Tag

Republica Moldova

Chipurile românilor din jurul granițelor – acesta este subiectul fotografiilor dintr-o neașteptată expoziție organizată la Academia Română în aceste zile. Coordonatorul este profesorul Radu Baltasiu, directorul Centrului de Studii în Probleme Etnice al Academiei. El este și autorul unora dintre fotografii, iar pe celelalte le-au realizat Ovidiana Bulumac, Ovidiu Bâlea, Emil Țîrcomnicu, Zavișa Jurj, Cătălin Alexa. Expoziția are patru arii de interes: Basarabia, goranii din Polonia (adică muntenii valahi), maramureșenii din Ucraina și timocenii din Serbia. Radu Baltasiu ne-a acordat un interviu despre românii care trăiesc în comunitățile istorice, împovărați adesea de dorința de a fi mai aproape de țara lor.

 

Expoziția pe care ați deschis-o zilele trecute este un gest aniversar față de comunitățile istorice românești din diaspora. Este și un gest recuperator, un mesaj de speranță?

Da, și una și alta. Am surprins chipuri ale românilor și imagini ale comunităților românești din sudul Poloniei, respectiv goralii sau muntenii valahi, ale maramureșenilor care au rămas în Ucraina, din zona Teceu, ale timocenilor, blajinii care au un dialect bănățeano-oltenesc foarte interesant și, de asemenea, câteva chipuri din Basarabia. Este o expoziție rod al multor kilometri, sunt zeci de mii de kilometri parcurși de-a lungul ultimilor 3-4 ani, împreună cu colegii cu care expun și, sigur, principala motivație este să contribuim și noi, după puterile noastre, nepermis de modeste, la sărbătorirea comunităților istorice.

 

Baltasiu_5

 

De ce ați simțit nevoia să faceți această călătorie în imagini?

Știți că România este unul dintre puținele state care au efectiv o ”corolă minunată”, să-l parafrazez pe Blaga, de comunități istorice, din păcate ignorate de către mass-media și de către majoritatea instituțiilor. În ultimii ani s-a agravat această ignoranță. Academia Română a ales să parcurgă sensul invers și să readucă la lumină, să reamintească opiniei publice despre existența acestor comunități, despre nevoile lor. În același timp, am dorit să arătăm chipurile luminoase și în suferință de altfel, cu excepția goralilor care o duc foarte bine acolo, sunt un model chiar și pentru noi, în special economic.

 

În Timoc sunt 300 de mii de români în suferință, în câteva zeci de localități

 

Ei trec printr-un proces interesant de redeșteptare națională. Practică o agricultură de înalt succes, îmbinată cu turismul, astfel au atras atenția autorităților poloneze la cel mai înalt nivel. Eu însumi am fost cu o echipă de la centrul pe care îl coordonez, anul trecut, într-o zonă lângă Noul Sas, o denumire foarte interesantă din Polonia. Reuniunea lor s-a desfășurat sub înaltul patronaj al președintelui Poloniei.

Nu același lucru li se întâmplă timocenilor!

În Timoc este o comunitate de români aflată realmente în suferință, în sensul că sunt cei mai mulți români din Serbia, aproape 300.000, în câteva zeci de localități, în care elementul românesc este și astăzi preponderent. Ei nu au școală și nici slujbă în limba română de foarte multă vreme. Spre deosebire de românii din Voivodina, timocenii nu au nici un fel de drepturi. Și spun, poate a suta oară, că n-ar fi rău atunci când statul român se grăbește să susțină necondiționat aderarea unor țări la Uniunea Europeană, să aibă în vedere și situația drepturilor comunităților românești din aceste țări, din reciprocitate, la nivelul standardelor pe care noi deja le aplicăm.

 

 

Chip de copil în expoziție

Surpriză și așteptare în expoziția ”Chipuri și locuri în comunități istorice românești”

 

Curiozitate, surprindere, dar și curăție sufletească, transmise prin doi minunați ochi albaștri. Care era atmosfera în care ați identificat acest chip?

Da, în Ucraina ne-am focalizat pe mutrișoarele unor copilași care văd pentru prima dată teatru și pentru prima dată teatru românesc. Cercetarea s-a făcut undeva în munții Carpați, în zona Teceului. A fost o experiență de nedescris chiar și pentru noi să facem aceste fotografii. O experință similară am avut și la o stână din zona cetății Hust, acolo unde Mihai Viteazul a avut cea mai la nord-vest cetate.

Chipuri de copii am văzut și în fotografiile reprezentative pentru comunitatea românească din Basarabia. Unii, un fel de actori.

Pentru zona Basarabiei am colaborat cu colegii de la Institutul de Etnografie și Folclor. Am scos în urmă cu doi ani o lucrare, un album-monografic, despre viața unor comunități din Republica Moldova și am reliefat și acolo câteva obiceiuri legate de Crăciun, de Anul Nou.

 

Colegii mei au surprins câteva chipuri de copii care efectiv se minunează în timp ce citesc în limba română

 

Ei prezervă foarte bine, aproape mai bine decât noi, aceste sărbători. De asemenea, am relevat ocupații. Ce să vă spun școala din Basarabia. Este un fenomen foarte interesant în sensul că ei nu au suficientă carte în alfabet latin. Colegii mei au surprins câteva chipuri de copii care efectiv se minunează în timp ce citesc în limba română.

