru că şi cei care au fost vocali în mass media, presupun că la rândul lor au mulți prieteni turci în România, persoane cu care au copilărit, sau cu care au devenit prieteni între timp. Eu nu cred că ar fi fost ceva care să pericliteze sau să afecteze Statul român, ba din contră. Mai ales la ora actuală, când România este foarte bine păzită din punct de vedere strategic.

Noi suntem prea mici să putem discuta, dar chiar îmi pare rău, și îmi pare rău și pentru  persoanele care au putut sacrifica acele animale pe terenul de acolo. Ne pare foarte rău pentru gestul  pe care l-au cugetat, pentru că se putea întâmpla același lucru și bisericilor din Istanbul. Putea fi mai rău. Pentru noi, a fost foarte jenant. Bineînțeles, în spatele acestor lucruri sunt alții, și pe noi ne depășește subiectul.

Matricea Românească: Din câte știm, religia Dvs. și cultura musulmană se bazează foarte mult pe puterea Cuvântului, mai mult decât pe cea a imaginii. Ne puteţi explica de ce?

Usein Evren: Știți că este o vorbă din bătrâni – „Promisiunea este mai mare decât datoria”. La noi, la musulmani, odată ce ți-ai dat cuvântul, nu mai ai nevoie de altceva. Odată ce ți-ai dat cuvântul, înseamnă că ți-ai dat cuvântul în fața lui Allah. Nu mai este nevoie de contracte.

Musulmanii în România. Scurt istoric

Comunitatea musulmană din România are o istorie multiseculară, de aproximativ 800 de ani, aceasta fiind astăzi prezentă la noi în țară într-un număr redus. Printre cele mai importante centre ale comunităţii musulmane locale se numără Constanța, Tulcea, București, Brăila, Călărași, Galați, Giurgiu, Drobeta-Turnu Severin. În total, aproape 0,3% din populația țării (64.337 persoane) se declară musulmană, conform recensământului din 2011. Majoritatea musulmanilor din România sunt tătari și turci și sunt membrii cultului sunnit. În România, slujbele sunt oficiate în 80 de moschei.

Clădirile cele mai reprezentative pentru cultul musulman de la noi din țară se întâlnesc în Dobrogea. Cel mai vechi locaș musulman, Esmahan Sultan, rămas și astăzi în picioare, se găsește în Mangalia și a luat naștere în anul 1575. Cel de al doilea cel mai vechi şi reprezentativ locaș îl întâlnim în centrul orașului Babadag, unde a fost ridicat în anul 1610 la ordinul conducătorului Gazi Ali Pașa, cel care dă și numele geamiei locale.

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Prinşi în mijlocul evenimentelor şi pasiunilor, mai mici sau mai mari, tindem să uităm să preţuim ceea ce avem. De aceea, aşa cum ne mărturisea marele Grigore Leşe, avem nevoie de experienţa «departelui» şi de un pas în spate, pentru a înţelege şi aprecia mai bine ceea ce este România, şi ce îi datorăm. O discuţie, la Sud de Dunăre, cu părintele Neluţu Oprea, preot iconom al singurei biserici româneşti din Sofia, Bulgaria.

Matricea Românească: Părinte, vă rog să vă prezentați pentru publicul nostru.

Pr. Neluțu Oprea: Sunt părintele iconom stavrofor Neluțu Oprea și sunt reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române în această frumoasă biserică din Sofia, care este și proprietatea Statului român – una dintre cele mai mari și importante biserici, prin originalitatea construcției și prin tot ceea ce există, pe care Statul român, respectiv Biserica Ortodoxă Română, o deține în străinătate – în scopul strângerii legăturilor de prietenie între cele două Biserici ortodoxe surori, cele două popoare prietene, român și bulgar. De asemenea, pentru satisfacerea tuturor nevoilor credincioșilor români care locuiesc aici, în Sofia, nu atât de departe de Biserica-Mamă.

Matricea Românească: Cât de important este pentru românii de aici să aibă o biserică, un locaș de cult unde pot veni să se roage?

Pr. Neluțu Oprea: Într-adevăr, Biserica noastră este una reprezentativă, slujim în fiecare duminică și, după sfințirea acestei biserici, care a avut loc în anul 1923, până în prezent a funcționat neîntrerupt, fiind păstorită numai de către preoți trimiși de către Patriarhia Română. Este un lucru important pentru fiecare creștin român, mai ales care este în străinătate, să aibă un locaș de cult. Biserica este reprezentativă, neavând un cimitir, iar românii noștri din Sofia, căsătoriți aici sau veniți la muncă, aparțin jurisdicțional bisericii de cartier. Dar Biserica noastră este una deschisă în fiecare duminică, iar aici se întâlnesc şi se revăd românii, aici deapănă amintirile de peste săptămână. Este locașul care îi adună pe toți după o săptămână de muncă, la Sfânta Liturghie. Merg apoi la discuții, sau la o cafea.

