Republica Moldova

Continuând o tradiție a relațiilor de excelență, Festivalul Regal de Operă “Virginia Zeani” devine, începând de anul acesta, partener în România al Filarmonicii de la Chișinău, colaborare care, pe lângă obiectivele artistice, vizează campania de strângere de fonduri pentru reconstrucția centrului cultural basarabean, parțial distrus de un incediu în luna septembrie, 2020.

„Festivalul de Operă Virginia Zeani și-a asumat, prin semnarea unui acord, rolul de partener și mediator în campania de strângere de fonduri pentru reconstruirea Filarmonicii din Chișinău. Suntem alături de autorități, de muzicieni și de publicul basarabean. Au pierdut un centru cu imensă valoare simbolică. Este o dramă care are un impact major asupra tuturor. Pe lângă simpatia pe care i-o datorăm unei comunități care și-a pierdut filarmonica, pentru restaurarea acestui prețios edificiu, ajutorul necesar este acum unul concret. Contăm pe sprijinul tuturor organizațiilor publice și private în acest demers nobil de ajutorare a fraților noștri din Republica Moldova”.

Marian Jurgiu,

Directorul Festivalului Regal

de Operă “Virginia Zeani”

“Casa Filarmonicii, o clădire emblematică a orașului Chișinău și un centru cultural cu prestigiu și tradiție, se află de câteva luni într-un minuțios proces de evaluare și examinare, în timp ce muzicienii, care nu au oprit în niciun moment munca de creație, repetă și cântă în exil, în spații de împrumut. Acestea sunt primitoare și confortabile, însă ne-a rămas dorul de atmosfera de acasă, alături de dorința de a avea un centru dedicat, care să ne dea siguranța și să ne inspire, astfel încât să ne putem asuma pe deplin rolul în sistemul cultural intern și internațional. Dacă vom merge împreună, dacă vom fi toți împreună, într-o zi, în curând, în sala noastră de concerte vor răsuna iar aplauze. Ne-am propus să facem o campanie activă pentru colectarea fondurilor necesare reconstrucției, alături de iubitorii muzicii culte din Republica Moldova și din diaspora și alături de parteneri de încredere la nivel european și internațional. Festivalul Regal de Operă “Virginia Zeani”, prieten cu tradiție, ne este alături în acest demers, urmând să dezvoltăm împreună proiecte în măsură să le vorbească despre importanța instituției noastre celor care au gust pentru frumos și disponibilitatea să ajute. În curând, evaluarea va fi finalizată, va fi întocmit caietul de sarcini și vom putea spune care sunt fondurile totale necesare acestui proiect. Ne unim forțele pentru a salva un centru de excelență, perpetuând, astfel, spiritul nobil și înaltele aspirații despre care vorbește, de altfel, întregul parcurs profesional al dnei Virginia Zeani”.

Svetlana Bivol

Director General al Filarmonicii „Serghei Lunchevici”

Chișinău

VIDEO: Împreună Renaștem – proiect de sprijin al Festivalului Regal de Operă “Virginia Zeani” pentru reconstruirea “Filarmonicii Serghei Lunchevici” din Chișinău

O ediție specială a Festivalului Regal de Operă “Virginia Zeani” va avea loc, în perioada 20-22 august, în spații publice și centre culturale din Târgu Mureș. Organizat de Asociația “Together on Top”, în parteneriat cu Asociația “Hai la sat”, Primăria din Târgu Mureș, Instituția Prefectului – Județul Mureș și Consiliul Județean Mureș, Festivalul Regal de Operă “Virginia Zeani” este o reverență adusă Virginiei Zeani, una dintre marile soprane ale lumii, care s-a născut în Transilvania.

A moștenit pasiunea pentru cusut de la bunica din partea tatălui. Pe când era în clasa a VII-a, Stela a făurit prima ie, însă fără a cunoaște ceva despre istoria și semnificația acestui veșmânt. Odată cu trecerea timpului, a descoperit grupul Semne cusute, coordonat de Ioana Corduneanu, iar din acea clipă pasiunea și entuziasmul din inima ei, au dat naștere următoarei dileme: cum poți scoate ia dintr-un spațiu muzeal și să o prezinți într-un alt context? În 2017 a organizat prima expoziție, iar de atunci Stela, Nadia, Diana, Cristina și Parascovia, membrele fondatoare ale grupului MăiestrIA, au strâns o comunitate din care fac parte șase mii de membri, plus un grup de lucru în care sunt peste 100 de femei pasionate de tradiție și cusut. Clubul MăiestriA în acțiune a purtat cămașa tradițională de la Tokyo până la Madrid, a editat volume de specialitate și de ceva vreme oferă cursuri celor care doresc să-și cultive pasiunea pentru cusut și frumos. Astăzi, poposim în Republica Moldova unde ne este gazdă Stela Moldovanu și povestim despre arta cusutului, semnificația din spatele iei și proiecte de viitor.

Interviul pe scurt:

• O întâlnire providențială: “Atunci am înțeles că o cămașă tradițională este mai mult decât un simplu ornament (…) De aici a pornit această dorință de a descoperi ia autentică, de a vedea care este diferența dintre o cămașă tradițională și una de duzină.”
• Când oamenii se lasă cuprinși de frumos: ”Suntem o comunitate care se bazează pe ajutor reciproc unde învățăm una de la cealaltă, și asta ne face să evoluăm și să creștem. Tot ceea ce facem este îndreptat către generațiile viitoare, prin urmare trebuie să le vorbim pe limba lor.”
• Autentic vs Fake: “O ie autentică are ornamente geometrice abstracte care poartă o anumită semnificație. Modelele de azi cu trandafiri sau diferite floricele, sunt rezultatul inspirației moderne pentru că oamenii preferă să cumpere ceea ce înțeleg mai ușor (…) Atunci când vorbim de o ie autentică, vorbim de un lucru care poartă un mesaj.”

Ediția în română și cea în engleză a volumului “MăiestriIA-povestea cusută a iei”

Croindu-și drum prin viață

Născută și crescută peste Prut, Stela și-a manifestat pasiunea pentru broderie de timpuriu. O vedea adesea pe bunica din partea tatălui cum broda sau lucra cu croșeta și era fascinată de capodoperele care îi ieșea din mâini. “De fapt, am învățat să cos la școală. Am avut o profesoară de educație tehnologică care era foarte pasionată de cusut și ne-a transmis această dragoste. Prima ie pe care am cusut-o a fost în clasa a VII-a, era un model cu floricele, nu mi-a zis nimeni atunci despre semnificații mai profunde. Țin minte că folosisem un ornament de pe o cămașă veche, iar la mâneci făcusem un ajur de la perdeluța bunicii mele” povestește Stela Moldovanu pentru Matricea Românească.

,,Atunci am înțeles că o cămașă tradițională este mai mult decât un simplu ornament”

Timpul se așezase ca o zgură peste acel episod. Stela crescuse, se luase cu alte treburi și abia dacă se mai gândea la acea ie. În 2004 a pus pe picioare Moldeco, o companie privată specializată în domeniul serviciilor de înrămare a operelor de artă plastică. Toate bune și frumoase, până când, într-o zi, s-a schimbat ceva. “Am dat peste grupul Semne Cusute în acțiune coordonat de Ioana Corduneanu. Acolo am văzut o cămașă din Transnistria și am fost fascinată de povestea ei. Atunci am înțeles că o cămașă tradițională este mai mult decât un simplu ornament, că ea are un rost, o valoare pe care trebuie să o descoperim. De aici a pornit această dorință de a promova ia autentică, de a vedea care este diferența dintre o cămașă tradițională și una de duzină”.

Cele cinci membre fondatoarea ale grupului MăiestrIA

MăiestrIA sau frumusețea meșteșugului în prezent

În anul 2017, cu un car de vise și o ambiție de neclintit, Stela a organizat primul concurs de ie cusută manual desfășurat în afara unui spațiu muzeal. Pe de o parte a fost o încercare de a prezenta ia într-un context diferit, iar pe cealaltă, dorința de a forma un grup de femei pasionate de cusut. Rezultatul? “Acum avem o comunitate care are peste șase mii de membri, plus un grup de lucru unde sunt peste 100 de doamne care cos sub îndrumarea noastră. Am lansat recent și un curs online pentru începători, un curs gratuit la care s-au înscris peste șapte mii de persoane”, afirmă Stela Modovanu.

,,Tot ceea ce facem este îndreptat către generațiile viitoare”

Cele cinci membre fondatoare ale grupului MăiestrIA, au închegat o comunitate de femei care activează în diferite domenii, de la juridic, medical, educațional, mergând până la cel antreprenorial. Am fost curios să aflu ce le-a făcut să vină în rândurile acestui grup. “Cred că le-a atras această posibilitate de a-și descoperi identitatea, de a se conecta cu rădăcinile lor și de a încerca să înțeleagă faptul că există un rost dincolo de ceea ce cunoaștem. Aceste descoperiri îți dau forța de a merge mai departe cu verticalitate, îți arată că nu ești o frunză purtată de vânt, că faci parte dintr-un neam cu o moștenire care trebuie dusă mai departe. Suntem o comunitate care se bazează pe ajutor reciproc, unde învățăm una de la cealaltă, și asta ne face să evoluăm. Tot ceea ce facem este îndreptat către generațiile viitoare, prin urmare trebuie să vorbim pe limba lor. Clar nu mai putem comunica așa cum era pe vremea bunicilor noștri, ne-am schimbat, s-au schimbat ocupațiile noastre, ritmul vieții, nu mai avem atât de mult timp cum aveau ele“, lămurește Stela.