Speranța pare că dă tonul expoziției. Care este mesajul pe care doriți să-l transmiteți prin acest proiect?

Anton Golopenția, unul dintre martirii pușcăriilor comuniste, principalul asistent al lui Dimitrie Gusti și unul dintre întemeietorii geopoliticii ca știință în România scria, la declanșarea celui de-al doilea Război mondial, că principalul pilon al politicii externe românești ar trebui să fie consângenii, altfel nu se justifică politica externă. Mesajul este să-i redescoperim, să ne trezim la viață, aflând sau reaflând despre acești consângeni care au probleme foarte seriose.

 

Baltasiu_8

 

În Timoc nu întâmplător  ne-am axat pe câteva fotografii din Lăpușna, ctitorie a lui Radu cel Mare, căreia de la an la an ploile îi șterg frescele. Tot Timocul este împânzit de ruine bisericești, mănăstirești realizate în Evul Mediu cu frățietate între cele două spații. O curioasă întorsătură a istoriei în momentul de față. Expoziția noastră este un semnal la trezie și la bucurie împreună.

Duminică se va sărbători Ziua Românilor de Pretutindeni. Ce mesaj le transmiteți?

Sunt instituții și actori instituționali care nu i-au uitat și îi roagă să țină aproape în continuare. O să facem tot ce putem!

 

 

Ecaterina Savitsky este unul dintre acei oameni speciali care, tineri fiind, ştiu sã sintetizeze prin existenţa lor creativã ceea ce ţine de meşteşugurile tradiţionale şi ceea ce ţine de domeniul artei, al creaţiei originale.

Ĩn ceea ce o priveşte, nu putem vorbi doar de un alt artizan popular îndemânatic care încondeiazã ouăle în tehnici strãvechi şi care aplică o serie de simbolistici specifice acestei tradiţii populare  (oul încondeiat fiind un simbol al regenerãrii şi purificãrii naturii, dar şi o subtilă evocare a sacrificiului christic).

Ecaterina Savitsky s-a nãscut in Republica Moldova şi a absolvit Academia de Muzicã, Teatru şi Arte plastice din Chişinãu în 2008. Are o activitate artisticã serioasã şi prezenţe pe simezele şi în cadrul unor concursuri naţionale şi internaţionale cu premii şi nominalizări notabile in România, Bulgaria şi Canada.

Ceea ce impresioneazã însã la acest artist este mai curând modalitatea de a extrapola motivele tradiţionale ale meşteşugului încondeierii ouălor în domeniul creaţiei independente, în maniera în care o fac marii artişti ce îşi trag seva inspiraţionalã din rodul artelor populare şi le transformã în declaraţii artistice personale.

artistul plastic Ecaterina Savitsky arta Republica Moldova oua incondeiate interior 1

Arta „semnată” de către artistul plastic Ecaterina Savitsky este o declaraţie personală

O privire aruncatã asupra galeriei de imagini a artistei, Hand painted eggs, va observa transpunerea unor motive standard: crucea, steaua, motivele vegetale, linia, spirala, în creaţie de sine stătătoare.

Va observa abordarea novatoare şi interferenţa cu motive ale artei abstracte, ale artelor decorative de secol XX (art nouveau, art deco). E o decoraţiune care nu oboseşte ochiul ca în arta populară, unde accentul cade pe abundenţă, ci îl lasã sã reflecte asupra motivului ales, sã vadã echilibrul liniilor şi al culorilor.

Este clar cã suntem, ca la toţi marii artişti, în lumea artelor plastice influenţate de tradiţiile populare, dar filtrând şi informaţiile acumulate de artist, precum şi propria imaginaţie.

Acestea fiind spuse, vã lãsãm sã citiţi interviul acordat de Ecaterina Savitsky pentru Matricea Românească.

Matricea Românească: Ce ne puteți spune despre proiectul Hand Painted Eggs?

Ecaterina Savitsky: Este un proiect înființat de mine în anul 2004, cu scopul de a aduce pe teritoriul Republicii Moldova tradiția încondeierii ouălor în tehnica huțulă cu ceara în volum, o tehnică în care mai pot fi ghicite fragmente de datină și de tradiție primordială.

Matricea Românească: Care este opinia dumneavoastră cu privire la situația patrimoniului imaterial / tradiţii şi meşteşuguri din Republica Moldova şi România?

Ecaterina Savitsky: Majoritatea meșteșugurilor contemporane practicate în Republica Moldova au ajuns într-un ultim stagiu de atrofie, fiind rupte de tradiție și transformate într-o producție pseudo-tradițională, în care nu există nimic autentic și nimic informativ. În căutarea de prosperitate economică, și, uneori, pur și simplu prin îmbogățirea materială, valorile spirituale și-au pierdut prioritatea, trecând pe un loc secundar. Însă, meșteșugurile cu adevărat tradiționale, care stau la baza spiritualității, sunt ceea ce unește diferite comunități de oameni stabilite pe același teritoriu geografic. Nevoia renașterii tradițiilor naționale comune pentru Republica Moldova și România a devenit foarte actuală și importantă pentru acestea, atât pentru fiecare stat independent în parte, cît și pentru întregul patrimoniu european.

Matricea Românească: Sunt autoritățile abilitate suficient de implicate în salvgardarea fondului patrimonial național?