Matricea Românească: Am putea spune că sunteți un centru focal al românității din Sofia.

Pr. Neluțu Oprea: Da. Și cu atât mai mult, lângă noi, aici în complexul parohial, se află și Asociația Aromânilor “Unirea” de la Sofia, cei care au fost și sunt credincioșii principali, fideli, ai Bisericii noastre. Ne-au ajutat așa cum au putut. Ne bucură faptul că locuim împreună! La Asociație, există și o bibliotecă. Iar fiecare credincios care are nevoie de o consultație, este primit cu bună plăcere sus. Într-adevăr, este un centru cultural-religios, pe care îl avem aici în Sofia.

Matricea Românească a trecut Dunărea pentru a lua pulsul vieţii culturale şi spirituale a românilor din Bulgaria

Matricea Românească: Cu ce probleme vin la Dvs. românii care, iată, trăiesc în Sofia și care simt nevoia să se raporteze la o instituție bisericească românească?

Pr. Neluțu Oprea: Românii care vin la biserica noastră sunt unii și aceiași. Ne cunoaștem foarte bine. Majoritatea vine să se împărtășească și să se spovedească în cele patru posturi mari. În cursul săptămânii, dacă vor să ceară un sfat sau dacă vor să avem o discuție amicală, să putem să îi ajutăm într-un fel sau altul, sunt bineveniți. De asemenea, la biserica noastră au fost foarte mulți români care s-au căsătorit, alții care poate au avut alte momente mai puțin fericite pe care le-au săvârşit aici. Dar, pe lângă românii din Sofia, avem și bulgarii prieteni care locuiesc în apropiere și care vin și asistă la slujbele noastre.

Matricea Românească: Cum gestionaţi acest lucru?

Pr. Neluțu Oprea: Dacă românii vin mai târziu puțin, și bulgarii sunt de la începutul slujbei, slujba începe în limba bulgară, iar după aceea, când vin românii, continuăm cu limba română. Dintotdeauna, Simbolul Credinței, Sfânta Evanghelie, Apostolul și Rugăciunea Domnească „Tatăl nostru”, le rostim și în limba bulgară, și în limba română. Sunt foarte mulţi bulgari care vin şi asistă la slujbele noastre.

Matricea Românească: Cum reacționează credincioșii bulgari la spiritualitatea românească?

Pr. Neluțu Oprea: Extraordinar! Nu fac diferența. Începând cu anul 1992, în Bulgaria a avut loc un raskol (o ruptură, n.n.). O parte din Biserică s-a răsculat împotriva fostului Patriarh, au avut un sinod alternativ. O parte dintre biserici erau ale Patriarhului legitim, celelalte ale Patriarhului raskolnic. Aşa se face că, într-un oraș, era şi un Mitropolit raskolnic, și unul de drept.

Din 1923 până în prezent, Biserica română „Sfânta Treime” din Sofia a funcţionat neîntrerupt

La fel era și în Sofia, de altfel: lumea mergea la o biserică și întreba: „A cui este biserica aceasta, a Patriarhului Maxim, sau a raskolnicilor?” Şi atunci, foarte mulți ziceau: „Mai bine mergem la Biserica română. Acolo este liniște, este pace și sunt de aceeași credință, de același botez și de același Dumnezeu. Nu?” De atunci vin credincioșii. Dar nu numai de atunci, pentru că sunt foarte mulți care locuiesc în apropiere și care iubesc biserica aceasta.

Vă spun un secret: Sanctitatea sa Neofit, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Bulgare, pe vremea când dânsul și fratele lui, dirijorul Dimitrov, erau elevi, au trăit în incinta bisericii noastre. Mama lor era slujitoarea bisericii noastre, la pangar – vindea lumânări -, iar ei au trăit în niște dependințe pe care le avem aici, în interiorul complexului.

Matricea Românească: Extraordinar.

Pr. Neluțu Oprea: Apoi, înainte să plece la Seminar, s-a rugat la sfânta icoană a Maicii Domnului să-i îndrume pașii. Unde să se ducă, în viața monahală, sau în viața preoțească? De aceea, foarte multă lume și acum mă întreabă: „Părinte, unde este icoana la care s-a rugat Patriarhul Neofit să-i îndrume Dumnezeu pașii?”.

Patriarhul Neofit este foarte apropiat de biserica noastră. Fiind Mitropolit la Ruse atâția ani de zile, a fost invitat de către toți ierarhii noștri, și cunoaște poate mai bine bisericile din România decât foarte mulți alții.  Dovadă că anul acesta, de ziua Bisericii noastre, de Rusalii, de Sfânta Treime, am avut onoarea să-l avem în mijlocul nostru. Din partea noastră, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a participat Înaltpreasfântul Teodosie de la Arhiepiscopia Tomisului. Am fost înconjurați de 18 preoți, 6 diaconi șamd. O sărbătoare care a dat nota aceea a spiritualității și a ecumenismului, pentru că i-am avut aici și pe reprezentantul Bisericii Ruse, pe omologul meu care este din Bulgaria, bulgari și români.