Portul popular prin lume

Pandemia a izolat în mediul online întâlnirile Clubului MăiestrIA în acțiune. Cu toate acestea, anul 2020 a prilejuit o nouă expoziție în care douăzeci de cămăși lucrate manual au stat la un click distanță. Și pentru că am pomenit de expoziții, vreau să aflu de la Stela Moldovanu pe unde au colindat cămășile MăiestrIA. “Am expus în România, la Muzeul Astra din Sibiu, apoi în București la Muzeul Țăranului Român. Cinci cămăși cusute de fetele fondatoare au participat în cadrul proiectului “Ia Aievea” inițiat de Ioana Corduneanu, iar ulterior au fost expuse la Tokyo. Cea mai recentă ieșire a fost la Madrid, unde cu sprijinul Ambasadei Republicii Moldova, am expus în Senatul Spaniei două zeci de cămăși cusute de membrele grupului nostru.”

,,Cinci cămăși cusute de fetele fondatoare (…) au fost expuse la Tokyo”

Pe lângă toate acestea, Stela este autoarea volumului “MăiestriIA-povestea cusută a iei” o carte gen enciclopedie, în care se face o incursiune în istoria iei, se relatează procesul de creație, sunt analizate croiuri, simboluri și tehnici de cusut. “Ideea acestei cărți a venit în urma expozițiilor noastre. Nu mi-am propus să creez o lucrare academică, pentru că etnografia nu este domeniul meu, am realizat mai degrabă un album de frumusețe, care să te inspire să-ți dorești să coși o ie cu mâna ta. Din munca de un an de zile a ieșit o lucrare de 448 de pagini, iar anul trecut a apărut și ediția în limba engleză la care am mai adăugat două zeci și opt de pagini cu cămăși realizate în ultimul an“, lămurește Stela.

Cum distingem o ie autentică de un kitsch

Profit la maxim de dialog și aduc în discuție următorul subiect: ia și kitsch-ul chinezesc. O rog pe Stela să ne spună care sunt indiciile după care putem distingem o ie autentică de una contrafăcută. “O ie autentică este lucrată 100% manual și este cusută pe pânză de in, cânepă sau bumbac, având în general ornamente geometrice abstracte. Modelele pe care le vedem azi cu trandafiri sau diverse floricele, sunt rezultatul inspirației moderne pentru că oamenii preferă să cumpere ceea ce înțeleg mai ușor. Apoi, o ie autentică nu are niciodată mânecile scurte, ea trebuie să fie strânsă la gât și nu cum vedem azi că se poartă lăsată pe umeri. Culorile pe care le găsim pe ia autentică sunt de obicei culori naturale, monocrome sau combinații de nuanțe care există în natură. Atunci când vorbim de o ie autentică, vorbim de un veșmânt care poartă un mesaj.”

Finalul interviului bate la ușă, dar nu închei fără a descoperi care sunt planurile pentru viitorul apropiat. “Ne dorim să organizăm un curs practic de cusut online în cadrul căruia cursantele vor lucra în paralel cu profesoarele, iar în final să realizăm fiecare o cămașă cusută de noi și eventual să facem și o expoziție cu toate acestea”, conchide Stela Moldovanu.

Talent, perseverență, dorință, și multă muncă, sunt doar câteva din atributele lui Sergiu. Tânărul s-a îndrăgostit de muzică pe filieră maternă. A început cu pianul, iar când a mai crescut  a fondat Ansamblul vocal a cappella Crescendo Band, o premieră pentru Republica Moldova. Cum era firesc, premiile nu au încetat să apară și odată cu ele s-au deschis noi uși. Acum, Sergiu Garabajii studiază canto la Academia Națională de Muzică ”Gheorghe Dima”  din Cluj, iar asta e doar începutul.

Interviul pe scurt:

• Artistul prin ochii lui Sergiu Garabajii: “Artistul știe să pătrundă în inima spectatorului, să-l emoționeze și să reușească să-i transmită emoții prin ceea ce cântă“
• Primele tangențe cu muzica: “Îmi aduc aminte cu duioșie de primii mei ani de învățăcel, când nu aveam încă instrument și eram nevoit să-mi desenez un pian improvizat pe o masă ca să pot exersa“
• Muzica religioasă, balsam pentru suflet: “Creaţiile religioase, pe lângă faptul că sunt foarte valoroase din punct de vedere artistic, sunt pline de pietate, sunt profunde şi au puterea de face ordine în sufletele răvășite, sau din contră, în cele prea exaltate“

Când viața te provoacă să cânți

Copilăria lui Sergiu stă sub semnul notelor muzicale. Provine dintr-o familie în care mama fusese cântăreață, probabil de acolo a moștenit “microbul“ muzicii. “Mi-am rugat mult părinții să mă înscrie la o școală de muzică din oraș. Acolo am început să cânt la pian. Îmi aduc aminte cu duioșie de primii mei ani de învățăcel, când nu aveam încă instrument și eram nevoit să-mi desenez un pian improvizat pe o masă ca să pot exersa. A fost o etapă pe cât de grea, pe atât de minunată, pentru că întotdeauna atitudinea și voința trebuie să facă tandem pentru a reuși”, povestește Sergiu Garabajii pentru Matricea Românească.

“Când nu aveam încă instrument eram nevoit să-mi desenez un pian improvizat pe o masă ca să pot exersa”

După terminarea gimnaziului s-a înscris la Centrul de Excelență în Educație Artistică ”Ștefan Neaga” din Chișinău. Dar, când era în anul I, Sergiu dă frâu spiritului creator și pune bazele Ansamblului vocal a cappella Crescendo Band, o premieră în peisajul muzical de peste Prut. “Am încercat să adun colegi care împărtășesc aceleași valori și principii estetice. Inițial am pornit de la un mesaj bine definit, şi anume de a transforma energia și talentul într-un produs inedit artistic, inspirat de ultimele tendințe în sfera artei scenice“, spune Sergiu.

Crescendo Band, o premieră muzicală peste Prut

S-a format o trupă de zile mari care a cântat și încântat peste tot. Profesorii Tatiana Daniță și Oleg Constantinov, au crezut în acești tineri și au vegheat asupra lor. Timpul se scurge, iar Crescendo Band a realizat producții precum Set your sail (by Markus Detterbeck), Carol of the bells (pentatonix’s cover), Euphoria (by Lorren), Te rog & Cum ne noi – (Carla’s Dreams COVER), Retro Medley, Noapte de vis, Uptown Funk (by Mark Ronson ft. Bruno Mars) și altele. “Am colaborat cu National Youth Orchestra în proiectele Pop Simfonic 2 și Pop Simfonic 3. Un succes pe care l-am obținut alături de colegii din trupă a fost duetul realizat împreună cu Formația a capella TheExchange din SUA pentru piesa Uptown Funk de Bruno Mars la Filarmonica Națională Serghei Lunchevici din Chișinău“, a zis Sergiu Garabajii.

Muzica religioasă și ansamblul vocal Sacramento

Gata, acum schimbăm placa. Sergiu mă duce într-o sferă în care sacrul se împletește armonios cu profanul. Vorbim de ansamblul vocal religios Sacramento, pe care l-a fondat acum câțiva ani. Curios, l-am întrebat de ce s-a orientat către acest gen de muzică. “Creaţiile religioase, pe lângă faptul că sunt foarte valoroase din punct de vedere artistic, sunt pline de pietate, sunt profunde şi au puterea de face ordine în sufletele răvășite, sau din contră, în cele prea exaltate. O parte din mine se regăsește în muzica religioasă. Am amintiri frumoase legate de orice liturghie cântată şi de oamenii care au participat la ele“, a destăinuit Sergiu Garabajii

“Tind să cred că divinitatea ne înzestrează pe toţi cu talent şi “nebunie” creatoare”

Munca și dragostea cu care a slujit muzica i-au adus multe satisfacții sufletești, dar, și multe premii. În 2017, Ministrului Educației, Culturii și Cercetării din Republica Moldova, i-a acordat Premiul Național pentru realizări și performanțe deosebite în domeniul cultural artistic. Nu m-am putut abține nici de această dată și l-am întrebat pe baritonul Sergiu Garabajii, care este mentalitate cu care abordează concursurile. Este un vânător de premii? “Nu sunt omul care vânează premii. Lucrul la care mă gândesc atunci când merg la concurs este prestația scenică și dorința de autodepășire. În artă, dar şi în orice alt domeniu, este întotdeauna loc pentru mai bine, iar acest lucru e posibil doar prin încercări“, conchide Sergiu.

La 15 ani, cu un bagaj de vise în spate, o puștoaică lasă Republica Moldova și poposește în România. Face liceul la Galați, apoi ASE-ul și se angajează într-o multinațională. Pasiunea pentru vizual o avea de mică. Unchiul este fotograf artist, iar ea o permanentă sursă de inspirație. Peste ani, microbul se transmite. Astăzi, Tatiana Volontir îmbină armonios economia cu fotografia de portret.

Articolul pe scurt:

• Soarta fotografului pe timp de pandemie: “În această perioadă am avut timp suficient să studiez mai mult și să învăț lucruri noi. Chiar dacă lumea s-a oprit pentru un timp, eu am avut două proiecte și asta m-a uimit, pentru că sunt șanse mici să ai de lucru pe segmentul fotografiei în contextul actual“
• Ce este special în fotografia de portret?: ”În fotografia de portret este vorba de simțire, de comunicare. Creez un cadru din detaliile pe care le culeg, apoi vizualizez povestea. Mă gândesc ce lumină s-ar potrivi, ce fel de cromatică, ce mediu să aleg“
• Chimia dintre economie și fotografie: “A urmat o perioadă în care nu mai știam dacă sunt economist sau fotograf. Sunt două domenii total diferite, pe parcurs acumulam unele frustrări pentru că trebuia să merg la job și astfel nu mai aveam timp pentru fotografie“

Printre cifre, grafice și obiective

Tatiana a avut tangențe cu arta încă din copilărie. Mânuiește penelul cu tact, a făcut o școală de muzică, cântă la acordeon și la chitară. Face parte din generația care a beneficiat de burse de studiu, așa că a decis să vină în România.“Mi-am petrecut o bună parte a copilăriei la bunici. Adesea, unchiul venea și ne lua cu el prin sat, pe dealuri și ne făcea fotografii. Multă vreme nu am avut un aparat foto, m-am dedicat studiului și nu avem timp de altceva“, povestește Tatiana Volontir pentru Matricea Românească.