Ecaterina Savitsky: În Republica Moldova există organizații implicate în salvgardarea fondului patrimonial cultural național, însă corupția, birocrația și absența mijloacelor financiare adecvate, necesare pentru documentarea, conservarea și protejarea acestuia, stagnează și stopează majoritatea proiectelor. Dar, există și partea bună a lucrurilor: sunt implementate și realizate multe proiecte datorită oamenilor din domeniul culturii, științei și oamenilor particulari, care sunt dedicați păstrării și valorificării tradițiilor autentice.

artistul plastic Ecaterina Savitsky arta Republica Moldova oua incondeiate interior 2

Doar prin grijă faţă de patrimoniu, identitatea culturală a unui popor supravieţuieşte

Matricea Românească: În baza experiențelor culturale avute, considerați că discutăm despre anumite linii de ruptură, atunci când analizăm comparat protecția patrimoniului imaterial din Republica Moldova și din afara granițelor?

Ecaterina Savitsky: Sunt de părere că există o mare diferență între metodele și realizările ce țin de protecția patrimoniului imaterial din Republica Moldova și al statelor din afara granițelor acesteia. În ultimele două decenii de independență, nu am fost în stare să elaborăm o strategie viabilă și durabilă, un plan de acțiuni în acest domeniu și, cel mai grav, nu am fost în stare să păstrăm o bună parte din obiectivele de patrimoniu cultural. Legislația este imperfectă, deoarece nu sunt aplicate în practică nici măcar prevederile legale în vigoare.

Matricea Românească: Ce obiective asumate regăsim în spatele acestui proiect personal?

Ecaterina Savitsky: Creaţia artistică întotdeauna evoluează în raport cu societatea, fiind sensibilă la orice schimbare. Arta fiind creată de personalităţi, reflectă starea societăţii. Ca să fie salvată tradiția și ca să și-o asume și generațiile care vor urma, mi-am propus obiectivul de a sparge tiparele acestui meșteșug de sezon, plasându-l în dimensiunea atemporală a artei propriu-zise. Țin să transform oul încondeiat dintr-un obiect religios, într-un obiect de design pentru interior sau într-un suvenir de calitate, ce a păstrat valorile și realizările multor generații și care redă atitudinea și viziunea asupra lumii a poporului nostru, abordate în mod contemporan.

Matricea Românească: Cum caracterizați apetența publicului pentru arta populară?

Ecaterina Savitsky: Arta populară explică și justifică relațiile între oameni, valoarea culturii spirituale a unui individ și a omenirii în general, aceasta este interfața oamenilor, motiv pentru care, în toate timpurile, răufăcătorii au căutat să șteargă din memorie normele tradițional culturale stabilite de conștiința națională.

artistul plastic Ecaterina Savitsky arta Republica Moldova oua incondeiate interior 3

Ecaterina Savitksy: „În toate timpurile, răufăcătorii au căutat să șteargă din memorie normele tradițional culturale stabilite de conștiința națională”

Matricea Românească: Manifestă societatea un interes exponențial pentru artă?

Ecaterina Savitsky: În ultimii ani, interesul pentru artă devine tot mai răspândit printre oamenii simpli, o pot spune referindu-mă la experiența proprie și la cea a soțului, el fiind un pictor ce practică tehnica clasică, cu ulei pe pânză. Dacă, inițial, printre clienți și admiratori se numărau turiștii străini, diplomații și oamenii de afaceri, acum tot mai des se interesează de artă oamenii cu venituri medii.

Matricea Românească: Care sunt principalele dificultăți pe care le întâmpinaţi în promovarea acestei arte deosebite, în spaţiul de cultură european?

Ecaterina Savitsky: A fi un meșter popular în Republica Moldova, înseamnă a fi pe cont propriu în ceea ce ține de promovarea, expunerea și mediatizarea acestei arte. Pentru a ajunge la publicul larg din Republică și în afara ei, sunt necesare mijloace financiare, un promotor sau manager cultural. Cea mai gravă dificultate este imposibilitatea, uneori, de a te deplasa la expoziții internaționale reprezentative, la care se promovează țara și cultura ei.

artistul plastic Ecaterina Savitsky arta Republica Moldova oua incondeiate interior 4

Arta pe care o propune Ecaterina Savitsky a fost remarcată atât în România, cât şi în Occident

Matricea Românească: Este componenta arhaică acel inefabil ce conferă specificitatea culturii tradiţionale în cadrul patrimoniului mondial?

Ecaterina Savitsky: Cu siguranță, componenta arhaică din tradiția primordială este un factor decisiv ce conferă o specificitate a culturii noastre tradiționale în cadrul patrimoniului mondial. Astăzi, când procesul globalizării se declanșează vertiginos peste toate domeniile vieții, punând într-un real pericol identitatea culturală, artele și meșteșugurile tradiționale, ce abordează un alt mod al neamului nostru de a fi și de a dăinui peste spații și timpuri, sunt de o stringentă actualitate.

Matricea Românească: Considerați necesară brevetarea unui program național de educație în spiritul respectului pentru artă și patrimoniu?