Matricea Românească: Un exemplu foarte frumos de toleranță și de coeziune.

Pr. Neluțu Oprea: Exact. De asemenea, şi credincioși români, şi bulgari, și de la Biserica Rusă. Mai ales că Înaltul Teodosie ne-a făcut o surpriză plăcută, aducând aici moaștele Sfinților Epictet şi Astion de la Constanța, spre închinare în ziua respectivă, a hramului.

Matricea Românească: Pentru că suntem la Sud de Dunăre, în Sofia, aveți un sfat pentru românii care sunt fie aici, fie în altă parte în diaspora – cum să-și păstreze identitatea?

Pr. Neluțu Oprea: În primul rând, Biserica este una. Este aceeași peste tot. Așa cum a spus Mântuitorul: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu”, așa este. Pentru românii de aici, Biserica pe care o avem la Sofia este un punct de întâlnire, un centru de spiritualitate unde întotdeauna sunt bineveniți. Trebuie să Îi mulțumim bunului Dumnezeu că ne-a dat această Biserică, și că este a noastră, și că putem să avem grijă de ea. Pentru că au fost situații când am vorbit cu oameni care au plecat în străinătate, și spuneau că au suferit pentru că acolo nu aveau o biserică. Dacă aici nu aveau timp să vină, acolo se duceau o dată la o lună, și trebuia să parcurgă câte 300 de kilometri ca să ajungă la biserică. Poate de multe ori se întâmplă că ceea ce ai, nu prețuiești, iar ceea ce nu ai, prețuiești și vrei să ai mai mult. Biserica noastră este deschisă tot timpul, pentru oricine. Noi suntem aici, la dispoziția lor, să ascultăm ce au pe suflet.

Sunt foarte mulţi bulgari care vin şi asistă la slujbele noastre

Matricea Românească: La anul, vom sărbători Centenarul Marii Uniri. Cum veţi trăi epocalul eveniment aici, la Biserică?

Pr. Neluțu Oprea: Aici, la Biserică, o să trăim același moment pe care îl trăiesc toți românii de peste tot, alături de cei care sunt în țară, pentru că este un moment important. Îl vom sărbători împreună în același spirit.

Părintele Neluţu Oprea, de la Biserica ortodoxă „Sfânta Treime” din Sofia, Bulgaria, crede că românii au datoria morală, faţă de înaintaşi, de a-şi păstra credinţa şi tradiţia

Matricea Românească: Ce exemplu ar trebui să luăm de la înaintașii noștri care au făcut Unirea?

Pr. Neluțu Oprea: Trebuie să luăm tot ceea ce au făcut. Așa cum, și în Biserică, ne raportăm la cei care au fost înainte, să păstrăm acele învățăminte, acele canoane neștirbite. Cum a spus Mântuitorul, trebuie să păstrăm acea tradiție – și Scriptura, și Sfânta Tradiție – neştirbită, așa cum au lăsat-o moșii și strămoșii noștri. Să ne gândim – citeam undeva – că, atunci când creștinii din Hunedoara erau constrânși să treacă la religia de dincolo de noi, și Maria Theresa dăduse acest ordin, un bătrân a spus: „Vedeți cojocul aceste de pe mine? Este al meu. Dacă vreți, îl dezbrac și vi-l dau. Mâna este a mea. Dacă o vreți, tăiați-o și luați-o. Dar am o credință, pe care nu v-oi da-o nici vouă, și nici împărătesei voastre, ci numai lui Dumnezeu”. Asta trebuie să luăm bun, de la bunii și strămoșii noștri, pentru că tot ceea ce avem și de care ne bucurăm astăzi este datorită lor. Lor li se cuvine toată cinstea și închinăciunea în vecii vecilor, amin.

Matricea Românească: Cum ați reacționat când ați auzit numele proiectului nostru?

Pr. Neluțu Oprea: Este un lucru extraordinar. Toată lumea care vrea să facă ceva bine pentru credinţă şi românitate este de lăudat. Faptul că ați venit la biserica noastră, faptul că purtăm această conversație, că această filmare o vor vedea nenumărați oameni, pentru noi este o bucurie și vă așteptăm întotdeauna în mijlocul nostru. Mulțumim de asemenea reprezentanților Ambasadei Române la Sofia, care de fiecare dată nu au precupeţit să vină cu toţi reprezentanţii care au vizitat Sofia, pentru că aceasta este mândria noastră, și asta ne face să fim cunoscuți și noi, și locașul nostru de cult, în țară, pentru cei care nu știu despre el.