A urmat o perioadă în care nu mai știam dacă sunt economist sau fotograf

În ultimul an de studii decide să își cumpere un aparat și se pune strașnic pe fotografiat. “A urmat o perioadă în care nu mai știam dacă sunt economist sau fotograf. Sunt două domenii total diferite, pe parcurs acumulam unele frustrări pentru că trebuia să merg la job și astfel nu mai aveam timp pentru fotografie. Așa că mi-am luat o pauză de la muncă și m-am dedicat artei fotografice”, spune Tatiana.

Fotografia de portret și taina persoanei

Un artist nu poate lucra mecanic, inspirația este esențială. Tatiana a cântărit mai bine lucrurile și a decis să se întoarcă la multinațională.”Am înțeles că între economie și fotografie, trebuie să existe un echilibru. La început pozam peisaje, dar după mi-am dat seama că acolo nu pot interveni, trebuie doar să aștepți momentul potrivit. Portretul este altceva, acolo trebuie să descopăr trăsături și atitudini de care cei imortalizați nu sunt conștienți“, precizează Tatiana Volontir.

Omul cu care lucrez îmi acordă toată încrederea și îmi dă voie să intru în universul lui

Fotografia comercială și cea de portret sunt două lucruri diametral opuse. Dacă pentru prima e necesar doar un aparat bun și parametrii tehnici bine definiți, la fotografia de portret lucrurile stau altfel. “În fotografia de portret este vorba de simțire, de comunicare. Creez un cadru din detaliile pe care le culeg, apoi vizualizez povestea. Mă gândesc ce lumină s-ar potrivi, ce fel de cromatică, ce mediu să aleg. Am anumite piese din acest puzzle, omul cu care lucrez îmi acordă toată încrederea și îmi dă voie să intru în universul lui. De acolo, culeg bucățică cu bucățică și compun cadrul“, explică Tatiana.

Despre expoziții și perioada pandemiei

Fotografiile i-au trecut granițele și au ajuns până în Rusia, Republica Moldova și România. Inevitabil, au apărut expozițiile, o perioadă frumoasă încununată cu premii. Ca orice artist fotografic, Tatiana este într-o continuă căutare. “Am două direcții pe care le urmăresc atunci când fotografiez. Prima ține de o descoperire personală cu fiecare fotografie pe care o fac. A doua vizează un permanent proces de învățare legat de tehnica fotografică, culoare, compoziție, geometrie și perspectivă. Mă fascinează universul formelor, pentru că liniile direcționează privitorul către anumite detalii“, lămurește Tatiana.

Mă fascinează universul formelor, pentru că liniile direcționează privitorul către anumite detalii

Pe final de interviu am fost curios să aflu cum a traversat fotografa Tatiana Volontir această perioadă. “Pe timpul pandemiei am avut timp suficient să studiez mai mult și să învăț lucruri noi. Chiar dacă lumea s-a oprit pentru un timp, eu am avut două proiecte și asta m-a uimit, pentru că sunt șanse mici să ai de lucru pe segmentul fotografiei în contextul actual.”

Chipurile românilor din jurul granițelor – acesta este subiectul fotografiilor dintr-o neașteptată expoziție organizată la Academia Română în aceste zile. Coordonatorul este profesorul Radu Baltasiu, directorul Centrului de Studii în Probleme Etnice al Academiei. El este și autorul unora dintre fotografii, iar pe celelalte le-au realizat Ovidiana Bulumac, Ovidiu Bâlea, Emil Țîrcomnicu, Zavișa Jurj, Cătălin Alexa. Expoziția are patru arii de interes: Basarabia, goranii din Polonia (adică muntenii valahi), maramureșenii din Ucraina și timocenii din Serbia. Radu Baltasiu ne-a acordat un interviu despre românii care trăiesc în comunitățile istorice, împovărați adesea de dorința de a fi mai aproape de țara lor.

Expoziția pe care ați deschis-o zilele trecute este un gest aniversar față de comunitățile istorice românești din diaspora. Este și un gest recuperator, un mesaj de speranță?

Da, și una și alta. Am surprins chipuri ale românilor și imagini ale comunităților românești din sudul Poloniei, respectiv goralii sau muntenii valahi, ale maramureșenilor care au rămas în Ucraina, din zona Teceu, ale timocenilor, blajinii care au un dialect bănățeano-oltenesc foarte interesant și, de asemenea, câteva chipuri din Basarabia. Este o expoziție rod al multor kilometri, sunt zeci de mii de kilometri parcurși de-a lungul ultimilor 3-4 ani, împreună cu colegii cu care expun și, sigur, principala motivație este să contribuim și noi, după puterile noastre, nepermis de modeste, la sărbătorirea comunităților istorice.

De ce ați simțit nevoia să faceți această călătorie în imagini?

Știți că România este unul dintre puținele state care au efectiv o ”corolă minunată”, să-l parafrazez pe Blaga, de comunități istorice, din păcate ignorate de către mass-media și de către majoritatea instituțiilor. În ultimii ani s-a agravat această ignoranță. Academia Română a ales să parcurgă sensul invers și să readucă la lumină, să reamintească opiniei publice despre existența acestor comunități, despre nevoile lor. În același timp, am dorit să arătăm chipurile luminoase și în suferință de altfel, cu excepția goralilor care o duc foarte bine acolo, sunt un model chiar și pentru noi, în special economic.

În Timoc sunt 300 de mii de români în suferință, în câteva zeci de localități

Ei trec printr-un proces interesant de redeșteptare națională. Practică o agricultură de înalt succes, îmbinată cu turismul, astfel au atras atenția autorităților poloneze la cel mai înalt nivel. Eu însumi am fost cu o echipă de la centrul pe care îl coordonez, anul trecut, într-o zonă lângă Noul Sas, o denumire foarte interesantă din Polonia. Reuniunea lor s-a desfășurat sub înaltul patronaj al președintelui Poloniei.

Nu același lucru li se întâmplă timocenilor!

În Timoc este o comunitate de români aflată realmente în suferință, în sensul că sunt cei mai mulți români din Serbia, aproape 300.000, în câteva zeci de localități, în care elementul românesc este și astăzi preponderent. Ei nu au școală și nici slujbă în limba română de foarte multă vreme. Spre deosebire de românii din Voivodina, timocenii nu au nici un fel de drepturi. Și spun, poate a suta oară, că n-ar fi rău atunci când statul român se grăbește să susțină necondiționat aderarea unor țări la Uniunea Europeană, să aibă în vedere și situația drepturilor comunităților românești din aceste țări, din reciprocitate, la nivelul standardelor pe care noi deja le aplicăm.

Surpriză și așteptare în expoziția ”Chipuri și locuri în comunități istorice românești”

Curiozitate, surprindere, dar și curăție sufletească, transmise prin doi minunați ochi albaștri. Care era atmosfera în care ați identificat acest chip?

Da, în Ucraina ne-am focalizat pe mutrișoarele unor copilași care văd pentru prima dată teatru și pentru prima dată teatru românesc. Cercetarea s-a făcut undeva în munții Carpați, în zona Teceului. A fost o experiență de nedescris chiar și pentru noi să facem aceste fotografii. O experință similară am avut și la o stână din zona cetății Hust, acolo unde Mihai Viteazul a avut cea mai la nord-vest cetate.

Chipuri de copii am văzut și în fotografiile reprezentative pentru comunitatea românească din Basarabia. Unii, un fel de actori.

Pentru zona Basarabiei am colaborat cu colegii de la Institutul de Etnografie și Folclor. Am scos în urmă cu doi ani o lucrare, un album-monografic, despre viața unor comunități din Republica Moldova și am reliefat și acolo câteva obiceiuri legate de Crăciun, de Anul Nou.

Colegii mei au surprins câteva chipuri de copii care efectiv se minunează în timp ce citesc în limba română

Ei prezervă foarte bine, aproape mai bine decât noi, aceste sărbători. De asemenea, am relevat ocupații. Ce să vă spun școala din Basarabia. Este un fenomen foarte interesant în sensul că ei nu au suficientă carte în alfabet latin. Colegii mei au surprins câteva chipuri de copii care efectiv se minunează în timp ce citesc în limba română.

Speranța pare că dă tonul expoziției. Care este mesajul pe care doriți să-l transmiteți prin acest proiect?

Anton Golopenția, unul dintre martirii pușcăriilor comuniste, principalul asistent al lui Dimitrie Gusti și unul dintre întemeietorii geopoliticii ca știință în România scria, la declanșarea celui de-al doilea Război mondial, că principalul pilon al politicii externe românești ar trebui să fie consângenii, altfel nu se justifică politica externă. Mesajul este să-i redescoperim, să ne trezim la viață, aflând sau reaflând despre acești consângeni care au probleme foarte seriose.

În Timoc nu întâmplător  ne-am axat pe câteva fotografii din Lăpușna, ctitorie a lui Radu cel Mare, căreia de la an la an ploile îi șterg frescele. Tot Timocul este împânzit de ruine bisericești, mănăstirești realizate în Evul Mediu cu frățietate între cele două spații. O curioasă întorsătură a istoriei în momentul de față. Expoziția noastră este un semnal la trezie și la bucurie împreună.

Duminică se va sărbători Ziua Românilor de Pretutindeni. Ce mesaj le transmiteți?

Sunt instituții și actori instituționali care nu i-au uitat și îi roagă să țină aproape în continuare. O să facem tot ce putem!