Ecaterina Savitsky: Este absolut necesară implementarea politicilor de perspectivă a patrimoniului național, în scopul educației în spiritul respectului și promovării valorilor artei tradiționale!

artistul plastic Ecaterina Savitsky arta Republica Moldova oua incondeiate interior 5

Artele şi meşteşugurile tradiţionale sunt contraponderea perfectă la globalizare, crede artistul plastic Ecaterina Savitsky

La ora la care citiţi aceste rânduri, Corina e într-o maşină, în drum spre casă – undeva, aproape de Chişinău. Dar întoarcerea ei peste Prut, după aproape cinci luni petrecute în echipa Matricei Româneşti, nu e un eşec, cum s-ar părea la prima vedere. E o victorie, ba chiar un triumf. În urma ei, tânăra româncă lasă un oraş care nu va mai fi niciodată acelaşi, fără această floare curată care i-a parfumat aleile. Poate că Bucureştiul n-a ştiut să o preţuiască, dar ea a iubit Bucureştiul şi România.

O basarabeancă de 25 de ani venită să cucerească Bucureştiul. Dar, şi aici e marea surpriză, nu pentru a face videochat – aşa cum v-aţi fi aşteptat, desigur, conduşi de stereotipurile despre basarabeni, ci pentru a lucra în cultură, şi pentru a pune direct şi indirect umărul la o reapropiere poate iluzorie, alteori atât de tangibilă, dar mereu dorită de cei care înţeleg cu adevărat istoria României şi simt româneşte.

Despre basarabeni, se cred şi se spun multe în societatea românească, dovadă a ignoranţei cu care am fost condiţionaţi (ca-n Minunata lume nouă), dar şi a auto-păcălirii flagrante în care psihicul nostru colectiv se află nu atât faţă de noi înşine, cât faţă de Istoria noastră. Sigur, suntem campioni mondiali la eludat procesele (de conştiinţă): românul nu e antisemit, dar îi măscăreşte pe evrei în discuţii private, nu e rasist, căci bancurile maligne cu unguri şi ţigani nu se numără şi nu contravin moralei creştin-ortodoxe cu care ne mândrim atât, nu e dezbinat, deşi prejudecăţile faţă de olteni, moldoveni, basarabeni şamd proliferează.

Corina era “la zi” cu tot ce se crede despre basarabeni, şi asta o afecta, însă nu atât de mult încât să o debusoleze. La scepticismul celor care i-au cântat din prima zi prohodul, prevăzând că “Marele Oraş”, sau megalopolis-ul bucureştean. cum îi plăcea ei să-i spună, o va “mânca de vie” în numai trei luni, ea a opus o formulă infailibilă: muncă – onestitate – smerenie. A strâns din dinţi, departe de casă, departe de mumă, de iubire, din dorinţa de a-şi urma visul şi de a contribui, în anul de graţie 2018, prin Cuvânt. Pe care nu doar şi l-a urmat – şi l-a împlinit.

Copilă bună a unei Moldove sărace, dar mai pure şi mai umane în multe privinţe decât Patria Mamă, străină de luptele noastre meschine pentru interese, funcţii şi laudele Boierului, ea nu putea pricepe, uneori, de ce viaţa de aici e “nebună” pentru nimic, de ce toată această goană falsă în care ne învârteam, mânaţi de exigenţele nenaturale ale habitatului din sticle şi betoane. Am înţeles-o, şi n-am putut să nu o apreciez.

Însuşi numele Basarabia ţipă sub condeiele ruseşti. Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor (…) Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dibridicii, adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Pentru capătul veacului al XIV-lea stăpânirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă.

(Mihai Eminescu în ziarul Timpul, 1 martie 1878)

Acolo unde dădea de greu, mai tânărul meu discipol se ambiţiona şi răzbea – lucru pe care nu l-am mai văzut aici de ani de zile – arătându-şi zi după zi, pas cu pas, etica, valoarea, conştiinciozitatea. Dovadă supremă de umilinţă, în marele frig al Albei Carolina, acest copil a împărţit pliante timp de două ore, înaintea lansării Revistei Matricea Românească nr. 1 în capitala noastră de suflet. Lucru pe care elitiştii de la Bucureşti şi de aiurea nu l-ar fi făcut niciodată. Cel ce vrea să muncească îşi suflecă mâinile şi o face. Leneşul spune: este un leu în drum.

Învăţam de la ea expresii frumoase – şi o învăţam la rândul meu unele neaoşe, regăţene dar nu numai, râdeam când o auzeam spunând că şi-a plătit comunalele, a se citi utilităţile, când auzeam că Matricea Românească e o Asociaţie Obştească, iar apartamentele au odăi, sau când îmi explica echivalentul rusesc al vreunei expresii.

La plecare, Corina mi-a spus un lucru esenţial: pentru ea, Centenarul nu e onorat prin expoziţii şi vernisaje sforăitoare, făcute pentru a “pune bifă” şi a ne „peria” unii pe alţii, ci se reflectă în starea de spirit a oamenilor. Câţi români simt la fel ca ea, în 2018?

Bunătatea şi românitatea nu sunt apanajul unei majorităţi “alese”, nici al unei etnii sau confesiuni. Dacă vom descoperi şi vom cultiva mai mulţi oameni de calitatea Corinei, unirea sufletească a tuturor românilor va fi, ca la 1918, premisa cea mai sigură a unirii geografice. La Matricea Românească, ne mişcă să ştim că pe locul doi în topul vizitelor pe matricea.ro se află Republica Moldova. În sine, statistica înseamnă că sângele românesc apă nu se face, iar sufletul românesc vibrează la fel peste tot, indiferent de (şi faţă de) hotare vremelnice.