Cu mulţumiri pentru sprijin domnului Victor Dediu, consilier diplomatic, afaceri culturale şi de presă la Ambasada României de la Sofia

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

Ruşi din punct de vedere etnic, dar români din punct de vedere civic, lipovenii din Jurilovca ar putea fi obiect de studiu în ce priveşte loialitatea faţă de România. Matricea Românească le-a ascultat gândurile şi cele mai intime dureri. Un video emoţionant, realizat în Dobrogea.

“Pot să vă cânt un cântec de-al nostru?”, mă întreabă Paul Condrat din Jurilovca (judeţul Tulcea), un lipovean în ochii căruia s-a adunat toată Marea Neagră, pe care strămoşii lui pescari au pribegit, dar au şi supravieţuit şi dus mai departe un extraordinar patrimoniu cultural. Încuviinţez.

“Din păcate, se pierde cam tot. (…) Folclor încă există. Folclorul muzical ar fi specific nouă, un element vizibil și consistent.”

Îl întreb despre ce sunt cântecele lipoveneşti şi dacă, aşa cum intuiesc, au o tristeţe pregnantă.

“Sunt destul de multe cântece triste. Sunt și unele vesele, jucăușe, dar într-adevăr foarte multe sunt triste. Cred că e vorba de nostalgia, de dorul de casă. Deși nu musai că în melodii e redată pribegia – nu prea, culmea. Dar cele mai frumoase sunt melancolice.

Multe cântece lipoveneşti sunt triste. Cred că e vorba de nostalgia, de dorul de casă

Cele mai vechi și cele care îmi sunt mie apropiate de suflet, de inimă, aduc cu cântările bisericești. E foartă multă melopee. Voi fredona unul, din viaţa pescarilor.”

După momentul plin de emoţie, aflu de la Paul ce transmite cântecul.

“Interesant este că e doar un catren, sunt 3-4 cuvinte care se repetă. În cântec e vorba, de fapt, despre iubita, logodnica, soția eventual – nu e specificat – ce-și așteaptă alesul plecat pe mare, la pescuit, și pe care l-a prins furtuna, și-l zărește în depărtare, dar pescarul, logodnicul, nu reușește să se apropie de mal.”

Finalul rămâne deschis, ne asigură Condrat, pe vremuri profesor de istorie, apoi implicat în administraţie şi azi antreprenor.

O „Mioriţa” lipovenească

La Jurilovca, e aproape imposibil să te retragi în carapacea civilizaţiei, iar folclorul lipovenesc poartă în el mărturia puternicei legături a omului cu elementele naturii. Un nod de legătură cu ţara adoptivă: România.

“O altă melodie are tema Mioriței, numai că iubita întreabă privighetoarea dacă nu i-a văzut iubitul. Nu e ca-n Miorița, cu păstori, şi nici iubitul nu a fost ucis. Dar tema e aceeași, un dialog cu natura, cu Cosmosul.”

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018

„Interviul cu doamna director este mâine, la ora 13:30. Să nu întârzii”, au fost cuvintele Mirelei Sandu, responsabilul relației cu presa, atunci când mi-a comunicat ora și ziua discuției cu managerul Ada Lupu Hausvater, de la Teatrul Național din Timișoara. Dacă, atunci când am pornit spre Teatru, mă așteptam să întâlnesc un artist obișnuit care-mi va lansa declarații clișeice despre dramaturgie, mărturisesc că încă de la prima strângere de mână, totul s-a „dizolvat”. Regizorul Ada Lupu Hausvater este un om în fața căruia nu poți fi altfel decât tu însuți, pentru că seninătatea și bunătatea distinsei doamne nu îți inspiră altceva.

Am discutat cu un artist desăvârșit, dar și cu imaginea ideală a conducătorului unei instituții de cultură. Spectacolul „O scrisoare pierdută” (regizat de către Ada Lupu Hausvater), pe care l-am văzut recent pe scena Teatrului Național Timișoara, în contextul prezenței Matricei Românești la Festivalul European al Spectacolului din Timișoara – Festivalul Dramaturgiei Românești (FEST-FDR), mi-a arătat „un altfel de Caragiale”, unul ancorat în realitate. Cunoscătorii știu că în privința abordării contemporane a unui clasic, linia dintre eșec și succes este extrem de fină. Dar, sub îndrumările regizorului și cu o distribuție ce mustește de talent, interpretarea celebrei piese a lui Caragiale a cunoscut succesul.

Matricea Românească: Unde se află dramaturgia românească în prezent? Mai au dramaturgii inspirație?

Ada Lupu Hausvater: O, cred că au și inspirație, și cred că au și foarte multe subiecte. Vedem, zi de zi, o explozie de subiecte: de la povești reale, până la poveștile ireale, de la absurdul care invadează realitatea zi de zi, până la un misticism (și el dezorientat), toate în același timp. Vedem în Festival foarte multe spectacole a căror temă este identitatea. Până la urmă, cred că este o problemă de identitate să definești cine ești, ce ești, către ce mergi și ce alegi. Facem alegeri în fiecare secundă din viața noastră și, ca să putem face aceste alegeri – cele mai bune, cele mai corecte -, se presupune că am avut timp să ne educăm liberul arbitru.