Ecaterina Savitsky este unul dintre acei oameni speciali care, tineri fiind, ştiu sã sintetizeze prin existenţa lor creativã ceea ce ţine de meşteşugurile tradiţionale şi ceea ce ţine de domeniul artei, al creaţiei originale.

Ĩn ceea ce o priveşte, nu putem vorbi doar de un alt artizan popular îndemânatic care încondeiazã ouăle în tehnici strãvechi şi care aplică o serie de simbolistici specifice acestei tradiţii populare  (oul încondeiat fiind un simbol al regenerãrii şi purificãrii naturii, dar şi o subtilă evocare a sacrificiului christic).

Ecaterina Savitsky s-a nãscut in Republica Moldova şi a absolvit Academia de Muzicã, Teatru şi Arte plastice din Chişinãu în 2008. Are o activitate artisticã serioasã şi prezenţe pe simezele şi în cadrul unor concursuri naţionale şi internaţionale cu premii şi nominalizări notabile in România, Bulgaria şi Canada.

Ceea ce impresioneazã însã la acest artist este mai curând modalitatea de a extrapola motivele tradiţionale ale meşteşugului încondeierii ouălor în domeniul creaţiei independente, în maniera în care o fac marii artişti ce îşi trag seva inspiraţionalã din rodul artelor populare şi le transformã în declaraţii artistice personale.

Arta “semnată” de către artistul plastic Ecaterina Savitsky este o declaraţie personală

O privire aruncatã asupra galeriei de imagini a artistei, Hand painted eggs, va observa transpunerea unor motive standard: crucea, steaua, motivele vegetale, linia, spirala, în creaţie de sine stătătoare.

Va observa abordarea novatoare şi interferenţa cu motive ale artei abstracte, ale artelor decorative de secol XX (art nouveau, art deco). E o decoraţiune care nu oboseşte ochiul ca în arta populară, unde accentul cade pe abundenţă, ci îl lasã sã reflecte asupra motivului ales, sã vadã echilibrul liniilor şi al culorilor.

Este clar cã suntem, ca la toţi marii artişti, în lumea artelor plastice influenţate de tradiţiile populare, dar filtrând şi informaţiile acumulate de artist, precum şi propria imaginaţie.

Acestea fiind spuse, vã lãsãm sã citiţi interviul acordat de Ecaterina Savitsky pentru Matricea Românească.

Matricea Românească: Ce ne puteți spune despre proiectul Hand Painted Eggs?

Ecaterina Savitsky: Este un proiect înființat de mine în anul 2004, cu scopul de a aduce pe teritoriul Republicii Moldova tradiția încondeierii ouălor în tehnica huțulă cu ceara în volum, o tehnică în care mai pot fi ghicite fragmente de datină și de tradiție primordială.

Matricea Românească: Care este opinia dumneavoastră cu privire la situația patrimoniului imaterial / tradiţii şi meşteşuguri din Republica Moldova şi România?

Ecaterina Savitsky: Majoritatea meșteșugurilor contemporane practicate în Republica Moldova au ajuns într-un ultim stagiu de atrofie, fiind rupte de tradiție și transformate într-o producție pseudo-tradițională, în care nu există nimic autentic și nimic informativ. În căutarea de prosperitate economică, și, uneori, pur și simplu prin îmbogățirea materială, valorile spirituale și-au pierdut prioritatea, trecând pe un loc secundar. Însă, meșteșugurile cu adevărat tradiționale, care stau la baza spiritualității, sunt ceea ce unește diferite comunități de oameni stabilite pe același teritoriu geografic. Nevoia renașterii tradițiilor naționale comune pentru Republica Moldova și România a devenit foarte actuală și importantă pentru acestea, atât pentru fiecare stat independent în parte, cît și pentru întregul patrimoniu european.

Matricea Românească: Sunt autoritățile abilitate suficient de implicate în salvgardarea fondului patrimonial național?

Ecaterina Savitsky: În Republica Moldova există organizații implicate în salvgardarea fondului patrimonial cultural național, însă corupția, birocrația și absența mijloacelor financiare adecvate, necesare pentru documentarea, conservarea și protejarea acestuia, stagnează și stopează majoritatea proiectelor. Dar, există și partea bună a lucrurilor: sunt implementate și realizate multe proiecte datorită oamenilor din domeniul culturii, științei și oamenilor particulari, care sunt dedicați păstrării și valorificării tradițiilor autentice.

Doar prin grijă faţă de patrimoniu, identitatea culturală a unui popor supravieţuieşte

Matricea Românească: În baza experiențelor culturale avute, considerați că discutăm despre anumite linii de ruptură, atunci când analizăm comparat protecția patrimoniului imaterial din Republica Moldova și din afara granițelor?

Ecaterina Savitsky: Sunt de părere că există o mare diferență între metodele și realizările ce țin de protecția patrimoniului imaterial din Republica Moldova și al statelor din afara granițelor acesteia. În ultimele două decenii de independență, nu am fost în stare să elaborăm o strategie viabilă și durabilă, un plan de acțiuni în acest domeniu și, cel mai grav, nu am fost în stare să păstrăm o bună parte din obiectivele de patrimoniu cultural. Legislația este imperfectă, deoarece nu sunt aplicate în practică nici măcar prevederile legale în vigoare.

Matricea Românească: Ce obiective asumate regăsim în spatele acestui proiect personal?

Ecaterina Savitsky: Creaţia artistică întotdeauna evoluează în raport cu societatea, fiind sensibilă la orice schimbare. Arta fiind creată de personalităţi, reflectă starea societăţii. Ca să fie salvată tradiția și ca să și-o asume și generațiile care vor urma, mi-am propus obiectivul de a sparge tiparele acestui meșteșug de sezon, plasându-l în dimensiunea atemporală a artei propriu-zise. Țin să transform oul încondeiat dintr-un obiect religios, într-un obiect de design pentru interior sau într-un suvenir de calitate, ce a păstrat valorile și realizările multor generații și care redă atitudinea și viziunea asupra lumii a poporului nostru, abordate în mod contemporan.

Matricea Românească: Cum caracterizați apetența publicului pentru arta populară?

Ecaterina Savitsky: Arta populară explică și justifică relațiile între oameni, valoarea culturii spirituale a unui individ și a omenirii în general, aceasta este interfața oamenilor, motiv pentru care, în toate timpurile, răufăcătorii au căutat să șteargă din memorie normele tradițional culturale stabilite de conștiința națională.

Ecaterina Savitksy: “În toate timpurile, răufăcătorii au căutat să șteargă din memorie normele tradițional culturale stabilite de conștiința națională”

Matricea Românească: Manifestă societatea un interes exponențial pentru artă?

Ecaterina Savitsky: În ultimii ani, interesul pentru artă devine tot mai răspândit printre oamenii simpli, o pot spune referindu-mă la experiența proprie și la cea a soțului, el fiind un pictor ce practică tehnica clasică, cu ulei pe pânză. Dacă, inițial, printre clienți și admiratori se numărau turiștii străini, diplomații și oamenii de afaceri, acum tot mai des se interesează de artă oamenii cu venituri medii.

Matricea Românească: Care sunt principalele dificultăți pe care le întâmpinaţi în promovarea acestei arte deosebite, în spaţiul de cultură european?

Ecaterina Savitsky: A fi un meșter popular în Republica Moldova, înseamnă a fi pe cont propriu în ceea ce ține de promovarea, expunerea și mediatizarea acestei arte. Pentru a ajunge la publicul larg din Republică și în afara ei, sunt necesare mijloace financiare, un promotor sau manager cultural. Cea mai gravă dificultate este imposibilitatea, uneori, de a te deplasa la expoziții internaționale reprezentative, la care se promovează țara și cultura ei.

Arta pe care o propune Ecaterina Savitsky a fost remarcată atât în România, cât şi în Occident

Matricea Românească: Este componenta arhaică acel inefabil ce conferă specificitatea culturii tradiţionale în cadrul patrimoniului mondial?

Ecaterina Savitsky: Cu siguranță, componenta arhaică din tradiția primordială este un factor decisiv ce conferă o specificitate a culturii noastre tradiționale în cadrul patrimoniului mondial. Astăzi, când procesul globalizării se declanșează vertiginos peste toate domeniile vieții, punând într-un real pericol identitatea culturală, artele și meșteșugurile tradiționale, ce abordează un alt mod al neamului nostru de a fi și de a dăinui peste spații și timpuri, sunt de o stringentă actualitate.

Matricea Românească: Considerați necesară brevetarea unui program național de educație în spiritul respectului pentru artă și patrimoniu?

Ecaterina Savitsky: Este absolut necesară implementarea politicilor de perspectivă a patrimoniului național, în scopul educației în spiritul respectului și promovării valorilor artei tradiționale!

Artele şi meşteşugurile tradiţionale sunt contraponderea perfectă la globalizare, crede artistul plastic Ecaterina Savitsky

La ora la care citiţi aceste rânduri, Corina e într-o maşină, în drum spre casă – undeva, aproape de Chişinău. Dar întoarcerea ei peste Prut, după aproape cinci luni petrecute în echipa Matricei Româneşti, nu e un eşec, cum s-ar părea la prima vedere. E o victorie, ba chiar un triumf. În urma ei, tânăra româncă lasă un oraş care nu va mai fi niciodată acelaşi, fără această floare curată care i-a parfumat aleile. Poate că Bucureştiul n-a ştiut să o preţuiască, dar ea a iubit Bucureştiul şi România.

O basarabeancă de 25 de ani venită să cucerească Bucureştiul. Dar, şi aici e marea surpriză, nu pentru a face videochat – aşa cum v-aţi fi aşteptat, desigur, conduşi de stereotipurile despre basarabeni, ci pentru a lucra în cultură, şi pentru a pune direct şi indirect umărul la o reapropiere poate iluzorie, alteori atât de tangibilă, dar mereu dorită de cei care înţeleg cu adevărat istoria României şi simt româneşte.