Ne vom mai uita, deci, că cineva e basarabean sau greco-catolic, atunci când e bun român? Ce contează finalmente în balanţa Istoriei, în ochii lui Dumnezeu? Citiţi Pilda Bunului Samaritean – şi veţi înţelege.

Încă un lucru: basarabenii nu ne „iau” locurile de muncă. Să ni le ia, până la urmă, dacă ni le fac mai bine, neîntinaţi de capitalismul fără suflet ai cărui hoheri devenim tot mai mult.

Până nu va seca Prutul, legăturile dintre noi nu vor seca. Iar când vom seca fluviul secular, în emoţia de a-l trece mai repede, ca odinioară Milcovul în poezie, atunci legăturile noastre de sânge şi de lacrimi se vor împlini.

Familia, ca și concept funcțional, a fost mereu catalogată drept etapa primară a constituirii unei societăți. Iată de ce, atunci când urmărim scopul de a cunoaște mai îndeaproape cultura și salba de tradiţii a unui neam, trecem dincolo de cortina unui cămin și asistăm la taina existențială a membrilor acestuia. Grație faptului că provin din Basarabia, am avut fericita ocazie de a observa în detaliu tradiționalismul și ideile fundamentale pe care se bazează traiul în comunitățile familiale moldovenești.

Printre cele mai importante trăsături ale familiei basarabene se numără convenționalismul și rigorile pe care le respectăm, datorate, în mare parte, trecutului nostru sovietic. Optăm pentru mariaje timpurii, încheiate cam de la 20 de ani, și ne dorim, în mare parte, o droaie de copii cu care să ne asigurăm așa numita “cană cu apă la bătrânețe”. Până nu demult, era condamnabil concubinajul, mai ales că venea să încalce criteriile religioase. În definitiv, suntem o țară ortodoxă în care se oficiază în masă rituri specifice, precum cununii sau botezuri. Progresul, însă, nu a trecut dincolo de noi și, mai nou, mulți tineri aleg să își ia o perioadă de probă pentru conviețuire. Acest lucru, însă, nu poate garanta succesul sau insuccesul viitoarei familii. Reiterând cele relatate mai sus, observăm că aici, între Nistru și Prut, rămâne vitală respectarea anumitor canoane.

Printre cele mai importante trăsături ale familiei basarabene se numără convenționalismul și rigorile pe care le respectăm, datorate, în mare parte, trecutului nostru sovietic

Suntem mari iubitori de fast și suferim de grandomanie, mai ales când vine vorba de sărbători. La nunțile noastre se invită cel puțin câte 100 de oameni (nu neapărat toți să fie știuți de miri, dar asta e reversul plăcerii), și în trecutul nu foarte îndepărtat se jucau festivitățile două zile și două nopți, exact ca în basme. Am renunțat la tradiționala zestre în favoarea unui obicei interesant numit dezbrăcatul miresei, unde fiecare invitat de onoare este implicat. Procedeul presupune înconjurarea și îmbrăcarea, la propriu, a tinerilor sărbătoriţi cu tot soiul de cadouri, de la albituri până la obiecte de uz casnic.

Dar să nu o pornim prea repede cu narațiunea, și să o luăm de la începuturi. Când doi tineri decid să își unească destinele, trebuie să încheie logodna cam cu vreun an înainte, și nu pentru că ar fi asta o intermitentă necesitate, dar au nevoie de timp pentru a juca impozanta nuntă. Părinții viitorilor consorți încheie o înțelegere, udată din belșug cu vin și îndestulată cu bucate alese. Consensul sau tratativele se duc pe terenul socrilor mici, adică părinții fetei, fapt prin care se demonstrează supremația socrilor mari care vin să „inspecteze” terenul.

Pregătirile de nuntă, întinse pe un an întreg

Urmează apoi un an lung, în care tinerii aleg sala, și nu e o sarcină foarte ușoară, pentru că în ciuda abundenței acestui business, cel mai adesea ne ciocnim cu dificultăți. Per ansamblu, toate casele de nunți au aceleași standarde: feluri de mâncare tradiționale (printre cele mai frecvente se numără sarmalele, muliile – un soi de clătite minuscule și, desigur, peștele umplut), muzică lăutărească (aici familiile se întrec în inventivitate, ajungând să ia tarafuri imense) și dansatori care vor face atmosfera mai încinsă.

Imediat după selectarea localului potrivit, viitorii soți aleg biserica unde își vor uni destinele, iar aici țin să menționez o tendință frumoasă, și anume purtarea straielor naționale în cadrul ceremoniei. Acest lucru e ca un frumos memoriu sau omagiu adus trecutului. De cele mai dese ori, în lista preferințelor mirilor este ori Biserica de Lemn – un monument istoric şi arhitectural deosebit, aflat în inima Capitalei, ori o mănăstire din patrimoniul nostru cultural (Căpriana, Hâncu sau Suruceni). Această etapă este însoțită de un șir de condiționări, precum spovedania, dezlegarea, canonul, după care tinerii primesc permisiunea cununiei.

De ce am optat pentru descrierea meticuloasă a acestui ritual? În primul rând, pentru că marchează începutul unei vieți de familie, și în al doilea rând pentru că este o demonstrație evidentă a potențialului nostru empatic. Toate tradițiile care preced sau succed acest eveniment poartă pecetea unei repetiții seculare. De exemplu, închinarea colacilor către nași, atât în momentul când îi alegi drept părinți spirituali, cât și la ceremonie. Este o formă de legământ preluată încă de la strămoși, dar stilizată în contemporaneitate, când tineretul optează pentru a dărui atât colaci, cât și cadouri sofisticate nașilor.