Matricea Românească: De ce a fost aleasă, ca temă a Festivalului, Identitate?

Ada Lupu Hausvater: Exact din cauza asta. Anul trecut, când am decis tema, am discutat cu echipa care lucrează la Festival, și ne-am întrebat: cine suntem noi – ca individ, ca națiune integrată în această zonă geografică, în această nouă Europă, care este identitatea noastră la nivel cultural, care este identitatea noastră la nivel social, economic? Cine suntem noi, de fapt? Pare o întrebare simplă, dar nu e. În același timp, identitatea de grup atrage după sine un destin individual. Este o responsabilitate mare pentru ambele părți.

Identitatea de grup atrage după sine un destin individual. Este o responsabilitate mare pentru ambele părți

Matricea Românească: Care este provocarea pe care o lansați spectatorului ce va urmări piesele încadrate în această temă?

Ada Lupu Hausvater: Provocăm spectatorul să-și pună întrebări. Simt nevoia – ca adult, ca artist, ca om – să îmi asum propria existență. Cred că trebuie să ne asumăm, să învățăm să ne întrebăm: „Oare ce ține de fiecare dintre noi? Ce am putea face noi? Ce aș putea face eu? Cum pot eu să fac lucrurile mai bune?”. Toată lumea are soluții pentru alții. Nu funcționează, deci probabil că din altă parte ar trebui să începem: am putea începe de la ce poate face fiecare dintre noi. Fără doar și poate, o să ajungem și în momentul în care, odată ce fiecare va face cu reală credință ce are de făcut, vom învăța să creăm relații corecte, vom învăța să comunicăm cu adevărat. Știți cum se spune: ceea ce suntem este o expresie a ceea ce facem, a acțiunilor noastre. Noi nu ne prezentăm prin modul cum arătăm sau prin vârsta pe care o avem, ci prin ceea ce facem. Faptele ne identifică și ne definesc. În felul acesta, vorbim despre identitate. În acest context, revenind la FEST-FDR, trebuie să vă mărturisesc că avem niște spectatori minunați. Sunt parteneri de dialog. Am încredere că lucrurile vor sta cu timpul din ce în ce mai bine în societatea noastră și datorită lor.

Ada Lupu Hausvater este, în calitate de director al Teatrului Național din Timișoara, la al treilea mandat Foto: arhiva personală

Văd în fiecare zi oameni care luptă să-și construiască o viață normală. Nu vorbim despre marile vise, despre cucerirea planetei Marte, ci despre a învăța să fim normali, să avem o viață normală, să ne bucurăm zi de zi de familia noastră, de meseria noastră. De aceea, provocarea noastră pentru public este acest drum pe care îl invităm să pornim împreună, și ne propunem să devenim cât mai constructivi cu putință. Întrebarea privind identitatea are un răspuns pe care ni-l dăm fiecare dintre noi în sala de spectacol. Trebuie să alegi. Avem, fiecare dintre noi, o responsabilitate față de Univers. Se spune că nu se face primăvară cu o floare. Ba da, o floare aduce primăvara.

Matricea Românească: Românii mai știu ce înseamnă identitatea lor?

Ada Lupu Hausvater: Cred că mulți români știu ce înseamnă identitate, și cred că sunt mulți oameni, profesioniști care lucrează, sunt foarte buni în ceea ce fac și nu visează funcții politice. Cred că sunt mulți români foarte buni, profesioniști. Ca dovadă, vedem succesul real pe care mulți copii îl au la școală. De asemenea, sunt profesori foarte buni, sunt doctori foarte buni. Sunt oameni buni în toate categoriile, iar societatea ar trebui să promoveze mai mult competențele, profesionalismul. Trebuie să văd criterii de evaluare reale și să am încredere că cel mai bun a câștigat – nu prin faptul că a avut o imunitate mai puternică față de celălalt, ci pentru că a fost mult mai bine pregătit.

Publicul din sală este unul care trăiește astăzi, noi le vorbim oamenilor de astăzi. Chiar dacă jucăm „Hamlet”, sau „Iulius Cezar”, sau o piesă de Caragiale, totul este astăzi

Matricea Românească: Cum poate fi conservată această identitate prin teatru?

Ada Hausvater: Teatrul are o responsabilitate foarte mare, iar un Teatru Național, cu atât mai mult. Subiectele pe care le abordăm au legătură cu tot ce se întâmplă astăzi. Publicul din sală este unul care trăiește astăzi, noi le vorbim oamenilor actuali. Chiar dacă jucăm „Hamlet”, sau „Iulius Cezar”, sau o piesă de Caragiale, totul este astăzi. Într-un fel sau altul, se referă la oamenii de astăzi. Te întrebi: „De ce vreau să montez textul ăsta? Dacă vreau să merg la muzeu, merg la muzeu sau deschid un album de altădată și văd ce se întâmpla”. Mă interesează în ce măsură am putea schimba ceva, am putea trezi conștiința. În fond, teatrul cu asta se ocupă. Momentul de catharsis este cel care ne face să învățăm ceva, să mergem mai departe și să descoperim acel unic adevăr.

