restaurant

A absolvit Facultatea de Drept, însă destinul a purtat-o într-un loc nebănuit, tocmai în țara samurailor. Aterizează pe tărâm japonez în 1999, dar nu se gândea să petreacă prea mult timp acolo. În 2003-2004, șansa îi surâde, și se mută în Japonia alături de fratele ei. Avea un job bun, câștigase încrederea oamenilor, dar cu toate acestea simțea că lipsește ceva. Într-o bună zi, Andra și-a luat inima în dinți, și-a înaintat demisia, și a pus pe picioare un business cu specific românesc. Situat în orașul Gifu, restaurantul Yashibe este locul în care gastronomia și cultura românească câștigă inimile japonezilor. Astăzi, la interviurile Matricei poposește Andra Grosu, și povestim despre antreprenoriat, gastronomie și planuri de viitor.

Interviul pe scurt:

• Japonia, un nou început: “Am plecat din România prin 1999, dar nu aveam de gând să mă stabilesc definitiv. Am venit, apoi am plecat, după am revenit iar, nu mă puteam depărta nici de România, nici de Japonia. În 2003-2004, am avut posibilitatea de a rămâne definitiv în Japonia, așa că am făcut acest pas alături de fratele meu.”
• Yashibe, o vatră culinară și culturală: “Fiecare eveniment pe care îl organizez, fie că e de mărțișor, Paști sau Crăciun, le prezint obiceiurile noastre, le arăt fotografii. Am foarte multe cărți despre România scrise în limba japoneză și am avut deosebita plăcerea să întâlnesc japonezi care au mâncat la mine și care au zis că vor să ne viziteze țara.”
• O privire obiectivă asupra antreprenoriatului : ”Cred că un antreprenor trebuie să știe să le facă pe toate, să poată înlocui orice angajat. El trebuie să dea tonul într-o companie, să fie un exemplu. Antreprenoriatul nu este despre a sta și a da comenzi, nu așa merg afacerile.”

Nebănuitele cărări ale destinului

O ieșeancă get-beget care îmbină armonios dragostea de țară cu bucătăria moldovenească, așa poate fi caracterizată Andra Grosu. A pășit pe calea științelor juridice cu gândul de a profesa în domeniu, însă de cele mai multe ori socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. “Uneori cred că destinul alege ce e bine pentru noi, și trebuie să ne adaptăm la ce ne oferă. Am plecat din România prin 1999, dar nu aveam de gând să mă stabilesc definitiv. Am venit, apoi am plecat, după am revenit iar, nu mă puteam depărta nici de România, nici de Japonia. În 2003-2004, am avut posibilitatea de a rămâne definitiv în Japonia, așa că am făcut acest pas alături de fratele meu. A fost o ușurare să am pe cineva din familie cu mine”, povestește Andra Grosu pentru Matricea Românească.

,,Devenisem un fel de roboțel, nu eram mulțumită cu mine”

Anda s-a adaptat rapid noilor condiții sociale, și crede că în general românii au un instinct de supraviețuire extraordinar. Era angajata unei clinici dentare, avea un salariu foarte bun, conducea un departament, și cu toate acestea ceva nu era în regulă. “Devenisem un fel de roboțel, nu eram mulțumită cu mine, trebuia să fac ceva. Eu găteam foarte mult acasă, iar colegii de la muncă erau foarte interesați de mâncărurile pe care le preparam și le aduceam la muncă. Când mai aveam pauze picam pe gânduri și ziceam: Cum ar fi să îmi fac un restaurant românesc? Oare ar merge?  Înainte să împlinesc 40 de ani, la serviciu s-a creat o conjunctură, au plecat foarte mulți colegi, era o vreme a schimbărilor și am zis că acum este momentul. Avem câteva economii puse de-o parte, așa că hai să încerc. În Japonia există un proverb care sună așa: Și pe o piatră trebuie să stai trei ani ca să înțelegi ce spune. M-am apucat de restaurant și dacă în trei ani nu rămâne pe picioare atunci fac altceva, dar măcar am încercat, și uite așa s-a născut Yashibe.”

O fărâmă de Românie pe cealaltă parte a globului

Yashibe este o picătură de Românie în orașul Gifu, o poveste în toată regula, de la nume până la atmosferă. “Înainte să deschid făcusem o listă cu nume românești, Mioara, Carafa, Butelcuța, îmi trecuseră o grămadă prin minte. Credem că pot fi scrise ușor în katakana, unul din sistemele de scriere fonetică în japoneză, apoi puneam mai mulți oameni să le citească. În cel din urmă m-am oprit la Doina, era ușor de scris și nu zgâria pe urechi la pronunție. La un moment dat vorbeam cu Alina, o prietenă din București, și îi tot povesteam cum mă chinui să găsesc un nume. Înainte de restaurant, aici a fost o cafenea care se numea  Ashibe. Alina a văzut o asemănare cu moldovenescul ia și be!, atunci am schimbat caracterul de kanji din A în Ya, și am pus numele Yashibe.”

Deschiderea oficială a fost în 2018, iar în primele trei luni mama Andrei a luat calea Japoniei pentru a da o mână de ajutor. Este un spațiu generos, aranjat cu gust, de care s-a ocupat alături de fratele ei. Meniul poartă semnătura moldovencei noastre care a scormonit prin rețetele japonezilor și a venit cu arome noi. “Japonezii nu sunt atât de receptivi, îi câștigi destul de greu. Când văd că se deschide ceva nou vin și pleacă în grup. Dacă s-a deschis un restaurant undeva, îl frecventează primele șase luni, după care se mută în altă parte. Eu am preferat să merg pe reclama din gură în gură.”, afirmă Andra Grosu.