Închinarea colacilor către nași, la nuntă, una dintre cele mai importante tradiţii asociate cu familia în Basarabia

Închinarea colacilor către nași, la nuntă, una dintre cele mai importante tradiţii asociate cu familia în Basarabia Foto: nunta.md

Și dacă nunta se petrece ca în basme în taina nopții, apoi a doua zi vine cu întremarea puterilor, la așa numita Zeamă. O scriu cu majusculă, pentru că este o tradiție înveterată ca tânăra familie să își invite cei mai apropiați invitați la o farfurie aburindă de ciorbă, numită la noi zeamă, și la un pahar de vin roșu rece.

Dar să nu aveți confuzia că punem accent doar pe festinul nupțial. Nici pe departe, căci suntem fericiții posesori ai unui veritabil „bagaj” de tradiții. De exemplu, de sărbătoarea Sfântului Andrei, la noi se fură porțile fetelor nemăritate, fapt care demonstrează că au devenit ținta pețitorilor. La Înălțarea Domnului se fierbe lapte cu macaroane și se dă copiilor din mahala și, credeți-mă pe cuvânt, este un deliciu să sorbi din el după o joacă pe cinste.

Nici globalizarea, nici modernizarea nu au reușit să ucidă în noi substratul național

Familiile basarabene încearcă din răsputeri să conserve această zestre culturală, în ciuda tuturor evenimentelor nefaste din trecut, așa că de la mic la mare respectăm cu strictețe cele rămase din străbuni. Nici globalizarea, nici modernizarea nu au reușit să ucidă în noi substratul național. Așa că, de Crăciun, la noi se merge cu sorcova, de Sfântul Vasile, cu uratul, iar de Paști, coptul cozonacilor unește rude împrăștiate prin lume.

Dincolo de caracteristicile și specificul uzual, familiile noastre sunt, prin definiție, unite și apropiate, înconjurându-ne de anturajul unei stări generale de bine. Nu ne sperie rutina și, de cele mai multe ori, vom alege o seară cu cei dragi decât o vacanță solitară, pentru că doar în aceste clipe frumoase percepem existența ca pe un dar.

 

Foto deschidere: nunta.md

Corina Moisei, corespondenta Matricea Românească în Basarabia, scrie despre acei ani de liceu care formează caractere. O cronică despre educație, profesori și modele în viață.

Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” Dar cine sunt acei meșteșugari care au rolul de a ne plăsmui aptitudini și capacități? Indubitabil, aceștia sunt dascălii. Iată de ce vreau să dedic acest articol, scris la început de iunie, liceului din care vin.

Nu este pentru nimeni un secret faptul că provin dintr-o țară micuță: Republica Moldova, în care tradiția, frumosul și educația își au un loc de frunte. Am crescut într-un orășel din suburbia Capitalei, și anume orășelul Durlești, care se mândrește cu oameni gospodari și primitori. De mic copil, am avut parte de cea mai aleasă grijă combinată cu dragostea imensă a mamei, care în afară de cariera maternă a reușit să educe, în calitatea sa de profesor de Limba și Literatura Română, câteva generații de tineri aleși. Iată de ce, ajunsă la vârsta de 6 ani, am optat pentru Școala Nr. 65 „Mihai Eminescu”, a cărei activitate număra pe atunci câteva decenii și care reușea să „dea în vileag” cele mai deosebite talente.

Printre amintirile cele mai vii din copilărie se numără concursurile de artă teatrală ale Cercului Dramatic „Ștefănel”, sub îndrumarea talentatei doamne Niculina Scripnic (trecută în neființă) și a doamnei Veronica Moisei. Această echipă temerară nu se dădea în lături de la concurență cu școli de profil artistic și aduceam astfel acasă trofeele cele mai de preț la nivel municipal sau republican.

Actori în devenire, evoluând în „Capra cu trei iezi”

Portofoliul meu de june actor a început cu nemaipomenita înscenare a poveştii lui Pinocchio, în care mi-a revenit rolul Malvinei. Deși îmi lipseau doi dinți din față și abia îmi târam rochia, am reușit să primesc ovațiile publicului. Dar dincolo de acest rezultat frumos, se oglindea o muncă titanică a conducătoarelor noastre, care reușeau să îmblânzească un stol de pici din clasele primare.

La Liceul Teoretic „Hyperion” din Chişinău, Basarabia, se formează caractere, cu ajutorul unor profesori dedicaţi misiunii lor

La Liceul Teoretic „Hyperion” din Chişinău, Basarabia, se formează caractere, cu ajutorul unor profesori dedicaţi misiunii lor Foto: arhiva personală

Au urmat piese ca ”Soacra cu trei nurori”, „Capra cu trei iezi” sau „Dracul din ulcior”, în care am jucat cu pasiunea unor potențiali actori profesioniști, repetițiile fiind extenuante, dar oferindu-ne satisfacția unor rezultate frumoase. Jucam indiferent de condițiile climaterice, de lipsa de timp sau de decorul adeseori sărac, dar făceam din fiecare idee o mică bijuterie în pandantivul cultural al școlii. Entuziasmul și zâmbetele erau cartea noastră de vizită atunci când așteptam cu sufletul la gură să ieșim în scenă sau să auzim rezultatele. Eram o droaie de copii cu tocmai două mame, care ne cocoleau sau ne muștruluiau când lenea ne dădea târcoale.