Matricea Românească: Prin ce se deosebește dramaturgia românească de producțiile altor națiuni?

Ada Lupu Hausvater: Noua dramaturgie românească este foarte implicată social, atentă la abaterile de la normalitate. Cred că este foarte important să dai șansa oamenilor să se exprime. Asta este esențial, mi se pare obligatoriu. Sunt voci care își doresc foarte mult să se exprime, să fie văzute, apreciate și să-și găsească un drum. Ar trebui să existe mult mai multe companii de teatru și să existe formule prin care să fie finanțate. Sau să se creeze teatre. Suntem o țară mare, avem o populație mare – ar trebui să apară multe teatre. Fără cultură, fără educație și fără sănătate, este puțin probabil ca un popor, o națiune să poată avea coloană vertebrală. Așadar, sunt trei direcții în care este esențial să sădești sămânța bună, pentru a avea un „organism” sănătos.

Actorii Cătălin Ursu (stânga), Victor Manovici (centru) și Călin Stanciu Jr., magistrali în piesa „O scrisoare pierdută”, regizată de către Ada Lupu Hausvater Foto: Adrian Pîclișan

Cred că ar trebui finanțate multe companii – nu neapărat de stat, ci și private. Teatre independente. Ar trebui să funcționeze un sistem în care acestea să se poată exprima și la care publicul să se raporteze. Este, cred, un mecanism care ia timp. Evident, există foarte mulți artiști independenți foarte buni, care trebuie să aibă unde să meargă. Nu cred că vreunul dintre ei își dorește să fie angajat pe o perioadă nedeterminată. Am auzit de foarte multe ori: „Tinerii renunță”. Dar tinerii renunță pentru că nu au unde să lucreze și pentru că trebuie să trăiască. Așa că, decât să stea într-o profesie, să se supere și să-și amărască viața, mulți dintre ei probabil se îndreaptă către altceva.

Matricea Românească: Cum stă Timișoara la capitolul „suflu nou” în teatru: producții, actori tineri, număr de spectatori?

Ada Lupu Hausvater: Teatrul Național stă foarte bine. Eu sunt regizor, originară din București. În 1 octombrie 2005 am avut prima mea zi de mandat în Timișoara în calitate de manager. Acesta este al treilea mandat. Mi-a fost clar de la început: „Trebuie să fac acest proiect. Am hotărât că asta voi face în acest proiect”. Nu am venit cu ideea: „Bună ziua, o să stau și eu pe aici”. Am pornit, în 2005, de la 6-7000 de spectatori pe an – aveam doar Sala Mare, pe care o împărțim cu Opera. Anul trecut au fost 46.000 de spectatori. E o distanță mare. Desigur, acum avem și Sala 2, și Studio „Uțu”, o sală de 50 de locuri. Am învățat să facem spectacole importante pentru public, am învățat cum să lucrăm. Se montează și se demontează decoruri foarte mult, avem peste 20 de reprezentații pe lună. Avem un public constant, care vine pentru actorii Teatrului Național – sunt actori tineri de 20-30 de ani, și sunt și actori maturi.

Au trecut aproape 12 ani, ne-am maturizat. E ceva. E important pentru noi ca Teatrul să fie identificat prin actorii lui, prin creațiile sale, prin felul în care spectacolele noastre sunt conectate la realitate. De exemplu, „Anna Karenina” nu e un spectacol uitat în timp, despre drama femeii, ci este un spectacol despre prezent. E un simbol important, într-o societate care renunță foarte ușor, ceea ce nu cred că e normal. Totul se bazează pe relații umane, pe capacitatea de a rămâne consecvent, constant, pozitiv, pe capacitatea de a juca cinstit.

Publicul vine în căutarea actorilor Teatrului Național din Timișoara, și asta mă bucură foarte mult

Iată, se joacă în Sala Mare, cu sala plină. La fel, în Sala 2 și la Studio „Uțu”. Sunt lucruri extraordinare. Mai mult decât atât, publicul vine în căutarea actorilor Teatrului Național din Timișoara, și asta mă bucură foarte mult. De asemenea, am reușit să construim atelierele de producție de decoruri ale Teatrului Național, „Fabrica de decoruri”. Atunci când am venit la Teatrul Național, demersul de construi „Fabrica” a fost parte din primul meu proiect. Decorurile se sudau afară, în curte, și am spus că mi se pare anormal: „Cum să sudezi, dacă plouă?” Primăria Timișoara ne-a concesionat un hectar de pământ, pe care noi am construit, finanțați de Ministerul Culturii, ateliere de producție. Avem niște ateliere superbe. Acum, ne trebuie bani pentru dotare, dar e primul amplasament perfect pentru o linie de producție: cu ateliere în stânga și în dreapta, cu depozitele alături. Putem lucra profesionist în Teatrul Național, în condiții civilizate. Decorurile se scot de aici și se transportă la săli, la depozite.