Despre basarabeni, se cred şi se spun multe în societatea românească, dovadă a ignoranţei cu care am fost condiţionaţi (ca-n Minunata lume nouă), dar şi a auto-păcălirii flagrante în care psihicul nostru colectiv se află nu atât faţă de noi înşine, cât faţă de Istoria noastră. Sigur, suntem campioni mondiali la eludat procesele (de conştiinţă): românul nu e antisemit, dar îi măscăreşte pe evrei în discuţii private, nu e rasist, căci bancurile maligne cu unguri şi ţigani nu se numără şi nu contravin moralei creştin-ortodoxe cu care ne mândrim atât, nu e dezbinat, deşi prejudecăţile faţă de olteni, moldoveni, basarabeni şamd proliferează.

Corina era “la zi” cu tot ce se crede despre basarabeni, şi asta o afecta, însă nu atât de mult încât să o debusoleze. La scepticismul celor care i-au cântat din prima zi prohodul, prevăzând că “Marele Oraş”, sau megalopolis-ul bucureştean. cum îi plăcea ei să-i spună, o va “mânca de vie” în numai trei luni, ea a opus o formulă infailibilă: muncă – onestitate – smerenie. A strâns din dinţi, departe de casă, departe de mumă, de iubire, din dorinţa de a-şi urma visul şi de a contribui, în anul de graţie 2018, prin Cuvânt. Pe care nu doar şi l-a urmat – şi l-a împlinit.

Copilă bună a unei Moldove sărace, dar mai pure şi mai umane în multe privinţe decât Patria Mamă, străină de luptele noastre meschine pentru interese, funcţii şi laudele Boierului, ea nu putea pricepe, uneori, de ce viaţa de aici e “nebună” pentru nimic, de ce toată această goană falsă în care ne învârteam, mânaţi de exigenţele nenaturale ale habitatului din sticle şi betoane. Am înţeles-o, şi n-am putut să nu o apreciez.

Acolo unde dădea de greu, mai tânărul meu discipol se ambiţiona şi răzbea – lucru pe care nu l-am mai văzut aici de ani de zile – arătându-şi zi după zi, pas cu pas, etica, valoarea, conştiinciozitatea. Dovadă supremă de umilinţă, în marele frig al Albei Carolina, acest copil a împărţit pliante timp de două ore, înaintea lansării Revistei Matricea Românească nr. 1 în capitala noastră de suflet. Lucru pe care elitiştii de la Bucureşti şi de aiurea nu l-ar fi făcut niciodată. Cel ce vrea să muncească îşi suflecă mâinile şi o face. Leneşul spune: este un leu în drum.

Învăţam de la ea expresii frumoase – şi o învăţam la rândul meu unele neaoşe, regăţene dar nu numai, râdeam când o auzeam spunând că şi-a plătit comunalele, a se citi utilităţile, când auzeam că Matricea Românească e o Asociaţie Obştească, iar apartamentele au odăi, sau când îmi explica echivalentul rusesc al vreunei expresii.

La plecare, Corina mi-a spus un lucru esenţial: pentru ea, Centenarul nu e onorat prin expoziţii şi vernisaje sforăitoare, făcute pentru a “pune bifă” şi a ne “peria” unii pe alţii, ci se reflectă în starea de spirit a oamenilor. Câţi români simt la fel ca ea, în 2018?

Bunătatea şi românitatea nu sunt apanajul unei majorităţi “alese”, nici al unei etnii sau confesiuni. Dacă vom descoperi şi vom cultiva mai mulţi oameni de calitatea Corinei, unirea sufletească a tuturor românilor va fi, ca la 1918, premisa cea mai sigură a unirii geografice. La Matricea Românească, ne mişcă să ştim că pe locul doi în topul vizitelor pe matricea.ro se află Republica Moldova. În sine, statistica înseamnă că sângele românesc apă nu se face, iar sufletul românesc vibrează la fel peste tot, indiferent de (şi faţă de) hotare vremelnice.

View this post on Instagram

Ne mândrim că #Basarabia este pe locul doi în ierarhia vizitatorilor www.matricea.ro în 2018. Sângele apă nu se face! #români #istorie #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Mar 1, 2018 at 5:34am PST

Ne vom mai uita, deci, că cineva e basarabean sau greco-catolic, atunci când e bun român? Ce contează finalmente în balanţa Istoriei, în ochii lui Dumnezeu? Citiţi Pilda Bunului Samaritean – şi veţi înţelege.

Încă un lucru: basarabenii nu ne “iau” locurile de muncă. Să ni le ia, până la urmă, dacă ni le fac mai bine, neîntinaţi de capitalismul fără suflet ai cărui hoheri devenim tot mai mult.

Până nu va seca Prutul, legăturile dintre noi nu vor seca. Iar când vom seca fluviul secular, în emoţia de a-l trece mai repede, ca odinioară Milcovul în poezie, atunci legăturile noastre de sânge şi de lacrimi se vor împlini.

Familia, ca și concept funcțional, a fost mereu catalogată drept etapa primară a constituirii unei societăți. Iată de ce, atunci când urmărim scopul de a cunoaște mai îndeaproape cultura și salba de tradiţii a unui neam, trecem dincolo de cortina unui cămin și asistăm la taina existențială a membrilor acestuia. Grație faptului că provin din Basarabia, am avut fericita ocazie de a observa în detaliu tradiționalismul și ideile fundamentale pe care se bazează traiul în comunitățile familiale moldovenești.

Printre cele mai importante trăsături ale familiei basarabene se numără convenționalismul și rigorile pe care le respectăm, datorate, în mare parte, trecutului nostru sovietic. Optăm pentru mariaje timpurii, încheiate cam de la 20 de ani, și ne dorim, în mare parte, o droaie de copii cu care să ne asigurăm așa numita “cană cu apă la bătrânețe”. Până nu demult, era condamnabil concubinajul, mai ales că venea să încalce criteriile religioase. În definitiv, suntem o țară ortodoxă în care se oficiază în masă rituri specifice, precum cununii sau botezuri. Progresul, însă, nu a trecut dincolo de noi și, mai nou, mulți tineri aleg să își ia o perioadă de probă pentru conviețuire. Acest lucru, însă, nu poate garanta succesul sau insuccesul viitoarei familii. Reiterând cele relatate mai sus, observăm că aici, între Nistru și Prut, rămâne vitală respectarea anumitor canoane.

Printre cele mai importante trăsături ale familiei basarabene se numără convenționalismul și rigorile pe care le respectăm, datorate, în mare parte, trecutului nostru sovietic

Suntem mari iubitori de fast și suferim de grandomanie, mai ales când vine vorba de sărbători. La nunțile noastre se invită cel puțin câte 100 de oameni (nu neapărat toți să fie știuți de miri, dar asta e reversul plăcerii), și în trecutul nu foarte îndepărtat se jucau festivitățile două zile și două nopți, exact ca în basme. Am renunțat la tradiționala zestre în favoarea unui obicei interesant numit dezbrăcatul miresei, unde fiecare invitat de onoare este implicat. Procedeul presupune înconjurarea și îmbrăcarea, la propriu, a tinerilor sărbătoriţi cu tot soiul de cadouri, de la albituri până la obiecte de uz casnic.

Dar să nu o pornim prea repede cu narațiunea, și să o luăm de la începuturi. Când doi tineri decid să își unească destinele, trebuie să încheie logodna cam cu vreun an înainte, și nu pentru că ar fi asta o intermitentă necesitate, dar au nevoie de timp pentru a juca impozanta nuntă. Părinții viitorilor consorți încheie o înțelegere, udată din belșug cu vin și îndestulată cu bucate alese. Consensul sau tratativele se duc pe terenul socrilor mici, adică părinții fetei, fapt prin care se demonstrează supremația socrilor mari care vin să „inspecteze” terenul.

Pregătirile de nuntă, întinse pe un an întreg

Urmează apoi un an lung, în care tinerii aleg sala, și nu e o sarcină foarte ușoară, pentru că în ciuda abundenței acestui business, cel mai adesea ne ciocnim cu dificultăți. Per ansamblu, toate casele de nunți au aceleași standarde: feluri de mâncare tradiționale (printre cele mai frecvente se numără sarmalele, muliile – un soi de clătite minuscule și, desigur, peștele umplut), muzică lăutărească (aici familiile se întrec în inventivitate, ajungând să ia tarafuri imense) și dansatori care vor face atmosfera mai încinsă.

Imediat după selectarea localului potrivit, viitorii soți aleg biserica unde își vor uni destinele, iar aici țin să menționez o tendință frumoasă, și anume purtarea straielor naționale în cadrul ceremoniei. Acest lucru e ca un frumos memoriu sau omagiu adus trecutului. De cele mai dese ori, în lista preferințelor mirilor este ori Biserica de Lemn – un monument istoric şi arhitectural deosebit, aflat în inima Capitalei, ori o mănăstire din patrimoniul nostru cultural (Căpriana, Hâncu sau Suruceni). Această etapă este însoțită de un șir de condiționări, precum spovedania, dezlegarea, canonul, după care tinerii primesc permisiunea cununiei.

De ce am optat pentru descrierea meticuloasă a acestui ritual? În primul rând, pentru că marchează începutul unei vieți de familie, și în al doilea rând pentru că este o demonstrație evidentă a potențialului nostru empatic. Toate tradițiile care preced sau succed acest eveniment poartă pecetea unei repetiții seculare. De exemplu, închinarea colacilor către nași, atât în momentul când îi alegi drept părinți spirituali, cât și la ceremonie. Este o formă de legământ preluată încă de la strămoși, dar stilizată în contemporaneitate, când tineretul optează pentru a dărui atât colaci, cât și cadouri sofisticate nașilor.