,,Fie că e de mărțișor, Paști sau Crăciun, le prezint obiceiurile noastre”

Yashibe este mai multe decât un business, este dorința acerbă de a duce mai departe moștenirea națională. Nu ratează nicio ocazie de a vorbi japonezilor despre cultura și tradițiile noastre. “Fiecare eveniment pe care îl organizez, fie că e de mărțișor, Paști sau Crăciun, le prezint obiceiurile noastre, le arăt fotografii. Am foarte multe cărți despre România scrise în limba japoneză și am avut deosebita plăcerea să întâlnesc japonezi care au mâncat la mine și care au zis că vor să ne viziteze țara. Eu am obiceiul ca la plecare să le ofer un dar, fie o carte sau orice altceva. Aș vrea să simtă căldura asta pe care nu o mai au. Cred că fericirea noastră trebuie să stea în faptul de a-i bucura pe ceilalți.”

Despre antreprenoriat în secolul XXI

Antreprenoriatul în țara samurailor reprezintă o provocare, iar supraviețuirea pe o piață străină necesită mult curaj și pregătire. Curios, o întreb pe Andra cum vede antreprenorul din zilele noastre. “Cred că un antreprenor trebuie să știe să le facă pe toate, să poată înlocui orice angajat. El trebuie să dea tonul într-o companie, să fie un exemplu. Antreprenoriatul nu este despre a sta și a da comenzi, nu așa merg afacerile.”

,,Antreprenoriatul nu este despre a sta și a da comenzi”

Fără doar și poate, Andra este un ambasador culinar și cultural, încă neîncoronat. În compania poveștilor sale, timpul a căpătat altă curgere, și iată-ne ajunși la final de dialog. Însă nu închei fără a descoperi ce așteptări are pentru viitor. “Mi-aș dori ca Yashibe să fie pe buzele și în burțile cât mai multor japonezi. Mi-aș dori să colaborez cu vinarii din Iași, japonezii sunt extrem de receptivi la vinurile românești, să aduc produse din zona moldovei, și să lucrez cu producătorii locali din România.”

G.B. e un personaj cunoscut în cartierul bucureştean D…, unde conduce o agenţie de “vânat capete”. Şi mai cunoscut e pentru bretelele multicolore, papioanele la fel de diverse, şi asistenta N…, mai tânără cu zeci ani decât el, care e convinsă că “manager” e un cuvânt românesc. G.B. nu face mai exact nimic, însă la nivel înalt: organizează concerte pentru protipendadă şi scrie recenzii de restaurante. Muncă grea! Un bătrânel cu relaţii, e omul la care se recomandă să mergi dacă ai nevoie de notorietate facilă şi de “networking” intermediat.

R.I. e un tânăr român de 27 de ani care s-a întors de ceva timp din Marea Britanie (unde a studiat 7 ani), pentru a pune pe picioare, acasă, un restaurant-concept, închinat României şi valorilor noastre. Alături de iubita sa, C… , şi de părinţii lui, a deschis recent o afacere de familie pe care vrea să o transforme în reper, încercând, greşind şi îmbunătăţind. R.I. nu e vreun înfumurat de D…. . Dimpotrivă. E un băiat cu mult bun-simţ, care şi-a ascultat sufletul, a venit înapoi acasă şi a muncit din greu pentru visul lui. Pleacă de la restaurant (un loc aparte, decorat cu stil) la ora 4, iar la ora 7 se întoarce “în prima linie”.

La două zile după marea deschidere, invitând un prieten la prânz, îl găsesc cu surprindere pe G.B. instalat în restaurantul lui R.I., luând masa alături de un colaborator. Cere totul “to share”, e nemulţumit că nu i se aduc tacâmuri suplimentare deşi n-a cerut, iscodeşte gazdele cu privire la afacere, face nazuri etalându-şi “importanţa”, cam cum făcea Anton Ego în Ratatouille.

România nu va evolua cât timp generaţia întoarsă din străinătate pentru a-şi aduce contribuţia va fi “pusă la locul ei” de Păturicii de Dorobanţi

După ce scapă din corzi, iubita lui R.I., care face oficiile de gazdă, poposeşte şi la noi, asudată şi demoralizată. Îi spun că au cel mai bun parizer “comunist” din Bucureşti (numit, atât de potrivit, 1989) şi îi mai spun să nu se îngrijoreze: criticile lui G.B. sunt irelevante.

Nu încerc să acopăr aici potenţialele scăpări ale tinerelor mele cunoştinţe – începuturile sunt cele mai grele şi supuse erorii, în orice domeniu. Însă ceva mă irită enorm: doi tineri millennials (componenţi ai generaţiei blamate pentru că “nu face nimic cu viaţa ei”) se întorc Acasă. Încearcă să facă un lucru bun în – şi pentru – România. Răsplata? În loc să-i sprijine, fie şi prin critică constructivă, un om îmbătrânit în intrigile de D…. îi “pune la respect” şi-i face să-şi analizeze greşelile, acolo unde ele nu există. E aidoma filmului lui Silviu Purcărete, “Undeva la Palilula”, în care un personaj spunea: “Copiii nu sunt buni, pentru că ne iau locul la masă”.

Tinerii români au nevoie de încurajări, nu de predici. Cine n-are bătrâni, să-şi cumpere. Cine are însă bătrâni detractori, să-i lepede. Este problema generaţiei precedente dacă, în loc să elibereze locul la masă, ţine cu obstinaţie de scaun, cuţit şi furculiţă.

România nu va evolua cât timp generaţia întoarsă din străinătate pentru a-şi aduce contribuţia va fi “pusă la locul ei” de Păturicii de Dorobanţi. Este un şantaj istoric, căruia această generaţie, destinată să schimbe România, nu trebuie să îi cedeze.