„O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale, în „straie noi” pe scena Teatrului Național din Timișoara Foto: Adrian Pîclișan

E un rulaj continuu: aduci, duci, iar aduci și duci. E normal să fie așa. Nu e normal să stea toate aici, și nici nu cred că este bine cum fac unele teatre, care externalizează producția și renunță la atelierele de teatru. Cred că teatrul se bazează pe un tip de meșteșug. În primul proiect asta am scris, că eu cred mult în meșteșugarul de teatru. Același lucru se întâmplă și în spatele scenei: avem costumiera noastră, care e genială, este aici de ani de zile și este de neînlocuit. Are această iubire față de actor, față de fiecare costum pe care îl pune pe omul acela. Nu trebuie să îi spună nimeni nimic: ea și le face, le pregătește, le calcă, le coase, le spală. Pantofarul de teatru este, la rândul lui, specializat pe un tip de utilizare. Sau tâmplăria de teatru – pentru că noi folosim anumite materiale care trebuie să pară, nu să fie, reale.

Teatrul Național din Timișoara a cunoscut, sub conducerea Adei Lupu Hausvater, revirimentul

N-aș vrea să omit Sinagoga (foto jos) desacralizată din cartierul Fabric. Așteptăm o finanțare cu care vom construi acolo o sală de spectacole. Sinagoga este în zona Fabric, la marginea unui parc, într-un cartier cu clădiri Art Nouveau. Este un cartier în care nu există teatru. Întorcându-te în aceste cartiere, încet-încet, întorci oamenii către cultură. Este foarte important. Și nu numai atât: așa, vor înțelege de ce trebuie să aibă grijă de stucaturile care pică de pe clădirile în care locuiesc. Dacă nu au grijă, este și pentru că nu își dau seama cât de valoroase sunt.

Sinagoga este în zona Fabric, la marginea unui parc, într-un cartier cu clădiri Art Nouveau. Este un cartier în care nu există teatru. Întorcându-te în aceste cartiere, încet-încet, întorci oamenii către cultură

Toate acestea – de unde am plecat și unde am ajuns – ne-au demonstrat că Naționalul din Timișoara poate să fie un centru teatral. Asta îmi doream, să creez un centru. Pe de o parte, ne păstrăm specialitatea, specificul – avem decoruri, ateliere. Firește, anumite lucruri le comandăm – motoare, obiecte, instalații pe care nu le putem face aici. Dar cum le integrăm? Asta este foarte important. Pentru asta e nevoie de oameni care știu ce înseamnă scena de teatru. E valabil pentru toate spectacolele noastre – de la cele pe care le facem în Sala Mare, titluri clasice, musical-uri, până la spectacolele experimentale de la Sala 2 sau Studio „Uțu” .

Anul acesta, am făcut primul spectacol cu o vedetă de teatru – este mai mult decât o vedetă -, Florin Piersic Jr. El a montat la noi „Frați”, de Dave Williams, în care și joacă. Tot el a tradus și textul în limba română. Este un actor complex, un artist total. Spectacolul experimentează teatrul american de astăzi și, de asemenea, o temă destul de sensibilă. E foarte important să explorăm zone mai puțin evidente, zone marginale – dacă tot vorbeam despre ideea de centru. E foarte important să ne adresăm tuturor. Publicul trebuie să aibă pentru ce să vină la teatru, trebuie să îi facă plăcere să revină.

În urmă cu câteva luni, un preot mi-a spus, printre multe alte cuvinte înțelepte, faptul că Biserica însăși este un spital care oblojește sufletul omului. În urma unei scurte vizite în istoricul oraș Alba Iulia, am trecut pragul unui loc despre care pot spune, fără teama de a greși, că reuneşte ambele instituții: în incinta primului spital militar din România a fost inaugurat un muzeu al icoanei și cărții religioase. Museikon este singurul muzeu de artă religioasă din țară, precum și noua instituție de care albaiulienii se pot bucura și prin care își pot îmbogăți atât intelectul, cât și duhul. Matricea Românească a fost invitată vineri, 28 aprilie, la inaugurarea acestui pol cultural, născut în urma proiectului „MUSEIKON. Un nou muzeu al icoanei revitalizează o clădire monument istoric restaurată în Alba Iulia”, finanțat printr-un grant oferit de Islanda, Liechtenstein și Norvegia.