Închinarea colacilor către nași, la nuntă, una dintre cele mai importante tradiţii asociate cu familia în Basarabia Foto: nunta.md

Și dacă nunta se petrece ca în basme în taina nopții, apoi a doua zi vine cu întremarea puterilor, la așa numita Zeamă. O scriu cu majusculă, pentru că este o tradiție înveterată ca tânăra familie să își invite cei mai apropiați invitați la o farfurie aburindă de ciorbă, numită la noi zeamă, și la un pahar de vin roșu rece.

Dar să nu aveți confuzia că punem accent doar pe festinul nupțial. Nici pe departe, căci suntem fericiții posesori ai unui veritabil „bagaj” de tradiții. De exemplu, de sărbătoarea Sfântului Andrei, la noi se fură porțile fetelor nemăritate, fapt care demonstrează că au devenit ținta pețitorilor. La Înălțarea Domnului se fierbe lapte cu macaroane și se dă copiilor din mahala și, credeți-mă pe cuvânt, este un deliciu să sorbi din el după o joacă pe cinste.

Nici globalizarea, nici modernizarea nu au reușit să ucidă în noi substratul național

Familiile basarabene încearcă din răsputeri să conserve această zestre culturală, în ciuda tuturor evenimentelor nefaste din trecut, așa că de la mic la mare respectăm cu strictețe cele rămase din străbuni. Nici globalizarea, nici modernizarea nu au reușit să ucidă în noi substratul național. Așa că, de Crăciun, la noi se merge cu sorcova, de Sfântul Vasile, cu uratul, iar de Paști, coptul cozonacilor unește rude împrăștiate prin lume.

Dincolo de caracteristicile și specificul uzual, familiile noastre sunt, prin definiție, unite și apropiate, înconjurându-ne de anturajul unei stări generale de bine. Nu ne sperie rutina și, de cele mai multe ori, vom alege o seară cu cei dragi decât o vacanță solitară, pentru că doar în aceste clipe frumoase percepem existența ca pe un dar.

Foto deschidere: nunta.md

Corina Moisei, corespondenta Matricea Românească în Basarabia, scrie despre acei ani de liceu care formează caractere. O cronică despre educație, profesori și modele în viață.

Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” Dar cine sunt acei meșteșugari care au rolul de a ne plăsmui aptitudini și capacități? Indubitabil, aceștia sunt dascălii. Iată de ce vreau să dedic acest articol, scris la început de iunie, liceului din care vin.

Nu este pentru nimeni un secret faptul că provin dintr-o țară micuță: Republica Moldova, în care tradiția, frumosul și educația își au un loc de frunte. Am crescut într-un orășel din suburbia Capitalei, și anume orășelul Durlești, care se mândrește cu oameni gospodari și primitori. De mic copil, am avut parte de cea mai aleasă grijă combinată cu dragostea imensă a mamei, care în afară de cariera maternă a reușit să educe, în calitatea sa de profesor de Limba și Literatura Română, câteva generații de tineri aleși. Iată de ce, ajunsă la vârsta de 6 ani, am optat pentru Școala Nr. 65 „Mihai Eminescu”, a cărei activitate număra pe atunci câteva decenii și care reușea să „dea în vileag” cele mai deosebite talente.

Printre amintirile cele mai vii din copilărie se numără concursurile de artă teatrală ale Cercului Dramatic „Ștefănel”, sub îndrumarea talentatei doamne Niculina Scripnic (trecută în neființă) și a doamnei Veronica Moisei. Această echipă temerară nu se dădea în lături de la concurență cu școli de profil artistic și aduceam astfel acasă trofeele cele mai de preț la nivel municipal sau republican.

Actori în devenire, evoluând în „Capra cu trei iezi”

Portofoliul meu de june actor a început cu nemaipomenita înscenare a poveştii lui Pinocchio, în care mi-a revenit rolul Malvinei. Deși îmi lipseau doi dinți din față și abia îmi târam rochia, am reușit să primesc ovațiile publicului. Dar dincolo de acest rezultat frumos, se oglindea o muncă titanică a conducătoarelor noastre, care reușeau să îmblânzească un stol de pici din clasele primare.

La Liceul Teoretic „Hyperion” din Chişinău, Basarabia, se formează caractere, cu ajutorul unor profesori dedicaţi misiunii lor Foto: arhiva personală

Au urmat piese ca ”Soacra cu trei nurori”, „Capra cu trei iezi” sau „Dracul din ulcior”, în care am jucat cu pasiunea unor potențiali actori profesioniști, repetițiile fiind extenuante, dar oferindu-ne satisfacția unor rezultate frumoase. Jucam indiferent de condițiile climaterice, de lipsa de timp sau de decorul adeseori sărac, dar făceam din fiecare idee o mică bijuterie în pandantivul cultural al școlii. Entuziasmul și zâmbetele erau cartea noastră de vizită atunci când așteptam cu sufletul la gură să ieșim în scenă sau să auzim rezultatele. Eram o droaie de copii cu tocmai două mame, care ne cocoleau sau ne muștruluiau când lenea ne dădea târcoale.

Jucam indiferent de condițiile climaterice, de lipsa de timp sau de decorul adeseori sărac, dar făceam din fiecare idee o mică bijuterie în pandantivul cultural al școlii

Iată de ce, când doamna Niculina a plecat la Ceruri, răpusă de o boală crâncenă, am deplâns-o cu toții ca niște copii rămași prea devreme orfani. Dar i-am dus cinstea și mai departe, purtând stindardul artei pe tot parcursul anilor școlari. Nu ne-am lăsat învinși de greutăți, ci am continuat munca cu o echipă deja reformată, în care a intrat armonios doamna Oxana Durleșteanu, profesoara care aduce materia literaturii universale la dimensiunile unei iubiri necondiționate, pe care o port și acum pentru cărți.

Instruire de elită

La început de nou mileniu, cadrul administrativ în frunte cu doamna directoare Valentina Untilov și directorii adjuncți Tamara Pasat, Veronica Moisei, Ana Ralea și Valentina Roșioru a reușit să ridice școala la rangul Liceului Teoretic „Hyperion”, în care am primit cea mai selectă instruire, nu doar în materii formale, dar și în activități de inspirație artistică.

Din spectacolul „Suntem un pom – Pomul Creangă”

Această „metamorfoză” ne-a lansat la un nivel nou, plasând liceul în rândurile celor mai bune instituții de învățământ, cu talente neobișnuite și oameni frumoși la chip și suflet, așa cum este doamna Lucia Lozov, care dăduse o cu totul altă formulă ideii de reciclare, oferindu-ne nouă, fetelor, posibilitatea de a crea ținute de modă din lucruri menite să fie aruncate și de a defila cu ele în fața întregului colectiv școlar. Dumneai îi datorăm, în egală măsură, și apariția unui veritabil muzeu al artei tradiționale, în care păstrează cu sfințenie lăicere (covoare țărăneşti de lână), icoane, vase de lut sau vechi mașini de cusut, toate aranjate într-un tandem frumos. Lecțiile de educație tehnologică erau învăluite mereu de o atmosferă specială, de parcă am fi ajuns cu toții în casa bunicilor, cu arome îmbietoare și imagini ospitaliere.

Pe lângă artisticul activităților culturale, am fost fericita elevă a unei maestre profesoare de limbă franceză, doamna Eugenia Onufrei, care a reușit să ne ofere plimbări pariziene prin lecții de civilizație și concursuri de talente. Pe fundalul cântecelor lui Edith Piaf sau Charles Aznavour, am descoperit ritmicitatea și grația tradițiilor francofone.

Nostalgia anilor de liceu

Anii de liceu au clădit în mine veritabila dorință de a avea frumosul pe ordinea de zi și de a face parte cu mândrie din generația în blugi, lipsită de frustrări și de temeri. Participările în cadrul concursurilor declamatorii, precum cel dedicat marelui actor Valeriu Cupcea, au fortificat în mine aptitudinile artistice, dându-mi certitudinea unui viitor luminos.

Din spectacolul „Chirița în provincie”

Am memorat pozitivismul unor tradiții practicate cu regularitate ca în cazul Galei Laureaților, în care cei mai buni discipoli – la braț cu mentorii lor – erau remunerați pentru muncă asiduă și perseverență, sau ca în cazul acelui Ultim Sunet care încununa procesul educativ printr-o retrospectivă optimistă. Toate aceste evenimente veneau să ne motiveze, să ne inspire, să ne educe, așa că am ales cu toții să le conservăm în arhivele memoriei ca pe niște medalioane spirituale.

Dascălilor mei le datorez integritatea și creativitatea mea

Nu există cuvinte de laudă suficiente prin care aș mulțumi cadrelor didactice, însă respectul meu profund față de devotamentul lor îl exprim în slove clădite aici. Cred că voi păstra o temeinică fidelitate până la adânci bătrâneți pentru valorile modelate și crescute în mine de mâinile răbdătoare ale dascălilor mei, cărora le datorez integritatea și creativitatea mea.

Sper că Liceul Teoretic „Hyperion” va păstra vie flacăra talentului, astfel ca și copiii mei în viitor să fie părtași ai marii taine educaționale. Pentru realizarea acestui obiectiv, tânăra echipă managerială, în frunte cu doamna Tamara Pasat, actualul director, lucrează de zor, stabilind noi obiective de performanță, care în timp vor da roadele scontate.

Este o frumoasă după-amiază, cu temperaturi ridicate și cu un soare generos. Mă îndrept, aproape în fugă, deoarece am numai 5 minute ca să ajung, spre un local șic din inima Capitalei, „Zen Sushi”. Nu am în program o întâlnire de afaceri sau o ieșire cu prietenele. Fuga mea se datorează unui eveniment frumos, care îmi incită interesul cu atât mai mult cu cât o are în centrul atenției pe buna mea prietenă și colegă de liceu Anastasia Popescu. Jurnalistă de profesiune, aceasta a decis să „pună în capul mesei” rolul de tânără mămică, fapt care i-a reușit la superlativ.