Jucam indiferent de condițiile climaterice, de lipsa de timp sau de decorul adeseori sărac, dar făceam din fiecare idee o mică bijuterie în pandantivul cultural al școlii

Iată de ce, când doamna Niculina a plecat la Ceruri, răpusă de o boală crâncenă, am deplâns-o cu toții ca niște copii rămași prea devreme orfani. Dar i-am dus cinstea și mai departe, purtând stindardul artei pe tot parcursul anilor școlari. Nu ne-am lăsat învinși de greutăți, ci am continuat munca cu o echipă deja reformată, în care a intrat armonios doamna Oxana Durleșteanu, profesoara care aduce materia literaturii universale la dimensiunile unei iubiri necondiționate, pe care o port și acum pentru cărți.

Instruire de elită

La început de nou mileniu, cadrul administrativ în frunte cu doamna directoare Valentina Untilov și directorii adjuncți Tamara Pasat, Veronica Moisei, Ana Ralea și Valentina Roșioru a reușit să ridice școala la rangul Liceului Teoretic „Hyperion”, în care am primit cea mai selectă instruire, nu doar în materii formale, dar și în activități de inspirație artistică.

Din spectacolul „Suntem un pom - Pomul Creangă”

Din spectacolul „Suntem un pom – Pomul Creangă”

Această „metamorfoză” ne-a lansat la un nivel nou, plasând liceul în rândurile celor mai bune instituții de învățământ, cu talente neobișnuite și oameni frumoși la chip și suflet, așa cum este doamna Lucia Lozov, care dăduse o cu totul altă formulă ideii de reciclare, oferindu-ne nouă, fetelor, posibilitatea de a crea ținute de modă din lucruri menite să fie aruncate și de a defila cu ele în fața întregului colectiv școlar. Dumneai îi datorăm, în egală măsură, și apariția unui veritabil muzeu al artei tradiționale, în care păstrează cu sfințenie lăicere (covoare țărăneşti de lână), icoane, vase de lut sau vechi mașini de cusut, toate aranjate într-un tandem frumos. Lecțiile de educație tehnologică erau învăluite mereu de o atmosferă specială, de parcă am fi ajuns cu toții în casa bunicilor, cu arome îmbietoare și imagini ospitaliere.

Pe lângă artisticul activităților culturale, am fost fericita elevă a unei maestre profesoare de limbă franceză, doamna Eugenia Onufrei, care a reușit să ne ofere plimbări pariziene prin lecții de civilizație și concursuri de talente. Pe fundalul cântecelor lui Edith Piaf sau Charles Aznavour, am descoperit ritmicitatea și grația tradițiilor francofone.

Nostalgia anilor de liceu

Anii de liceu au clădit în mine veritabila dorință de a avea frumosul pe ordinea de zi și de a face parte cu mândrie din generația în blugi, lipsită de frustrări și de temeri. Participările în cadrul concursurilor declamatorii, precum cel dedicat marelui actor Valeriu Cupcea, au fortificat în mine aptitudinile artistice, dându-mi certitudinea unui viitor luminos.

Din spectacolul „Chirița în provincie”

Din spectacolul „Chirița în provincie”

Am memorat pozitivismul unor tradiții practicate cu regularitate ca în cazul Galei Laureaților, în care cei mai buni discipoli – la braț cu mentorii lor – erau remunerați pentru muncă asiduă și perseverență, sau ca în cazul acelui Ultim Sunet care încununa procesul educativ printr-o retrospectivă optimistă. Toate aceste evenimente veneau să ne motiveze, să ne inspire, să ne educe, așa că am ales cu toții să le conservăm în arhivele memoriei ca pe niște medalioane spirituale.

Dascălilor mei le datorez integritatea și creativitatea mea

Nu există cuvinte de laudă suficiente prin care aș mulțumi cadrelor didactice, însă respectul meu profund față de devotamentul lor îl exprim în slove clădite aici. Cred că voi păstra o temeinică fidelitate până la adânci bătrâneți pentru valorile modelate și crescute în mine de mâinile răbdătoare ale dascălilor mei, cărora le datorez integritatea și creativitatea mea.

Sper că Liceul Teoretic „Hyperion” va păstra vie flacăra talentului, astfel ca și copiii mei în viitor să fie părtași ai marii taine educaționale. Pentru realizarea acestui obiectiv, tânăra echipă managerială, în frunte cu doamna Tamara Pasat, actualul director, lucrează de zor, stabilind noi obiective de performanță, care în timp vor da roadele scontate.

Este o frumoasă după-amiază, cu temperaturi ridicate și cu un soare generos. Mă îndrept, aproape în fugă, deoarece am numai 5 minute ca să ajung, spre un local șic din inima Capitalei, „Zen Sushi”. Nu am în program o întâlnire de afaceri sau o ieșire cu prietenele. Fuga mea se datorează unui eveniment frumos, care îmi incită interesul cu atât mai mult cu cât o are în centrul atenției pe buna mea prietenă și colegă de liceu Anastasia Popescu. Jurnalistă de profesiune, aceasta a decis să „pună în capul mesei” rolul de tânără mămică, fapt care i-a reușit la superlativ.