Cu toate că, în spațiul românesc, granița dintre patrimoniul cultural și cel religios este fină, ba pe alocuri chiar inexistentă, pentru că adesea cele două se întrepătrund, la Museikon vizitatorii sunt invitați să cunoască icoana transilvană, să rezoneze la nivel spiritual cu ea, dar și să aibă contact cu cărțile de cult, acesta fiind unul dintre principalele scopuri ale entității nou înființate.

Și pentru că semnificația cea profundă a icoanei este aceea a comuniunii omului cu Dumnezeu, la inaugurarea Museikon a avut loc și sfințirea acestui spațiu, de către Arhiepiscopul Alba Iuliei, Irineu. Evenimentul de vineri a fost organizat de Consiliul Județean (CJ) Alba, Muzeul Național al Unirii, Arhiepiscopia Ortodoxă a Alba Iuliei și de Muzeul Universității din Bergen (Norvegia).

Museikon, primul muzeu al icoanei și cărții religioase din România, va găzdui mii de obiecte de patrimoniu religios

„E ciudat cum județul actual a reușit să concentreze cele mai importante figuri de artiști români transilvăneni, și nu numai, care au venit și au lucrat pentru comunitățile de aici. De ce aici și nu pentru altele, aș avea un răspuns: pentru că aici au fost oameni mai cu dare de mână, au putut plăti mai mult, au avut mai din timp șansa să-și înfrumusețeze bisericile, au fost mai luminați și și-au dat seama că trebuie să facă ceva și pentru Casa lui Dumnezeu. Asta a adus la apariția unei colecții incredibile, și trebuia făcut ceva cu ea. Suntem la începutul mileniului III, vorbim de patrimoniu cu aplomb și suntem foarte entuziasmați de ce o fi aia, «vai de mine!». Dar clădirile pică pe noi, obiectele se sfărâmă și ce facem, facem cu banii altora. Așa a fost și în această situație”, a declarat, pentru Matricea Românească, muzeograful Ana Dumitran, de la Muzeul Național al Unirii.

„La icoană te rogi şi dacă eşti credincios, şi dacă nu eşti”

Unul dintre motivele pentru care acest proiect s-a născut a fost acela al prezenței tradiției de iconari în Alba, una ce merită conservată şi promovată, întrucât meșterii sunt din ce în ce mai puţini. Ion Dumitrel, președintele CJ Alba, a dezvăluit auditoriului că, odată cu restaurarea vechiului spital în care se află Museikon, se va da startul la amenajările multor alte instituții culturale din oraș, care au nevoie de atenție: Sala Unirii, Muzeul Unirii sau Cercul Militar.

Icoana rămâne centrală pentru spiritualitatea transilvană

„Am început cu icoana, pentru că în tot ceea ce ne dorim să facem pentru acest loc minunat al României, trebuie să începem cu o rugăciune, întotdeauna în fața icoanei. Cât de credincios sau necredincios este cineva, când trece prin fața icoanei, tot se roagă. Sunt convins că și colegii s-au rugat”, a mărturisit Dumitrel.

„Un patrimoniu cultural este o cultură vie doar dacă este experimentat, comunicat, înțeles și folosit”

Muzeul va fi populat cu toate obiectele de patrimoniu din arhivă în câteva luni, întrucât normele în vigoare spun că piesele trebuie găzduite de un spațiu nou creat abia după jumătate de an, pentru a nu fi afectate de umiditate. Însă din toamnă – tot atunci când va avea acces şi publicul -, încăperile răcoroase și albe vor cuprinde tezaur, icoane pe sticlă sau pe lemn și cărți rare bisericești, din colecțiile Arhiepiscopiei locale și ale Muzeului Național al Unirii. Faptul că icoana este una dintre cel mai des întâlnite mărturii ale istoriei românești, întrucât a rezistat trecerii anilor în comparație cu alte vestigii, nu mai este o surpriză pentru nimeni. De aceea, Museikon îmbină istoria cu religia.

La inaugurarea muzeului au participat personalități locale, dar și fețe bisericești

Însă nici prezentul nu a fost ignorat, întrucât vizitatorii au la dispoziție și echipament digital modern, prin intermediul căruia pot cunoaște taina și arta iconografiei. Mai mult, elevii, dar și adulţii, sunt așteptați la atelierul de pictură pe sticlă și pe hârtie, unde vor învăța să picteze icoane, pe care le vor lua acasă.

Vizibil încântat de concretizarea proiectului, Henrik von Achen, directorul Muzeului Universității din Bergen (Norvegia), a subliniat că Museikon are menirea de a salvgarda patrimoniul religios, reprezentat de icoanele transilvănene: „Pentru a păstra patrimoniul cultural este extrem de important ca acesta să rămână viu și accesibil. De aceea muzeul este atât de important: un patrimoniu cultural este o cultură vie doar dacă este experimentat, comunicat, înțeles și folosit. Patrimoniul religios nu poate fi înțeles fără credința care îl exprimă și îl definește. Avem de-a face, aici, cu dimensiunea relaționară a icoanei”.