Intru atent în incinta locației din Chișinău și mare îmi este fericirea să văd copii, mămici cu prunci sugari, cu pici ștrengari și cu mult zâmbet, dar și tătici curajoși, preocupați de idilica feerie a micilor odrasle. Încerc din priviri să o găsesc pe Năstica – așa se dezmiardă la noi în Basarabia Anastasiile. Frumos, nu? O găsesc înconjurată de prietene, care îi sorb fiecare cuvânt și, credeți-mă, ea chiar are ce spune. Năstica debordează de naturalețe, iar rochia de culoarea zmeurei parcă vine să întregească atmosfera evenimentului. Ea îmi spune cu sinceritate că a muncit mult și că își dorește din tot sufletul să ajungă pe piața românească. Mai ales, visează să își vadă această carte la Cărturești, că îi e dragă inimii rețeaua asta de librării. I se citește în priviri bucuria faptului împlinit, pentru că își lansează cartea pentru copii „Povestea lui Cosmin”.

Mămici și pitici, la rând pentru autografe Foto: Irina Spinei

Literatura pentru copii, în Republica Moldova, este încă la faza primelor tentative, de aceea curajul Anastasiei este demn de laudă. Puțini s-ar încumeta să creeze pentru o nișă îngustă, cu un public atât de special. Dar ea a găsit inspirație, dorință și o echipă frumoasă, formată din Aliona Bereghici (ilustratoarea cărții) și Angela Titencov (redactorul cărții).

Literatura pentru copii în Republica Moldova este încă la faza primelor tentative, de aceea curajul Anastasiei este demn de laudă. Puțini s-ar încumeta să creeze pentru o nișă îngustă, cu un public atât de special

Mă așez liniștită pe scaun și admir publicul. S-a creat un joc frumos de culori, zgomote, frânturi de gângurit sau rugăminți copilărești: „Vreau jucăria aia, mami!”. Autoarea încearcă să împace întreg publicul, să mai schimbe două vorbe cu mămicile, să le zâmbească prietenelor de la clubul „Mămica alăptează” în care activează și să își vadă puiucul – inspirația și cosmosul ei, Cosmin. I se acordă cuvântul și ea vorbește cu modestie despre rodul muncii ei, despre principala sa fericire și despre cum este să scrii pentru copii. I se alătură, în aceeași notă, doamna Bereghici și doamna Titencov, care au doar cuvinte „de bine” pentru Năstica și pentru perseverența ei.

Număr mare de participanți, la lansarea cărții „Povestea lui Cosmin”

Îmi procur o carte și aștept cuminte rândul la autografe, iar ca să nu pierd timpul, dialoghez cu co-echipierele Anastasiei. Doamna Bereghici emană căldură și afișează un zâmbet sincer, care parcă te îmbie spre comunicare. Spune despre ea că e freelancer și că dă culoare istoriilor de circa 7 ani. Doamna Titencov, la rândul ei, îmi povestește despre colaborarea cu autoarea, despre micile ei nuanțe de originalitate în text și despre cât este de important să reanimăm literatura pentru copii. Ambele inspiră certitudinea că mai avem oameni talentați aici, în Basarabia.

Literatura pentru copii este, în Basarabia, în „faza primelor tentative”

Mă apropii cu exemplarul meu de Anastasia, care așterne cu un scris citeț și caligrafic un autograf, cu dedicație surioarei mele. Loredana mă aștepta acasă cuminte și a ascultat atent fiecare slovă din istoria băiatului cu părul de culoarea mierii – Cosmin. Ea a dat aprecierea versată poveștii, la ai ei cinci ani și jumătate, și a adormit îmbrățișându-și cartea.

Care este cea mai mare fericire a unui îndrăgostit de teatru şi artă? Evident, prima întâlnire cu actorul favorit. Și pentru că visele au tendinţa de a se îndeplini în cel mai neaşteptat şi mai frumos mod, iată că în Chișinău a sosit Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti, în frunte cu minunata Maia Morgenstern. Am avut parte de o săptămână fulminantă, cu piese excepţionale şi cu un veritabil festin artistic.

Graţie aportului domnului Sandu Grecul, directorul teatrului I.L. Caragiale „Satiricus”, a devenit o realitate această întrevedere între două şcoli teatrale cu greutate pe firmamentul artistic al celor două ţări vecine. La deschiderea acestui festival, doamna Morgenstern, cu un deosebit tact şi cu modestie, şi-a făcut simţită prezenţa. Timbrul vocii şi artistismul mişcărilor sale au demonstrat încă odată talentul incontestabil al dumneaei. Întrucât scopul final al acestei întâlniri a fost delectarea publicului cu spectacole din repertoriul Teatrului Evreiesc de Stat, iată-ne porniți într-un periplu cultural întins pe șase zile.

De menționat este faptul că absolut fiecare seară a fost impregnată de emoții și sentimente diverse – de la zâmbete până la deziluzionări și lacrimi. Colegii noștri de peste Prut au decis să deschidă acest mic festival cu o comedie veritabilă, care ne-a provocat să râdem cu poftă și să medităm asupra unor metehne umane. „Varșovia: ghid turistic”, de Hillel Mittelpunkt, a adus în scenă istoria unui fiu, deja îmbătrânit, dar extrem de protejat de o mamă ușor extravagantă. Plecați într-o călătorie spre Varșovia, aceștia traversează un veritabil conflict între vârste, răscolesc amintiri și se lasă pradă unei nebunii de scurtă durată. Având-o pe Maia Morgenstern în rolul principal, piesa a devenit senzație, mai ales pentru că au fost abandonate clișeele și șablonismul, încă persistent în teatrul basarabean.

Scenă din spectacolul „Varșovia, ghid turistic” Foto: arhiva TES

După o comedie de nota 10, cu toate mențiunile de rigoare, a urmat „Amantul”, un soi de monolog al dragostei îmbătrânite, în care un cuplu adulterin se lasă pradă unui flirt oarecum disperat. Și de această dată, s-a optat pentru un neconvenționalism, care a scos publicul din zona de confort.

„Amantul”, o poveste a unui cuplu adulterin

„Mic și-al dracu” este un spectacol ce a continuat segmentul comediilor spumante, însă de această dată, într-un stil complet inedit cu bancuri, poezii, anecdote, poante, calambururi și rime vesele scrise de Ion Pribeagu. Într-un final, toată acțiunea a trasat linia spre un omagiu adus unui om al umorului și al glumei sănătoase.

Actrița Maia Morgenstern, în comedia „Mic și-al dracu”

Pentru cea de-a doua jumătate a săptămânii, au fost puse în scenă următoarele piese:

• „Miss Daisy și șoferul ei”– o dramă tendențioasă, despre conflicte lăuntrice și lupta cu sinele, toate consumate pe fundalul segregării şi antisemitismului.

”Miss Daisy și șoferul ei”, o dramă ce tratează problema antisemitismului

• ”Băiatul din Brooklyn”– un spectacol ce prezintă drama unui scriitor care își câștigă faima în profesie, dar pierde cu desăvârșire fericirea personală. Soţia îl părăseşte, tatăl bolnav este internat în spital, prietenul lui din copilărie crede că l-a trădat. O retrospectivă amuzantă și emoţionantă asupra familiei, prietenilor şi a succesului. Este o piesă provocatoare, care atinge simțurile intime ale fiecăruia, demonstrând ştiinţa dramaturgului american în a descifra psihologia relaţiilor.

”Băiatul din Brooklyn”, cu Tudor Aaron Istodor (stânga), fiul actriței Maia Morgenstern

• „Mazl Tov… and justice for all” – aceasta este o comedie înțesată de glume, devenite parte integrantă a umorului evreiesc. Piesa spontană, parcă născută la un foc de tabără, vine la pachet cu muzică bună și cu actori talentați.

„Mazl Tov… and justice for all”, o comedie ce abundă de umor evreiesc

Grație sosirii acestei caravane teatrale la noi în Chișinău, am primit o mică bucățică din Graal-ul cultural român, fapt care nu poate fi scris în destule cuvinte, ci doar poate fi trăit, simțit la cel mai înalt nivel al scării valorice umane.

Cu drag, din Basarabia,

Corina Moisei

Acum că Postul a luat sfârșit, Matricea Românească vă oferă o savuroasă poveste din Basarabia, cu puternice arome românești…

Devenit emblemă statală, vinul, licoarea lui Bachus, își are aici, peste Prut, o însemnătate majoră. Nimeni nu poate spune cu certitudine când s-a înfiripat această profundă și iremediabilă dragoste între moldoveni și vița-de-vie, însă până în prezent savurăm roadele acestei comuniuni, încheiate undeva în ceruri. Dacă până acum am scris despre evenimente culturale în sensul clasic, uzual, astăzi am hotărât să vă delectez cu o mică incursiune într-un colțișor de Rai: Vinăria Etcetera. Dincolo de originalitatea denumirii, aceasta reușește să păstreze înaltele standarde și cucerește de la prima vizită.

De unde a început periplul meu turistic? De la un cadou fermecător de 8 martie, când am avut ocazia să petrec un week-end în afara gălăgiei citadine. Și iată-ne porniți la drum. Nu știam încotro merg și ce voi vedea, dar eram ferm convinsă că o să îndrăgesc această escapadă. Drumul ne-a luat cam două ore și am parcurs vreo 100 de km din Chișinău, până la destinație. Totodată, am făcut un mic popas la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din raionul Căușeni, monument arhitectural construit în secolele XVII-XVIII. Acesta a fost ctitorit de către domnitorul Moldovei Grigore Callimachi și mitropolitul Daniil al Proilaviei, iar pictura datează din anul 1763, fiind opera zugravilor Stanciul Radu și Voicul. Locașul este un monument unicat în spațiul Est-Carpatic, prin amplasarea sa sub nivelul solului (este o biserică semiîngropată). În prezent, biserica este în renovare, grație sprijinului oferit de către Ambasada Statelor Unite ale Americii.