Intru atent în incinta locației din Chișinău și mare îmi este fericirea să văd copii, mămici cu prunci sugari, cu pici ștrengari și cu mult zâmbet, dar și tătici curajoși, preocupați de idilica feerie a micilor odrasle. Încerc din priviri să o găsesc pe Năstica – așa se dezmiardă la noi în Basarabia Anastasiile. Frumos, nu? O găsesc înconjurată de prietene, care îi sorb fiecare cuvânt și, credeți-mă, ea chiar are ce spune. Năstica debordează de naturalețe, iar rochia de culoarea zmeurei parcă vine să întregească atmosfera evenimentului. Ea îmi spune cu sinceritate că a muncit mult și că își dorește din tot sufletul să ajungă pe piața românească. Mai ales, visează să își vadă această carte la Cărturești, că îi e dragă inimii rețeaua asta de librării. I se citește în priviri bucuria faptului împlinit, pentru că își lansează cartea pentru copii „Povestea lui Cosmin”.

Mămici și pitici, la rând pentru autografe

Mămici și pitici, la rând pentru autografe Foto: Irina Spinei

Literatura pentru copii, în Republica Moldova, este încă la faza primelor tentative, de aceea curajul Anastasiei este demn de laudă. Puțini s-ar încumeta să creeze pentru o nișă îngustă, cu un public atât de special. Dar ea a găsit inspirație, dorință și o echipă frumoasă, formată din Aliona Bereghici (ilustratoarea cărții) și Angela Titencov (redactorul cărții).

Literatura pentru copii în Republica Moldova este încă la faza primelor tentative, de aceea curajul Anastasiei este demn de laudă. Puțini s-ar încumeta să creeze pentru o nișă îngustă, cu un public atât de special

Mă așez liniștită pe scaun și admir publicul. S-a creat un joc frumos de culori, zgomote, frânturi de gângurit sau rugăminți copilărești: „Vreau jucăria aia, mami!”. Autoarea încearcă să împace întreg publicul, să mai schimbe două vorbe cu mămicile, să le zâmbească prietenelor de la clubul „Mămica alăptează” în care activează și să își vadă puiucul – inspirația și cosmosul ei, Cosmin. I se acordă cuvântul și ea vorbește cu modestie despre rodul muncii ei, despre principala sa fericire și despre cum este să scrii pentru copii. I se alătură, în aceeași notă, doamna Bereghici și doamna Titencov, care au doar cuvinte „de bine” pentru Năstica și pentru perseverența ei.

Număr mare de participanți, la lansarea cărții „Povestea lui Cosmin”

Număr mare de participanți, la lansarea cărții „Povestea lui Cosmin”

Îmi procur o carte și aștept cuminte rândul la autografe, iar ca să nu pierd timpul, dialoghez cu co-echipierele Anastasiei. Doamna Bereghici emană căldură și afișează un zâmbet sincer, care parcă te îmbie spre comunicare. Spune despre ea că e freelancer și că dă culoare istoriilor de circa 7 ani. Doamna Titencov, la rândul ei, îmi povestește despre colaborarea cu autoarea, despre micile ei nuanțe de originalitate în text și despre cât este de important să reanimăm literatura pentru copii. Ambele inspiră certitudinea că mai avem oameni talentați aici, în Basarabia.

Literatura pentru copii este, în Basarabia, în „faza primelor tentative”

Literatura pentru copii este, în Basarabia, în „faza primelor tentative”

Mă apropii cu exemplarul meu de Anastasia, care așterne cu un scris citeț și caligrafic un autograf, cu dedicație surioarei mele. Loredana mă aștepta acasă cuminte și a ascultat atent fiecare slovă din istoria băiatului cu părul de culoarea mierii – Cosmin. Ea a dat aprecierea versată poveștii, la ai ei cinci ani și jumătate, și a adormit îmbrățișându-și cartea.

Imagine de la evenimentul de lansare a cărții „Povestea lui Cosmin”

Imagine de la evenimentul de lansare a cărții „Povestea lui Cosmin”

Un mărţişor rOMân

1 Martie 2018 |
La ora la care citiţi aceste rânduri, Corina e într-o maşină, în drum spre casă – undeva, aproape de Chişinău. Dar întoarcerea ei peste Prut, după aproape cinci luni petrecute în echipa Matricei Româneşti, nu e un eşec, cum s-ar părea la prima vedere....

Familia în Basarabia: rigori, tradiţii, idealuri

13 Iulie 2017 |
Familia, ca și concept funcțional, a fost mereu catalogată drept etapa primară a constituirii unei societăți. Iată de ce, atunci când urmărim scopul de a cunoaște mai îndeaproape cultura și salba de tradiţii a unui neam, trecem dincolo de cortina unui...

Ani de liceu. Per aspera ad astra - cronicile lui Hyperion

6 Iunie 2017 |
Corina Moisei, corespondenta Matricea Românească în Basarabia, scrie despre acei ani de liceu care formează caractere. O cronică despre educație, profesori și modele în viață. Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a...

Povestea lui Cosmin, istoria unui „boț de om”

22 Mai 2017 |
Este o frumoasă după-amiază, cu temperaturi ridicate și cu un soare generos. Mă îndrept, aproape în fugă, deoarece am numai 5 minute ca să ajung, spre un local șic din inima Capitalei, „Zen Sushi”. Nu am în program o întâlnire de afaceri sau o ieșire...