În prezent, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Basarabia este închisă pentru renovare Foto: arhiva personală

Ospitalitate specifică Sudului Basarabiei

Însă, nu ne-am reținut prea mult și am ajuns, în sfârșit, la destinația–surpriză. Amplasată în satul Crocmaz, raionul Ștefan Vodă, la Sudul Moldovei, Vinăria Etcetera te întâmpină cu ospitalitatea tipică celor din zonă. Deși am ales un week-end ploios, acest lucru nu ne-a tăiat deloc din elanul distracției. Am fost cazați într-o cameră imaculată, intitulată, în cinstea unui sortiment de vin, ”Feteasca Neagră”, ce avea un geam imens, cu vedere spre plantațiile de viță-de-vie, o baie impresionantă și un dormitor care te îmbia să te lași pradă unui somn de frumusețe. Dar, deoarece ardeam de nerăbdare să petrecem o seară frumoasă, am decis să amânăm siesta pe mai târziu. Am făcut o mică promenadă prin curtea Vinăriei, în ciuda umbrelor nocturne care se așterneau, iar grație liniștii de acolo, ne-am bucurat de repaus spiritual. Câteva rânduri despre liniște se cer menționate. Probabil noi am fost norocoși, dar eram printre puținii turiști în acea perioadă și ne-am bucurat de această Liniște (majuscula vrea să sublinieze plăcerea simțurilor).

Liniștea este un „bun” pe care Vinăria Etcetera îl deține din plin Foto: Instagram

Și pentru că noi, moldovenii, punem suflet în arta mâncărilor am decis să ne delectăm cu o cină delicioasă. Când scriu aceste rânduri, papilele mele gustative rememorează simțămintele. Am optat pentru o salată cu roșii, ardei copți, brânză feta și rucola, pește copt cu legume gratinate, un pateu de pui asezonat cu condimente și plăcinte de casă. Toată această simfonie gastronomică a venit la pachet cu un vin alb Cuvéee Blanc din 2016, absolut delicios. Iar pentru că orice voiaj culinar nu poate fi lipsit de culminația unui desert, iată că am fost răsfățați cu o granola cu dulceață și iaurt de casă, în tandem cu un ceai verde.

Mâncărurile deosebite atrag ca un magnet turiștii

Îndestulați de bucuriile unui dineu pe cinste, am ales să ne relaxăm în restaurant pe canapelele în stil național, savurând finețea unui vin roșu. Probabil veți rămâne puțin mirați că meniul nu pare a fi unul tipic pentru spațiul moldav, dar acest lucru a fost încă unul din plusurile sejurului nostru. Gazdele au reușit cu succes să părăsească zona de confort a bucătăriei tradiționale, oferind oaspeților șarmul micilor detalii.

200 tone de struguri se transformă în vinuri moldovenești alese

După o seară atât de frumoasă, ne-am lăsat îmbrățișați de Morfeu, care ne-a oferit un somn sănătos, în așternuturi catifelate. Și pentru că țin la clienții lor, a doua zi gazdele ne-au oferit un dejun savuros, la ora convenabilă nouă, fapt care încă odată confirmă atenția și delicatețea acestora. Am fost delectați cu clătite, dulcețuri și o granola reinterpretată cu iaurt dulce-acrișor de casă. Iar pentru că nu am bătut atâta cale doar ca să lenevim, am decis să facem o excursie prin secția de producere a vinurilor, unde aceeași domnișoară amabilă ne-a explicat tehnologiile de creare și îmbuteliere a vinurilor.

Pentru producerea unui vin de calitate este utilizată tehnologia modernă

Anual, aceștia produc cam 200 tone de struguri, pe care îi prelucrează la recoltare în utilaje de ultimă oră, obținând la final vinuri maturate în butoaie din inox sau din lemn de stejar, în dependență de rezultatul scontat. Pe lângă întreg complexul de producere, Vinăria mai are și un laborator pentru testări – fapt demn de laudă – și o linie de îmbuteliere. Dincolo de aceste detalii tehnice stau oamenii, o echipă tânără, formată de către cei doi frați fondatori, domnii Luchianov. Deoarece am fost în week-end, nu am putut vedea însuși procesul, dar ghidul nostru a reușit să ne explice totul cu claritate și răbdare.

Cu avionul, la vinărie

Pe final, am fost plăcut surprinși să aflăm că există și o pistă de aterizare pentru mici avionete, iar în curând vinăria va putea delecta vizitatorii cu excursii aeriene, ceea ce ne-a motivat să revenim la ei.

Sper că am reușit să vă intrig toate simțurile, iar atunci când veți planifica o incursiune pe meleagurile noastre, nu uitați că în Sudul Moldovei puteți găsi o oază de plăcere și liniște – Vinăria Etcetera. Iar noi cu siguranță vom reveni acolo.

Cu drag, din Basarabia!

• Despre
• Ultimele Postari

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei

Ultimele postari ale lui Corina Moisei (vezi toate)

• Măsura iertării la români. Studiu de caz - 19-09-2018
• Avem speranţă! Gânduri la un 27 martie istoric - 27-03-2018
• Lecția de răbdare. Un Centenar al demnității române - 27-03-2018

Îl cheamă Ioan Ciuntu şi este consilierul cultural al Mitropoliei Basarabiei, preot paroh al Bisericii “Sfânta Teodora de la Sihla” din Chişinău. L-am întâlnit în capitala Moldovei după ce, impresionaţi de minunea arhitectonică pe care locaşul de cult unde îşi desfăşoară activitatea o reprezintă, l-am contactat spre a cunoaşte viaţa spirituală a comunităţii pe care o păstoreşte. Ne-a răspuns amical şi prompt solicitării, confirmând că există capitale şi capitale. Chişinăul este şi va rămâne un oraş de suflet pentru ceea ce înseamnă Matricea Românească, în sensurile sale profunde.

I-am ascultat gândurile preţ de mai bine de 30 de minute, timp în care ne-a mărturisit ideile sale despre cultură, credinţă, politică şi Patrie, nu fără a ne stârni pe de o parte tristeţea, iar pe de alta admiraţia şi speranţa. În oameni ca protoiereul Ioan Ciuntu, om de cultură şi fost membru al Parlamentului Republicii Moldova, identitatea românească a moldovenilor are un gardian şi un luminător. După cum singur mărturiseşte în cartea pe care ne-a dăruit-o la despărţire, “Lucrurile frumoase cu oameni frumoşi la suflet se fac”.

Răbdare, timp şi lucruri mici, făcute temeinic. Acestea, crede interlocutorul nostru, cel care a acordat un interviu extins pentru Matricea Românească, ce va fi publicat săptămâna viitoare, compun reţeta renaşterii naţionale în viitor. “Se spune că aceste categorii se opun unirii cu România: deputaţii, adică parlamentarii, preşedintele şi vameşii. Oamenii, însă, vor revenirea la Patrie. Mai repede vom contribui noi – preoţii şi oamenii de cultură – la unirea cu Patria, decât politicienii. […] Suntem un popor – şi punctum! Nu putem să punem la discuţie şi a revizui cu alte noi naţionalităţi inventate – moldoveni, mâine-poimâine mai apare alt hibrid… Să rămânem aşa cum Dumnezeu ne-a lăsat pe pământ, fiecare în cadrul naţiunii sale, cu demnitate şi având Coloana lui Brâncuşi, fiecare dintre noi, acolo pe interior.”

Preotul Ioan Ciuntu şi Biserica “Sfânta Teodora de la Sihla” vorbesc lumii cu gravitatea pătimitorilor: pe vremea comuniştilor, biserica locului trebuia să fie dinamitată, aidoma clopotniţei Catedralei metropolitane. A avut finalmente o soartă mai “uşoară”: a fost transformată, după 1944, în sală de dansuri şi sport, respectiv – halucinant – în Muzeu al Ateismului Republican.

Se spune că aceste categorii se opun unirii cu România: parlamentarii, preşedintele şi vameşii. Oamenii, însă, vor revenirea la Patrie. Suntem un popor – şi punctum!

Îndemnul acestei personalităţi pentru români? “Să rămânem buni copii ai lui Dumnezeu, să nu uităm că pe acest pământ străbun a fost mult sânge vărsat şi multe lacrimi cu imperiile cu care am fost prinşi într-o situaţie sau alta, şi că numai credinţa şi iubirea pentru fraţii noştri, mai mici şi mai mari, de pe stânga şi dreapta Prutului, ne vor salva. Noi trebuie să iubim pe toţi de pe faţa Pământului, dar ar fi un mare păcat să iubeşti pe toţi străinii, şi să te urăşti cu fratele tău!

Ştefan cel Mare şi Sfânt, un exemplu pentru românii de pretutindeni al puterii credinţei în Dumnezeu şi în neam

Doar în dragoste şi în unitate să lucrăm, rămânând buni creştini, cu rugă către bunul Dumnezeu ca să reverse a Sa milă şi a Sa lumină, în creierele şi în minţile noastre, ca să topească gheţarii şi să ne aducă la acel ceas fericit când ne vom fi acel popor miruit de la Dumnezeu, care în acest spaţiu european ne-am afirmat şi graţie marelui voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, numit atletul lui Hristos la porţile Europei. Şi noi, fiecare, trebuie să fim atleţi ai neamului nostru şi ai credinţei străbune. Numai aşa am putea să topim răutatea, zâzania, iar pe diavolul să îl facem să lăcrimeze cu lacrimi de crocodil.

Şi voi zice şi eu, că a dat Dumnezeu ca, pe cei din stânga şi din dreapta Prutului, să-i «blestem» ca să fie toţi norocoşi şi să-i mănânce Raiul!”.

Preotul Ioan Ciuntu, una dintre cele mai respectate personalităţi ale vieţii spirituale şi culturale din Basarabia

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018